Vi se pare uneori că România este puţin cam zgomotoasă?
V-aţi dorit adesea liniştea şi consensul, predicate până
de curând (şi încă nu ştim ce ne mai rezervă viitorul) de nişte politicieni de
prin mai toate partidele şi de jurnalişti, analişti, comentatori de bine? Vă
pare unora, din această cauză, rău că trăiţi aici? Vă cred. Îndemnul meu este
să priviţi în jur şi în viitor; s-ar putea să vă reconsideraţi poziţia.
În episodul de astăzi, în continuarea analizei situaţiei
Islamului în Europa, vă voi prezenta un caz extrem, unic la nivel mondial, dar
perfect pentru un studiu de caz, despre încotro poate duce actuala politică
multiculturalistă şi corectă Europa. Şi atenţie: ceea ce în acest caz se poate
petrece într-o perioadă de timp mică, în tot restul, dacă acest rest nu se va
trezi, se va împlini într-una puţin mai mare. Dar nu mult mai mare. Deci:
V-aţi fi închipuit
vreodată că Suedia va ajunge pe locul doi în lume la violuri, după Lesotho?
V-aţi putea
imagina vreodată că Suedia este pe locul 1 în lume la şcoli incendiate premeditat?
V-ar fi trecut
cumva prin minte că în Suedia s-ar putea ajunge la dictatură?
Eu recunosc: până la recentele cercetări pe tema
Islamului în Europa, care m-au dus şi în acest stat al Europei, nu l-aş fi
crezut pe cel care ar fi venit să mi le spună. Sau, mă rog, le-aş fi pus sub
semnul îndoielii.
Consecinţele
imigraţiei masive fără politici de integrare
Suedia
este ţara cu cea mai permisivă politică de imigraţie. Imigraţia per capita
(adică pe cap de suedez) este mai mare decât a fost vreodată în America şi nu
are egal în istoria Vestului. Pe săptămână, Suedia primeşte mai mulţi refugiaţi
din Siria decât Statele Unite, Canada şi Australia împreună primesc într-un an
întreg. (conform articolului: Suedia, un
rai pentru terorişti şi traficanţi, apărut în Dispatch International, pe 29.09.2014). Statele Unite primesc
cca 70.000 refugiaţi pe an, Canada 20.000 şi Australia cca 15.00. Suedia nu are
nicio limitare şi primeşte cam acelaşi număr de refugiaţi din lumea a treia ca
şi aceste trei ţări la un loc. Suedia este singurul stat care acordă automat
rezidenţă permanentă sirienilor care o solicită, fără a cere documente care să
dovedească originea celor care pretind că vin din Siria. S-au format astfel
reţele foarte bine organizate, care sporesc traficul cu fiinţe umane. Dacă nu
există control al celor care intră, problemele de Securitate sunt enorme:
teroriştii capătă fără problemă rezidenţă şi cetăţenie şi apoi pot călători
oriunde în lume – chiar şi în SUA, cu care Suedia are un acord de tip visa waiver. Dar, până la terorism, din
cauza unei imigraţii mult prea mari pentru posibilităţile sale, Suedia trebuie
deja să facă faţă unui număr de probleme importante.
Sistemul
de învăţământ, în trecut unul dintre cele mai solide din lume, a ajuns acum pe
ultimele locuri între statele din OECD (Organizaţia pentru cooperare economică
şi dezvoltare). Fostul prim ministru Fredrik Reinfeldt a recunoscut, după
pierderea alegerilor, că, din cauza imigraţiei, nu mai sunt resurse pentru
reforme.
Integrarea
imigranţilor a eşuat, astfel că din nou Suedia este pe ultimele locuri în OECD.
Imigranţii nu au locuri de muncă, trăiesc din programe de stat şi din ajutoare
sociale, adesea întreaga viaţă, se izolează de suedezii nativi, au rezultate
mai slabe în şcoală, iar şcolile cu mulţi imigranţi au performanţe tot mai
scăzute.
De
altfel şi în evaluările ONU privind
“Indicele de dezvoltare umană”, Suedia cade de pe locul 6 în lume în 2007, pe
locul 12 în 2014.
În
suburbiile locuite de imigranţi au loc revolte regulate (vezi revolta Husby din
2013, cunoscută în întreaga lume),
Suedia
se găseşte pe locul doi în lume (după Lesotho) la violuri, şi pe locul întâi în
lume la incendieri premeditate ale şcolilor.
Între
2000 şi 20913 numărul locuitorilor străini a crescut cu 713.000 în timp ce cel
al sudezilor nativi cu numai 50.000. La o populaţie totală de aproape 10
milioane, sunt deja peste 10 % imigranţi (peste 80 %, dintre ei, musulmani) ceea
ce ne arată că este pe cale o masivă schimbare demografică. Atât de mulţi
imigranţi aduc şi costuri mari: în present de circa 14 miliarde de dolari anual.
Motivaţia
acestor costuri uriaşe este aceeaşi cu cea pentru care, dincolo de primirea
neselectivă, este asaltată Suedia de imigranţi: ajutor social care acoperă atît chiria
locuinţei cât şi cheltuielile iminente de masă şi transport ale familiilor în
şomaj (cazul majorităţii celor nou-veniţi dar şi al multora dintre cei vechi,
alocaţie pentru copii generoasă, asigurare medicală a tuturor locuitorilor săi
şi învăţămînt de toate gradele gratuit (probabil ca mai puţin atractivă
facilitate).
În
cazul în care vor fi acordate vize de reşedinţă permanentă pentru un număr
mediu de 80.000 de imigranţi pe an, pentru următorii ani s-ar aduna circa
640000 de nou sosiţi. În general, fiecare resident permanent din lumea a treia
trage după sine cel puţin alţi 2-3 membri ai familiei, ceea ce ar însemna peste
2 milioane de nou sosiţi în 8 ani. (De ce 8 ani? Veţi afla în curând.) Împreună
cu cei deja stabiliţi şi luând în calcul şi nou-născuţii pe teren suedez se
ajunge la o cifră optimistă de 4 milioane şi una pesimistă de 5, populaţie
alogenă susţinută în cea mai mare parte, de partea active dintre cei cca 8
milioane de suedezi nativi .
În Suedia de astăzi, cel puţin în ceea ce priveşte imigraţia, avem de a face cu o dictatură. Părerile contrare sunt sever amendate. Persoanele şi organizaţiile care fac comentarii în acest sens sunt acuzate de media principală şi de liderii politici de rasism, fascism, nazism, xenofobie. Oamenii sunt etichetaţi public şi devin nişte proscrişi, îşi pierd locurile de muncă, asistenţa social, sau chiar libertatea, pe motiv de “hate speech” (discursul urii). Şi nu pentru că au spus ceva rău despre imigranţi, ci pur şi simplu pentru că au criticat politica guvernului referitor la imigraţia fără limite, fără o strategie şi fără mijloace de integrare a nou-veniţilor.
Lovitura de stat din
decembrie 2014
Politic,
la nivelul partidelor parlamentare, există două poziţii:
1.
Imigraţia
fără reserve, sprijinită de 7 dintre cele 8 partide parlamentare, care
consideră că aceasta este o binefacere pentru Suedia.
2.
Imigraţia
controlată, aşezată pe politici clare de integrare, funcţie de posibilităţile
statului şi societăţii şi de prezervarea celor două, susţinută de Partidul
Democrat de orientare national-conservatoare.
După
alegerile din septembrie 2014, Partidul Democrat, înfiinţat în 1996, ca reacţie
la acest tip de politică imigraţională, a ajuns al treilea partid parlamentar
cu 49 de locuri (14 %) după social-democraţi, cu 113 mandate, şi moderaţi, cu
84. În propaganda de stânga, care domină presa şi politica europeană actuală,
partidul democrat este asimilat partidelor de extremă dreapta, alături de UKIP
britanic sau Frontul Naţional francez, deşi atât criticile cât şi propunerile
lui ţin de un elementar bun simţ şi
pragmatism politic naţional şi statal. Şi chiar European.
În
decembrie 2014 proiectul de buget, propus de cabinetul condus de fostul lider
sindical Stefan Löfven, a fost respins în parlament. În prima fază, primul
ministru a decis ţinerea de noi alegeri în 22 martie 2015. Dar după ce sondajele
de opinie au arătat că democraţii sunt în creştere accelerată, fiind situaţi
deja la 18 %, astfel că nici alianţa social-democraţi-verzi-comunişti, nici cea
de centru dreapta nu ar fi avut posibilitatea de a face majoritatea în
parlament, şase partide au semnat un protocol de guvernare comună şi pe 27
decembrie au anunţat că nu se vor mai ţine alegeri în 2015. Acordul din decembrie,
după cum a fost el denumit, se întinde până în 2022 (de aceea făceam acele
calcule privind evoluţia demografică pe 8 ani), ceea ce înseamnă că, în afara
cazului că democraţii obţin peste 50 % în 2018 (ceea ce nu ar fi chiar
imposibil, data fiind înrăutăţirea accelerată a situaţiei, dar nici foarte uşor
data fiind posibilitatea Puterii de a
manevra), actuala largă coaliţie şi-a asigurat 8 ani de guvernare fără
Opoziţie; în realitate, după cum a fost şi etichetat de criticii săi, Acordul din decembrie este o
veritabilă lovitură de stat soft,
care, spun aceştia, a pavat drumul Suediei către deces.
Un parlament de
faţadă şi un partid (în curând) unic
În
afara existenţei unei Opoziţii reale, care să poată amenda politicile
guvernului, instituţiile democratice din Suedia sunt intacte, dar ele devin o
carcasă lipsită de conţinut. În fapt apare un sistem parlamentar dublu:
parlamentul oficial continuă să existe, dar în spatele acestuia va funcţiona
adevăratul centru de putere format din liderii celor 7 partide (cele 6 de la
guvernare şi comuniştii care le susţin), unde, departe de ochii publicului, se
vor lua deciziile, care vor fi prezentate parlamentului. Aici cei 300 de
parlamentari (din 349) evident că vor fi de accord cu tot ceea ce s-a decis.
Noul
sistem mai este descris, de către criticii săi, şi ca o dictatură consensuală,
dat fiind faptul că oricare ar fi guvernul pe care îl va avea Suedia în
următorii 8 ani, acesta va avea în realitate puteri dictatoriale. De exemplu,
bugetele anuale vor trece de acum încolo fără nicio problemă. Adică politicile
economice, sociale, culturale nu vor mai putea fi amendate în niciun fel.
În declaraţiile lor, liderii celor 6
partide au susţinut că Acordul din decembrie a fost necesar pentru a asigura
Suediei o guvernare “ordonată” şi “responsabilă”. Totuşi, Jan Björklund,
liderul Partidului Poporului a dezvăluit adevărata intenţie: ţinerea în afara
puterii a “partidelor resentimentare”.
Deformarea presei aliată regimului după calapodul ideologiilor marximului cultural este atât de avansată, iar dictatura acestora este atât de puternică în Suedia, încât, după cum afirmă Ingrid Carlqvist şi Lars Hedegaard în articolul lor - Sweden: From "Humanitarian Superpower" to Failed State “niciunul dintre jurnaliştii prezenţi la conferinţa de presă a primului ministru, în care acesta a anunţat noua ordine politică nu a pus evidenta întrebare: Nu este obligaţia Opoziţiei politice să se opună politicilor guvernamentale? Pentru că, dacă nu, la ce mai este bună Opoziţia? Şi de ce să mai organizăm alegeri democratice dacă toatepartidele “responsabile” sunt în acelaşi glas?”
Şi, ne mai întrebăm-amintim noi:
Nu pe un asemănător fundal de dictatură
ideologică, în statele din Estul comunist, în jurul partidelor comuniste, s-au
strâns formaţiuni “neresimentare”, vorbind într-un singur glas, şi formând,
până la urmă, un singur partid?
Problema reală în Suedia acestui moment
nu este larga alianţă politică, ci scopul pentru care ea a fost realizată.
Nimic de reproşat, dacă ea ar fi avut numai scopul ieşirii dintr-o situaţie de
instabilitate politică – aşa cum se întâmplă în Germania, de exemplu . Dar cu
totul de acuzat atunci când ea se suprapune peste o deja existent ă dictatură
ideologică şi are ca scop eliminarea de la decizie a unui partid, care reprezintă un anume procent din
populaţie, deci, de fapt, eliminarea de la libertatea de expresie şi de la
decizie a persoanelor care formează acel procent: 14, 18 sau mai mult la sută.
Aceasta nu mai este alianţă responsabilă, ci o dictatură politică pe fundament
ideologic.
(Va urma)