Există un soi de
filme, zise fantastice, în care răul, sub o formă materială sau imaterială,
este răpus/învins într-un final încrâncenat, şi aparent fericit, de
eroul/echipa de eroi. În unele dintre ele, în secvenţa imediat următoare, de
obicei ultima, vedem că de fapt este vorba doar de câştigarea unei bătălii,
pentru că aceea fiinţă/prezenţă malefică, care ameninţa omenirea, a reuşit, cu
mai mult sau mai puţin timp înainte, să-şi planteze ouăle, seminţele,
urmaşii/să se ascundă în vederea recăpătării puterilor în locuri ascunse:
văgăuni, peşteri, mlaştini, păduri, sau chiar într-o fiinţă omenească.
Comunismul, în formula
terorism de stat, pornit să schimbe lumea, după modelul revoluţiei franceze şi
după tezele lui Marx şi Engels preluate şi dezvoltate de Lenin, cu glonţul şi
puşcăria, părea, prin 1990, că şi-a consumat viaţa istorică odată cu căderea
centrului său radiant, Uniunea Sovietică. Pierderea puterii de către partidele
comuniste şi uneltele lor administrativ-represive din statele Europei de est a
fost considerată, cel puţin în primii ani, ca fiind sfârşitul comunismului.
Cele câteva resturi ale sale din state excentrice păreau menite, pe de o parte,
continuării unor experimente, care altfel ar fi fost imposibile, pe de altă
parte, rolului de sperietoare în raport cu care Occidentul, cu toate scăderile
ultimilor ani, să rămână un El Dorado. Dar, oare chiar aşa stau lucrurile?
Cum a intrat diavolul a intrat
în istorie
Cei mai mulţi confundă
comunismul, ca ideologie de natură demonică cu forma exterioară sub care s-a
manifestat între 1917 şi 1990, în principal în estul şi centrul Europei, în
timp ce alţii contestă că în aceste state ar fi fost vreodată comunism, atât
timp cât realitatea a părut a fi la mare distanţă de viziunea paradisiacă
promisă de marxism-leninism. Au oare dreptate sau se înşeală şi unii şi
ceilalţi? Din păcate, se înşeală.
Pe de o parte,
comunismul nu înseamnă povestioarele roz cu statul-divinitate, care, mai întâi
are grijă de noi toţi cei buni, cei ce suntem într-un cuget şi o simţire cu el,
apoi dispare pentru că noi toţi, după ce i-am exterminate pe “burgheji şi
cozile lor de topor” avem grijă de noi
toţi; nici cele cu oameni care muncesc cât pot şi-şi iau cât le trebuie; nici
cele în care muncesc toţi la fel şi îşi iau toţi la fel pentru că sunt toţi la
fel şi egali în toate, când dispar clasele şi, deci, statul. În raport cu ţelul
său fundamental, cu obiectivul său final, şi în România şi în toate celelalte state
socialiste am avut comunism “de cea mai
bună calitate”.
Pe de altă parte, atunci când vorbim despre comunism vorbim
despre o manifestare făţişă şi declarată a Răului, prima din istorie, după
îndelungata perioadă a păgânismului universal scur-circuitat timp de 2000 de
ani de creştinism, de o asemenea complexitate, cu o religie (ideologia), cu
organizare şi cu forţe impresionante desfăşurate la scară planetară. Cunoscutul
filosof polonez Leszek Kolakowski, mai întâi marxist, apoi critic al marxismului,
spune că prin comunism “diavolul a intrat în istorie”. Şi, aş adăuga, cu tot
arsenalul său: resentimente, ură, teroare, violenţă, cruzime, distrugere,
moarte.
La Universitatea Templeton, în 1980, Alexander
Soljeniţîn a spus că “în cadrul sistemului filozofic al lui Marx şi Lenin, la
baza psihologiei acestora, forţa principală era ură împotriva lui Dumnezeu – o
forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice şi economice”. Şi
în cine altul nu mai poate intra nimic altceva decât ură împotriva lui
Dumnezeu, şi creaţiei Lui, dacă nu în diavol?
Adam şi Eva, paleo-comunişti?
Dar are Leszek
dreptate? Atunci a intrat diavolul în istorie? Sau de fapt comunismul este
numai o nouă lucrare a diavolului, deci a intrat mai demult în istorie? Şi una
şi alta.
Despre comunism, ca
invenţie ideologică a ultimilor 300 de ani, s-a mai spus şi că ar fi un
creştinism fără Dumnezeu. Dar unde am mai avut noi o lume fără Dumnezeu
(acelaşi lucru cu ignorarea lui Dumnezeu)? În Rai, atunci când perechea
strămoşilor noştri a acceptat ideea că ei ar putea fi la fel cu Dumnezeu, deci
ar putea exista, s-ar putea descurca, chiar mai bine, căci nu ar mai fi niciun
fel de oprelişti. Şi atunci, ca şi acum, după “revelaţia diavolească” a urmat
trezirea într-o lume a păgânismului, a dictaturii acelor părţi ale sufletului
şi trupului nostru care intră uşor şi mereu în rezonanţă cu diavolul:
slăbiciunile, neputinţele, patimile noastre lumeşti. E, în acelaşi timp
adevărat, că atunci eram, Adam şi Eva erau înainte de istorie, adică în veşnicie. Istoria a
început odată cu acceptarea ispitei şi alungarea din Rai. Şi nu numai că atunci
a intrat diavolul în istorie, ci el este, în proporţie de 50 %, autorul ei.
Atenţie! Diavolul este real şi contează pe noi!
Diavolul este real, de
aceea el nu trebuie relativizat. Şi nici nu trebuie să cădem în plasa minciunii
sale, cum că nu există. Răul l-a însoţit şi hărţuit pe om încă de la crearea
sa; cum am putea să credem că, acum, deodată, el a încetat, sau, în curând, va
înceta să existe? Lumea nu este ameninţată cu distrugerea de un monstru sau de
extratereştri; ea este ameninţată, pe o parte de uneltele răului, de slugile
sale, de mercenarii săi, adică, pentru perioada modernă şi contemporană de cei
care au finanţat şi impus comunismul sub toate formele sale, de la Revoluţia
Franceză până la neo-marxismul de astăzi, pentru a aduce pe lume
supunerea noua ordine mondială. Pe de altă parte de noi înşine, de
pactizarea cu el, de agrearea lui, de încântarea şi grabnica cedare în faţa
ispitelor lui.
Politica demonică nu
dispare ca urmare a unor legi, a schimbării unor activişti de partid unic cu
alţii de la mai multe partide, a multiplicării partidelor, a existenţei unui
parlament (de exemplu un parlament plin cu slugile mafiei bancare globaliste
este o garanţie a libertăţii şi democraţiei?) sau a unei constituţii.
Transformările făcute în societatea actuală sunt prea profunde, sunt operate în
chiar fundamentul persoanei şi prin ea în cel al societăţii, sunt, pentru mulţi
dintre noi, poate (Dumnezeu ştie) ireversibile.
Să ne uităm în jurul
nostru la transformările diabolice pe care le suferă omul/lumea. La ura
generalizată, la refuzul raţiunii, la înrobirea în slujba instinctelor
dezlănţuite, la ceaţa tot mai groasă a ignoranţei, la sinuciderea programată şi
asistată a speciei umane prin holocaustul nenăscuţilor, prin războaie
pustiitoare, prin revoluţii sexuale şi prin multe alte pulsiuni demonice cărora
ne aliniem. Şi atunci, dacă partea răului din noi nu dispare, ci ea se
amplifică, dacă morala, respectul, iubirea, bunăvoinţa, jertfirea, curajul,
credinţa devin păsări tot rare, cum ar putea să dispară demonismul din politică
şi din societate?