Petre Țuțea la Clubul Țăranului

Marţi, 13 Decembrie a.c., ora 18.00, la Clubul Ţăranului (Muzeul Ţăranului Român, Şoseaua Kisellef nr. 3), Asociaţia ROST vă invită la o dezbatere pe marginea personalităţii şi a gîndirii lui Petre Ţuţea, la 20 de ani de la mutarea sa la cele veşnice. Despre Ţuţea vor vorbi cîţiva dintre cei care l-au cunoscut îndeaproape, d-nii Demostene Andronescu (poet, publicist şi fost deţinut politic), Dan Ciachir (scriitor), Ion Papuc (scriitor) şi Marcel Petrişor (scriitor şi fost deţinut politic). Moderatori vor fi d-nii Răzvan Codrescu şi Paul Ghiţiu.

În cadrul aceleeaşi întîlniri vor fi prezentate numărul 104 – 105 al revistei ROST şi cea mai recentă carte a d-lui Demostene Andronescu, De veghe la cumpăna vremilor (Ed. Christiana, Bucureşti, 2011), astăzi ieşită de sub tipar.

Intrarea este liberă.

GEOPOLITICA ŞI MIRAJUL ÎNFLĂCĂRAT - Coaliţia orientală XIV

Cu trupurile plecate în faţa Sfintei Legi, neamurile răsăritene parcurg istoria supuse şi ascultătoare, nefiind atrase de spiritul aventurii. Atât arabii cât şi ortodocşii ating cu fruntea pământul pe care au călcat odinioară profeţii lor. Acest pământ primeşte daruri înmiresmate. Parfumul Orientului e un fel de “văl al Mayei”, un gingaş acoperământ prin care se străvede textul înţelepciunii. Fără îndoială, mireasma Răsăritului este semnul unei taine care este ţinută de veacuri între hotarele acestei lumi precum un “cifru”. Aflăm din documente un lucru deosebit de interesant şi anume faptul că islamicii nu aveau voie să exporte exemplare din Coran şi nici balsamurile, tot aşa cum legile Bizanţului interziceau exportul de ulei aromat. Există deci în Orient o legătură ascunsă între Sfintele Cărţi şi taina parfumului. Să nu uităm că numele Sfintei Fecioare Maria (în ebraică “Miriam”) înseamnă “cea bine mirositoare”. De asemenea, trupul lui Hristos, înainte de a fi pus în mormânt, a fost uns cu smirnă şi aloe. Mireasma are funcţie soteriologică, ea metamorfozează sufletul fiindcă, se spune în Scriptură, Iisus l-a convertit pe Zaheu vameşul în Ierihon (“oraşul parfumurilor”). Aceeaşi tradiţie o întâlnim şi în civilizaţia mahomedană. Iată ce spune un mistic arab: Duhul meu s-a împreunat cu Spiritul Divin, precum moscul cu ambra. În Islam, la fel ca în Ortodoxie, există un cult pentru ritualul respiraţiei, la arabi eterul e “substanţă dumnezeiască”, de aici şi practicile asemănătoare cu isihasmul răsăritean.

Viaţa orientală e un nesfârşit ceremonial pe care trebuie să-l “citim” cu atenţie pentru a-i înţelege sensurile. Să privim, de exemplu, scena fermecătoare din “O mie şi una de nopţi” care descrie ritualul împodobirii prea frumoasei Zeim al-Mawasif: Însoţitoarele ei i-au dat, după baie, toate îngrijirile trebuincioase unei găteli fără pereche. I-au parfumat umerii, după aceea au îmbrăcat-o cu o rochie ţesută cu fir de aur curat şi i-au potrivit pe cap o cunună de argint ce spijinea o diademă bogată cu mărgăritare, care avea la spate un nod cu capetele împodobite cu câte un rubin mare – cât oul de porumbel. În cele din urmă, i-au împletit părul frumos şi negru înmiresmat cu mosc şi ambră, în douăzeci şi cinci de cosiţe care-atârnau până la călcâie” (A 656-a noapte). Această ceremonie savantă a gătelii e un ritual executat după canoane bine stabilite. Existau, de altfel, în Orient, numeroase cărţi cu învăţături asupra artei de a trăi. De la prepararea mâncărilor (pe baza combinării misterioase a unor mirodenii) până la împletirea savantă a părului, totul se desfăşura conform unor legi scrise ale tradiţiei. Hazardul nu-şi avea locul nici în măruntele acte cotidiene. Viaţa bazată pe învăţături definea atât Bizanţul cât şi Islamul ale căror civilizaţii “scripturale” respectau canoanele moştenite din vechime. Din acest motiv, între neamurile lui Iisus şi ale lui Mahomed, s-a înfiripat de veacuri o simpatie; dar trebuie subliniat că a fost o simpatie “clandestină”, ascunsă de priviri, deoarece o religie, cum este cea mahomedană, în care Profetul însuşi şi ginerele său Ali avuseseră, pe lângă soţiile lor legitime, nenumărate concubine, nu putea fi tolerată nicidecum, de morala creştină cu care se învecina geografic. Şi totuşi, în mod paradoxal am putea zice, între arabi şi ortodocşi a existat, cum spune Louis Massignon, o atracţie reciprocă, un soi de “miraj înflăcărat”. Colaborarea subterană dintre cruce şi semilună e una din temele palpitante ale trecutului dar şi un subiect de meditaţie pentru viitor. Să mai amintim aici faptul că în sânul Islamului s-a manifestat – precum afirmă Frihjof Schuon – o misterioasă atracţie către revelaţia creştină a lui Iisus şi asta în special în climatul persan şi turc. Axa Ierusalim-Mecca, pe care am încercat s-o divulg bazându-mă uneori pe propria intuiţie, ascunde o perspectivă geopolitică plină de surprize care poate da peste cap previziunile de până acum.    Va urma.

Alexandru HORIA

Russel Kirk: IMAGINAŢIA MORALĂ (III)

Cu cât este mai bun artistul, se poate spune,

cu atât mai subtil este predicatorul.

Convingerea prin imaginaţie, nu predica obtuză,

este de obicei  metoda campionului literar al normelor.

Sau scriitorul poate să trateze, cum a făcut-o J. P. Marquand[1], mai cu seamă  despre trivialitatea şi goliciunea unei societăţi care şi-a uitat standardele. Adesea, în apelul său de la conştiinţă la conştiinţă, el poate vâsli cu vâsle înfăşurate pentru a nu face zgomot; uneori el poate să fie conştient numai în mod confuz despre funcţia sa normativă. Cu cât este mai bun artistul, se poate spune, cu atât mai subtil este predicatorul. Convingerea prin imaginaţie, nu predica obtuză, este de obicei, metoda unui campion literar al normelor.

Merită remarcat faptul că cel mai influent poet al vremurilor noastre, Eliot, s-a străduit să redea poeziei, teatrului şi criticii moderne funcţiile sale normative tradiţionale. În acest demers, el s-a văzut pe sine ca pe un moştenitor al lui Virgiliu și al lui Dante. Poetul nu trebuie să-şi impună ego-ul său asupra publicului ; misiunea poetului este, mai curând, aceea de a transcede personalul şi particularul. După cum Eliot scria în « Tradiţia şi talentul individual », primul eseu găsit în Selected Essays, 1917 – 1932 (1932) : 

“Poetul nu este în niciun fel remarcabil sau interesant în emoţiile sale personale, emoţii provocate de evenimente speciale din viaţa sa. Emoţiile sale particulare pot să fie simple, sau brute, sau plate. Emoţia din poezia sa va fi un lucru foarte complex, dar nu cu complexitatea emoţiilor oamenilor care au în viaţă emoţii foarte complexe sau neobişnuite. De fapt, una dintre erorile excentricităţii în poezie este căutarea exprimării de noi emoţii umane, şi în această căutare pentru noutate în locul greşit este descoperită perversiunea. Treaba poetului nu este aceea de a găsi noi emoţii, ci aceea de a le folosi pe cele obişnuite şi, prin prelucrarea lor în poezie, de a exprima sentimente care nu se regăsesc de loc în emoţiile curente.

Poezia pură, şi celelalte forme ale literaturii mari,

cercetează inima omenească

pentru a găsi în ea legile existenţei morale,

cele care îl deosebesc pe om de animal.

Poezia pură, şi celelalte forme ale literaturii mari, cercetează inima omenească pentru a găsi în ea legile existenţei morale, cele care îl deosebesc pe om de animal. Sau cel puţin aşa era până aproape de sfârşitul secolului al optsprezecelea. Între timp, egoismul unei şcoli a Romanticilor a ascuns scopurile esențiale ale literaturii umane. Și mulţi dintre Realişti au scris  despre om ca și cum ar fi numai o brută – sau, în cel mai bun caz, abrutizat de către instituţii. (Astfel a apărut definiţia lui Ambrose Bierce[2] din The Devil’s Dictionary (1906) : « Realism, subst. O precisă reprezentare a naturii umane, după cum este aceasta văzută de broaşte ţestoase.”) În vremurile noastre, şi mai ales în America, am asistat la creşterea popularităţii unei şcoli de scriitori mai nihilişti decât au fost vreodată nihiliştii ruşi : literatura de dezgust şi de denunţare, descrisă suficient de clar în Man in Modern Fiction[3] (1958) a lui Edmund Fuller. Pentru membrii acestei şcoli, scriitorul nu este nici apărător nici tălmăcitor al standardelor, dat fiind faptul că nu există valori care să fie apărate sau explicate ; un scriitor pur şi simplu înregistrează, neobservat, dezgustul său faţă de omenire şi de sine. (Ceea ce înseamnă o lume foarte îndepărtată de cea a lui Swift – care, în ciuda aversiunii sale faţă de cele mai multe dintre fiinţele umane, le detesta numai pentru că ele erau departe de ceea ce se presupunea că trebuia să fie.)

Cu toate acestea, numele autorilor noştri nihilişti din secolul al douăzecilea bănuiesc că vor fi uitate în mai puţin de o generaţie, în timp ce vor rezista operele câtorva scriitori ai vremurilor noastre, al căror recurs este la lucrurile de durată, şi deci la posteritate. Mă gândesc, de exemplu la romanul lui Gironella The Cypresses Believe in God[4] (1951). Blândul novice care aranjează părul şi spală trupurile celor mai săraci dintre săracii vechiului Gerona, chiar dacă moare sub gloanţele comuniştilor, va trăi pentru mult timp în regatul literaturii; în timp ce sărăcăcios deghizatele personalităţi ale autorilor noştri nihilişti, care se fudulesc dezgustător ca personaje în best-seller-uri, vor dispărea în momentul în care imaginaţia publicului va vira către noi senzaţii. Pentru că aşa cum conştiinciozitatea normativă suflă viaţă în suflet şi în ordinea socială, tot aşa înţelegerea normativă dă unui autor faima de durată.

Crimele şi păcatele sunt, pentru aceşti tineri romancieri, doar nenoroc;

dragostea adevărată şi ura adevărată sunt absente din cărţile lor.

Malcom Cowley[5], care scria cu câţiva ani în urmă în Horizon despre recenta recoltă de romancieri debutanţi, a observat că mai mulţi scritori cu care el a discutat nu auziseră aproape de loc despre Cele şapte virtuţi cardinale sau despre cele Şapte păcate de moarte. Crimele şi păcatele sunt numai lipsă de noroc pentru aceşti tineri romancieri; dragostea adevărată şi ura adevărată sunt absente din cărţile lor. Pentru această generaţie de scriitori în ridicare, lumea pare fără scop, iar acţiunile umane fără sens. Ei nu caută să exprime nimic altceva decât un ego rătăcitor. (În The House of Intellect[6] (1959) Jaques Barzun are de spus câteva chestii foarte perspicace despre nejustificata mândrie a şirului de scriitori plini de aspiraţii ai deceniului). Iar dl. Cowley sugerează că aceşti tineri bărbaţi şi aceste tinere femei, care nu au fost introduşi în copilărie şi tinereţe în nicio altă normă în afara vagii atitudini precum că fiecare este îndreptăţit să facă ce-i place, atât timp cât nu aduce prejudicii altuia, sunt lipsiţi de disciplină spirituală şi intelectuală, fără o dorinţă reală de ceva. 

Acest tip de scriitor fără ţel şi nefericit este produsul unui timp în care funcţia normativă a literaturii a fost masiv neglijată. Necunoscând-şi propria misiune, un astfel de scriitor are tendinţa de a crede despre ocupaţia sa că este o simplă abilitate, eventual lucrativă, care uneori satisface bunul simţ, dar care nu este dedicată niciunei finalităţi. Chiar şi scrisul “proletar” al anilor douăzeci şi treizeci recunoştea un anume scop; dar acela a murit de deziluzie şi de inaniţie. Dacă scriitorii sunt într-un asemenea hal, ca o consecinţă a climatului « permisiv » de opinie care a predominat, ce se poate spune despre cititorii lor ? Comparativ, mi se pare că puţini cititori de carte din zilele noastre caută o cunoaştere normativă. Ei caută distracţia, uneori a unui personaj grosolan prin substituire, sau sunt pe urmele unei vagi « cunoaşteri » a afacerilor curente şi a curentelor intelectuale, potrivită pentru conversaţiile de la cocktail-uri.

Traducere şi note – Paul GHIŢIU

---

[1] John Phillips Marquand (1893 – 1960) – Scriitor american cunoscut iniţial pentru povestirile de spionaj Mr Moto, apoi pentru romanele satirice. A câştigat un premiu Pulitzer în 1938 pentru romanul The Late George Apley.

[2] Ambrose Gwinnett Bierce (24 iunie 1842 – 1914?) a fost un editorialist, jurnalist, scritor şi satiric american. Este cunoscut în special pentru creația sa An Occurrence at Owl Creek Bridge, cât și pentru dicționarul satiric The Devil's Dictionary – Dicţionarul diavolului. Dispare fără urmă, după o scrisoare pe care o trimite unui bun prieten, Partigton Blanche pe 26 decembrie 1913, din Chihuahua (Mexic) şi în care îi spune acestuia: "In ceea ce ma privește, plec de aici mâine pentru o destinație necunoscută".

[3] Omul în ficţiunea modernă. Edmund Fuller (1915 – 2001) – romancier, istoric şi critic literar.

[4] Chiparoşii cred în Dumnezeu – primă parte a unei trilogii din care mai fac parte Un milion de morţi şi Pace după război aparţinând scriitorului catolic catalan José María Gironella Pous (1917 – 2003).

[5] Malcolm Cowley (1898 – 1989) – romancier, poet, critic literar, jurnalist.

[6] Casa intelectului. Jacques Barzun (1907 - ) – american de origine franceză, istoric al ideilor şi culturii, filosof al educaţiei.

Înţelegerea morţii

      Pericopa acestei duminici ne aminteşte, ca şi cea de duminica trecută, de un moment, pentru cei mai mulţi, teribil al vieţii noastre: moartea. Teribil pentru că, văzută ca punct al dispariţiei definitive, moartea face viaţa lipsită de sens pentru aceia care îşi înţeleg existenţa aceasta ca unică realitate.

      Nu există om care să nu creadă în ceva, oricât ar nega el aceasta, căci şi acela care zice că nu crede în ceva, crede în nimic. În ultimile secole, dar mai ales în secolul care tocmai a trecut, lumea creştină s-a întors în mare parte către idolatrie: oamenii au început să creadă în maşini, în ştiinţă, în evoluţionismul ateu, în preţul de cost, în productivitate, în automobil, în televizor, în computer, în familia homosexuală, în vrăjitorie, în extratereştri, în fotbal, în vedete, în trupul uman, în raţiunea umană, în asigurări, în diavol.

      A crede în ceva înseamnă a aşeza acel ceva în centrul de referinţă pentru gândurile şi faptele tale, a-l face sfânt pentru tine, adică a-l face definitoriu pentru existenţa ta. Evident, oamenii cred astăzi cel mai mult în ban. Şi evident, în spatele acestuia, ca şi în spatele tuturor acestor credinţe, stă diavolul care încearcă să ne rupă de Dumnezeu.

      Indiferent însă de credinţa lor, toţi oamenii mor şi atunci nici banii, nici maşinile, nici trupurile sau raţiunea nu le mai sunt de folos. Zeul lor moare odată cu ei. Iar cei care argumentează contrariul, să-şi imagineze o lume din care au dispărut toţi oamenii.

      Rămâne tot Dumnezeu. Şi tot ceea ce el a făcut pentru noi (ce sens ar avea Universul fără oameni), iar în faţa morţii, ca şi în faţa altor momente teribile ale existenţei noastre, ne amintim de El, ne întoarcem la El.

      Pregătirea pentru moarte începe cu înţelegerea şi acceptarea faptului că ea nu este altceva decât o poartă prin care au trecut toţi cei care au murit şi că faţă de aceştia avem foarte mari datorii. Cea mai mare datorie o avem faţă de strămoşii noştri prin care a ajuns până la noi dreapta credinţă. Ne-au făcut prin aceasta un aşa de mare bine, încât trebuie să ne rugăm permanent pentru mântuirea lor, căci, ca nişte oameni, vor fi avut şi ei păcate. Prin străduinţa lor de a păstra ortodoxia, adesea cu mari jertfe, noi suntem ortodocşi, ceea ce este un mare dar.

      Trebuie să ne rugăm şi pentru toate rudele după duh şi după trup, pentru binefăcători, pentru prieteni şi vrăjmaşi, pentru toţi cei adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea învierii. Dincolo de moarte nu-şi mai pot ajuta cu rugăciunea lor, nu se mai pot adresa nouă. Deşi viu, în iad sufletul îşi trăieşte “moartea duhovnicească”, fiind cu totul inactiv. Numai Hristos ajuns cu sufletul în iad a fost viu, activ şi aici, propovăduind Evanghelia şi scoţându-i de acolo pe cei drepţi, căci El nu a cunoscut moartea duhovnicească cu sufletul, ci doar moartea biologică cu trupul.

       Toţi cei morţi au plecat de aici cu o povară de păcate nepocăite, pentru care nu mai pot face pocăinţă acolo. Dragostea ne îndeamnă să ne temem ca nu cumva pentru păcatele lor să fi ajuns în iad şi să ne îngrijim pentru starea lor, dacă am putea, ca şi cum ar fi a noastră. Dragostea păstrează comuniunea cu ei şi acest lucru este foarte plăcut Domnului. Dacă arătăm lui Dumnezeu dragostea noastră pentru ei, arătăm că au lăsat în urma lor dragoste în sufletele noastre, iar Dumnezeu, Care nu poate fi mai puţin iubitor decât oamenii, le va arăta şi El dragostea Sa.

       Aprinzând o lumânare pentru ei, arătăm că am vrea să fie în lumina lui Dumnezeu şi Dumnezeu le va da lumină. Pomenile nu se fac pentru a le trimite în ceruri, ci pentru ca să arătăm lui Dumnezeu dragostea noastră hrănită de dragostea pe care ei ne-au arătat-o în viaţa pământească şi astfel să-i arătăm vrednici de dragostea Lui şi pentru a face ca şi alţi oameni, care primesc milostenia de mâncare, haine sau altceva, spunând “Bogdaproste”, să se roage astfel lui Dumnezeu pentru sufletul celui pentru care se face milostenia.

       Cum nu ştim care din morţii noştri au fost mântuiţi sau nu, suntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toţi morţii noştri, pomenindu-i regulat la Sfânta Liturghie şi la parastase cu dezelgări. Iar pe cele ale lumii acesteia să nu uităm a le trata cu importanţa pe care ne-o arată această perspectivă a vieţii de după moarte.

LIANTUL ASCUNS (Coaliţia orientală XIII)

         Pe de altă parte, trebuie spus că natura sofianică a orientalilor e incompatibilă cu ideologiile, cu modelele abstracte. În timp ce lumea apusului evoluează ideologic, Răsăritul înaintează în istorie sapienţial. Orientul nu naşte idei ci soluţii. Aici trebuie să lămurim un aspect care ţine de vocaţia răsăriteană preponderent “autofagă” (termenul e sugerat de poetul Ion Barbu). Această “autofagie” orientală dezvăluie un mod de viaţă diferit de cel apusean. Orientul este “autarhic”, el nu caută în afară răspunsuri la întrebări pentru care îşi conţine răspunsurile în propria istorie milenară; de obicei fiinţele tinere, în special copiii, pun mereu întrebări, sunt avide de informaţie. Bătrânii au ajuns la înţelepciunea răspunsurilor, a soluţiilor. Această autarhie orientală a făcut ca în lumea creştinismului răsăritean să existe biserici autocefale; prin aceasta eclesiologia ortodoxă se delimitează de centralismul catolic. Autocefalia nu e nicidecum o trăsătură negativă, cum spun unii teologi occidentali, ci, din contră, e un semn de înţelepciune. Bisericile răsăritene trăiesc prin “autoalimentaţie” harică. În general, Orientul se hrăneşte din propriile sale revelaţii cuprinse în Cărţile Sfinte, el urmează neabătut firul tradiţiei, respectând cu fidelitate cuvântul sacru. Am vorbit despre asta pe larg într-unul din capitolele anterioare. Pentru popoarele islamice şi ortodoxe, istorie este “grapheim” de aceea ele parcurg Legea scrisă cu supunere (mahomedanii) şi ascultare (creştinii). Acest lucru a născut în Orient, aşa cum spuneam, morala “trupurilor aplecate”, adică o psihologie colectivă care diferă de elanul faustic apusean. Iată un motiv de veşnică neînţelegere între neamurile răsăritene şi cele occidentale. Colectivismul islamic, la fel ca sobornicitatea ortodoxă, nu aderă la principiul individualismului de factură protestantă.

         Un alt lucru care trebuie subliniat este cel referitor la tradiţia culturală. Cultura Răsăritului este a Cărţii Sfinte, în timp ce Apusul generează biblioteci, sau, cu alte cuvinte, cursuri alternative. Cartea Sfântă înseamnă o singură cale” revelată de Dumnezeu, în schimb biblioteca înseamnă o infinitate de drumuri, o infinitate de opinii şi adevăruri relative. Orientul nu înaintează prin hazard, ci prin necesitate. Iisus a scris pe nisip o frază pe care a şters-o vântul. De două mii de ani, Orientul creştin încearcă să identifice această propoziţie tainică, să reconstituie literele dispărute în nisip, pentru a întregi textul Evangheliei. Această obsesie a literalităţii dumnezeieşti, pe care am amintit-o într-un capitol precedent, constituie liantul ascuns dintre ortodocşi şi arabi, două lumi care se hrănesc autarhic din cuvântul sfânt. Departe de a fi “livreşti”, precum neamurile bibliofile occidentale, popoarele răsăritului se închină la Carte în forma ei revelată, textele Bibliei şi ale Coranului alcătuiesc împreună, cum spune misticul musulman Ibn Arabi, un colier al înţelepciunii” orientale. Spiritul “iluminist” de formulă enciclopedică nu e preţuit în lumea Răsăritului fiindcă nu exprimă “sophia” tradiţională. Tensiunea dintre Orient şi Occident este cauzată de războiul nevăzut dintre mesajul Cărţii Sfinte şi informaţiile aleatorii ale bibliotecii, dintre principiul drumului sacru şi perspectiva diversă a cunoaşterii moderne. Aceeaşi tensiune e valabilă şi în domeniul politicii. Orientul e, prin natura lui, teocratic, în timp ce Occidentul e bazat pe democraţie.     Va urma.

Alexandru HORIA

FENOMENOLOGIA DESFĂTĂRII ORIENTALE (Coaliţia orientală XII)

În capitolele precedente am încercat să demonstrez că diferenţele dintre Răsăritul creştin şi cel islamic au ca revers afinităţi nebănuite. Tradiţionalul conflict dintre cele două civilizaţii ascunde de fapt o ereditate comună, de tip oriental, care va transforma vechea duşmănie într-o alianţă istorică bazată pe asemănări structurale. Mai tânără cu şase secole decât creştinismul, religia mahomedană e influenţată de mesajul neotestamentar, chiar dacă această influenţă e trecută cel mai adesea sub tăcere. Dar, dincolo de filiaţia profetică, trebuie văzut, aşa cum spuneam, liantul sofianic prin care se înrudesc neamurile răsăritene, acel stil de viaţă oriental care pentru mulţi pare de neînţeles.

O omilie atribuită Sf. Ioan Gură de Aur, citită în fiecare an în timpul utreniei de Paşti, redă plinătatea eshatologică la care năzuieşte creştinătatea răsăriteană, firea “gurmandă” a ortodoxului care sărbătoreşte “ziua a opta” cu masa plină de bucate. Iată un fragment din această omilie: “De este cineva bun şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat (…) Masa e plină, ospătaţi-vă toţi! Viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând! Toţi să vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi să luaţi bogăţia bunătăţii!” E de observat cât de mult seamănă acest ospăţ sacru cu festinurile arabilor din veacul lui Harun al-Raşid, chiar dacă motivele desfătării culinare erau diametral opuse. Islamicii trăiau epicureic fericirea clipei dată de Allah, precum zice Coranul: “Mâncaţi şi beţi până-n zori de zi”, în timp ce creştinii se ospătau pentru “timpul ce va să vină”. Oricum, putem spune că ospăţul, în lumea orientală, este un modus vivendi, ritualul mesei îmbelşugate conţine bucuria sărbătorescului. Viaţa petrecută în sărbători nu are inflexiuni tragice şi de aceea Orientul e imun la tragism. Chiar şi crucea, simbol al pătimirii şi suferinţei, este la ortodocşi preschimbată în sărbătoare prin razele de lumină care izbucnesc din centrul ei vestind Învierea. Creştinii răsăriteni trăiesc sub semnul ospăţului pascal, ei nu sunt apăsaţi de fatalitatea morţii, precum catolicii. Mentalitatea ortodoxă e străbătută de fascinaţia luminii izbăvitoare, a praznicului eshatologic. La rândul lor, islamicii se înfruntă savant din plăcerile vieţii, cu aceeaşi intensitate cu care creştinii răsăriteni se înfruptă din hrana parusiacă. Descoperim aici o “fenomenologie a desfătării” tipică civilizaţiilor orientale. Chiar Sfânta Scriptură vorbeşte despre înţelepciunea divină pe care “Domnul (a avut-o) în stăpânire la începutul căilor lui, înainte de lucrările lui cele mai de demult” (Pild 8, 22) care era “alături de el veselindu(se) în fiecare zi şi desfătându(se) fără încetare în faţa lui (Pild 8, 30; cf. Cărţilor înţelepciunii lui Solomon şi ale înţelepciunii lui Iisus). Să adăugăm aici şi cuvintele Sf. Ioan Carpatiul care spune; “Desfătare mi-a făcut mie Dumnezeu” (Filocalia IV). Iată deci că arta desfătării purcede de la harul înţelepciunii, de la natura sofianică ce stă la baza spiritului răsăritean. Fără îndoială, vom spune, lumea Orientului are vocaţia fericirii, o fericire al cărei registru se întinde de la hedonismul aristocrat al lui Omar Khayam, la contemplaţia mistică a Sf. Isaac Sirul. Nu întâmplător, Ortodoxia are cultul lui Iisus “aducător de lumină” iar nu a “celor cinci răni” de pe trupul Mântuitorului (vernerate de tradiţia catolică). Creştinismul răsăritean se fundamentează pe “Fericirile” care duc spre împărăţia cerească şi asta ne poate releva acel “eudemonism” oriental, vizibil şi la popoarele islamice a căror morală e inspirată de “grădina plăcerilor” descrisă în Coran. Spiritul Răsăritului nu are tragismul misticii apusene care a născut viziuni tenebroase, coşmăreşti precum în pictura religioasă a lui Grunewald, apăsată de un dolorism insuportabil.Va urma.

Alexandru HORIA

John Steinbeck despre bănci (şi esenţa capitalismului), pe la 1939 (FRUCTELE MÂNIEI)

"Dar... vezi, o bancă ori o companie nu poate lucra aşa, fiindcă monştrii aceştia nu respiră aer şi nu se hrănesc cu carne. Respiră profituri şi se hrănesc cu dobânzile aduse de bani. Dacă nu obţin profituri şi dobânzi se înăbuşe, aşa cum se înăbuşe oamenii când nu au aer şi mor când nu au hrană….

-  Ne pare foarte rău. Nu noi suntem de vină. Monstrul. Banca nu-i ca omul.

-   Da, dar banca tot din oameni e alcătuită.

-  Ei, nu! Te înşeli, în privinţa asta te înşeli grozav. Banca e altceva decât oamenii. Se întâmplă uneori ca toţi oamenii care lucrează într-o bancă să urască ce face banca şi totuşi să facă lucrul acela. Banca e mai mult decât oamenii, ascultă ce-ţi spun eu! E un monstru. Oamenii au făcut-o dar nu pot s-o stăpânească.

Monstrul nu este om, dar îi poate pune pe oameni să facă aşa cum vrea el."

Oameni şi demoni

 

Demonii există şi se manifestă printre noi, uneori clar, alteori disimulat. Cele mai clare cazuri sunt cele ale sataniştilor care au înlocuit închinarea la Dumnezeu cu cea către diavol, în numele căruia se dedau la acte anormale, supunându-şi voinţa acestuia. Mai subtile, ereziile din toate vremurile au încercat acelaşi lucru: să uzurpe locul Dumnezeului cel adevărat propunând o falsă imagine a Lui sau aducându-I o falsă închinare. De cele mai multe ori cei înşelaţi sau posedaţi nu îşi dau  seama de situaţia în care se află dar, prin mila Domnului, prin ispite şi dureri pe care le suferă cât sunt depărtaţi de El, pot fi ajutaţi să-L regăsească  şi să-I ceară vindecarea.

Alte cazuri de posesiune iau, ca manifestare exterioară, aspectul unei boli de nervi, al epilepsiei sau al personalităţii multiple, fără a putea fi, totuşi, diagnosticate clinic riguros ca atare. Şi ca dovadă că au fost false boli, sunt vindecate prin eliberarea de sub stăpânirea demonică, în chip minunat, în mânăstiri, prin mila lui Dumnezeu revărsată în Taina Sf. Maslu şi în alte sfinte slujbe.

Dar mai există o formă comună de stăpânire demonică, ce afectează, în diferite măsuri, majoritatea oamenilor care nu se recunosc în cele de mai sus: patimile grele. Printre acestea necredinţa, uciderea, ura, beţia, fermecătoria şi desfrânarea au ajuns atât de împământenite în unele variante ale lor, încât aproape nici nu mai sunt considerate ceva rău. Credinţa falsă, redusă la un set de superstiţii, atât de răspândită azi, este de fapt o formă de necredinţă, iar încurajarea avorturilor reprezintă punctul de plecare al celui mai mare genocid din istoria umanităţii, mai crud decât orice altă variantă de ucidere cunoscută prin aceea că victimele sunt lipsite de posibilitatea de apărare şi că motivaţia nu este la nivelul vreunui ideal naţional sau spiritual. Şi apoi mai sunt teroriştii, războaiele, şi toate celelalte de care jurnalele de ştiri sunt pline zilnic: răfuieli, accidente produse de beţivi sau teribilişti plini de sine şi prostituţie de toate felurile.

Deşi pentru unii lucrurile nu par a avea o conotaţie diabolică, fermecătoria şi practicile magice, în mod special cele care îşi fac reclamă prin paginile de mică publicitate ale ziarelor, sunt o formă de colaborare cu demonii. Oricâte cruci şi-ar face sau agăţa pe pereţi  vrăjitoarele şi ghicitoarele, apartenenţa lor este clară câtă vreme „nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeru şi lui mamona”. Iar cei ce slujesc lui Dumnezeu ascultă cuvântul Lui şi se feresc de asemenea lucruri care sunt urâciune înaintea Lui atât de mult încât „partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători  şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi pucioasă”.

Patimile robesc pe cel în care s-au cuibărit, făcându-l slugă prin pierderea stăpânirii de sine şi, mai grav, îl fac să idolatrizeze obiectul patimii sale, nemailăsând loc pentru închinarea adusă adevăratului Dumnezeu.

În lumea aceasta în care stăpânirea demonică se întinde ca o molimă, singura soluţie de scăpare este rugăciunea continuă către Dumnezeu, Cel Care poate scoate pe demoni şi le poate porunci „să meargă în adânc”. Iar cei pe care Domnul i-a miluit şi i-a scăpat din aşa cumplită robie, cu recunoştinţă să-I mulţumească şi să urmeze sfatul pe care Hristos l-a dat demonizatului din ţinutul gherghesenilor: „întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”, pentru ca şi alţii să se folosească.

(Duminica a 23-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor)

Coaliția orientală (XI) - Închinarea magilor

Puterea farmecelor orientale este hipnotică, precum iluzia. Nu greşim dacă afirmăm că Orientul islamic, pe o anumită latură a lui, stă sub semnul iluziei. El are complexul “fata morgana” caracteristic zonelor de deşert mistuite de căldura halucinantă a soarelui. Alexandru Macedonski redă în faimosul său poem “Noapte de decembrie” mirajul acestui peisaj în care cetatea Mecca “rămâne nălucă în zarea pustiei” plutind parcă în irealitate. E simptomatic faptul că una din cele mai obsesive imagini din basmele arabe este “covorul zburător”. Această levitaţie este proiecţia unui vis iluzoriu, ea are o frumuseţe onirică, fascinantă. Covorul zburător din basmele islamice e un laitmotiv magic prin care mahomedanismul îşi dezvăluie firea ocultă. Cu totul altul e sensul “mersului pe ape” al lui Hristos: e o levitaţie născută din lucrarea Duhului Sfânt. “Mersul pe ape” nu e nicidecum un scenariu oniric, halucinant, din contră, e cât se poate de realist. Este manifestarea în real a harului dumnezeiesc, o hierofanie văzută aievea de apostoli a căror minte teafără nu era câtuşi de puţin atinsă de delir. Levitaţia Mântuitorului e harismatică în timp ce “covoarele zburătoare” din povestirile arabe sunt înşelări ale ochiului precum iluziile provocate de halucinogene sau de stări de insolaţie.

Între magia Islamului şi minunile Ortodoxiei este o diferenţă profundă. În primul caz, se instituie o realitate iluzorie, înşelătoare, în cel de-al doilea caz avem de-a face cu o realitate metanoizată prin har divin. Trebuie să discernem cu atenţie lucrarea duhului de cea a vrajei cu atât mai mult cu cât în Răsărit aceste două aspecte adesea se întrepătrund. Pericolul confuziei dintre ocultism şi religiozitate face ca învăţăturile ortodoxe să insiste asupra iniţierii în tainele războiului nevăzut”, un război mult mai subtil decât luptele Inchiziţiei cu ereziile. Ne putem întreba de ce în lumea ortodoxă nu au existat arderi pe rug şi decapitări precum în istoria catolicismului. Observăm că Orientul creştin nu şi-a pedepsit ereticii prin vărsare de sânge, adică prin măsuri punitive. Răul nu a fost aici contracarat prin luptă “la vedere”, ci printr-un soi de “dizolvare” tainică. Fenomenul seamănă cu fagocitoza, sau, altfel spus, duşmanul este anihilat prin “absorbţie”, răul este convertit printr-o forţă misterioasă. Aşa cum Duhul Sfânt l-a transformat pe vrăjitorul Ciprian din Cartagina într-un mărturisitor al lui Hristos preschimbând strălucirea magică a pietrelor preţioase din coroana sa într-o nouă strălucire aprinsă de harul iubirii dumnezeieşti. Această capacitate a spiritului ortodox de a metanoiza fiinţa, defineşte taina creştinismului oriental. Energiile iubirii convertesc puterea necurată a ocultismului. Conflagraţia subtilă din interiorul lumii răsăritene trebuie urmărită în ţesătura ei misterioasă ca să putem separa divinaţia de rugăciune, vraja “lămpii lui Aladin” de taina candelei sfinte – două realităţi care convieţuiesc sub cupola aurită a Orientului. Poate trebuie aici să amintim un episod al Scripturii spre a înţelege mai bine alianţa dintre natura divinatorie şi cea jertfelnică a Răsăritului. Evanghelia spune că trei magi au venit la Betleem să se închine pruncului Iisus. Deci, în momentul întrupării, magia s-a închinat în faţa minunii dumnezeieşti, recunoscându-i întâietatea. Acest episod biblic ascunde în el un tâlc pe care îl vom descifra cu altă ocazie. Trebuie amintit însă că există şi în lumea islamică o Maria Magdalena. Ea s-a numit Rabia – o sclavă eliberată de stăpânul ei şi care a introdus în doctrina sufistă sentimentul iubirii de Dumnezeu ceea ce a însemnat, tacit, o recunoaştere a moralei creştine.  Va urma.

Alexandru HORIA 

 

Coaliţia orientală (X) - DUH ŞI MAGIE

Să ne întoarcem la tema “lămpii lui Aladin”. Povestea ne spune că tânărul a golit grabnic lampa de ulei pentru a face loc duhului misterios să pătrundă în ea. Gestul e în antinomie cu ritualul creştin al aprinderii candelei. Pentru creştini, candela e un obiect deţinător de puteri nevăzute. Dar ea nu este golită, ci, din contră, i se pune ulei sfânt pentru a întreţine flacăra duhului. Aşezată sub icoană, candela luminează neîncetat Chipul Mântuitorului. Untdelemnul îi dă viaţă, îi transmite harul dumnezeiesc. În schimb, duhul lui Aladin (denumit în arabă “efrit”, adică “harap negru”) este robul dorinţelor stăpânului său. Cu trăsături monstruoase şi chip întunecat, efritul semnifică duhul malefic; românul i-ar spune “necuratul”. El este întruparea magiei. Când vorbesc despre miracole şi taine, creştinii ocolesc cuvântul “magie” pentru că el exprimă puterea diavolului. Oare ce ar face un călugăr isihast în faţa lămpii lui Aladin? Bineînţeles că s-ar comporta ca mucenicul Haralambie: ar formula rugăminţi duhovniceşti, nu egoiste. şi, fără îndoială, lampa fermecată i-ar îndeplini numaidecât dorinţele smerite. Dar asta ar însemna o formă de magie albă, care tot necurată este. Fiindcă rugăciunea nu face casă bună cu vrăjitoria, morala lui Dumnezeu nu acceptă dictonul “scopul scuză mijloacele”. Și totuşi, din nebăgare de seamă, apar astfel de confuzii care duc la o religiozitate ocultă, amestecată cu superstiţiile de tot soiul. Orientul strecoară în viaţa creştină simţul superstiţiei, teama de semne, practicile vrăjitoreşti. Ele sunt momelile subtile ale diavolului. Am putea spune că sufletul ortodox e mai încercat de ispite, de chemări viclene decât cel catolic, pentru că în Orient răul are forme magice, disimulate. Scriitorul E.M. Foster afirma că defectul fundamental al Orientului este bănuiala şi suspiciunea. După părerea mea, nu e vorba de un defect ci de un reflex normal de apărare fiindcă Răsăritul are o satanologie sofisticată care necesită un plus de prudenţă. Aici păcatul este înşelător, duhul rău are arta de a se insinua, de a pătrunde pe nesimţite în mintea şi inima omului, el este onctuos, mai degrabă farmecă decât agresează. De aceea, Sfinţii Părinţi vorbesc cu insistenţă în textele filocalice despre “trezvia” sufletului, despre discernământul duhovnicesc, arta lăuntrică de a deosebi răul de bine căci demonii umblă împrejur şi întind picioarelor cursă împletită din funii de pofte viclene spune un călugăr bătrân ucenicului său. În lupta cu aceste păcate insidioase, e necesară “înţelepciunea şarpelui” pe care o recomandă Iisus apostolilor. Creştinismul oriental posedă refinamentul “trezviei”, el are o deosebită capacitate de a filtra duhurile, de a le sesiza nuanţele benefice şi malefice. Această virtute a nuanţării este specifică şi vocabularului filocalic plin de subtilităţi semantice.

Există în limbajul părinţilor pustiei o capacitate morfologică de a sensibiliza cuvintele, de a le face atente la lucrarea păcatului viclean. Această capacitate subtilă a deosebirii duhurilor este pneumatomorfă, ea ţine de logica sufletului, nu a raţiunii. Răul este perceput printr-un soi de “respiraţie” lăuntrică, nu prin analize etice. În Orient, duhurile sunt “prizate”, adulmecate cu fineţe, deoarece păcatul are aici forme oculte greu de perceput mental. De altfel, Coranul atrage atenţia că duhurile rele se strecoară în ceruri şi iscodesc planurile lui Allah. Putem afirma că răul oriental, adesea ceremonios, are puteri seducătoare, că el acţionează asupra fiinţei altfel decât satanismul catolic fiindcă posedă o anume vrajă, o anume frumuseţe. Războindu-se cu puterile vrăjitoreşti, Cartea Sfântă a Islamului condamnă magia: Ei ziseră: aceasta este fermecătură şi noi nu credem în aceasta (Coranul 43, 29). Puterea farmecelor orientale este însă hipnotică, precum iluzia. Nu greşim dacă afirmăm că Orientul islamic, pe o anumită latură a lui, stă sub semnul iluziei.     Va urma

Alexandru HORIA