Traian Băsescu

Am scris despre Traian Băsescu numai în două situaţii: atunci când m-a provocat prietenul Cristi Pantelimon cu un text personal intitulat "Slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu" şi atunci când m-a provocat chiar preşedintele cu o declaraţie periculoasă despre natura şi statutul familiei. În rest poate am făcut referiri, trimiteri la el, l-am amintit legat de alte personaje aflate în discuţia textelor mele. În ultimele luni m-am tot gândit să o fac şi chiar am pornit a-mi face oarece însemnări. Am amânat însă momentul scrierii pentru că:
 - mi-a fost teamă să nu facă ceva TB care să contrazică concluziile mele
- era campanie electorală şi interesul era în altă parte
- de curând a scris Liiceanu un astfel de text
- se apropia momentul plecării de la Cotroceni când poate o astfel de privire asupra lui Traian Băsescu ar cădea cel mai bine.
Rătăcind însă printre postările mele mai vechi, în căutarea unei idei legate de realitatea spirituală a zilelor de sărbătoare care se apropie, am dat peste textele polemicii amicale cu Cristi şi am constatat că ele spun, în urmă cu aproape patru ani, mai exact trei ani şi zece luni, cam aceleaşi lucruri pe care le-aş spune - probabil altfel puse în pagină - şi astăzi. În plus, ele au, pentru mine cel puţin, şi valoarea unor intuiţii, care s-au verificat, legate atât de TB cât şi de oameni, structuri, instituţii, fenomene ale societăţii şi statului. Aş putea ca pur şi simplu să dau aici linkurile şi, în măsura în care vă interesează tema, să le căutaţi. Am să fac însă mai mult: am să le aduc în acelaşi loc, într-o succesiune firească pentru o astfel de polemică, încercând, cu acest prilej să mai repar şi din greşelile de scris, provocate de grabă, neatenţie, insuficienta verificare şi corectare şi din unele exprimări mai greoaie.
În plus faţă de cele scrise acum 4 ani aş mai adăuga câteva cuvinte ale lui Nicolae Steinhardt ca un soi de cheie de descifrare a multor dintre "faptele de arme" ale preşedintelui-marinar: 

·         Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să folosească acelaşi fel de unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect... A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi de trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care îi laşi pradă tâlharilor.

 Slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu

Am primit de la bun prieten și vechi colaborator, Cristi Pantelimon, un text pe care a încercat să-l trimită ca comentariu la discuţiile despre prim-miniştri şi în general despre situaţia din ţară. După cum vă veţi da seama, el vine şi în continuarea unor schimburi de opinii legate de Traian Băsescu şi de politica românească. Pentru că textul era prea lung şi nu a fost acceptat la comentarii, Cristi mi l-a trimis pe mail, iar eu am considerat că el trebuie să apară chiar pe blog. Cândva astăzi, după ce-mi voi  fi terminat alte treburi şi după ce voi digera mai bine textul primit îi voi şi răspunde. Aştept însă şi alte păreri, pentru că, trebuie să recunoaşteţi, este un  text incitant.

"Să nu vă imaginaţi că Traian Băsescu sporeşte ordinea în ţară prin măsurile pe care le ia – constrângătoare. Dimpotrivă. El sporeşte dezordinea. Şi aceasta pentru că în jurul lui sunt oameni fără principii. Sunt oameni de acţiune, pragmatici, poate oameni „de ordine”. Intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu dezordinea „sistemului ticăloşit”, ei sunt, din păcate, foarte toleranţi cu propriile slăbiciuni: tolerează incultura, minciuna, chiar mârlănia, graba, răzbunarea. Sunt permisivi cu cei care luptă de partea lor, pentru că ei cred că luptă de partea binelui. Şi, chiar dacă îşi doresc ordinea, ei se scufundă cu această permisivitate cu tot la un etaj inferior al societăţii, se rup de restul lumii şi cad.

Băsescu este iubit de popor, sau, mai curând, de o parte a poporului. Ba chiar, pentru a preciza, de o parte organică a poporului întreg. Visceral, el este iubit de partea noastră viscerală, ceea ce nu e puţin lucru. Dar el va pieri de mână românească. Ceauşescu a fost urât de români şi a pierit de mână străină. Băsescu are trăsăturile inversate. Iubit de ai lui, ca şi Vladimirescu, ca şi Mihai Viteazu, va pieri de ai lui.

Emil Constantinescu a fost slab, dar slăbiciunea (sau sacrificiul) lui a permis creşterea României de după el. Băsescu e puternic. Dar puterea lui va închide România pentru multă vreme. Cum să-i spui că un conducător ar trebui să se sacrifice pentru a fi tare şi nu să fie tare, pentru că va fi sacrificat? Că puterea lui stă în „slăbiciunea” cu care îi lasă pe ceilalţi să-şi vadă limitele? Că, finalmente şi cu totul paradoxal, puterea unui om politic nu este decât o formă de slăbiciune superioară, acea slăbiciune care se pliază organic pe corpul social, pentru a-l cunoaşte, pentru a-l repera, pentru a-i determina boala? A pune diagnosticul este suficient pentru un om politic, vindecarea nu va veni niciodată de la el, ci de la alte instanţe. Omul politic care crede că, punând diagnosticul corect, are şi forţa de a opera şi a extirpa răul, face pasul decisiv spre luciferism, spre puterea care nu are temei transcendent. El se aşază înaintea puterilor reale ale lui Dumnezeu, de la care emană puterea sa. Înaintemergător al acestor puteri, el intră în conflict cu ele şi nu le mai lasă să se manifeste. De aceea, dictatorul ajunge invariabil să blocheze mersul istoriei, pentru că nu ştie că, de fapt, el trebuie să se retragă ori de câte ori este tentat să acţioneze decisiv pentru „salvarea” ţării.

Dar cum să te retragi când tocmai ai pus diagnosticul, când tocmai ai localizat tumoarea, când ai şi instrumentul de a o extirpa? Tentaţia chirurgicală este prea mare şi e foarte greu ca cineva să-i reziste. Aceasta este capcana acţiunii politice prin excelenţă, pragul aproape invizibil între puterea spirituală şi cea lumească. Pragul la care puterea lumească îşi eradichează singură temeiul spiritul şi devine autonomă. Cu preţul descompunerii ei certe, viitoare.

Cum ar trebui să acţioneze omul politic pentru a nu cădea în această capcană? Ar trebui să „lase” lucrurile de la sine, să se mulţumească a privi la desfăşurarea lor, a fi spectator? Dilema om politic spectator – om politic jucător este cea mai grea dintre toate. Băsescu a ales să fie jucător. Doar că aici, în această dilemă, termenii nu sunt bine definiţi, sau, mai bine zis, definiţia lor comună sporeşte confuzia. Când spui om politic spectator, nu spui om politic pasiv. A privi nu este chiar cea mai neimplicantă acţiune. Un om politic superior „rezolvă” cele mai multe conflicte doar privindu-le. A nu vorbi e uneori mai eficient decât a spune multe lucruri inutile. Tăcerea apasă mai mult decât cuvântul când lucrurile sunt „spuse” în alt registru, când semnificaţiile lor sunt evidente. La fel, omul politic ce se abţine de la acţiune poate avea rezultate mai trainice pe termen lung decât cel care acţionează permanent, agită permanent sabia şi face mereu act de curajul acţiunii. De multe ori, acţiunea nu e semn de curaj, ci de slăbiciune. Un preşedinte extrem de activ e un preşedinte care se teme de linişte, de liniştea lui sau de liniştea celorlalţi. Controlul liniştii este mai greu de împlinit decât controlul zgomotului. La fel, între acţiunea de dragul acţiunii şi abţinerea superioară de la acţiune, orice teorie politică de tip clasic va recomanda a doua variantă. Proba este că, în ciuda tuturor eforturilor sale şi ale oamenilor care au pus umărul la acţiunea de înlăturare a acţiunilor negative ale „sistemului ticăloşit”, preşedintele Băsescu şi ceilalţi „acţionari” ai efortului de curăţare a României sunt, de fapt, învinşi de situaţie. Nu învinşi electoral sau politic, ci epuizaţi şi fără speranţă. Fără rezultate reale, ei au acţionat adesea inutil, când puteau să se abţină pragmatic de la orice act exterior vizibil.

Acum este, desigur, târziu, pentru a schimba ceva. Va veni un alt preşedinte şi va trebui să lase lucrurile libere, pentru a recăpăta aura charismatică a celui care acţionează puţin, dar face mult. Băsescu a fost, din păcate şi, în ciuda foarte probabilelor sale bune intenţii, un preşedinte de tipar opus: a acţionat mult, dar a făcut puţin."

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu

       Cineva familiarizat cu acest blog ar putea să fie uimit: de ce un text polemic când proprietarul blogului nu a vorbit despre preşedinte decât în trecere, fără aprecieri sau critici? De unde această discuţie în contradictoriu?

       Evident, din trecut.  Din cel mai îndepărtat dar chiar din trecutul foarte apropiat: în urmă doar cu vreo câteva zile (2 poate) Cristi îmi scrisese că mă citeşte şi că mă felicită pentru consecvenţa cu care îl apăr pe Băsescu - mesajul nu avea, vă asigur, nicio urmă de ironie; era concluzia firească a discuţiilor anterioare şi a faptului că eram printre puţinii care nu tras şuturi în acest sac de box popular.
      Dar a mai fost un motiv serios pentru care nu am putut să-i răspund: după cum puteţi constata citindu-l, textul despre TB, chiar dacă scurt, este extrem de complicat în a-i răspunde, căci are lucruri extrem de precise, dar şi multe de o mare generalitate; poartă discuţia de la măsurile şi oamenii lui Băsescu la teme de filosofie politică; este un text analitic dar şi filosofic, şi uneori, prin metaforă, aproape poetic. A răspunde la o asemenea provocare, însemna fie a-l expedia în câteva cuvinte, mergând numai pe concretul vieţii politice româneşti, fie a te lansa într-o mai lungă şi stufoasă discuţie a temelor lansate de autorul lui. Pentru că erau multe lucruri care mă incitau şi care am considerat că merită să fie puse pe masa discuţiei, am ales în final un soi de discuţie - analiză pe text, care să se acomodeze şi timpului şi resurselor intelectuale pe care le am la dispoziţie într-o perioadă, după cum spuneam, cam contra cronometru, în care e greu să treci de filosofia observaţiei evenimentului cotidian.
       În primul rând, fraza de pornire cred că e urmarea unei discuţii imaginare, pentru că noi doi nu am vorbit niciodată de sporirea ordinii din ţară prin măsurile preşedintelui. Aici apare însă, pentru prima oară o temă cu greutate (altfel destul de hărţuită în anii trecuţi, rar abordată serios), cea a conducătorului: liniştit, să-i spunem, olimpian, sub care lucrurile se aşează oarecum de la sine, sau agitator, provocator de agitaţie, de evenimente zgomotoase, de turbulenţă.
Din păcate, imediat după aceea, Cristi coboară la oamenii din jurul preşedintelui, amănunte care, cred că nu aveau ce cauta după primele trei propoziţii anterioare. Pentru că discuţia care începuse, şi asupra căreia Panteliomn revine cu mult mai multă concentrare de la jumătate încolo, nu are a face cu oamenii preşedintelui (care au şi ei importanţa lor, dar în alt plan, la un alt etaj, mai aproape de pământ). Tema importantă din punct de vedere al filosofiei şi sociologiei politice este aceea a naturii - formei şi conţinutului - conducătorului politic şi implicit a actului său politic, a puterii cu temei transcendent sau luciferic. Am să las însă puţin deoparte, această temă care oricum revine, în textul lui Cristi cu mult mai multă consistenţă câteva rânduri mai jos, pentru a mă întoarce la cei ce au fost nominalizaţi drept cauze ale sporirii dezordinei: oamenii preşedintelui.
       Cristi spune că prin măsurile pe care le ia (mai corect, le impune atât cât îl lasă coaliţia) acesta sporeşte dezordinea şi acest lucru se întâmplă nu din cauza măsurilor - constrângătoare, cum le numeşte el - ci din cauza calităţii oamenilor de lângă el. Pentru că sunt nişte oameni fără principii (evident morale, pentru că altfel, cum zice şi Pleşu, două-trei principii are fiecare, măcar cele care privesc binele personal). Nu mi-e foarte clar dacă se referă numai la consilierii săi şi la apropiaţii din PDL, sau în general la cei din PDL, dar, oricum ar fi, asta este o problemă generală în politica românească; nimeni nu mai are iluzii, cred, în ceea ce îi priveşte pe politicienii români.
       O caracterizare inexactă pe care Cristi le-o face este următoarea: "intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu dezordinea "sistemului ticăloşit", ei sunt din păcate, foarte toleranţi cu pripriile lor slăbiciuni..." Dacă fraza începea cu "toleranţi cu ..." şi acesta era motivul pentru care măsurile promovate de Băsescu provoacă, printre altele, şi dezordine, era perfect. Pentru că unde aţi văzut dumneavoastră politicieni intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu sistemul ticăloşit? Păi tocmai aste e, că sunt prea deprinşi cu această dezordine a statului în care se simt extraordinar şi înăuntrul căreia îşi construiesc propria ordine, folositoare lor.
       În rest, tot ceea ce spune Panteliomn despre ei este perfect adevărat. Ba nu, ar mai fi o observaţie: deşi ştiu că în grandomania lor găunoasă mulţi au ajuns să creadă că întruchipează adevărul şi binele, aş completa finalul propoziţiei "pentru că ei cred că luptă de partea binelui" cu un cuvânt: "personal". Mai mult de atât, nu avem a pretinde de la această grădină zoologică care este astăzi lumea noastră politică.  (Va urma)  

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (II)

Textul lui Cristi Pantelimon îmi dă prilejul să mă refer la două greşeli cvasi-generale ale consumatorilor de politică din România şi nu  numai. În plus, să spun ce cred eu despre Traian Băsescu.

Chiar dacă nu se vede se simte: Cristi nu se poate abţine să nu se poziţioneze faţă de mine ca faţă de un fan al lui Traian Băsescu. O primă greşeală a cetăţeanului care intră în jocul (demonic) al democraţiei. Este cea mai răspândită atitudine în România de azi, mult exacerbată de mass-media în dorinţa ei nebunească de a face rating cu orice preţ, chiar cu preţul de a ne transforma pe toţi, ca la fotbal, în fani; ba mai mult în ultraşi, în rupători de scaune, aruncători de petarde, mânuitori de lanţuri; ca să ne ofere apoi tot nouă un spectacol menit să ne upgradeze emoţiile şi răbufnirile, cruzimea, violenţa, intoleranţa, nebunia.

Poziţia mea faţă de Preşedintele României nu este aceea de fan: Preşedintele nu e un club de fotbal, nu e un personaj de telenovelă; este primul funcţionar al ţării, pe care îl plătesc şi de la care am nişte aşteptări.

Din această primă greşeală derivă o a doua greşeală pe care o facem frecvent cu toţii: aşezarea omului care ajunge la Cotroceni, sau în Victoria pe un piedestal înalt pe care să-l adorăm aşa cum fac adesea îndrăgostiţii. Când personajul real nu se arată a fi chiar cel pe care ni l-am imaginat ne supărăm pe el şi începem să-l urâm. Spargem soclul, dărâmâm statuia şi o facem bucăţi cu barosul sentimenetelor noastre confuze.

Dar pe aceşti oameni îi ştiam dinainte; tot dinainte ştiam mediile politice din care vin, oamenii cu care lucrează, ce au făcut acestea pentru ţară, adică pentru noi, cât bine, dacă au făcut ceva bine, cât rău. Ştiam, adică cu cine avem de-a face. Si atunci, de unde iluzii?

Nu, aici nu e loc de iluzii, pentru că atât timp cât ne vom lăsa manevraţi emoţional de politicieni şi mai ales de mass-media cu interesele ei şi ale mogulilor ei, nu vom face decât că fim tot mai păcăliţi, tot mai dezamăgiţi, tot mai supăraţi.

După cum am spus, e vorba despre un contract: ce dau ei şi ce dăm noi. Cum acum avem o, aşa-zisă piaţă politică şi nu un monopol, aleg dintre cei care mi se prezintă. Eu sunt un contribuabil care îi plătesc, iar politicienii trebuie să facă pentru mine nişte lucruri. Facem contractul şi la treabă. Că piaţa e deformată şi monotonă şi trebuie, din nefericire să aleg dintre aceelaşi oferte ambalate puţin altfel, asta e altă chestie. Dar atunci când îi trimit acolo şi îi plătesc trebuie să ştiu, eu în primul rând pentru ce o fac, de ce l-am ales pe acesta şi nu pe acela, cât la sută mă aştept să facă din cât au promis etc. Această analiză, această evaluare, urmărirea indicatorilor  trebuie făcute la rece, ca într-o afacere din care îmi doresc să câştig dar pot şi să pierd.

            În sensul celor de mai sus, pentru mine Traian Băsescu nu e nici Steaua, nici Dinamo nici Oţelul Galaţi; este un funcţionar, primul funcţionar al ţării pe care îl plătesc să facă ce  nu putem face noi ceilalţi 19-20 de milioane; nu am o pasiune pentru el (până să fie preşedinte, am fost chiar foarte critic cu el), am un contract. Şi Traian Băsescu a făcut câteva lucruri pe care nu le-au făcut precedenţii preşedinţi şi nu le-ar fi făcut niciunul dintre contracandidaţii săi.

•          A condamnat comunismul.

Pe Iliescu îl înţeleg, cum era să facă aşa ceva şi să se condamne singur. Nu a făcut-o.  Nu m-am aşteptat la aşa ceva de la el. Nu era în caietul de sarcini, deci nu-l condamn pentru asta, el mi-a luat oricum banii fără contract, prin înşelăciune. Pe el îl condamn pentru tot ceea ce este rău acum.

Pe Constantinescu îl iert dar nu-l înţeleg. Cu el am avut contract. Ba am fost chiar acolo. Şi pentru că am fost acolo l-am văzut din interior: un om mic, ca vocea lui piţigăiată, ajuns pe un scaun de uriaş. L-au apucat nebuniile, se visa lider regional, gândea viitorul numai prin prisma realegerii sale. A fost ridicol. E ridicol în continuare. Cristi zice că, poate, s-a scrificat. Aiurea, nu i-a ieşit.

• A pornit bulgărele anticorupţiei.

Nici un altul nu ar fi făcut-o.

A răscolit, după cum zicea cineva, haznaua până la fund şi azi rahatul pluteşte la suprafaţă, cu chipuri şi nume mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, din  toate partidele (consistent din PDL), miniştri, parlamentari, preşedinţi de consilii judeţene, primari. Vă imaginaţi aşa ceva sub Geoană, sau Ponta sau Antonescu.

• A pornit timida încercare de reformare a statului. Instituţii importante încep să se dezmorţească.

Nicun altul nu ar fi făcut-o.

Mişcarea DNA-ului din ultima vreme, de exemplu, pare, în contrast cu liniştea din trecut, o poveste fantastică. Şi nu numai DNA-ul se mişcă.

• A vorbit clar şi răspicat către Rusia.

• A sprijinit Basarabia.

Cât a făcut, cum a făcut? Atât cât a ştiut, cât putut el şi l-au lăsat demonii care locuiesc şi înăuntrul său ca în al oricărui alt politician (şi oricărui alt om).  

Traian Băsescu nu s-a născut într-o familie bogată, eventual de politicieni din tată-n fiu, în care să consume politica pe pâine albă cu unt din fructe exotice, nu a studiat la Yale, Harvard, Georgetown. E un marinar ajuns în politică, cu o cultură probabil la nivelul comun, posibil completată în ultimii ani, fără cunoştinţe de politologie şi filosofie politică, care a adus blugi şi whisky pe vremea, care părea eternă, a lui „Ceaşcă”.

Sincer să fiu, mă aşteptam la mai puţin, mă aşteptam să fie tot un ticălos, aşa cum fuseseră ceilalţi şi cum sunt atâţia în jur. E prima oară când în schimbul a ce am dat mi-a dat cineva ceva, nu m-a scuipat între ochi zâmbind şi spunându-mi că mă iubeşte. Pentru mine, pentru familia mea, pentru cei care au fost omorâţi şi batjocoriţi de criminalii comunişti ai lui Iliescu, omorâţi şi deportaţi de sovieticii lui Lenin şi ai lui Iliescu, pentru viitorul copiilor noştri a făcut ceva. Poate că foarte puţin. Dar e prima oară când de la o funcţie politică obţinem o valoare cu plus; plus 0,5 e, oricum ai întoarce-o mai mult decât minus 100.

Evident, aşa cum face şi Cristi, în acest punct discuţia s-ar concentra pe: Dar cu ce preţ? Cu ce pierderi? Cu învrăjbirea unei ţări întregi? Cu sporirea dezordinei?

De ce nu?

Voi reveni la eseul lui Pantelimon, la tema conducătorului înţelept pe care el o propune şi implicit voi continua discuţia despre Traian Băsescu. Adică, va urma.

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (III)

Deci, Cristi, continui pe text:

• Deşi textul tău e majoritar critic la adresa lui Băsescu, înţeleg că totuşi îl aşezi pe acesta, faţă cu destinul românilor, foarte sus: alături de Bălcescu şi, mai ales, Mihai Viteazu. Poate că e puţin cam mult, dar pentru el poate să fie deja de ajuns pentru a-şi motiva trecerea pe la Cotroceni.
• Emil Constantinescu a fost slab din motivele arătate în răspunsul anterior: a fost orientat numai către sine. Poţi şi astfel să-ţi croieşti un loc în istorie dacă ai multă energie şi isteţime. Nu le-a avut. În perioada lui au fost luate unele dintre cele mai tragice măsuri pentru viitorul României - vezi distrugerea finală a complexelor de porci, de vite şi de păsări. Mai ţii minte imaginile cu porcii care de foame rodeau fiarele ţarcurilor şi mureau cu miile? Au fost lucruri făcute cu bună ştiinţă. Ca şi altele legate de închideri iraţionale în industrie. După 2000 lucrurile s-au mai îmbunătăţit, dar şi pentru că ajunsesem foarte jos: de acum veneau, pe pustiu, investitorii!
• Nu cred în omul politic spectator, detaşat, urmărind superior mecanismele sociale, economice şi politice - poate în perioade de belşug, stabilitate, construcţie solidă. În perioade ca aceea pe care o tot trecem trebuie acţiune. Bălcescu a acţionat, Viteazu a acţionat; nu există conducător căruia să-i fi rămas numele în timp şi care să fi stat reflectat de la distanţă. Pămpălăii - cum au fost politicienii nemţi dărâmaţi de nazişti - de exemplu - au lăsat în urmă răni mult mai adânci. Uite, Iliescu, în toate mandatele sale, a fost mult mai "cuminte"; şi cum au mers lucrurile; ce ne-a lăsat el "moştenire"?
• De aceea nu cred nici în linişte - mai ales în astfel de vremuri. Linişte în natură, la apusul soarelui pe malul mării, în camera de lucru sau în dormitor. Liniştea din societate mă sperie: pe vremea lui Ceauşescu era linişte. În comunism era linişte, peste tot. Înţeleg ce vrei să spui, dar am senzaţia că eşti călare pe două lucruri deosebite: într-o parte se aplică în cealaltă nu. Tâlharii de stat preferă liniştea. Jefuitorii de la ghişeul local până la Cotroceni, preferă liniştea. Vânzătorii de ţară, preferă liniştea. Mai ştii cum s-a vândut Petrom - în linişte, toţi au fost de acord, unii au luat banul gros, alţii de paradă, cum să te opui la aşa măreţ contract?
• Sunt însă de acord că vânzoleala multă strică, devalorizează acţiunile bune, stârneşte confuzie, panică. Este chiar ea un semn al unei confuzii proprii, al lipsei de experienţă, de decantare culturală, al lipsei de colaboratori cu adevărat pricepuţi sau al neştiinţei de a-ţi valoriza colaboratorii pricepuţi. Toate astea le-a avut şi încă le are Băsescu, chiar dacă a evoluat mult faţă de momentul începutului. Dar nu e uşor să fii decan (o ştii pe propria piele), dar-mi-te preşedinte de ţară.
• Nu cred că Băsescu se teme de linişte pentru că nu o poate controla; cred că se teme, acum, printre alte frici omeneşti, de a nu lăsa o urmă cât de cât apreciată în istorie; de a nu fi pomenit la şi alţii, sau chiar de a nu fi pomenit de loc. Se teme poate de linişte ca semn că nu a făcut nimic.
• Nu l-aş aşeza pe Băsescu alături de cum zici tu: "ceilalţi "acţionari" ai efortului de curăţire a României"; şi nu nici învins de situaţie. Mai întâi pentru că nu ştiu cine aceşti alţi acţionari în afară de Boc cel, pînă mai ieri, cuminte; văd doar nişte umbre care mai mult mimează acţiunea, care n-o doresc şi nu vor fi nici epuizaţi nici fără speranţă. Şi câţiva procurori, judecători, funcţionari care par a se trezi. Iar
• Nu cred că va fi bine pentru următorul preşedinte să lase lucrurile libere; să acţioneze puţin şi să facă mult, da. Dar cine? Poate unul de import cu contract de management! Dacă-i trimitem pe toţi politicienii români şi pe funcţionarii superiori în vacanţă şi aducem câteva mii de nemţi.
• Băsescu a acţionat mult, zici tu, şi a făcut puţin. Sunt de acord. Dar: după cum spuneam şi în răspunsul (II) puţin înseamnă mult faţă de nimic şi infinit faţă de minus. Şi acest puţin - decizia de ieri pt Voiculescu turnător, crezi că se obţinea într-un "liniştit regim" Iliescu, Năstase, Geaonă, Antonescu? - se poate dovedi mâine ca mugurele din care a crescut un copac.
•  Dacă mă gândesc mai bine, asemănarea cu Mihai Viteazu e destul de interesantă: şi domnitorul a stârnit multă vânzoleală şi a sfârşit, aparent, fără rezultate. Dar un mugure tot a fost acolo. Şi a devenit copac de-abia la 1918. 
• Sper să fi văzut bine mugurele de azi şi să nu aşteptăm atât.

PS Şi apropo de linişte ia fii atent ce zice Blandiana: 
Am fost convinsa ca toti sunt cu mine, ca Ceausescu si ai lui sunt rai, ca noi nu suntem decat victime. Dupa '89 am descoperit ca, deoarece inainte taceam, de fapt nu ne cunoasteam.

•  

         

Pr. Constantin Necula - Pe cine incomodează ora de Religie? (Cluj, 17 dec. 2014)

O excepţională conferinţă despre necesitatea religiei în şcoală, dar de fapt despre necesitatea legăturii cu Dumnezeu în viaţa noastră, de la un capăt la altul, dar şi despre multe alte subiecte la zi politice, culturale, sociale, la: https://www.youtube.com/watch?v=SGjjAiQUUJQ#t=1343.

Victor Ponta revine la prima soţie şi îl denunţă pe Ilie Sârbu la DNA?

În linia piruetelor pe care le face începând din 16 noiembrie, acest musiu terchea-berchea al politicii româneşti  a mărturisit ieri public că este un hoţ (acesta este sensul frust al cuvântului plagiator), un dictator  (a desfiinţat comisii, a înfiinţat altele, a schimbat oameni, a dat afară specialişti pentru a-i înlocui cu alţi terci-berci, în cea mai bună tradiţie totalitară), un fals de la un capăt la altul, după cum o arată toată traiectoria lui începând din 1990, o proiecţie mincinoasă.

Ceea ce urmăreşte vicleanul este să ne convingă că, brusc, în seara de 16 a avut o revelaţie, a suferit o metanoia (pocăinţă, schimbare şi/sau transformare, restructurare de personalitate) şi acum este altul: unul bun, responsabil, cinstit, competent (cum le explică el, Bibicule, mai rar), adică mai  curat şi mai uscat, numai-numai ne-om aşeza în genunchi şi l-om ruga să rămână în fruntea bucatelor ţării , iar foştii lui cumetrii de sălbăticii erotice pe seama poporului să-l păstreze “il capo” al unor, de acum, “capi” curaţi transformaţi în îngeri.
Încercând să ne arate că este în căutarea celui pur care a fost odată, a început cu recunoaşterea măsluirii doctoratului. 

Normal ar fi însă ca acum, imediat, odată făcut acest pas, să mărturisească şi că, pentru a acoperi mizeria urât mirositoare a faptei sale, a manevrat structuri şi oameni, a încurajat plagiatul şi plagiatorii, a dus în derizoriu idea de a învăţa şi studia serios, de a avea rezultate pe seama muncii proprii, a descurajat tineri care credeau în aceste lucruri, i-a încurajat pe alţii, mai comozi, mai slabi de înger să facă la fel ca el pentru că, nu-i aşa, dacă se poate la vlădică, de ce să nu se poată şi la opincă.

Și, în secunda imediat următoare, să-și dea demisia din funcția de prim-ministru, nu să vină cu un alt guvern.

După demisie, care, acum că şi-a mărturisit păcatul, e singura cale onorabilă de a ieşi din această situaţie ruşinoasă, să dea în vileag toţi mafioţii şi toate pungăşiile, hoţiile, cumetriile, ticăloşiile despre care are cunoştiinţă că s-au făcut în timpul guvernării sale, de oamenii “domniei” sale şi ale celorlalţi “domni” de partid şi de stat (dar şi în trecutul mai îndepărtat, de orice guvern, orice consiliu judeţean, orice primărie despre care are date certe) şi care distrug atâtea destine, omoară cu zile atâţia români, chinuiesc şi deformează viaţa celor mai mulţi. 

Apoi să ne spună tot ceea ce a mai făcut. Să le pună pe toate pe hârtie, chiar dacă ar fi vorba de un roman fluviu. Vom avea răbdarea să le citim. Să ne spună cum e cu agentul acoperit – asta după ce anulează ordonanţa de urgenţă care îi trece la secret şi pe cei ieşiţi din sistem; cum e cu procurorul Panait; şi aşa, una după alta, cu multe situaţii negre din trecutul politic mai apropiat sau mai îndepărtat al acestui antimodel de existenţă umană.

Doar atunci am putea să începem să îl credem şi să-i mai dăm o şansă.

Într-un text din mai anul acesta, pe care îl puteţi găsi la http://paulghitiu2009.blogspot.ro/2014/05/strategia-economico-sociala-lui-vv.html , spuneam:
 

Legat de implicarea lui Dumnezeu în tot acest stricat ghiveci psdist, am să-i atrag atenţia că credinţa se dovedeşte prin gânduri, vorbe şi fapte şi nu e de ajuns să-l invoci pe Dumnezeu ca să şi primeşti de la Acesta atestatul de “bun fiu”, care să te trimită la Cotroceni. Ba, poate că dacă îl implici fără voia Lui în campanie, s-ar putea supăra  şi s-ar putea ca prin iarnă să te trezeşti cu un şut în dos, la fel ca predesesorii tăi, de la colegii de partid. 
Ceea ce, iată, e pe cale să se întâmple!
Evident, întrebarea din titlul acestui text este, deocamdată, numai una retorică;

nu am cunoştiinţă despre vreo părăsire de domiciliu conjugal şi nici nu o doresc.  Deşi, cunoscându-l pe cel despre care vorbim, nu ar trebui să ne mire dacă, integral sau parţial (de exemplu, ce valoare are un socru atunci când trebuie să-ţi salvezi pielea), titlul se va dovedi, totuşi, profetic.