Deşi
emigraţia românească trăieşte, munceşte, naşte, moare, mănâncă, doarme, se
distrează în Italia, Germania, Franţa, Spania, Marea Britanie etc., nu aflăm
nimic depre ce părere are ea despre Salvini, Macron, May şi Brexit, Merkel,
Pedro Sanchez. Despre globalizare, integrarea UE sau suveranism. Despre vestele
galbene. Despre situaţiile politice interne din aceste state. Nici despre
islamizarea Europei, sau despre relaţiile acesteia cu SUA, Rusia, Turcia.
Emigraţia românească trăieşte acolo ca şi cum nu ar exista.
Dar iată că
ea există când e vorba de România (veţi zice normal), despre care se informează
cu câte ceva de la televiziunile, recunoscute peste tot, mincinoase şi din gură
în gură; dar nu din viaţa de zi cu zi. Aflăm astfel de la o vreme că emigraţia
românească are păreri, poziţii, judecăţi asupra situaţiei din România, vrea una
sau alta şi întreprinde şi acţiuni – de exemplu, mitinguri pentru dărâmarea
guvernelor. În principiu, nimic rău, iarăşi normal, atât timp cât trompetele
care ne transmit aceste păreri şi organizatorii acţiunilor nu ar fi figuri
dubioase din societatea civilă, organizaţii finanţate de diverse reţele ca Soros,
USAID, Departamentul de Stat (recunoscute pentru manipularea grosolană,
loviturile de stat şi confruntările sângeroase din diverse ţări) şi
televiziunile, cum ştim, mincinoase. Nimic nu ne dovedeşte că majoritatea
emigraţiei româneşti are o părere sau alta. Şi atunci avem o problemă, una
gravă, asupra căreia voi reveni mai târziu.
Cele ce
urmează nu se adresează emigranţilor, ci celor de aici, care, conştient sau
inconştient, se lasă manevraţi de o anumită punere în ecuaţie a temei
emigraţiei în dauna ţării. Ca să nu pierdem vremea (deşi, la câtă opacitate
este acum în oameni, greu de crezut că nu se va întâmpla) cu discuţii sterile
şi nesfârşite despre mine şi ideile mele, vă propun:
Următorul exemplu simplu de înţeles: Nişte
părinţi au zece copii; doi dintre ei cresc şi pleacă în lume, ceilalţi rămân în
grija părinţilor. Cei care au plecat sunt în continuare parte din familie,
legăturile nu pot fi şterse, orice ar fi, niciodată, dar ei sunt de acum pe
picioarele lor şi va trebui să se îngrijească de propriile familii. De familia
de origine se îngrijesc părinţii.
Următoarea declaraţie: Cei plecaţi,
buni sau răi, cu drag de România sau nu, rămân aproapele meu, prietenii mei, fraţii
mei, îi iubesc, sufăr şi mă bucur cu şi pentru ei, le doresc tot binele posibil,
dar, eu aici trăind, sunt pe poziţia unui părinte care trebuie să aibă grijă de
cei rămaşi în ograda lui. Am rude apropiate şi îndepărtate, prieteni şi cunoscuţi
plecaţi; unii înainte de 1989, alţii după. Dacă înainte acceptam plecarea ca o
evadare, o şansă de a trăi şi de a te împlini în libertate (vedem acum cam
câtă!), după 1989 m-a durut şi mă doare sufletul pentru fiecare plecat.
Şi
următoarea relatare: În 1981 mi-am depus cererea de emigrare în SUA. Pentru
cei de sub 50 de ani e greu de înţeles cam ce însemna să faci o astfel de
cerere în plin regim comunist, care părea definitiv şi revocabil. În 1983, fără
nicio presiune din afară, ca urmare a unor încurajări că am ceva har în a scrie
– literatură, evident – printre care şi de la cel mai apreciat critic al
perioadei, Nicolae Manolescu, am decis să rămân şi să scriu, pentru ca prin
scris să-i trezesc şi pe alţii din jurul meu. La fel de greu este să înţelegi ce însemna să faci o astfel de
cerere şi apoi să te răsgândeşti în favoarea unei dizidenţe. În 1984 am fost
chemat la miliţie la paşapoarte că să-mi dea spre completare formularele de
plecare. Le-am spus că renunţasem, ceea ce şi anunţasem printr-o scrisoare
trimisă lor. Ceva ani mai târziu, am primit la serviciu vizita unui personaj
din comisia interministerială pentru
aprobarea dosarelor de emigrare, care mi-a spus că în continuare pot să plec
oricând şi că aş putea începe chiar o afacere cu care să ajut România (probabil
filiera DIE pentru plasare de bani în afaceri). I-am spus şi lui (între timp
debutasem cu proză la Cartea Românească) că vreau să rămân, să scriu şi să
schimb comunismul. Nu am să vă povestesc
frământările, temerile, angoasele, unor perioade de dinainte de a face pasul
spre plecare şi pe urmă înainte de cel de a rămâne. Cele de mai sus le pot
dovedi cu extrase din dosarul meu de la securitate.
Mituri, discriminări, manipulări, daune aduse României
Oricum ai
privi-o, viata unui emigrant are o componentă tragică: separarea brutală de
mediul cunoscut, sclavia pe plantaţiile cu aer condiţionat sau de pe câmpurile agricole
ale capitalistului nemilos, adaptarea la alte obiceiuri şi reguli, copii lăsaţi
de izbelişte, cu viitorul terminat din cauza traumelor, a lipsei iubirii
materne (mai ales), a compensării cu bani a lipsei părinţilor (bani folosiţi
pentru mai multă pierdere). Mărturisite sau nu, conştientizate sau nu, în
această ecuaţie pulsează extrem de multă suferinţă, durere, traumă adesea
irecuperabilă. De aceea despre tema emigraţiei trebuie să vorbim fără patimi,
fără a ne lăsa manipulaţi, cu echilibru, dar cu sinceritate. Lozincile,
manipulările, exacerbarea unor nemulţumiri, corecte sau prost acumulate, nu
folosesc nimănui.
Dezvăluirile
despre utilizarea unei părţi a emigraţiei româneşti din Occident, atât la
alegerile din 2014 cât şi la cele din 2016, sau recentele europene, ca armă
politică de către organizaţii politice, civice şi de informaţii externe în
colaborare cu similarele lor româneşti, au adus în spaţiul public o necesară
discuţie despre statutul emigraţiei în raport cu ţara mamă. După cum era
normal, având în vedere de unde a pornit, discuţia s-a cantonat mai ales pe
problema votului. Dar tema relaţiei emigraţie – România este mult mai complexă,
iar interesul meu pentru a o aborda nu a pornit atât de la vot, cât, după cum
veţi vedea, de la o altă dimensiune a ei.
99 % dintre emigranţii de după 1989 sunt
emigranţi economici şi cea mai mare parte dintre ei, exceptând escrocii,
leneşii cronici, hoţii şi interlopi mafioţi, muncesc din greu. În cei 1 % intră
şi nişte emigranţi vocaţionali, câţiva bolnavi netratabili în ţară. Nu
supravieţuirea, ci dorinţa de mai bine, banii mai mulţi, decât cei absolut necesari, i-au pus pe calea
„pribegiei” pe cei mai mulţi.
Nimic
condamnabil, o dorinţă firească. Problema e că devii dependent uşor de bani,
vrei mereu mai mulţi şi nu mai judeci decât prin prisma acestui mai mult. În
România, în ultimii trei ani au crescut substanţial salariile, chiar şi pe
anumite segmente din sectorul privat, mai ales acolo unde există un deficit de
forţă de muncă. În învăţământ, care trăieşte încă şi cu suplinitori fără
pregătirea necesară, salariile sunt bune. La fel în sănătate. O ofertă de, pe ansamblu stat-privat, spre 1 milion de
locuri de muncă, cu un salariu la, adesea, peste jumătate din cât primesc în
Vest şi cu cheltuieli mult mai reduse, căci ar fi acasă, nu îi atrage totuşi pe
cei plecaţi. Şi nici combinaţia dintre această posibilitate de câştig,
substanţial îmbunătăţită faţă de trecutul îndepărtat sau apropiat, şi dorul de
ţară. Sau copiii lăsaţi aici.
Banii trimişi în ţară, bineveniţi pentru că
au uşurat viaţa rudelor rămase acasă, s-au întors în cea mai mare parte în
Occident şi au sporit acolo dezvoltarea, iar aici inflaţia, prin creşterea consumului
nesusţinută de producţie, salarii şi impozite interne.
Ce s-a
întâmplat cu cei mai mulţi dintre aceşti bani? S-au cumpărat maşini,
electrocasnice, mâncare, produse de uz casnic, haine etc. importate. S-au
construit, renovat, extins case, dar şi aici proporţia covârşitoare a
cheltuielilor a fost făcută pe materiale, echipamente, aparatură, mobilier,
decoraţiuni, dispozitive, aduse din afară. Banii emigranţilor au fost buni, au
avut şi ei un aport pozitiv – măcar la supravieţuirea sau viaţa mai bună a
rudelor rămase în ţară - dar nu ei au salvat România, ci tot munca celor de
aici.
În raport cu cei rămaşi aici, cei plecaţi beneficiază
de un tratament de discriminare pozitivă. Doar două exemple.
Cu ei s-au
cheltuit bani pentru şcolarizare şi formare profesională, bani al căror număr
depinde de nivelul atins: una e să pleci cu 7 clase, alta cu facultatea de
medicină. Banii au venit de la noi toţi. Unii rămân aici şi muncesc în
continuare şi susţin statul cu banii lor, alţii au plecat sau pleacă cu banii
pe care cu toţii i-am băgat în ei şi de ei profită, până la epuizare, moarte
sau întoarcere prea târzie, statele în care se stabilesc. Veţi zice: Dreptul
lor! Aşa e. Dar....
Vor fi unii
(sunt deja), care, după ce au lucrat câţiva ani aici, şi-au petrecut
majoritatea perioadei de muncă afară. Apoi vor reveni. În toată această
perioadă nu au contribuit la sistemul social şi de sănătate, dar odată
reveniţi, vor beneficia, cel puţin de cel de sănătate la fel ca toţi cei care
au muncit aici şi au fost aspru impozitaţi. E dreptul lor, nu-i aşa? Poate....
Ştiu că e
neplăcut să descoperi ca frate sau soră mai mare că nu mai eşti tu, ci cel mai
mic răsfăţatul familiei; dar ăsta e cursul normal al vieţii. Unii emigranţi
aşteptă să fie în continuare răsfăţaţi, să facă ţara pentru ei – ei nefăcând
nimic pentru ţară, ci tot pentru ei – dar nu se mai poate. Goliciunea
motivaţiei că nu au joburi bune în ţară se vede din chiar refuzul de a se
întoarce în sectoarele deficitare şi bine plătite. De aceştia se folosesc
duşmanii României pentru a crea iluzia unei teme care îi adună pe toţi
emigranţii pe o aceeaşi poziţie. Şi nu e aşa; nu e de loc aşa. Dar, prin aceste
excepţii, tema prinde, se răspândeşte, are efecte. Iar tema este: îndeplinirea
tuturor cererilor şi condiţiilor puse de Occident, recte UE.
Emigraţia ca
armă pentru distrugerea neamului şi dezmembrarea ţării
Nu toate
cele de mai de sus şi altele conjugate lor mă supără, căci după cum unii ştiţi,
alţii puteţi verifica, nu am scris până acum despre emigraţia românească. Nici
manevrarea câtorva zeci de mii de emigranţi; în definitiv, în ţară, sunt
manevrate milioane. Nu votul lor pentru sau împotrivă.
Supărarea s-a născut atunci când am constatat că tema
emigraţiei ca ansamblu (prezentată ca fiind diaspora, căci sună mai bine, deşi
cei mai mulţi care ajung acolo vor să se piardă cât mai repede printre
localnici, nu să formeze o adevărată diasporă) a devenit o armă în mâna celor
care vor să distrugă România, distrugându-i poporul şi luând-o complet în
stăpânire.
Când mi se
spune că diaspora susţine una sau alta (deşi e complet neadevărat, emigraţia
românescă fiind cele mai puţin organizate), că diaspora vrea asta sau aia, că
diaspora şi rudele ei de acasă au alte planuri, în care România nu înseamnă
decât o vacă de muls.
Când am
constatat că nu mai pot face – eu ca cetăţean, ca politician, ca prim-ministru,
ca preşedinte - ce e nevoie pentru a salva România pentru că supăr emigraţia şi
pe rudele ei de acasă.
Când mi se
spune că România nu-şi poate revendica independenţa în cadrul UE şi, dacă nu i
se acordă şi continuă să primească doar
ciocane în cap şi pretenţii de cedare a pământului şi resurselor, nu poate ieşi
din UE pentru că: Ce fac emigranţii şi rudele lor dacă, de exemplu, UE ne bagă
iar paşapoarte? Păi ce să facă, să-şi ia paşapoarte!
Adică România
ar trebui să rămână în UE, indiferent de acţiunile ample de distrugere a
sufletului copiilor prin toate ideologiile neo-marxiste (educaţie sexuală,
identitate de gen, homosexualitate, pedofilie, eutanasie, avort la orice vârstă
a fătului etc.); indiferent dacă economia proprie e aproape nulă şi este luată
în stăpânire de corporaţiile internaţionale şi rămânând în UE nu poţi dezvolta
o economie proprie; indiferent de faptul că ni se ia pământul de sub picioare,
ne sunt decapitate pădurile şi ne sunt confiscaţi munţii. Adică, indiferent de
faptul că în UE nu voi putea nici să-mi salvez copiii şi, deci, neamul, nici să
fac ceea ce trebuie pentru a mă ridica economic.
Mă întorc la
exemplul de la început: părinţii sunt, în final, singurii care pot şi trebuie
să decidă cum îşi cresc copiii rămaşi acasă, nu cei care au plecat şi au o altă
viaţă. Am mai spus-o: sunt fraţii noştri, îi iubim, le dorim binele, le vom oferi
ajutorul, dacă au nevoie, dar din momentul în care au ales să se stabilească în
altă ţară, drumurile noastre se despart. Emigraţia poate veni cu sfaturi,
ajutoare, participare directă la reconstrucţia României, dar nu poate să ne
impună ce şi cum să facem noi aici. Eu sunt cel care trebuie să am grijă de
copiii de acasă, de ţară.
În acest
moment, tema „emigraţia românească” a devenit, din păcate, o armă împotriva
României. Ticăloşii, care vor să pierim ca neam şi ca ţară, se folosesc din
plin de ea. Un partid care ar vrea „să iasă la bătaie” pe bune pentru România
este ameninţat cu astfel de lozinci. Ba chiar cu fugărirea, ciomăgirea,
omorârea membrilor săi de către unii emigranţi şi rudele lor.
În aceste
condiţii, oricât aş deranja pe unii sau pe alţii, personal nu pot lăsa
prădătorii, deghizaţi în prieteni şi parteneri europeni, să hăcuiască ţara asta
până la dispariţie şi să-i sugă şi ultima picătură de sânge doar pentru altfel
le-aşproduce neplăceri şi i-aş supăra pe emigranţi şi pe familiile lor de aici.
(Ceea ce de fapt nici nu e adevărat decât în marje periferice.)
Nu pot
accepta să fim în continuare jigniţi, furaţi, tâlhăriţi la drumul mare,
ciomăgiţi, minţiţi grosolan, pregătiţi pentru a deveni unii străini, alţii
sclavi în ţara asta, doar pentru a nu deranja visele materialiste ale unora
dintre cei care au părăsit-o, transformaţi în mercenari ai unei cauze
îndreptate împotriva României.
Cât despre
vot, voi reveni cu un alt text. Deocamdată, foarte simplificat, susţin ideea
suspendării dreptului de vot pe perioada în care emigrantul român locuieşte,
munceşte, stă majoritatea timpului în străinătate. Când ar trebui să fie atent
şi să participe la viaţa politică a ţării gazdă. Măcar pentru faptul că acolo
vor trăi copiii lui.
