Apocalipsa Europei (IV) - Schizofrenia islam/islamism şi depresia islamică teroristă

Pentru a ne anestezia vigilenţa şi a ne altera inteligenţa, Sistemul foloseşte mai multe tehnici, preluate cu mult succes şi de către jihadiştii din întreaga lume. Două dintre ele sunt probabil cele mai importante şi, după o scurtă punere în temă în cele ce urmează, voi reveni mai târziu pe larg asupra lor.

Prima este cea a antirasismului şi a drepturilor minorităţilor, care, din nişte idealuri nobile şi nişte concepte generoase, s-au transformat într-o  teroare intelectuală şi o cenzură a libertăţii de gândire şi de expresie. Alain Finkielkraut, considerat “unul dintre cei mai iluştri filozofi şi eseişti francezi contemporani”, a şi etichetat antirasismul ca “comunismul secolului 21”. Musulmanii militanţi, cu susţinere financiară de la state islamice, în primul rând Arabia Saudită, dar şi finanţări extrem de generoase de la autorităţile locale, au împânzit Occidentul cu asociaţii şi fundaţii pentru drepturi şi libertăţi, de fapt, după cum voi exemplifica, paravane pentru propaganda islamistă şi acţiuni teroriste.

O a doua a fost cea a adormirii vigilenţei prin oferirea unei ţinte false: islamismul. De fapt a unei duble antagonice care să ne deruteze: islamul bun, format din moderaţi, regatul păcii şi iubirii; islamismul, regatul radicalilor, răul personificat în fundamentalişti şi terorişti. Pentru a nu fi etichetate ca rasiste, declaraţiile publice şi documentele oficiale ale autorităţilor din statele occidentale, nu-i identifică pe teroriştii ca musulmani, ci doar ca terorişti, extremişti, jihadişti (de parcă jihadul l-ar fi inventat, de exemplu, taoiştii).

Despre ambele aceste tehnici (componente ale unei demonice strategii a distrugerii) vom discuta mai pe larg în episoadele ulterioare celor despre războaiele civile (dacă ne referim la statele europene separate), sau despre războiul civil (dacă ne referim la europeni contra musulmani), ce sunt pe cale să izbucnească pe continentul nostru. Până atunci, în sensul celor de mai sus, să urmărim 3 opinii despre islam ale unor personaje care provin din lumea islamului. Dacă aveţi nevoie de mai multe, alte sute, chiar mii, vă stau la dispoziţie pe internet.

Prima este cea a  doamnei Wafa Sultan, medic din Siria, stabilită împreună cu familia în Statele Unite. Într-o conferinţă (https://www.youtube.com/watch?v=RFN8ahYN1b0)  ea spune printre altele:  “M-am decis să combat islamul; nu islamul politic, nu islamul militant, nu islamul radical, nu islamul wahabist, ci islamul în sine, islamul pur şi simplu. Cred că Occidentul a inventat toţi aceşti termeni pentru a rămâne corect politic… Islamul nu a fost niciodată prost înţeles. Chiar islamul în sine este prolema. Dar nimeni nu are curajul să spună adevărul. Nimeni nu caută cu adevărat rădăcinile terorismului, care sunt chiar această maşină de spălat creierele, care este islamul. Islamul este exact ceea ce a spus şi a făcut profetul Mohamed.”

A doua este a unui professor de ştiinţe politice din Tunisia, Salem Ben Ammar, care trăieşte în Franţa.  Într-unul din multele sale texte, privind islamul în sine şi islamul şi lumea înconjurătoare, Ben Ammar spune: “Discipolii islamului sunt ghidați necontenit în acțiuni de o forță superioară, stăpână a voinței și a vieții lor. Viermele este chiar rodul fructului musulman. Dacă mulți dintre musulmani au ales calea terorismului, ei n-au făcut-o de plăcere, sau datorită vreunei predispoziții nihiliste, sau a vreunui puseu sinucigaș, ci pentru ca au fost conditionați psihologic si ideologic de îndoctrinarea religioasă din paginile Coranului… Coranul le servește de catalizator și le procură senzația de putere și de invincibilitate. Cu cât se îmbată mai mult din studiul lui, cu atât dobândesc mai mult convingerea că sunt invulnerabili și conduși de o forță greu de descris, care îi face să piardă legătura cu realitatea și, mai ales, instinctul de conservare atât de propriu oamenilor normali.”

Al treilea avertisment este al lui Mosab Hassan Youssef , un palestinian, care a făcut parte din conducerea Hamas, împreună cu tatăl, Sheikh Hassan Yousef, co-fondator al organizaţiei, şi cu fraţii săi. Între 1997 şi 2007, din dorinţa de a ajuta la curmarea violenţei şi supărat pentru folosirea de către tovarăşii săi din Hamas a civililor, şi mai ales a femeilor şi copiilor, ca scuturi umane, devine agent al serviciului israelian de Securitate, Shin Bet. În1999 se creştinează în ascuns, convertire pe care o anunţă public în 2008, după ce ajunge, în 2007, în SUA. Este invitat frecvent să vorbească despre Hamas şi terrorism. Într-o  declaraţie despre musulmanii moderaţi şi cei fundamentalişti el spune: “Totuși adevăratul musulman este mai periculos decât fundamentalistul, deoarece el pare inofensiv și niciodată nu-ți dai seama când a făcut acel pas următor spre vârf, spre Jihad. Cei mai mulți atentatori sinucigași au fost la început moderați.”

Evident nu toţi musulmanii normali devin, sau vor deveni radicali fundamentalişti. Stau ca dovadă cei 60.000 de musulmani din România provenind din turcii şi tătarii aşezaţi aici în trecut. Stau dovadă şi cei din alte state est şi central europene. Stau dovadă şi primii musulmani ajunşi, de exemplu, în Franţa sau în Marea Britanie cu zeci de ani în urmă. Softul radicalizării există însă în fiecare dintre ei şi, în anumite condiţii el se activează: Fie din cauza nemulţumirii, din cauza nefericirii, din cauza unui tratament advers, din cauza depresiilor nervoase (!!!) (Depresia a fost invocată pentru Mohammed Merah, Medhi Nemmouche, les frères Kouachi, Amedy Coulibaly, Yassin Salhi – cazul Charlie, pentru Seifeddine Rezgui, ucigaşul lui Sousse în Tunisia a fost de asemenea prezentat de către familia sa ca fiind “deprimat”. Aceeaşi ipoteză pentru Nidal Malik Hassan, jihadistul de la Fort Hood din Texas, pentru Mohammad Abdulazeez, jihadistul din Chattanooga, Tennessee, sau pentru Syed Farook, unul dintre jihadiştii din San Bernardino.); din cauze care ţin de dorinţa de avere şi de putere,  ori pur şi simplu pentru că ceva neştiut se declanşează şi afectează gândirea persoanei respectiv. Ajung astfel să devină terorişti, musulmani care până la un moment dat nici nu fuseseră interesaţi de partea religioasă a identităţii lor, musulmani cu o carieră de invidiat, sau chiar persoane de altă origine şi religie, care aderă la islam. Nu întâmplător aflăm, deocamdată, despre cei mai mulţi dintre teroriştii europeni şi americani, că erau nişte persoane liniştite, politicoase, amabile etc.

Radicalizarea moderaţilor se poate exemplifica cu sute de exemple din toate statele vest europene şi din SUA. De exemplu, în Franţa, nici cel arestat în aprilie, nici cel care şi-a decapitat patronul în iunie, încercând să arunce în aer o uzină de produse chimice, nici cel care a încercat la începutul lui 2016 să omoare nişte soldaţi, nu erau membri ai unei reţele teroriste. Despre acesta din urmă procurorul de caz a declarat că nimic nu lasă să se întrevadă apartenenţa sa la o reţea teroristă, că e vorba de un individ solitar, un personaj, până atunci, aparent normal. Iată, deci, şi e importantă de reţinut pentru demonstraţiile viitoare privind probabilitatea unor confruntări sângeroase, şi varianta terorismului imposiil de monizotizat, aleatoriu, în afara structurilor organizate, venit ca din neant.

Un exemplu perfect, în acest sens, ni-l oferă o ştire recentă din România:

Astfel, începând cu anul 2014, Jamal A. Abdel Jabbar Khalil Shalash a parcurs un proces progresiv de (auto)radicalizare ca urmare a accesării sistematice a propagandei online a unor entităţi teroriste jihadiste prezente în arealul de conflict siriano-irakian şi, în special, Daesh, echivalentul arab al acronimului în limba engleză ISIS (Islamic State in Iraq and Syria).

SRI a mai transmis că iordanianul a derulat în mediul virtual, dar și în relațiile cu cei cunoscuți, o susţinută propagandă jihadistă, de radicalizare şi recrutare ideologică în favoarea Daesh, încercând chiar să legitimeze modul de operare al organizaţiei, inclusiv atacurile comise recent la Paris. De altfel, susţinerea necondiţionată pe care acesta o manifestă faţă de acţiunile Daesh include şi disponibilitatea de a se implica în acţiuni împotriva României. (Hot News)

Pentru a susţine afirmaţia despre transformarea în jihadişti a unor convertiţi sosiţi din afara islamului, iată tot de la noi o altă ştire recentă despre un elev, Luigi C. B., după botez Omar al-Faruq, din Craiova:

“Procurorii DIICOT l-au ridicat pe tânărul de 17 ani suspect de propagandă jihadistă şi l-au dus la sediul instituţiei pentru audieri. Craioveanul era radicalizat și întreținea legături cu membri ai ISIS, iar, în paralel, încerca să racoleze adepți. El le trimitea mesaje inclusiv colegilor de școală, pentru a-i determina să creeze o grupare jihadistă, susțin surse judiciare.” (EVZ).

Şi pentru a ilustra şi faptul că reţelele islamiste lucrează sub acoperirea unor asociaţii, fundaţii şi moschei (oficiale sau clandestine) să vedem şi unde se şcolea tânărul Luigi:

“Locul în care tânărul mergea să „se închine” se află pe strada Grigore Pleşoianu. Acolo îşi află sediul fundaţia “Europe Trust”. Fondatorul acesteia este Ibrahim El-Zayat, lider al Federaţiei Organizaţiilor Islamice din Europa (FIOE).”(EVZ)

Va urma.

Apocalipsa Europei? (III). Despre război şi minciună în Islam

Spuneam la finalul episodului trecut să softul infailibil şi imposibil de stopat al acestui război permanent, în realitate un program direcţionat către distrugere, se găseşte în două cărţi: Coranul, cartea în care profetul Mahomed ne dezvăluie cuvintele lui Allah, şi Hadith, cartea tradiţiilor, cea care ne spune cuvintele şi ne relatează faptele profetului.

Pentru a înţelege de ce, fundamental, dincolo de argumentele conjuncturale expuse anterior, confruntarea dintre majoritatea indigenilor – creştini, dar şi atei, mitologişti etc. – şi comunitatea musulmană este, în viitorul apropiat, inevitabilă, trebuie să ne întoarcem la baza ideologică: religia islamică, de fapt o ideologie a războiului, un  program al motivaţiei de extindere perpetue îmbrăcat într-o haină religioasă.

Unii dintre fruntaşii musulmani, dar şi liote mari de politicieni-analişti-civici-etc. occidentali, începând chiar cu preşedinţi ca Obama şi Hollande –, ne vând islamismul ca pe o religie a păcii. Dar, iarăşi dincolo de realitatea sângeroasă din teren, aşa să fie el în spirit?

Este cu totul adevărat că în multe părţi ale Coranului se vorbeşte despre pace, despre colaborare, despre interdicţia de a ucide, despre milostenie, chiar despre îngăduinţa faţă de necredincioşi. De exemplu,  se admite ca Șaria să le fie aplicată numai musulmanilor, sau celor care au păgubit un musulman, pe când necredincioșii, pot trăi, dacă plătesc nişte impozite specifice, după propriile lor legi (conform principiului despărțirii comunităţilor religioase denumit millet). In plus, evreii şi creştinii au statutul de dhimmi, adică de minoritate ocrotită, deoarece au, ca și musulmanii, "cărți sfinte", Tora şi Biblia, asimilate în parte în Coran. A fost un concept de bază în Imperiul Otoman, dar tot mai puţin respectat acum, astfel că şi în majoritatea statelor care încă îl recunosc, Egipt, Iran, Pakistan, Bangladesh, Siria, Irak situaţia creştinilor şi a evreilor a devenit tot mai problematică, tendinţa mergând către convertirea sau eliminarea lor, fie prin omorâre fie prin alungare.

Mai mult decât atât, Islamul a avut, mult înaintea Europei, perioade de înflorire a ştiinţelor, artelor, filozofiei. Au  existat, până către sfârşitul secolului 19, încercări permanente de reformare a Islamului, de aşezare a lui pe preceptele generoase din Coran şi Hadith şi nu pe cele războinice. Din nefericire, în secolul 20, înainte de toate ca un răspuns la provocările, “brutale” pentru o societate arhaică, ale modernizării accelerate, în principal seculariste, libertine, îndreptată împotriva religiei, familiei, identităţii, a Occidentului,  glasurile care sprijineau în mod real moderaţia şi reforma, au devenit minore, sau au fost eliminate, având câştig de cauză formula restrictivă a Salafismului (sau Wahhabismului) - o şcoală a islamului sunit, susţinută de Arabia Saudită, care respinge inovaţiile teologice şi susţine stricta respectare a Şariei şi a structurilor sociale existente la începuturile Islamului. Este deosebit de activ în Europa şi de carismatic pentru tinerii europeni, fie ei musulmani sau nu, astfel că  astăzi, reformiştii sunt declaraţi apostaţi şi executaţi, sau siliţi să fugă în locuri mai sigure, în timp ce aceia care ţin Coranul într-o mână (pentru a se atesta ca drept-credincioşi) şi sabia în cealaltă, sunt pe cale să preia puterea peste tot în lumea musulmană.

Jihadul

Pentru că subiectul acestei analize este, în final, evaluarea evoluţiei situaţiei din Europa şi nu o cercetare extensivă a Islamului, nu voi evoca aici întreaga discuţie despre jihad. Mă voi referi doar la un singur text de bază despre legea islamică, text care, printre multe altele, defineşte şi jihadul. El se numeşte ’Umdat al-salik wa ’uddat al-nasik, sau Reliance of the Traveller and Tools of the Worshipper cunoscută sub numele scurt Reliance of the Traveller. Este vorba despre un manual clasic de jurisprudenţă islamică scris de Shihabuddin Abu al-'Abbas Ahmad ibn an-Naqib al-Misri (1302-1367). Versiunea în engleză  este prima traducere a unei cărţi despre legea islamică care a primit certificarea din partea universitaţii Al-Azhar din Cairo, cea mai înaltă autoritate pentru doctrina islamică sunită. Ceea ce înseamnă că este, dincolo de orice îndoială, o traducere corectă şi fidelă textului arab şi tuturor înţelesurilor acestuia, adică Coranului şi Hadit-ei.

Jihadul este definit în Cartea O, “Justice”.  Dar definiţii similare găsim şi în alte texte traduse: de exemplu, Cartea X  “Book of Jihad” din scrierea lui al-Walid Muhammad ibn Ahmad ibn Muhammad ibn Rushd (The Distinguished Jurist’s Primer), sau Cartea XIII “Siyar” (Relaţii cu non-musulmanii) din vol.2 al  scrierii “Al-Hidayah (The Guidance), A Classical Manual of Hanafi Law” a lui Burhan al-Din al-Farghani al-Marghinani:

Jihadul înseamnă războiul cu cei care nu sunt musulmani şi este derivat etimologic de la cuvântul mujahada, care înseamnă război pentru consacrarea religiei. Şi acesta este cel mai mic jihad.

Să-i lăsăm deoparte pe occidentalii care repetă ca nişte papagali (unii doar papagali, alţii şi ticăloşi) spusele unora dintre imamii musulmani (cei care voresc despre pacea Islamului) şi să ne întrebăm de ce este rostogolită minciuna “religiei păcii” şi, deci, câtă încredere putem avea în posibilitatea unui dialog real cu musulmanii angajaţi, în special, şi cu musulmanii, în general. Iată ce aflăm din acelaşi manual de jurisprudenţă de mai sus. În Cartea R “Holding One’s Tongue”, după ce ni se spune că este interzis a minţi, ni se dau şi excepţiile. Secţiunea R8.2 ne spune, citând cuvintele profetului, că:

Nu l-am auzit să permită minciuna în orice ar spune oamenii, cu excepţia a trei lucruri: războiul, rezolvarea disputelor şi a unui bărbat care vorbeşte cu nevasta sa, sau ea cu el.

Deci, un musulman angajat în război poate minţi. Dar nu este Islamul, prin definiţia jihadului, în război cu necredincioşii, adică şi cu noi? În secţiunea R10.3 se vorbeşte despre a induce în eroare: Învăţaţii spun că nu este greşit să induci în eroare dacă acest lucru este cerut de un  interes încuviinţat de Legea Sfântă. Asta înseamnă că legea islamică permite rostirea unor declaraţii care sunt partial sau total adevărate dacă astfel se îndeplineşte un scop aprobat de Legea Sfântă. Dacă acel scop este obligatoriu, atunci şi minciuna sau inducerea în eroare, este obligatorie. Care este deci interesul prezentării în tonuri de roz a Islamului în Vest? Infiltrarea, înrădăcinarea lui aici. Pentru că dacă s-ar prezenta aşa cum este varianta care câştigă teren în acest moment, politicienii ar fi fost nevoiţi să adopte o cu totul altă politică  faţă de prolema musulmanilor în Europa.

În concluzie: e cert că musulmanii au permisiunea, chiar datoria să ne mintă în legătură cu esenţa demersului ideologiei lor. Dacă nu suntem informaţi, nu ştim când şi cât ne mint, dar dacă vreunul vă prezintă situaţia în culori trandafirii, fiţi siguri că acolo e ceva putred.

Şi pentru a ne reîntoarce la softul ascuns în Coran şi Hadith, în plus faţă de cele de mai sus, să nu uităm că cele două cărţi aprobă omorurile, jafurile, violurile luptătorilor jihadişti, pe care îi slăveşte ca pe nişte eroi şi care au în plus perspectiva, în paradisul promis de Profet, unei fără de sfârşit vieţi de dezmăţ în compania a 72 de fecioare sclave ale eroului.  (Va urma)

Apocalipsa Europei? (II) – Război, sau pace?

Anul 2015 ne-a adus cele mai clare semne despre războiul în care ne găsim acum; este anul în care războiul a ieşit la suprafaţă în forma lui cea mai concretă şi mai distrugătoare: cea fizică, a sângelui şi a morţii. Evenimentele din Franţa ne-au transportat brusc, cu mare viteză către această realitate, scoţându-ne din amorţeala călduţă a confortului material şi a limitării spirituale în care ne complăceam.

Spun: războiul iese la suprafaţă şi nu că războiul a început, aşa cum s-au exprimat diverşi politicieni şi analişti, pentru că, după cum am spus-o deja, este vorba despre un război vechi, pornit din chiar sânul Europei creştine. Ceea ce avem acum este forma sa cea mai brutală, este războiul fizic cu moarte şi distrugere, pornit dinspre Islam, dar pus în pagină, după cum vom arăta, tot de complotiştii locali.

Atacul a fost dat. Provocarea a fost aruncată. Atentatele din Franţa anului 2015 au fost, pentru cei atenţi, extrem de concludente. Ele au fost un semnal de forţă atât pentru indigeni cât şi pentru colonizatori.

Iată suntem aici, suntem pretutindeni, suntem mulţi, suntem hotărâţi, sunt gata să murim pentru a vă lua locul, temeţi-vă, supuneţi-vă, convertiţi-vă, fugiţi sau veţi pieri! - a fost semnalul pentru vechii europeni.

Suntem pretutindeni, suntem pregătiţi, suntem puternici, trebuie să-i atacăm, urmaţi-ne exemplul, loviţi-i pe necredincioşi, stârpiţi-i, supuneţi-i, convertiţi-i, Europa, cu toate bogăţiile ei, e a noastră! – a fost semnalul pentru musulmani.

Un semnal de teroare pentru unii, de îmbărbătare şi de chemare la luptă pentru ceilalţi. Şi asta pentru că condiţiile s-au copt: musulmanii au atins un nivel critic în Europa, de la care ştiu deja că victoria şi viitorul sunt ale  lor. Intrarea masivă de aşa-zişi refugiaţi din 2015 a dus la o creştere bruscă a acestui nivel, la introducerea în devălmăşia generală a unor luptători antrenaţi şi a unor mari cantităţi de armament şi explozibili.

Aceasta este semnificaţia fluierăturilor şi huiduielilor de pe stadioane la momentele de reculegere în amintirea victimelor atentatelor din Franţa, fluierături şi huiduieli care nu s-ar fi auzit în lipsa acestui semnal de forţă.

Război? De ce, nu, Pace?

Dar oare e posibilă pacea? Este Islamul o religie (eu zic ideologie) a păcii? Poate fi pace, înţelegere, cooperare cu Islamul? Unele exemple de state musulmane ale ultimilor zeci de ani ar înclina spre un răspuns afirmativ. Dar cele mai multe acele state sunt acum amintire. În schimb, istoria şi anii din urmă ne îndreaptă într-o direcţie contrară.

Pentru a răspunde împreună la această întrebare vă propun puţină geografie: faceţi un mic efort şi căutaţi date despre răspândirea Islamului în lume şi despre situaţia din fiecare continent, regiune, ţară în care el a ajuns. Veţi vedea că peste tot unde numărul musulmanilor a ajuns la o proporţie semnificativă de câteva procente situaţia este de conflict cu localnicii. Iar acolo unde el a ajuns majoritar sau aproape majoritar, situaţia este de genocid împotriva celorlalţi, în special împotriva creştinilor. Faceţi acelaşi lucru cu zona lui de origine: veţi constata că Islamul se găseşte în conflict cu el însuşi, iar musulmanii suniţi, de exemplu, se omoară pe rupte cu cei şiiţi. Şi din când în când se omoară şi între ei: suniţi cu suniţi, sau şiiţi cu şiiţi. De ce? Vom căuta împreună şi acest răspuns.

Imaginaţi-vă Islamul ca pe un super virus – real, sau de calculator – o superbacterie, o super

reţea în care fiecare unitate elementară a ei, fiecare musulman adică, conţine tot ceea ce trebuie, este programat pentru cucerirea întregii lumi, aşa cum a cerut profetul. Unitatea respectivă poate trăi şi muri ca o persoană moderată, chiar liberală, cu programul în stare pasivă, potenţială, dar în urmaşii săi, în anumite condiţii, programul poate să se activeze. Astfel de condiţii sunt îndeplinite acum.

Cu o rată de proliferare mare, primită tot prin softul respectiv, organismul reţea al Islamului se dezvoltă după aceleaşi legi oriunde ar ajunge: creşte în linişte, trece într-o perioadă de linişte relativă – uşoară turbulenţă, apoi, ajuns la un anumit stadiu de creştere, revendică şi, în final, cucereşte, întregul spaţiu în care s-a aşezat. Aşa cum face cancerul, sau cum fac unele bacterii, sau animale, de exemplu, unele insecte, unii viermi, cu corpurile în care ajung: le devorează interior complet, le metastazează, le distrug. 

Revin cu invitaţia (şi îi invit mai ales pe sceptici) de a arunca o scurtă privire istorică şi geografică asupra creşterii Islamului în lume în cei 1400 de ani de existenţă. Asupra zonelor în care acesta se găseşte în conflict cu gazdele sale: India, Indonezia, Filipine, Pakistan, China, Africa de Nord şi cea Sub-sahariană, Australia, Caucaz, SUA, Canada, Europa...

Privit astfel, înţelegem că Europa nu este un caz singular, nu este o excepţie. Este doar un nou corp gazdă îmbolnăvit, în care ocupantul a ajuns la un nivel suficient pentru a şi-l revendica complet. Şi în regim de urgenţă. Nu există, practic, niciun loc pe planetă în care Islamul să fi ajuns şi să nu se comporte după acest tipar.  Şi a ajuns aproape peste tot. De la cei câteva adepţi ai lui Mohamed, la început, la 25 % din populaţia lumii, adică aproape 2 miliarde astăzi; de la un oraş, Medina, la peste 72 de state în care musulmanii depăşesc acum un 1 milion. Şi nenurmărate altele în care sunt într-un număr mai mic. Iar estimările sunt de continuare a creşterii şi a ponderii în populaţia totală locală şi mondială. Căci softul respectiv conţine atât imperativul, direcţia de acţiune – cucerirea lumii – cât şi toate ingredientele ncesare privind organizarea viaţii sociale şi personale, inclusiv prolificitatea, care să-i asigure succesul.

Islamul nu e nici în Europa, nici în afara ei, o structură coerentă, coordonată de un centru. Ba din contră, în principiu şi în practică, fiecare imam, fiecare mulah este un general şi un centru al Islamului. Şi, iarăşi, oricine poate ajunge imam, sau mulah dacă cei din jur îl acceptă. Pentru că Islamul nu are o Biserică şi nu are cler. Imamul este cel ce conduce rugăciunea, este şeful moscheei, este cel care iese în faţă. Pentru a fi şef este de ajuns să fii musulman, înțelept, să ştii stâlpii islamului, o mare parte din Coran pe de rost şi să-ţi doreşti să fii şef. Poţi ajunge în fruntea unei moschei, a unei grupări, a unei comunităţi sau a unui stat. Poţi conduce Al Qaida, Statul Islamic, talibanii. Te poate chema Osama, al Baghdadi, Omar. Poţi muri, alţii îţi vor lua locul. Şi alţii, după modelul tău, vor apărea în alte părţi ale lumii.

Diverşii lideri locali sau regionali vin şi trec, Islamul rămâne şi creşte ca un virus pentru cucerirea lumii, construit după o formulă infailibilă. Islamul, după cum spuneam,  nu are un centru. Coordonarea lui din teren e făcută de mulahi, imami, muftii şi de oricine se simte inspirat de ambiţii de putere. De aceea nu există musulmani sau comunităţi musulmane moderate pentru totdeauna. De aceea urmaşii de generaţia N, sau personaje care păreau extrem de bine integrate, personaje de succes din Occident se transformă peste noapte în activişti radicali.

Islamul nu are şi nu recunoaşte frontiere. Pentru credinciosul musulman lumea se împarte în două: Dar al-Islam (Casa Islamului), teritoriul ocupate de credincioşii musulmani şi Dar al-Harb, (Casa războiului), teritoriile şi popoarele care trebuie islamizate, indiferent cum, inclusiv prin război.

Softul infailibil şi imposibil de stopat al acestui război permanent, în realitate un program direcţionat către distrugere, se găseşte în două cărţi: Coranul, cartea în care profetul Mahomed ne dezvăluie cuvintele lui Allah, şi Hadith, cartea tradiţiilor, cea care ne spune cuvintele şi ne relatează faptele profetului. (Va urma)

Alte detalii despre Islam, expansiunea lui şi situaţia din Europa găsiţi în Califatul Europei de Vest (I).

Apocalipsa Europei? (I)

Europa de Vest e kaput. E dusă. E terminată. Ar mai avea o şansă mică, o şansă infimă, dar oare va ştii, va putea, va mai avea răgazul să o valorifice?

Ce părere aveţi? Par nişte afirmaţii gratuite? Sunteţi în stare să le priviţi în faţă şi să daţi un răspuns?

Sau: Aţi văzut Parisul? Dar Veneţia? Poate Roma? Londra? Grecia?  ...? ...? ...? Dacă nu, ar fi bine să vă grăbiţi cât mai aveţi ce vedea. Şi cât le puteţi vizita într-o oarecare linişte. Sau poate nu. Mai bine să nu aveţi termen de comparaţie pentru viitoare aglomerări de ruine, părăsite în mare parte. Ca să nu ajungeţi să trăiţi într-o nesfârşită mare de regrete după imaginea bogăţiei, designului, artei, tehnicii, confortului etc. ce nu se vor mai întoarce curând, sau, poate, nicicând. Ar fi bine să începem să ne obişnuim cu varianta minimalistă, de supravieţuire.  Varianta de anduranţă în condiţii vitrege: lipsuri, frig, întuneric, foame, suferinţă, moarte. Multă, multă moarte. Multă, multă suferinţă. Să încetăm a mai fi copiii răsfăţaţi şi iresponsabili care suntem astăzi. Cel puţin în orizontul de timp la care ne putem gândi.

Şi poate nu ar fi bine să văduceţi şi pentru că, începând cu anul viitor, turismul în Vest va deveni – a fost deja chiar şi anul acesta la Paris – o chestie de ruletă rusească. Sau de joc de calculator: nu ştii de unde şi când apare teroristul cu automat, cu bombă, cu centura, cu maşina capcană, unde explodează coşul de gunoi, geanta, cutia, punga, rucsacul, trotineta, sticla de cola, lămâia, tortul, pixul, plicul, pasta de dinţi şi orice altceva poate să poarte o încărcătură explozivă.

Multe întrebări, puţine răspunsuri

Am citit şi auzit în ultimele săptămâni o mulţime de întrebări pe posturi media, pe net, prin ziare:

 Ce e în capul acestor politicieni? Cum nu-şi dau seama ce fac? Cum nu înţeleg? De ce nu iau urma banilor ca să stârpească terorismul? De ce mint cu războiul contra teroriştilor când ei îi aduc pe aceştia în Europa? De ce au provocat lumea arabă? De ce sprijină războiul din Siria? De ce primesc atâţia refugiaţi? Mai ales că nu i-au integrat nici pe cei vechi? Ce e cu discriminarea în defavoarea europenilor? A creştinilor? A familiei? Ce nebunie este chestia asta, islamofobia? Ca şi homofobia? Am ajuns în dictatura „hate speech-ului” (discurs al urii)? Cum, adică, eu nu îmi pot exprima ideile, nu pot face un comentariu, iar ei pot îndemna deschis la distrugerea, subjugarea, extincţia creştinilor şi evreilor şi budiştilor şi a tuturor celor care nu sunt ca ei? De ce este distrus obsesiv şi înverşunat orice ţine de indentitatea europenilor? Este creştinismul o ţintă a unei campanii de decredibilizare şi reducerea la o prezenţă de operetă? Face parte, campania împotriva Bisericii Ortodoxe Române din această campanie mondială, masiv şi complex finanţată şi orchestrată? Poate fi o religie a păcii, cea în care clericii îndeamnă la război, la ucidere, la viol, la sclavie? Mai este loc pentru discuţii, negociere, colaborare, integrare? Şi integrare, în ce sens? Aşa cum se întâmplă deja, a europenilor în islam?  Mai e loc pentru încredere?

Sunt întrebări adresate guvernelor europene, organismelor europene, şi, în mare parte,  la actualului guvern american. Răspunsul: tăcerea sau limbajul din plastic corect politic

Războiul interior

Europa e atacată. În primul rând din interior. De sute de ani se lucrează cu zel, cu perseverenţă şi cu resurse uriaşe la demolarea ei. Vom încerca să vedem cine sunt duşmanii ei. Vom încerca să-i descoperim, să-i cunoaştem şi să-i prezentăm. Vom încerca să vedem ce îi poartă pe ei în luptă. Ce s-a întâmplat de s-a ajuns în situaţia, aproape, fără ieşire de astăzi. Vom vorbi despre cea mai recentă ameninţare: Islamul. Ajuns în situaţia asta nu pentru că nişte strategi ai lumii musulmane şi-au pus acest lucru în gând, ci pentru că nişte arhistrategi ai lumii creştine au decis să o schimbe pe aceasta distrugând-o.      

Politicienii şi mass-media au anunţat, cu morga aferentă importanţei mesajului, că Europa, europenii se găsesc în stare de război. Evident era vorba despre terorism, mai precis despre teroriştii islamici, adică despre un duşman extern.

Ceea ce ei nu spun este că europenii se găsesc în război pe două fronturi: unul care stă să pornească, pe faţă, cu radicalii musulmani şi un altul, mult mai perfid, mai malefic, mai pervers, cu guvernele lor, care îi atacă din spate. Un război nedeclarat, ascuns, mascat, murdar, în care politicienii şi elitele europene (şi cele americane în mare parte) nu numai că s-au predat, dar au şi îmbrăţişat cu căldură teze şi ideologii, personaje, organizaţii şi mişcări contrare firescului existenţei umane, care pun în pericol de distrugere civilizaţia şi popoarele europene. Chiar mai mult: întreaga civilizaţie occidentală.

Să căutăm răspunsurile împreună

Europa e în război. Un război care se desfăşoară în interiorul limitelor ei geografice. Probabil singurul război religios din istorie şi asta nu din cauza înfruntării creştinismului cu islamismul, ci a atacului propriilor sale elite politice-economice-culturale-universitare. Vom vedea care este ţinta acestui război. Care sunt perspectivele lui. Cine poate fi învingătorul vremelnic şi cine cel pe termen lung. Vom vedea cum se duce acest război, pe câte fronturi, care sunt combatanţii, care sunt  estimările pierderilor. Vom ajunge la discuţia despre un război civil pustiitor. Ce forţe vor fi implicate. Cum va evolua numărul celor implicaţi. Care sunt posibilele şi probabilele pierderi umane şi materiale. Vom estima direcţiile pe care se va dezvolta, care ar fi forţele armate necesare pentru a interveni între combatanţii civili. Sau pentru a înfrânge o rebeliune musulmană generalizată. Cum s-ar putea termina şi când.

Vom vedea cum a fost ţesut planul distrugerii civilizaţiei europene timp de peste 200 de ani: de unde au pornit toate şi care au fost ţintele acestui plan. Veţi recunoaşte în cele pe care le vom descoperi lucrurile care se întâmplă în realitatea imediată, care s-au întâmplat, care sunt pe cale să se întâmple.

Vom căuta să vedem încotro s-ar putea duce în viitorul apropiat, mediu şi îndepărtat politica europeană. Va rămâne ea pe acelaşi făgaş? Va continua să fie un factor de destabilizare, de amorţire şi de distrugere, sau vor veni alţi oameni politici, care vor da un cu totul alt curs continentului. Şi, de fapt nu numai lui. Pentru că, vom descoperi, după cum am mai spus, ţinta conspiraţiei nu este numai Europa, este Occidentul. Şi, de fapt, nu întreg Occidentul, nu tot ceea ce ne oferă, propune şi impune acesta, ci acea parte esenţială a lui, partea bună, luminoasă a civilizaţiei occidentale: creştinismul. Şi vom înţelege şi cum a ajuns Occidentul în această prăpastie prin lucrarea jumătăţii sale întunecate.

În fine, vom încerca să vedem care şi cum ar putea fi realizată în practică acea mică şansă de salvare şi de renaştere, despre care vorbeam la început.

Apoi să vedem ce se va întâmpla aici, în Europa de Est şi Centrală, în România. Cum modifică probabila desfăşurare de evenimente din Vest, situaţia din zonă. Care este perspectiva în cazul învecinării cu o Europă de Vest islamizată. Ce se poate întâmpla între minorităţi şi majorităţi şi chiar între state din zonă în momentul când Vestul va fi ocupat cu războiul propriu. Ce va face Rusia în această situaţia, cum contribuie Rusia la evenimentele descrise în cele de faţă, care sunt mişcările anticipate din partea ei. Ne vom întreba şi vom încerca să răspundem, dacă România este în pericol de sfâşiere din partea vecinilor, care ar putea deveni, de la sine putere, sau la comanda/sub inspiraţia şi ajutorul Moscovei, pretendenţi ai unei bucăţi din ea.

Am ales numele aceste analize, pe care vă propun să o facem împreună în mai multe episoade, nu atât pentru rezonanţa sa, care ar atrage cititorii însetaţi de senzaţional, cât pentru a marca legătura cu esenţa scrierii lui Ioan: lupta împotriva creştinismului, pe care o duc, în primul rând, de mulţi ani, astăzi mai înverşunaţi decât niciodată, chiar  unii ridicaţi dintre creştini.

Nu sunt cuvinte umflate. În scurt timp nu vom mai fi copiii răsfăţaţi ai istoriei, trăitori în cea mai echilibrată şi plină de bunăstare, la nivel de mase, epocă a istoriei. Epocă care, în schimbul bunăstării, ne-a adus boli grave ale spiritului. Bunăstare care este pe cale să se evapore. Răsfăţ, care s-a cam terminat.

Nu are rost să ne ascundem. Nu mai are rost să ne lăsăm minţiţi. Occidentul pe care îl ştim a ajuns, ca un FNI uriaş, la faliment. L-au adus proprii acţionari, propriul consiliu director, staful executiv. Din cauza părţii sale întunecate, este în pericol partea sa luminoasă. Din cauza răilor, sunt în pericol cei buni.

Această analiză nu este o bombă fumigenă. Este un apel lucid la regăsirea adevăratei raţiunii – în lipsa căreia, o ştim, se nasc monştrii –, este un apel, un îndemn la regăsirea noastră ca fiinţă umană alcătuită din materie şi spirit. Sau, mai corect, din spirit şi materie. De regăsire a identităţii noastre de esenţă divină.

Nu vom începe, aşa cum ar fi fost de aşteptat, cu investigaţia istorică a cauzelor, evenimentelor şi personajelor, care ne-au adus în această situaţie aproape imposibilă, ci cu teribila tornadă a războiului din teren, a războiului fizic, care pare a se fi coborât brusc peste noi din înălţimi pentru a ne purta în realitatea altei lumi decât cea care ne-a fost „vândută” pe toate canalele în ultima sută de ani, cel puţin. (Va urma).