SĂPUNARU DIXIT - Sau gura păcătosului
În legătură cu iureşul şi arestările din vămile româneşti, a simţit nevoia să se bage în seamă şi Nini Săpunaru cu o zicere de o noutate absolută: adică, cum că banii ajungeau şi la factorul politic: Chiar dacă pare complet neverosimil, totuşi, vă rog să-l credem. Doar a fost şeful vămilor în guvernul CDR-PD-UDMR şi presupun că ştie omul ce vorbeşte. Propun deci DNA să-l întrebe cum ajung banii de la vamă la partid.
PDL vs. BĂSESCU
Tare îi mai încurcă Băsescu pe o mulţime de pedelişti; mai ales pe cei orientaţi, pe cei din Familie, din Cooperativă, din Organizaţie. Le cere să facă reforma statului , să lupte cu corupţia, să reformeze partidul, să se lase anchetaţi... Procentele scad, punţile către tovarăşii lor din celelate partide se rup, dacă pierd s-ar putea să fie oarece răzbunări (nu prea multe, căci comunarzii lui P&A n-au niciun chef să dea ghes justiţiei să funcţioneze altfel de cum vor ai)...
Nu-i aşa că Băsescu pare copt numai bine ca să cadă?
Ce te faci însă, dacă după aia se întâmplă din cele neîntâmplate: adică USL-ului i se rupe repede oiştea celor 68 de procente cu care se laudă acum- după cum este de prevăzut dat fiind faptul că perioada în care oamenii te citesc şi se nemulţumesc a scăzut de la ani la luni - iar lui Băse îi cresc acţiunile (dacă e cineva curios cum se pot întâmpla cele două să mă întrebe, îl pot lămuri) şi ai nevoie de el aşa cum nu mai credeai să ai? Iar el, ca marinaru supărat, sprijină pe alţii?
INCREDIBIL, DAR ADEVĂRAT
Tot despre vămi, dar şi despre alte, tot mai multe, arestări.
Ceea ce mi se pare absolut incredibil şi de o valoare extraordinară este că în acţiuni de o amploare neobişnuită până acum, cu zice-se peste o mie de procurori, poliţişti, jandarmi, sri-işti şi cine o mai fi pe acolo, nu a transpirat nimic; nu s-a scurs către interlopi nici o informaţie care să-i ajute să distrugă dovezile şi să şteargă urmele sau chiar să fugă. Deci, se poate.
Şi, se pare, se pot obţine (mare minune!) probe incriminante clare.
Pe piaţă, orătăniile şi jivinele aruncă tot felul de interpretări horor, care nu merită însă nicio atenţie, ele venind de la nişte lighioane cu spume şi sânge la gură.
Dar e posibil, cred şi sper eu, să putem citi aceste evenimente astfel: cumva, încet şi chinuit, însă mai în linişte şi siguranţă în aceşti ultimi ani, s-a închegat un nucleu important, decis şi pregătit să atace cu mafia în toate cele patru sectoare ale ei: politic, adminsitrativ, economic, crimă organizată.
E posibil să se fi depăşit un punct o masă critică de la care bulgărele să se rostogolească mai repede şi după cum pare, tot mai repede. D-aia e şi atât de multă agitaţie.
Până unde? Ei nu, pentru că-mi cunosc semenii, de aici şi de aiurea, nu am chiar aşa iluzii. Doar satisfacţia că nişte ticăloşi o iau peste bot şi că alţii se vor gândi în viitor de două ori înainte să ne fure.
Şi mai ales că mai avem şi noi dreptate din când în când.
L-AU ÎNECAT PE VÂNTU
Ceva mă deranjează totuşi la vânzoleala de acum: Nu mai ştiu ce face domnu Vântu? De ce mai suferă? Ce şi-a mai rupt? Ce medic veterinar a mai găsit ca să-i dea scutire sau motivare? Unde se mai află? Cum îi mai pune el la punct pe ziariştii care fac presupuneri despre cum fiind tot mai bolnav n-o să prea poată să ajungă la trebonal? Da' poate se mai calmează agitaţia (Doamne fereşte!) şi mai apare şi el.
Pe de altă parte, io ştiu? O mierlă care stătea pe viţa de la mine din curte zicea că vom mai avea totuşi nişte suprize în ceea ce priveşte inculparea lui SOV.
miercuri, 9 februarie 2011
marți, 8 februarie 2011
Însemnări despre om - cu Charles Peguy şi Leon Bloy
(Jurnal de filosofie creştină)
Toate doctrinele sunt frumoase în mistica lor şi urâte în politica lor.
Creştinismul nu este făcut pentru cei care vor să aibă dovezi, ci pentru cei care vor să aibă încercări.
Automatismul intelectual are o forţă incredibilă. Îmbătrânite înainte de vreme în cultura falsă, spiritele automatice nu mai răspund...
Duşmăniile intelectuale moderne au adoptat, au împrumutat întregul arsenal ale duşmăniilor politice, vechi şi moderne, şi mai ales ale duşmăniilor politice moderne, care sunt deosebit de bine utilate.
Lumea modernă se grozăveşte cu faptul de a fi introdus în lume metodele, ceea ce ea a numit metodele stiinţifice, şi mai general, metoda.
Ea nu a minţit de loc în ceea ce priveşte această metodă care pretinde o organizare metodică, generală a urii, şi în special a urii şi boicotului intelectual.
De acolo vine în mare parte această mare sărăcie intelectuală a timpurilor moderne.
Cel puţin vechile sancţiuni nu erau ipocrite.
Ele îl desemnau pe cel pe care voiau să-l lovească. Charles Peguy
Oare de ce, un om care a trăit ca un porc îşi doreşte să nu moară ca un câine?
Înfricoşătoarea tranziţie de "la uter la groapă" pe care am convenit să o numim viaţa.
Să ne ferească Dumnezeu de foc, de cuţit şi de literatura contemporană.
DUMNEZEU NU CERE ATÂT! .. Nu e oare o ocazie de uimire să te gândeşti că acest lucru este spus, de mai multe milioane de ori pe zi, în faţa hulită a unui Dumnezeu care "cere" mai ales să fie mâncat! Această permanentă tocmeală implicată prin acest loc comun are acest lucru tulburător de a face evidentă lipsa de poftă de mâncare a unei lumi...
Nu e deci o îndrăzneală să conchidem că imprecisa "cerere" a lui Dumnezeu este echivalentă cu nimic, şi acest Dumnezeu nemaiavând nimic de cerut, la urma urmei, unor adoratori care pot să-şi micşoreze la nesfârşit zelul lor...
Dacă Dumnezeu nu cere atât, El este forţat, ca o consecinţă de neînvins, să ceară din ce în ce mai puţin... şi în final să refuze totul.... Leon Bloy
(Traducere: Paul Ghiţiu)
(Jurnal de filosofie creştină)
Toate doctrinele sunt frumoase în mistica lor şi urâte în politica lor.
Automatismul intelectual are o forţă incredibilă. Îmbătrânite înainte de vreme în cultura falsă, spiritele automatice nu mai răspund...
Duşmăniile intelectuale moderne au adoptat, au împrumutat întregul arsenal ale duşmăniilor politice, vechi şi moderne, şi mai ales ale duşmăniilor politice moderne, care sunt deosebit de bine utilate.
Lumea modernă se grozăveşte cu faptul de a fi introdus în lume metodele, ceea ce ea a numit metodele stiinţifice, şi mai general, metoda.
Ea nu a minţit de loc în ceea ce priveşte această metodă care pretinde o organizare metodică, generală a urii, şi în special a urii şi boicotului intelectual.
De acolo vine în mare parte această mare sărăcie intelectuală a timpurilor moderne.
Cel puţin vechile sancţiuni nu erau ipocrite.
Ele îl desemnau pe cel pe care voiau să-l lovească. Charles Peguy
Să ne ferească Dumnezeu de foc, de cuţit şi de literatura contemporană.
DUMNEZEU NU CERE ATÂT! .. Nu e oare o ocazie de uimire să te gândeşti că acest lucru este spus, de mai multe milioane de ori pe zi, în faţa hulită a unui Dumnezeu care "cere" mai ales să fie mâncat! Această permanentă tocmeală implicată prin acest loc comun are acest lucru tulburător de a face evidentă lipsa de poftă de mâncare a unei lumi...
Nu e deci o îndrăzneală să conchidem că imprecisa "cerere" a lui Dumnezeu este echivalentă cu nimic, şi acest Dumnezeu nemaiavând nimic de cerut, la urma urmei, unor adoratori care pot să-şi micşoreze la nesfârşit zelul lor...
Dacă Dumnezeu nu cere atât, El este forţat, ca o consecinţă de neînvins, să ceară din ce în ce mai puţin... şi în final să refuze totul....
(Traducere: Paul Ghiţiu)
Jurnal sentimental
Tot marţi, da' 8
Toată ziua am scris - şi probabil am şi crezut că suntem în 7 februarie, deşi chiar deasupa postării mele, acum am văzut, scria mare 8. Prima pornire a fost aceea de a edita textele din nou şi de modifica cifra. De ce? Ca să ies bine. Să nu se zică despre mine una sau alta. Să nu trezesc zâmbete ironice. Sau alte d-astea... Adică să mistific, să ascund, să lustruiesc, să fiu şmecher, ca băieţii aia de mai jos. Ca mulţi alţi băieţi.
Ei bine, nu! Mi-am venit în fire şi am ales repede să mărturisesc şi să scriu un text în care să arăt cum: Toată ziua am scris - şi probabil am şi crezut....
Ca să nu mai spun că (asta mi-a venit în timp ce o scriam) cunoscute fiind virtuţile cifrei 7, cred că pentru un jurnal sentimental - şi de ce nu? pentru orice fel de jurnal sau de nouă întreprindere făcută cu sufletul - e de bine.
Si iată, prima minune: nici nu am început şi deja am o zi, în aceeaşi zi. Să-mi fie de bine.
Toată ziua am scris - şi probabil am şi crezut că suntem în 7 februarie, deşi chiar deasupa postării mele, acum am văzut, scria mare 8. Prima pornire a fost aceea de a edita textele din nou şi de modifica cifra. De ce? Ca să ies bine. Să nu se zică despre mine una sau alta. Să nu trezesc zâmbete ironice. Sau alte d-astea... Adică să mistific, să ascund, să lustruiesc, să fiu şmecher, ca băieţii aia de mai jos. Ca mulţi alţi băieţi.
Ei bine, nu! Mi-am venit în fire şi am ales repede să mărturisesc şi să scriu un text în care să arăt cum: Toată ziua am scris - şi probabil am şi crezut....
Ca să nu mai spun că (asta mi-a venit în timp ce o scriam) cunoscute fiind virtuţile cifrei 7, cred că pentru un jurnal sentimental - şi de ce nu? pentru orice fel de jurnal sau de nouă întreprindere făcută cu sufletul - e de bine.
Si iată, prima minune: nici nu am început şi deja am o zi, în aceeaşi zi. Să-mi fie de bine.
Jurnal sentimental - IN ATENŢIA: PONTA ŞI ANTONESCU
Tot marti 7
Aflu că a ieşit din puşcărie celebrul luptător pentru drepturile omului: Severin Tcaciuc. Prieten cu celebrul frate al românului Hrebenciuc - tot un "ciuc", adică ceva ucrainean. Omul e bine şi bine (sau bune) îi sunt şi afacerile. A stat jumătate dintr-o pedeapsă mică şi nimeni nu s-a gândit să recupereze prejudiciul din averea care, zice-se s-a înmulţit sub privirea atentă a prietenilor săi. Dar despre asta ştie nea' Hrebe mai bine.
Aşa că îmi vine ideea: Măi băieţi, măi Ponta, măi Antonescule luaţi-l repede până nu-l iau pdl-iştii. E o comoară la casa omului, exact profilul vostru. Şi pe urmă, Familia trebuie reîntregită.
Aflu că a ieşit din puşcărie celebrul luptător pentru drepturile omului: Severin Tcaciuc. Prieten cu celebrul frate al românului Hrebenciuc - tot un "ciuc", adică ceva ucrainean. Omul e bine şi bine (sau bune) îi sunt şi afacerile. A stat jumătate dintr-o pedeapsă mică şi nimeni nu s-a gândit să recupereze prejudiciul din averea care, zice-se s-a înmulţit sub privirea atentă a prietenilor săi. Dar despre asta ştie nea' Hrebe mai bine.
Aşa că îmi vine ideea: Măi băieţi, măi Ponta, măi Antonescule luaţi-l repede până nu-l iau pdl-iştii. E o comoară la casa omului, exact profilul vostru. Şi pe urmă, Familia trebuie reîntregită.
Jurnal sentimental
Tot marţi 7
CU "GENERALUL" VOSGANIAN DESPRE CUM SE TRATEAZĂ GREAŢA
Mă tot batea de un timp gândul să scriu un text despre "generalul" Vosganian - o să mă explic altă dată ce e cu chestia asta. Şi mai ales de când pnl-ul a luat-o pe arătură. M-a oprit însă mişcarea lui în front de la unirea cu voiculeştii şi am aşteptat cu ceva speranţă ca mârâiala să continue şi să înceapă să şi latre la golani. Dar a trecut şi unirea cu iliesceniştii şi nimic; la vot a lătrat doar Orban.
Şi Vosganian? - m-am întrebat, dezamăgit din nou de cum nivelează viaţa aspiraţiile noastre către dreptate şi adevăr. Aşa că plin de mâhnire eram gata să mă aşez la scris când mi-am dat seama că, totuşi, înainte de a-l expune în piaţa publică pe vechiul meu prieten de literatură şi politică, trebuia să-l sun ca să aflu de la el ce s-a întîmplat, ce se întâmplă..
Aşa că l-am sunat astăzi, pe la două şi jumătate
- Aaa, Paul...
- Ce faci?
- Uite sunt la Ierusalim...
- Şi ce-ai făcut la vot la unirea cu iliescu
- A, păi n-am votat, că nu eram. D-aia am şi plecat. De greaţă.
- Bină măi, vorbim când te întorci.
Am răsuflat uşurat: Vosganian nu m-a dezamăgit, el nu s-a opus pentru că nu a votat şi nu a spus nimic pentru că, în definitiv, cui să spună şi cine să-l audă la Ierusalim unde s-a dus ca să se trateze de greaţă. E, totuşi, băiat bun, de-al nostru, din Cartier.
CU "GENERALUL" VOSGANIAN DESPRE CUM SE TRATEAZĂ GREAŢA
Mă tot batea de un timp gândul să scriu un text despre "generalul" Vosganian - o să mă explic altă dată ce e cu chestia asta. Şi mai ales de când pnl-ul a luat-o pe arătură. M-a oprit însă mişcarea lui în front de la unirea cu voiculeştii şi am aşteptat cu ceva speranţă ca mârâiala să continue şi să înceapă să şi latre la golani. Dar a trecut şi unirea cu iliesceniştii şi nimic; la vot a lătrat doar Orban.
Şi Vosganian? - m-am întrebat, dezamăgit din nou de cum nivelează viaţa aspiraţiile noastre către dreptate şi adevăr. Aşa că plin de mâhnire eram gata să mă aşez la scris când mi-am dat seama că, totuşi, înainte de a-l expune în piaţa publică pe vechiul meu prieten de literatură şi politică, trebuia să-l sun ca să aflu de la el ce s-a întîmplat, ce se întâmplă..
Aşa că l-am sunat astăzi, pe la două şi jumătate
- Aaa, Paul...
- Ce faci?
- Uite sunt la Ierusalim...
- Şi ce-ai făcut la vot la unirea cu iliescu
- A, păi n-am votat, că nu eram. D-aia am şi plecat. De greaţă.
- Bină măi, vorbim când te întorci.
Am răsuflat uşurat: Vosganian nu m-a dezamăgit, el nu s-a opus pentru că nu a votat şi nu a spus nimic pentru că, în definitiv, cui să spună şi cine să-l audă la Ierusalim unde s-a dus ca să se trateze de greaţă. E, totuşi, băiat bun, de-al nostru, din Cartier.
Jurnal sentimental - marţi 7 februarie 2011
ANTONESCU PREŞEDINTE
L-am văzut azi pe Antonescu. M-a aşteptat la stop. Eu veneam de la pâine şi eram îmbrăcat mai de casă. El nu ştiu de unde venea. Adică venea pe Plevnei dinspre centru şi se ducea pe Plevnei către .. (m-am gândit eu) Grant, poate, să iasă la Arcul de Triumf şi de acolo la fratele lui, nu de cruce, Doamne fereşte, ci de cravată roşie: nu Ponta, n-aţi ghicit, Iliescu. (Na, că l-am scris din nou cu literă mare, dar fiţi liniştiţi, încă nu-mi revenise respectul.)
Eu treceam strada, el era în maşină, aşteptându-mă - să trec, fireşte. Când l-am văzut mi-a fost necaz că, plecat în fugă de la traducerile mele şi nu mi-am schimbat pantalonii de trening cu alţii mai de lume. Dacă m-a recunoscut? Ce-o fi zis? Ia uite cum a ajuns şi prăpăditu asta? Cum naiba îl chema? Sau poate că nici nu mă vedea şi privea doar în zare, în viitor... Poate m-a văzut doar şoferul, care, poate, că nu mă cunoştea...
Antonescu era într-un super BMW, super tare, super nou, super strălucitor şi cu geamurile super heliomate şi cum stătea întins în scaunul lui părea şi el un super. Avea aşa ceva de preşedinte, ceva care părea că e al lui de-o viaţă. Şi nu cred că era de la maşină. (Care maşină de unde-o fi având-o? De la partid? De la Patriciu? De la Vântu? De la .... Cred că au scris ăştia prin presă, dar nu am fost atent. O fi ieşit el odată să spună: Multumesc partidului sau lui cutare pentru că "poa să ningă poa să plouă am primit maşină nouă". Praf îl fac pe Băse!)
Da, sincer, tare arăta Antonescu a preşedinte şi, pentru o clipă, cerul mi s-a părut ca la Bogota. Iar Felix, Vântu, Iliescu, Costin, Năstase, Luca, Hrebenciuc, Vanghelie, Voiculescu, Dragnea, Adomniţei, Oprişan, Niţă, Fenechiu şi toţi ceilalţi băieţi de ispravă ai cooperativei trebuie că sunt mulţumiţi, chiar încântaţi de el.
Şi de situaţie. E chiar extraordinar cum nişte legături vechi de decenii nu s-au rupt, cum alături de cei mai hârşiţi, au venit cei mai tineri, cum au reuşit ca împreună să păstreze Organizaţia şi să o întărească!
Şi ce minune, ce înălţător, ce încurajator, ce folositor, ce asigurator să ajungi preşedintele României împreună cu Familia ta, alături de Tovarăşii tăi, strâns unit cu Fraţii tăi.
Pe măsură ce mă gândeam mă simţeam tot mai copleşit de toate aceste - şi multe alte - gânduri care... (dar o putere mare s-a lăsat peste mine şi am pătruns în el şi în ei şi mi-am dat seama, ca şi ei, că) nu sunt pentru prostime, iar România mi s-a părut deodată, mică, urâtă, neînsemnată.
Şi, în acea clipă l-am înţeles.
L-am văzut azi pe Antonescu. M-a aşteptat la stop. Eu veneam de la pâine şi eram îmbrăcat mai de casă. El nu ştiu de unde venea. Adică venea pe Plevnei dinspre centru şi se ducea pe Plevnei către .. (m-am gândit eu) Grant, poate, să iasă la Arcul de Triumf şi de acolo la fratele lui, nu de cruce, Doamne fereşte, ci de cravată roşie: nu Ponta, n-aţi ghicit, Iliescu. (Na, că l-am scris din nou cu literă mare, dar fiţi liniştiţi, încă nu-mi revenise respectul.)
Eu treceam strada, el era în maşină, aşteptându-mă - să trec, fireşte. Când l-am văzut mi-a fost necaz că, plecat în fugă de la traducerile mele şi nu mi-am schimbat pantalonii de trening cu alţii mai de lume. Dacă m-a recunoscut? Ce-o fi zis? Ia uite cum a ajuns şi prăpăditu asta? Cum naiba îl chema? Sau poate că nici nu mă vedea şi privea doar în zare, în viitor... Poate m-a văzut doar şoferul, care, poate, că nu mă cunoştea...
Antonescu era într-un super BMW, super tare, super nou, super strălucitor şi cu geamurile super heliomate şi cum stătea întins în scaunul lui părea şi el un super. Avea aşa ceva de preşedinte, ceva care părea că e al lui de-o viaţă. Şi nu cred că era de la maşină. (Care maşină de unde-o fi având-o? De la partid? De la Patriciu? De la Vântu? De la .... Cred că au scris ăştia prin presă, dar nu am fost atent. O fi ieşit el odată să spună: Multumesc partidului sau lui cutare pentru că "poa să ningă poa să plouă am primit maşină nouă". Praf îl fac pe Băse!)
Da, sincer, tare arăta Antonescu a preşedinte şi, pentru o clipă, cerul mi s-a părut ca la Bogota. Iar Felix, Vântu, Iliescu, Costin, Năstase, Luca, Hrebenciuc, Vanghelie, Voiculescu, Dragnea, Adomniţei, Oprişan, Niţă, Fenechiu şi toţi ceilalţi băieţi de ispravă ai cooperativei trebuie că sunt mulţumiţi, chiar încântaţi de el.
Şi de situaţie. E chiar extraordinar cum nişte legături vechi de decenii nu s-au rupt, cum alături de cei mai hârşiţi, au venit cei mai tineri, cum au reuşit ca împreună să păstreze Organizaţia şi să o întărească!
Şi ce minune, ce înălţător, ce încurajator, ce folositor, ce asigurator să ajungi preşedintele României împreună cu Familia ta, alături de Tovarăşii tăi, strâns unit cu Fraţii tăi.
Pe măsură ce mă gândeam mă simţeam tot mai copleşit de toate aceste - şi multe alte - gânduri care... (dar o putere mare s-a lăsat peste mine şi am pătruns în el şi în ei şi mi-am dat seama, ca şi ei, că) nu sunt pentru prostime, iar România mi s-a părut deodată, mică, urâtă, neînsemnată.
Şi, în acea clipă l-am înţeles.
sâmbătă, 5 februarie 2011
DUMINICILE DE DUPĂ RUSALII
Duminica a 17 – A cananeencei
Trăia în vremurile acelea în Fenicia, prin părţile Tirului şi ale Sidonului, o familie canaaneancă, care ar fi avut toate motivele să fie mulţumită de viaţa ei dacă nu ar fi avut în acelaşi timp cu multe bune, şi un mare chin. Era o perioadă relativ liniştită: sub stăpânire romană luptele locale încetaseră, comerţul înflorea, recoltele erau îmbelşugate, duşmanii departe. Şi cu toate impozitele datorate celor ai locului şi romanilor, bărbatul reuşea să câştige suficient cât să asigure un trai îndestulat nevestei şi celor cinci copii, ba să mai ţină pe lângă casă o servitoare şi două ajutoare pentru atelierul de tâmplărie. Pentru că muncea mult, nu-i mai prea rămânea timp pentru cele religioase, aşa că îşi împlinea conştiincios, dar fără pasiune, datoria. Femeia sa însă, doritoare de a ştii şi cu aplecare pentru a despărţi cele bune de cele rele, trezită şi împinsă în parte şi de marele lor necaz, se arătase, în sinea ei, tot mai atrasă de credinţa israeliţilor până când se lăsase cucerită cu totul.
Problema celor doi soţi, durerea care îi măcina pe amândoi, dar mai cu seamă îi sfâşia femeii lumina zilelor şi pacea nopţilor, era fata cea mică, frumoasă, isteaţă şi îndemânatică, dar teribil chinuită de diavolul care se înstăpânise asupra ei. Şi atunci când acesta urla înfricoşător dinăuntrul fetei, o arunca pe copilă de pereţi ori de pământ, ori o făcea să-şi rupă veşmintele şi carnea, femeia îşi dorise de multe ori să moară, să nu mai vadă atâta suferinţă. În loc să moară, învăţase să se roage după ce aflase despre Dumnezeu de la iudeii care străbăteau cu negoţ ţinuturile ei şi de la alţii canaanei care încă mai de mult îi părăsiseră pe idoli. Şi chiar dacă starea fetei rămânea aceeaşi, după rugăciune femeia se simţea altfel, căci speranţa reînviase şi îi lumina sufletul. (Mai multe în pagina Ortodoxie)
Cele care nu există
Multe sunt cele pe care omul raţionalisto-tehnico-ştiinţifico-fantastico-capitalist le contestă pentru că, zice el, nu pot să fie dovedite; între ele, Dumnezeu, viaţa veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu, diavolul şi iadul. Viaţa însă, dacă suntem atenţi la ea, ne oferă necontenit, la tot pasul şi sub o infinitate de varietăţi, îndemnuri la o altfel de înţelegere a lumii. Iată, unul care, într-o dezvoltare activistă, este la modă - handicapul. Din nefericire, în condiţii de pace şi de, măcar, minimă prosperitate cei cu handicap sunt prezenţi printre noi într-un număr tot mai mare. Şi nu vorbesc despre escrocii care, cel puţin în România, se folosesc de această portiţă pentru a trăi ca nişte căpuşe pe spatele celorlalţi. Mă gândesc la cei cu adevărat nenorociţi (norociţi - după perspectiva creştină a mântuirii). Nu vreau să analizez acum cauzele acestei amplificări a fenomenului, ci să mă refer la faptul că handicapul fizic, îndrăznesc eu să cred, este nu numai pentru ajutorarea spirituală a celor care îl au, cât şi pentru trezirea şi îmbunătăţirea spirituală a celor care nu îl au.
Pentru a fi mai uşor înţeles am să operez o amplă reducere şi să mă opresc numai la orbi şi surzi (cu atât mai mult la cei care sunt şi orbi şi surzi). De ce? Pentru că mi se pare că orbii şi surzii ne arată extrem de clar, de evident pentru oricine, că dacă nu poţi cunoaşte direct ceva nu înseamnă că acel ceva nu există.
Mai precis, dacă nu vezi lumea luminii, culorilor, peisajelor, sau nu auzi lumea sunetelor, anume aceea a vorbelor şi a muzicii dar şi a gânguritului pruncului, şoaptelor de iubire, viersului păsărilor, nu înseamnă că toate acestea nu există, ci că, pentru că nu ai acces la ele, eşti lipsit de, în termeni de comparaţie lumeşti, o nemăsurată şi inexprimabilă realitate, care poate să fie de o nemăsurată şi inexprimabilă frumuseţe.
Tot astfel, ar trebui să înţelegem şi să acceptăm, ca un prim pas, că dacă suntem "orbi şi surzi" şi nu putem cunoaşte lumea ascunsă după simţurile care ne stau la îndemână şi dincolo de puterea raţiunii noastre, dacă, din motive care ne privesc, avem handicapul de a nu-l vedea şi de a nu-l auzi pe Dumnezeu în direct asta nu înseamnă că El şi Împărăţia Lui nu există.
Acelaşi raţionament de bun simţ se poate aplica apoi şi în ceea ce-l priveşte pe diavol şi iadul.
vineri, 4 februarie 2011
AM PRIMIT DE LA FUNDAŢIA ARSENIE BOCA
Dragi prieteni,
Săptămâna aceasta avem mai multe veşti bune:
Pe data de 15.02.2011 (marţi), ora 18.00, în Aula Magna a Facultăţii de Drept (B-dul Mihail Kogălniceanu nr. 36-46, sector 5) vă invităm la lansarea filmului Demascarea, de fapt a întregului proiect numit Fenomenul Piteşti care cuprinde cartea Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate – ediţia a II -a, filmul mai sus menţionat şi site-ul www.fenomenulpitesti.ro. La această lansare vor participa supravieţuitori ai închisorilor comuniste, Sorin Lavric (filosof), Ioan Stanomir (preşedinte executiv al IICCMER) Cristian Filip (preşedintele fundaţiei), Nicolae Mărgineanu (regizor) şi Alin Mureşan (istoric). Vă aşteptăm cu drag!
Cartea, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate o puteţi achiziţiona de la sediul fundaţiei noastre începând de luni, 07.02. Volumul este rescris aproape în totalitate faţă de prima ediţie care a apărut în 2008. Are peste 80 de pagini în plus, fotografii cu peste 30 de victime şi ofiţeri de Securitate, şi, pentru prima dată, lista nominală a tuturor celor care au trecut prin Piteşti . Cei dintre dumneavoastră care au comandat cartea sunt aşteptaţi la sediu!
Sâmbătă, 12.02.2011, ne-am propus să mergem la copiii din Valea Screzii/Valea Plopului! În urma discuţiei cu părintele Tănase am aflat că acolo e nevoie de o combină figorifică (mai multe nu considerăm că le-ar strica). Dacă cunoaşteţi pe cineva care poate dona un astfel de obiect sau dacă aveţi chiar dumneavoastră, vă rugăm să luaţi legătuaţi cu noi!
Există şi posibilitatea de strânge bani pentru a cumpara combina. Dacă se vor strânge suficienţi o putem achiziţiona chiar sâmbătă, 12.02. când vom merge la copii! Părintele Tănase ne poate indica şi magazinul din care o putem cumpăra, care se află în Vălenii de Munte! În ceea ce priveşte deplasarea noastră, ne-am propus, ca şi dăţile trecute, să se meargă cu câteva maşini, numărul acestora depinzând de numărul persoanelor care vor merge. Astfel, îi rugăm pe cei care au maşini personale şi care sunt interesaţi să vină, să ne ajute cu locurile neocupate din automobil.
Aşteptăm întrebările, ajutorul şi confirmările dumneavoastră până joi, 10 februarie. Înainte de plecare ne vom întâlni la sediul fundaţiei la ora 10.15.
Ne-am bucura dacă aţi spijini proiectele noastre prin sistemul 2%! Cea mai simplă acţiune de ajutorare, fără a scoate bani din bunzunar, este de a ne direcţiona 2 % din impozitul anual pe venit. Pe site-ul nostru găsiţi o scurtă prezentare a modalităţii de ajutorare. Click aici pentru a se deschide pagina!
Articolele de săptămâna aceasta sunt:
- Istoricul Alin Mureşan despre fenomenul Piteşti şi urmările lui de azi;
- Mănăstirea Bănceni – sfânt lăcaş de închinăciune al românilor din Ucraina;
Cu prietenie,
Irina Coşoveanu
Adresa: Str. Barbu Delavrancea Nr. 3, Et. 1, Ap. 2
Interfon 2, Sector 1, Bucureşti
Telefon: 021.223.24.96; 0724.029.150
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Materialişti contra materiei - omul maşină, negarea femeii şi a bărbatului, veţi fi ca Dumnezeu...
de Anthony Esolen Care este miza în controversele actuale legate de bărbat și femeie? Nimic altceva decât creația însăși. Una dintr...