vineri, 7 aprilie 2017

Dragi creştini: Nu mai e îndeajuns să muncim, să ne creştem copii şi să sperăm că vom fi lăsaţi în pace. Trebuie să luptăm; altfel pierim!

Autor: Jonathon Van Maren
Traducere: Paul Ghiţiu
O nemulţumire obişnuită în cercurile pro-viaţă: De ce este adesea atât de greu ca oamenii credincioşi să fie implicaţi în cauzele sociale? Ştim că creştinii fac şi ei avorturi, lucru care ne afectează pe toţi personal. ştim că creştinii sunt, în cea mai mare parte, foarte împotriva avortului – deci nu sunt în dezacord cu mişcarea pro-viaţă. Atunci, ce îi împiedică pe atât de mulţi oameni să se implice?
Apatia este una dintre cauze. Dar adevăratul motiv este o atitudine care e mult mai adâncă. Răspunsul e simplu: oamenii care merg la biserică sunt, adesea, persoane tradiţionale, conservatoare. Şi nu fac referire aici la niciunul dintre acei termeni prin care obişnuieşte analiza politică să descrie poziţiile politice specifice. Înţeleg pur şi simplu că ele sunt persoane care vor să muncească, să-şi crească copii şi să fie lăsate în pace.
„Aţi întâlnit vreodată un părinte a nouă copii care să fie un activist democrat?” a întrebat Dennis Prager în cadrul unei întâlniri. Au râs cu toţii. Chiar dacă poate că nu toţi ştiau de ce e atât de amuzant – era totuşi un gând absurd. Un astfel de părinte, presupune fiecare, ar avea lucruri mai bune de făcut. Oameni ca bunicii mei, care au imigrat practic fără niciun ban în Canada din Olanda în 1953, au început să lucreze pământul, au crescut 11 copii în ferma pe care au construit-o cu sudoare, sânge, trudă şi lacrimi. Erau prea ocupaţi cu creşterea copiilor şi asigurarea hranei pentru a da atenţie cârâielilor feministelor canadiene sau altor activişti.
Aici se ascunde problema pe care o are mişcarea pro-viaţă şi pro-familie în a recruta persoane conservatoare, care să implice cultura pentru a combate relele sociale ce infectează societatea noastră: Este în mod fundamental străină de „activism”. Însăşi expresia „activist conservator” pare a fi ceva de genul unei contradicţii în termeni. Conservatorii şi tradiţionaliştii obişnuiţi nu vor să schimbe lumea. Ei vor să trăiască în ea şi să nu fie deranjaţi.
Este vorba despre însăşi esenţa cuvântului – „a  conserva”. În mod evident diferit ca temperament de „liberal”, care înseamnă acţiune de „liberalizare”. De aceea, mulţi oameni credincioşi şi mai neîncrezători vor considera că cuvântul „activism” poartă cu el un damf de liberalism. Ambrose Bierce a definit în mod strălucit diferenţa dintre cele două temperamente atunci când a definit un conservator ca fiind „Un politician care este îndrăgostit de relele existente, spre deosebire de un liberal care vrea să le înlocuiască cu altele”.
Şi astfel ajungem la descoperirea neplăcută din prezent că, dintr-o perspectivă culturală, tradiţionaliştii şi conservatorii au fost înfrânţi pe toate fronturile în războiul cultural. În cea mai mare parte nici nu ne-am manifestat. Ne-am crescut familiile, am construit ferme şi afaceri şi am fost prezenţi la ceremoniile religioase, în timp ce revoluţionarii secularişti au cucerit industria divertismentului, media, universităţile şi, în final, sistemul de educaţie public, care acum serveşte supus ca o conductă pentru „valorile” seculare. Rugăciunea este dată afară, teoria sexului liber este băgată înăuntru şi mulţi conservatori de vârstă mijlocie au avut recent ocazia să se înece cu cafeaua în timp ce se holbează la ziarul lor: „Cum au putut să se schimbe atât de repede lucrurile?”
Ele, desigur, nu s-au schimbat foarte repede. Revoluţia sexuală s-a declanşat în urmă cu peste 60 de ani. Dar doar acum, pentru prima dată, oamenii încep să se trezească şi să realizeze că ceea ce se întâmplă nu este ceva ce se poate ignora, deoarece, foarte repede, a început să ni se întâmple nouă. Deja, influenţele industriei de divertisment şi ale pornografiei sunt evidente la tineri. este motivul pentru care publicaţiile creştine deplâng apariţia “ateiştilor sexuali” – oameni care încă cred în Dumnezeu, dar nu consideră că regulile Sale se aplică vieţii lor sexuale. Bisericile din toată America de Nord îi pierd masiv pe tineri pentru că sistemul public de educaţie face ceea ce este pus să facă: să planteze scepticismul, să submineze credinţele oricărui copil dintr-o familie creştină, şi apoi îi trimite la universitate pentru ca facultăţile de acolo să termine treaba. Acesta este motivul pentru care un uriaş număr de creştini îşi pierd credinţa în timpul universităţii.
Nici guvernul nu ne mai lasă în pace. După cum am mai scris  referitor la războiul din Ontario privind educaţia sexuală, guvernul are nevoie de posibilitatea de a reeduca copiii după valorile seculare ale sistemului lor secular şi va porni războiul cu părinţii pentru dreptul de a face astfel. În unele state europene copii sunt luaţi de lângă părinţii lor pentru că credinţele creştine îi pot „afecta” pe copii – iar unii universitari deja anunţă că creştinătatea persoanei va fi în curând „tratabilă”.
Conservatorii doresc să fie lăsaţi în pace să-şi crească copii. Din nefericire ei nu vor fi.
Seculariştii nu au avut niciodată intenţia de a ne lăsa să ne croim enclave în care să putem trăi în pace  – iar legislaţia, precum Alberta Bill 10, care îi va forţa pe cei ca fac şcoala acasă, sau în şcolile particulare, să-şi schimbe programa privind educaţia sexuală, este pur şi simplu cea mai recentă dovadă.
Rolurile s-au inversat. Acum ideologia progresivă seculară este status quo-ul, după ce s-a infiltrat şi s-a stabilit în fiecare instituţie importantă.  Ei au câştigat un nou status quo pe când noi, tradiţionaliştii, am rămas cu nimic pe care să-l putem „conserva”. Nu mai putem fi Chamberlain care cedează teritoriu bucată cu bucată – suntem de fapt broasca din oala cu apă fierbinte şi trebuie să ne decidem cum să înfruntăm aceste uzurpări pentru a păstra libertatea de care avem nevoie ca să trăim ca creştini într-o societate care ne tratează cu tot mai mult dispreţ.
Cum mai poate fi cineva un conservator într-o societate în care nu i-a mai rămas nimic de conservat şi totul pentru a se lupte? Este o întrebare presantă, iminentă, care necesită atenţia noastră. Sarcina dublă de a trece copiilor noştri credinţa noastră creştină şi de împiedica guvernul de a interfera în acest proces era odată uşoară – puteam trăi şi să-i lăsăm şi pe alţii să trăiască. Aceasta a fost însă o strategie nefericită, în special pentru că ignora masiva pierdere de viaţă prin avort care avea loc în oraşele şi cartierele noastre. A ne ridica pentru vecinii noştri pre-născuţi nu este numai o „cauză”, ci şi o poruncă biblică. Şi acum, este în chiar interesul nostru să ne implicăm. Nu sunt numai copiii altora pemtru care trebuie să ne facem griji, ci chiar ai noştri. Nu vom mai avea liniştea de a ne creşte copiii în felul în care au făcut-o părinţii şi bunicii noştri. A venit momentul să-i spunem Adevărul puterii.
Sursa: LifeSiteNews

luni, 20 martie 2017

V-am dat bani! DISPĂREŢI! MURIŢI!



Adică, dispăreţi ca naţiuni, popoare, creştini, albi, heterosexuali. Şi, dacă nu se poate altfel, chiar muriţi.

Cam asta e teza articolului Ce se ascunde in spatele dispretului Europei Centrale fata de UEde pe ziare.ro, un site de propagandă şi militantism pro-UE  (vezi anunţurile sale despre ce se va întâmpla la proteste, de exemplu, cum se va face un  uriaş steag UE), chiar cu nuanţe de direcţionare a protestelor.  

Articolul, o traducere-relatare, este prost, primitiv, lipsit de inteligenţă (nu e vina ziaristului român, aşa este şi originalul) şi penibil de grosier manipulator chiar din titlu, intenţie concentrată într-un singur cuvând: DISPREŢ.
Se pot spune multe despre opoziţia statelor central europene faţă de dictatura şi arbitrariul din UE, dar că este rezultatul „dispreţului” lor faţă de UE (când cel mai adesea dispreţul este invers) este o gogomănie fără seamăn, un soi de „bagă mai mult” românesc. De unde provine ea? Ar fi două posibilităţi.
Prima, că traducătorul articolului, nepriceput în ale politicii şi necunoscând situaţia despre care se vorbeşte în articolul original al lui John Lloyd de pe Reuters, Behind Central Europe’s growing contempt for the EU, a luat primul cuvânt românesc pe care l-a găsit în dicţionar, pentru englezescul „contempt”, adică „dispreţ”. Dar, după acest înţeles avem, în aceleaşi dicţionare, şi „insubordonare”, „nesupunere”,  sau „sfidare”, care definesc mult mai exact realitatea relaţiei amintite. 
A doua însă, mult mai gravă, ar putea fi stimularea unei reacţii de condamnare şi de respingere a modelului Europei Centrale şi blocarea urmării lui de către România.Adică, a fost folosit intenţionat acest înţeles pentru ca bunii membri ai societăţii civile progresiste să-i instige pe protestarii ne- şi dezinformaţi, dar posibil indignaţi de atâta nerecunoştinţă.
După cum am spus, nici articolul original nu e mai breaz: o însăilare de şabloane şi câteva informaţii despre evoluţia politică „populistă” din statele respective. În principiu, genul care trece fără ca cineva să-şi amintească vreodată de el; sau care nici nu este citit până la capăt.
Există însă două paragrafe cheie în acest articol asupra cărora merită să ne oprim, căci împreună construiesc teza dezvăluită într-o formă mai brutală în titlu şi vorbesc despre dispreţul veninos, real de data aceasta. Este vorba de dispreţul faţă de viaţă, de libertate, de identitate, faţă de toţi vechii europeni, faţă de toate popoarele şi etniile (mai puţin, dar doar conjunctural, cea musulmană), faţă de toate identităţile rămase în picioare.
Cele două sunt:
Se observa astfel un dispret general fata de UE, chiar daca aceste state au primit ajutoare financiare uriase din partea sa. Doar Polonia ar trebui sa primeasca peste 82 de miliarde de euro intre 2014 si 2020.
şi (mai ales partea finală boldată de mine):
"Spectrele populismului, nationalismului, militantismului extremei drepte si autoritarimului, eliberate din congelatoarele lor istorice" dau tarcoale regiunii, scrie autoarea Ellen Hinsey in cartea "Mastering the Past". Deocamdata, acestea isi consolideaza pozitiile, prin punerea lor în mişcare (nu „retragerea lor” cum a fost greşit şi evident fără sens tradus în ziare.ro) într-o Europa care a dorit sa fie promotorul unei noi ordini, unde natiunile, grupurile etnice, granitele si vechile conflicte sa nu mai conteze, iar culturile cetatenilor sa se imbine in societatile civile cele mai avansate din lume”, incheie Llyod.
Ce ne spune pe şleau acest articol?
În primul rând. că am primit bani ca să „murim” ca persoane cu identitate. Să dispărem ca slovaci, cehi, polonezi, unguri, români, bulgari etc., pentru a deveni cetăţenii unei Europe uniforme, standardizate, în care, probabil, şi muzeele ar fi desfiinţate pentru a nu ne obosi sau, Doamne fereşte, a ne da idei. Unii la fel peste tot. Conform modelului promovat prin asta îţi este permis, aşa trebuie să gândeşti, asta trebuie să spui, aşa trebuie să te comporţi, stai cuminte la viol, participă ca victimă voluntară la un atentat terorist.
A doua descoperire este legată de societate. Din articolul despre care vorbim aflăm că în modelul oferit de UE  cetăţenii şi-ar putea amesteca şi şi-ar putea uni culturile în cele mai civile societăţi din lume.
Rezultă că o societate este de admirat cu cât este mai „civilă”, adică are mai multe ong-uri. Dar, atenţie, ce nu se spune aici, dar se subînţelege,  nu orice fel de ong-uri, ci doar acelea care promovează NOUA ORDINE, unde natiunile, grupurile etnice, granitele si vechile conflicte sa nu mai conteze, iar culturile cetatenilor sa se imbine armonios...
Deci societatea pe stil vechi, nu e în regulă, aşa cum, aflăm tot mai des, că democraţia nu mai stă pe votul liber exprimat (valabil doar dacă are ca rezultat ceea ce vor globaliştii progresişti). De exemplu, dacă ne înfundă în mai mult LGBTism+avortionism+migraţionism, adică sclavagism. Este o direcţie tot mai răspicat afirmată în ultimii ani şi anume că poporul e prost (d’aia şi trebuie desfiinţat) şi doar elitele (dar nu oricare, cele progresist-globaliste) pot şi trebuie să decidă pentru el.
Concluzie: Ca şi în cazul binomului popor-elită, din vechea societate e valabilă doar partea ei cea mai luminată, societatea civilă progresistă: activiştii şi militanţii din ong-urile finanţate copios de la bugete naţionale, internaţionale, ale companiilor globaliste şi de către filantropi precum Soros baci’. Oamenii neafiliaţi acestora (adică marea masă, „prostimea”) şi curentului de supunere promovat de ele, ong-urile pro-viaţă şi pro-identitate şi membrii lor sunt reziduu rasist, fascist, nazist, fundamentalist, extremist. Şi, probabil, celor din urmă, care încurcă lucrurile ca în Europa Centrală, bine le-ar sta în nişte cuptoare tăcute, cu flăcări vesele şi fum mirosind a carne arsă.

joi, 16 martie 2017

Soros acuzat de incitare la ură şi violenţă rasială şi de destabilizare statală



După lecturarea a zeci de mii de documente, analize, studii, articole am ajuns la concluzia că, (aproape) toate teoriile şi dezvăluirile care apar pe piaţă şi sunt clasificate drept „teorii ale conspiraţiei”, sunt reale. Dar că având presa în mâna lor, cei vinovaţi de relele dezvăluite, adică construcţiile financiaro-politico-militare naţionale şi, mai, ales internaţionale, expediază aceste acuzaţii sub eticheta de mai sus, ironizând, ridiculizând, degradând informaţia, care ajunge la opinia publică.
Sunt multe de spus şi de scris despre activitatea criminală la nivel global a lui Soros. La noi, ca peste tot de altfel, în spaţiul public acuzaţiile împotriva acestui malefic personaj sunt trecute la „teoria conspiraţiilor” şi astfel decredibilizate pentru multă lume. Chiar şeful statului, preşedintele Iohannis,  şi-a exprimat această convingere. Trimiterea în derizoriu a acuzaţiilor privindu-l pe Soros, o practică şi unii dintre bravii noştri intelectuali de marcă, mulţi dintre ei sugând cu multă aplicaţie la surse de finanţare, care vin dinspre fundaţiile şi asociaţiile acestuia sau susţinute de acesta, sau dinspre UE, parteneră a lui Soros în activităţi progresiste de tipul LGBTismului, promovării avortului şi migraţiei de masă.  Asupra „amprentei” lui Soros în România, de la nivelul Cotroceniului şi până la ong-urile care configurează societatea noastră voi reveni într-o analiză viitoare.
În cele ce urmează nu voi arăta legăturile lui Soros cu organizaţiile şi persoanele organizatoare ale violenţelor din 2016 împotriva susţinătorilor lui Trump şi adunărilor în care candidatul trebuia să se întâlnească cu aceştia, sau ale violenţelor continue de după investirea lui Trump, a aşa-zisului marş al femeilor, a Zilei fără femei, sau multor altor acţiuni şi evenimente violente, de subminare a autorităţii statului, sau a măsurilor noii administraţii. Toate aceste acuzaţii pot fi, şi au fost, copios susţinute cu dovezi în presa ne-progresistă şi pe net.
Vă voi prezenta în schimb, două luări de poziţie, în sensul acuzării lui Soros, din partea unor grupuri în seama cărora e mai greu, aproape imposibil, să aşezi eticheta de „teorie a conspiraţiei”.
Dallas, 16 septembrie 2016
În 16 septembrie 2016, sergentul Demetrick Pennie de la poliţia din Dallas, preşedinte al Dallas Fallen Officer Foundation (Fundaţia poliţiştilor căzuţi la datorie), a depus în numele „poliţiştilor şi altor persoane din forţe de ordine de toate rasele şi etniile  o plângere federală împotriva mai multor instituţii, organizaţii şi persoane pentru „incitarea” la revolte rasiale şi violenţele implicate de acestea. Alături de fostul preşedinte Obama, de Hillary Clinton, fostul procuror general Eric Holder, de organizaţii rasiste ale negrilor şi musulmanilor şi de şefii acestora, în plângerea  de 66 pagini este acuzat şi George Soros.
Acuzaţiile aduse celor nominalizaţi în documentul fundaţiei poliţiştilor merg de la „incitarea repetată a susţinătorilor lor şi a altora de a se angaja în ameninţări şi atacuri” împotriva poliţiei, care au culminat cu omorârea a 5 poliţişti şi rănirea a altor 9 în iulie 2016 chiar în Dallas; acuzarea lui Obama şi a lui Hillary pentru susţinerea comportamentelor violente ale Black Lives Matter (una dintre organizaţiile acuzate); până la acuzarea lui Soros de a fi „finanţatorul Black Lives Matter şi al altor organizaţii cu scopul de a incita la război rasial” şi de a susţine violenţa împotriva albilor şi evreilor. Mai multe aici: www.breitbart.com/texas/2016/09/16/black-dallas-cop-sues-black-lives-matter-soros-inciting-race-war/

Washington, 14 martie 2017
Şase senatori ai SUA, printre care şi fostul candidat prezidenţial Ted Cruz, au trimis noului secretar de stat Rex W. Tillerson o scrisoare în care se vorbeşte şi despre implicarea lui Soros în subminarea puterii şi favorizarea unei agende pur progresiste în alte state. Iată paragrafele semnificative:
După cum, fără îndoială ştiţi, Macedonia a fost implicată într-un proces de construire a guvernului de coaliţie după alegerile din decembrie 2016. Din nefericire, am primit rapoarte credibile despre faptul că, în ultimii câţiva ani, misiunea SUA a intervenit direct în politica partidelor din Macedonia, ca şi în configurarea mediului de presă şi al societăţii civile, favorizând grupurile politice de stânga. Considerăm aceste rapoarte neplăcute şi chiar extrem de problematice.
O mare parte din activitatea din Macedonia avută în vedere a fost efectuată în această perioadă prin fonduri USAID acordate unor entităţi de implementare cum ar fi Foundation Open Society a lui George Soros. .... s-a permis lui Open Society – Macedonia ca ajutorul nostru extern, provenind de la plătitorul de taxe, să fie folosit de aceasta pentru a impune o agendă progresistă şi a susţine stânga politică. ... Suntem deosebit de îngrijoraţi de promovarea unor politici care sunt controversate chiar şi în ţara noastră şi au potenţialul de a afecta relaţiile noastre cu cetăţenii statelor beneficiare.
Această problemă nu se limitează la Macedonia, ci pare a fi un model de activitate îngrijorătoare în această regiune volatilă. Lideri respectabili din Albania au plângeri similare despre diplomaţii USA şi despre organizaţiile susţinute de Soros. Foundation Open Society – Albania şi experţii săi au creat controverstul Strategy Document for Albanian Judicial Reform. Aceşti lideri cred că aceste „reforme” au scopul de a da primului ministru şi guvernului de stânga controlul complet asupra puterii judecătoreşti...
... este tulburător că acest comportament pare să fie devenit o problemă a multora dintre ambasadele noastre, misiunile AID şi reprezentanţele diplomatice din întreaga lume. În mod continuu, lideri străini care au vizitat Washingtonul şi-au exprimat preocuparea despre cum sunt folosite contraproductiv fondurile contribuabililor americani. Situaţiile din Albania şi Macedonia sunt numai exemplele ultime ale acestora, dar am luat cunoştinţă de multe alte astfel de preocupări din America Latină şi din Africa.
Scrisoarea este semnată de senatorii Michael S. Lee, Thorn Tills, Ted Cruz, James M Inhofe, David A Perdue, Bill Cassidy şi poate fi citită în pdf, împreună cu scrisorile acestora către ambasadorul din Macedonia aici https://www.scribd.com/document/341866712/Lee-Inhofe-Letter-to-Secretary-Tillerson#
Şi citind-o, nu vă revin în minte secvenţe similare cu organizaţii „democratice” din România (susţinute printre altele şi cu, sau numai cu bani dinspre Open Society şi alte organizaţii fanion ale lui Soros) cu strategii, programe, cu ameninţări din arsenalul progresist corect politic de „discriminare”, „xenofobie”, „fascism” şi „rasism” , cu incitări la ură, dezbinare, disoluţie, anarhie, cu impunerea arbitrară a unor politici educaţionale (educaţia sexuală), politicilor diversităţii (LGBTismul, concret parada gay, parteneriatul civil, căsătoria homosexuală), a politicilor migraţioniste, a abandonării identităţii şi „naţionalismelor”? Voi reveni.

luni, 13 martie 2017

Atrocităţi sexuale pe copilaşi de numai 2 luni, bazele „cercetări ştiinţifice”. Pedofilii lui Kinsey. (Educaţia sexuală)



Vă amintesc că în acest serial vorbim despre educaţia sexuală (EdSex) construită pe „descoperirile” zoologului american, devenit peste noapte sexologul, Alfred Kinsey. O primă problemă a EdSex este aceea că cel care i-a pus bazele era, dovedit cu martori şi parteneri de „nebunii”, un psihopat sexual. Aici găsiţi primul episod.
Un cititor-comentator al primului episod afirma că nu este nicio legătură între cele două. Că poţi să fii anormal şi să ai o activitate total normală. Personal, mă îndoiesc că această judecată se aplică chiar unuia care bate cuie, sau dă cu pila. Şi cu atât mai mult la unul care stabileşte caracteristicile fiinţei umane şi decide ce e bine şi ce nu cu aceasta şi pentru aceasta.
Nu a fost de acord nici Judith Reisman, a cărei muncă 20 de ani de cercetare a activităţii lui  Kinsey s-a concretizat în două cărţi importante Kinsey, Sex and Fraud: The Indoctrination of a People şi Kinsey: Crimes & Consequences: The Red Queen and the Grand Scheme,  în sute de articole, apariţii pe televiziuni, depoziţii în faţa unor comisii ale Congresului sau a unor instanţe penale.
Kinsey le-a solicitat şi i-a încurajat pe pedofili, în ţară şi în străinătate, să violeze sexual de la 317 la 2035 de sugari şi preşcolari pentru datele sale presupuse despre „sexualitatea normală” a copilului. Multe dintre crimele împotriva copiilor (sex oral şi anal, raporturi sexuale genitale şi maltratare manuală) comise pentru cercetările lui Kinsey sunt cuantificate în propriile grafice şi diagrame.
De exemplu, „Tabelul 34” de pe pagina 180 a volumului „Sexual Behaviour in the Human Male” pretinde a fi înregistrarea ştiinţifică a”unor orgasme multiple la pre-adolescenţi băieţi”. Pentru aceasta, sugari de numai 5 luni erau măsuraţi cu un cronometru pentru „orgasm” de către ajutoarele „pregătite tehnic” de către Kinsey, un băieţel de patru ani fiind testat 24 de ore consecutive şi având 26 de pretinse „orgasmuri”. Educatorii sexuali, pedofilii şi „avocaţii” lor citează în mod obişnuit aceste „date” pentru a dovedi nevoia copiilor de satisfacţie homosexuală, heterosexuală şi bisexuală prin intermediul educaţiei „sex-sigur”. Aceste date sunt de asemenea folosite permanent pentru a „dovedi” că copii sunt sexuali de la naştere. (Sex, Lies and Kinsey – Dr Judith Reisman)
În articolul său de pe „Canon and Cultur”, din care am citat şi în episodul trecut, Alan Branch, după ce sistematizează principalele probleme ale concluziilor lui Kinsey, asupra cărora voi reveni, concluzionează:
Cea mai îngrijorătoare şi mai aprins dezbăzută parte a cercetării lui Kinsey este capitoulul 5 din Sexual behavior in the Human male intitulat „Early Sexual Growth and Activity”). Kinsey a adunat date de la persoane care nu pot fi numite altfel decâtmolestatori de copii”. Descriind sursa unora dintre datele sale despre copiii mici el a afirmat „Date mai bune despre orgasmul la pre-adolescenţi au venit din relatările unor bărbaţi maturi, care au avut contact sexual cu copii mai mici şi care, cu experienţa lor, au fost în stare să recunoască şi să interpreteze trăirile băieţilor”. În continuare Kinsey afirmă că „9 dintre subiecţii noştri bărbaţi adulţi au observat astfel de orgasmuri. Unii dintre aceşti adulţi sunt persoane pregătite tehnic, care au ţinut jurnale sau alte înregistrări, care au ne-au fost puse la dispoziţie; şi de la ei noi avem informaţie sigură despre 317 pre-adolescenţi, care au fost observaţi masturbându-se, sau care au fost observaţi în timpul contactelor sexuale cu alţi băieţei sau cu adulţi” Această descriere tulburătoare a molestării copiilor este însoţită de tabele statistice care susţin observaţia experienţelor în orgasm pe copii între vârsta de 2 luni şi 15 ani. În altă parte, Kinsey afirmă „Desigur, există cazurile unor bebeluşi de sub un an care au învăţat avantajele masturbării, uneori ca rezultat al faptului că au fost masturbaţi de persoane mai în vârstă; şi au fost unii băieţi care se masturbau chiar în mod specific şi cu o anumită frecvenţă de la doi-trei ani.” Un alt tabel intitulat „Viteza orgasmului la adolescenţi”înregistrează timpul necesar pentru ca copii să aibă orgasm şi include observaţia „Durata stimulării înainte de orgasm; observaţii măsurate cu o a doua mână sau cu un cronometru. Vârstele de la 5 luni la adolescenţă.” Dar, probabil, cea mai cutremurătoare parte a raportului asupra bărbatului este descrierea copiilor care se presupunea că au orgasm, o descriere furnizată de adulţii dare avuseseră relaţii sexuale cu copii, şi care descriau cum copiii „gemeau, plângeau, sau strigau violent, uneori cu o sumedenie de lacrimi (mai ales copiii mai mici)” şi de asemenea copii „care se luptau să scape de partener.” Această descriere pare a vorbi despre un copil înfricoşat care este molestat.
Toate citatele lui Branch din paragraful de mai sus provin din  Kinsey, Sexual Behavior in the Human Male. Referindu-se la aceste însemnări finale, biograful James H. Jones, admirator al lui AK, admite  că: Multe dintre victimele sale erau copii mici şi Kinsey, în acel capitol, a dat el însuşi descrieri destul de detaliate ale răspunsurilor lor la ceea ce el numea stimulare sexuală. Dacă citiţi aceste cuvinte, de fapt ele vorbesc despre copii care ţipă. Copii care protestează în orice mod posibil împotriva faptului că corpurile lor, sau persoanele, lor sunt violate.
Faptul că „cercetările” lui Kinsey ridică „anumite probleme”este recunoscut şi de biografii, sau de cronicarii susţinători ai acestuia şi ai „operei” lui.  Puternic de stânga (şi pretins cel mai titrat) cotidian, New York Times, într-un articol amplu din 2004, pricinuit de apariţia filmului despre Kinsey, face o trecere în revistă a lucrărilor sale şi, deşi consideră că datele sunt, în final, corecte, semnalează şi unele probleme. Una ar fi cu unul dintre principalii furnizori de date ai acestuia:
Întâlnirea a avut loc în iunie 1944, atunci când pedofilul, menţionat ca fiind un bărbat Rex King, avea 63 de ani. Înainte şi după întâlnire, Kinsey i-a scris lui King convingându-l să-i trimită jurnalele detaliate ale experienţelor sale sexuale, inclusiv de la cele cu copii. Jones (biograful lui Kinsey) menţionează că, de exemplu, în 24 noiembrie 1944, Kinsey a scris: „Mă bucur pentru tot ce îmi trimiţi, căci astfel am siguranţa că o parte cât mai mare a materialului tău este salvat pentru publicarea ştiinţifică”. Kinsey a publicat multe dintre datele lui King în "Sexual Behavior in the Human Male", în care tabelele rezumau tentativele lui King de a aduce la orgasm băieţi între 2 luni şi 15 ani, în unele dintre cazuri timp de 24 de ore. Kinsey a prezentat datele ca provenind de la mai multe surse, nu numai de la una. Dar în 1995, John Bancroft, care fusese director al Kinsey Institute până în acea primăvară, a descoperit că toate datele veneau de la King. Într-un articol ulterior, Dr. Bancroft sugerează că Kinsey ar fi vrut să-l protejeze astfel pe King de atenţia publică.
Mr. Jones mai spune că Kinsey a greşit folosind datele, dar Mr Gathorne-Hardy (celălalt biograf) afirmă că era inevitabil. „Într-un fel el era nemilos şi s-ar putea spune chiar imoral, cel puţin nu moral în sensul tradiţional. Dacă cineva avea informaţie sexuală care îi era necesară, Kinsey o utiliza.” Pe de altă parte, dna Riesman afirmă că acivitatea lui Kinsey trebuie considerată de natură criminală. „Atunci când violezi copii, este o crimă. Şi dacă o soliciţi şi altora şi dacă o susţii, este iarăşi o crimă.” (Caleg Grain – Alfred Kinsey: Liberator or pervert? – 3 octombrie 2004) 
Dar King nu a fost pentru Kinsey singura sursă de „inspiraţie şi de date ştiinţifice”. Rapoartele lui sunt, sub acest aspect, o „comoară” inegalabilă de manipulare a datelor şi rezultatelor, de lipsă de acribie ştiinţifică, de escrocherie şi fraudă, de minciună şi perversitate. Voi reveni în episoadele următoare cu informaţii precise despre felul în care şi-a construit bazele concluziilor. Acum însă să ne întoarcem la copilaşi:
Aceste atrocităţi amintesc de lagărele  de concentrare naziste. Ironia este că un alt contribuabil al lui Kinsey a fost cel mai cunoscut pedofil din istorie. Dr Fritz von Balluseck a fost un ofiţer în regimul nazist judecat pentru omorârea şi violarea unei fetiţe de 10 ani. În decursul procesului, s-a descoperit că el molestase copii timp de mai mult de 30 de ani. Ziarul National Zeitung din 15 mai, 1957, spune că „Naziştii ştiau şi i-au dat ocazia să practice pornirile sale anormale pe copiii polonezi, care au avut de ales între von Balluseck şi cuptoarele cu gaze. După război copii erau morţi, dar Balluseck era viu.”
Ca o parte a perversităţii sale, von Balluseck şi-a înregistrat experienţele în jurnale atent documentate, pe care le-a copiat şi i le-a trimis lui Kinsey înainte de prinderea şi de arestarea lui de către autorităpţile germane. În loc să-l denunţe pe von Balluseck, Kinsey l-a încurajat „să continue colectarea datelor”, mergând până acolo încât l-a atenţionat să fie „aibă grijă”. Kinsey a refuzat să furnizeze probele pe care FBI-ul ştia că le are în acest caz. ( S. Michael Craven - What is Wrong with Sex Education?)
Va urma.

Materialişti contra materiei - omul maşină, negarea femeii şi a bărbatului, veţi fi ca Dumnezeu...

    de Anthony Esolen Care este miza în controversele actuale legate de bărbat și femeie? Nimic altceva decât creația însăși. Una dintr...