(Episodul anterior aici.)
În naraţiunea, grav alterată,
construită de discursul politic occidental şi de media subsecventă, Rusia şi
China sunt de vină pentru tot ce se întâmplă rău pe lumea asta. Fiecare cu
partea ei de vină şi de lume. În principal, Rusia pentru Europa şi China pentru
sud-estul Asiei şi ambele pentru SUA. Departe de mine de a contesta zonele
întunecate din istoria şi din prezentul celor două. Dar chiar aşa să fie? Oare,
în povestea Ucrainei, Rusia să fie de vină? Şi Europa, Europa chiar este în
pericol din cauza Rusiei? Sau totul e invers?
Pe cine să credem? Cine e agresorul şi cine agresatul?
Lăsând deoparte (din scrupule academice, căci altfel ea este
100 % distilată din realitate şi 100 % confirmată de realitate) varianta scurtă
pe care o aplicăm adesea în judecățile colocviale, cum că tot ce vine ca enunţ,
acuzaţie, descriere, afirmaţie, mărturisire, propunere, propagandă etc. din
zona politico-civico-media vestică trebuie luat exact pe dos, avem destule date
pentru a face o analiză corectă şi a decela adevărul.
Ca în oricare altă situaţie de
acest gen, propaganda fiecăreia dintre cele două părţi aflate în conflict
încearcă să-şi impună propria naraţiune, adică să-şi acuze adversarul de intenţii
şi manifestări războinice, care ar justifica o ripostă şi o reacţie la nivelul
comunităţii internaţionale. În principiu, dacă nu eşti în, sau nu ai informaţii
credibile din zona de conflict, este destul de greu să ai o imagine obiectivă
despre cine e vinovatul. Dar, pentru că avem totuşi o raţiune proprie şi alte
date, care să intre în ecuaţie, putem desluşi cu o precizie satisfăcătoare
realitatea de dincolo de virtualitatea propagandei.
În acest caz avem trei astfel de
categorii de date: istorice, militare şi politice. Cum ele, întotdeauna se
amestecă, le voi desfăşura şi eu fără a le aşeza sub o categorie sau alta.
Avansul NATO până la graniţele Rusiei
Teza, repetată de mai multe ori
de Putin, începând din 2014, că la desfiinţarea Pactului de la Varşovia,
Gorbaciov a primit asigurări din partea SUA şi aliaţilor europeni ai acesteia
că NATO va rămâne pe aliniamentul respectiv, se va transforma în altceva decât
o alianţă militară şi că nu vor fi aduse atingeri intereselor ruseşti, a fost negată
de occidentali până în 2017 când documentele declasificate au aratat că aşa a
fost în realitate. Un lung
studiu pe marginea acestor documente, intitulat
Extinderea NATO: Ce a auzit Gorbaciov şi
subintitulat concluziv: Documentele
declasificate vorbesc despre asigurările de securitate privind extinderea NATO primate
de liderii sovietici de la Baker, Bush, Gensher, Kohl, Gates, Mitterrand,
Thatcher, Hurd, Major şi Woerner, începe astfel:
Washington
D.C., decembrie 12, 2017 – În conformitate cu documente declasificate americane,
sovietice, germane, britanice și francize, postate astăzi de Arhiva de Securitate Națională de la Universitatea George Washington, celebra
asigurare a secretarului de stat James Baker “niciun inch către Est” despre
extinderea NATO, dată în întâlnirea sa cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov pe
9 februarie 1990, a făcut parte dintr-o cascadă de asigurări cu privire la
securitatea sovietică dată de liderii occidentali lui Gorbaciov și altor
oficiali sovietici de-a lungul procesului de unificare germană în 1990 și 1991,
Şi totuşi, în acest moment
NATO/SUA sunt nu numai în statele est-europene foste comuniste, ci chiar, în
diverse formule de cooperare, în state care au făcut parte din fostul imperiu
ţarist. Una dintre acestea este Ucraina, cealaltă, vorbind de cele cu programe
avansate de integrare cu forţele NATO, este Georgia. Dar SUA este prezentă cu
baze militare şi în republicile din Asia Centrală.
Şi asta nu e totul: circa 450 de
baze militare dotate cu rachete interceptoare, uşor de transformat în sisteme
de atac cu rază mică şi medie, cu avioane de luptă şi bombardiere, nave de
război au ca ţintă Rusia şi, unele dintre ele, China, care este şi ea sub
ameninţarea a circa 400 de astfel de baze, între care şi cele comune cu Rusia.
Pe ansamblu, circa 600 de astfel de poziţii strategice sunt instalate în terţe
state, de unde SUA şi NATO pot lovi Rusia şi China. Printre cele mai noi şi mai
problematice pentru Rusia, de unde şi o atenţie sporită în ceea ce priveşte,
sunt bazele din Polonia, România şi statele baltice, care formează şi nucleul
dur al politicii antiruseşti în estul european, în calitatea lor de colonii ale
hegemonului.
Chiar în acest moment sunt în
diverse faze de realizare alte baze. cum ar fi, şi acesta este un motiv serios
de îngrijorare pentru Rusia şi deci pentru închiderea recentă a Mării de Azov,
cele două baze navale pe care Ucraina a pornit să le construiască cu ajutor
american, britanic şi NATO, una la marea Neagră, cealaltă la Marea de Azov şi care
urmează să fie puse la dispoziţia vesticilor, după cum ne informează chiar
revista Stars
and Stripes.
Trebuie amintite, în acest
context şi manevrele militare tot mai dese şi mai apropiate de graniţele
terestre şi maritime ale Rusiei, între care se distinge de departe DEFENDER
EUROPE 20-21, cu zeci de mii de soldaţi americani desfăşuraţi în Europa direct din
SUA şi cu cantităţi impresionante de tehnică de luptă aduse la fel, cea mai
mare parte a exerciţiului comun început anul trecut, încetinit din cauza covidului,
şi prevăzut a avea amploarea maximă în această primăvară, petrecându-se în
imediata apropiere a Rusiei, în mod evident inamicul Europei care ar vrea să o
atace şi să o cucerească. De loc întâmplător, după cum vedea la finalul acestei
analize, DEFNDER EUROPE 21 este prevăzut să înceapă în mai şi să se termine în
iunie. Reţineţi, deci, luna mai căci ne vom mai întâlni cu ea.
Mişcări politice agresive americane şi ucrainene
În fiecare an, dar mai ales în
apropierea expirării acordurilor de încetare a focului, au apărut ştiri şi
discuţii despre creşterea prezenţei militare ruseşti la graniţa cu Ucraina de
Est şi în interiorul Crimeei, creştere care poate fi văzută ca o presiune rusească
pentru continuarea acordului de încetare a focului sau/şi ca o descurajare o
oricărei încercări ucrainene de lansare a unei ofensive.
În acest an, relatări şi imagini
despre o astfel de amplificare militară rusească avem doar către finalul lunii martie - şi oficialii şi presa globalistă şi
saiturile afiliate lor se trezesc la 31 martie – şi o singură
sursă vorbeşte despre faptul că primele filmări şi relatări despre
mişcările de trupe şi armament ruseşti ar fi în jurul datei de 27 martie. Deci,
de la începutul anului nimic deosebit şi, deodată, situaţia se inflamează
masiv. Care să fie motivul?
Dincolo de ceea ce am amintit mai
sus, privind problema prelungirii încetării focului, avem câteva elemente
foarte clare care să ne ajute să descoperim răspunsul la întrebare. Şi ele ar
fi, în ordine:
1. Declaraţiile lui Biden şi Blinken, din 26 februarie 2021, cum că Crimeea este Ucraina! Şi că SUA vor
acorda neclintite sprijinul pentru Ucraina în faţa agresiunii ruseşti,
2. Semnarea de către Zelenski a decretului 117/24.03.2021 pentru Punerea în
aplicare a deciziei Consiliului național de Securitate și Apărare al Ucrainei
din 11 martie 2021 „privind Strategia de eliberare de sub ocupaţie și
reintegrare a teritoriului ocupat temporar al Republicii Autonome Crimeea și a
orașului Sevastopol”, după
cum am spus în episodul anterior, o veritabilă declaraţie de război a Ucrainei
pentru Rusia.
Dacă sensul
acestor declaraţii şi a decretului (despre care am vorbit mai pe larg în
episodul trecut) este cel a enerva, întărâta şi provoca Rusia să facă o mişcare greşită, sau ele sunt chiar paşii
premergători declanşării unui conflict, este de înţeles de ce ruşii nu au avut
motive să aştepte să vadă şi apoi să acţioneze şi au trecut la tactica
descurajării, în primul rând, şi a pregătirii pentru un eventual atac atât
asupra rusofonilor din estul Ucrainei cât şi a Crimeei.
De remarcat că
aceste mişcări de trupe ale Rusiei nu au fost făcute după cele două declaraţii, pe care,
probabil că le-au tratat cu seriozitate, dar totuşi ca pe nişte declaraţii
politice, ci doar după ce Zelenski, împins de la spate de poziţia americană şi
mai ales de presiuni directe ale SUA (să nu uităm că el era într-un mare ofsaid
faţă de Biden după cooperarea cu Trump pe aspectele juridice ale presiunilor
asupra, prezenţei în şi banilor încasaţi din Ucraina de Biden şi fiul.
Este clar că în
momentul semnării decretului, în definitiv un act official, definitoriu pentru
politica ucraineană faţă de teritoriul estic, Crimeea şi, mai ales, faţă de
Rusia, ruşii au luat foarte în serios ameninţarea unei ofensive ucrainene
sprijinite de forţe NATO.
Şi toate
declaraţiile şi evenimentele ulterioare – declaraţia parlamentului ucrainean,
convorbirile telefonice dintre preşedinţii şi miniştri de externe şi de apărare
ai SUA şi Ucraina, declaraţiile şefilor NATO şi ale comandamentului american
din Europa, întîlnirile lui Zelenski cu oficialii NATO şi din state europene şi
afirmarea de către aceştia a sprijinului pentru Ucraina au contribuit la o tratare
foarte serioasă de către Rusia a viitorului. Semne în acest sens nu sunt numai
deplasarea unor forte militare substanţiale în zonele de posibil conflict, ci
şi poziţiile foarte tranşante ale oficialilor ruşi, mergând până la
avertismente clare privind soarta unor eventuale forte militare desfăşurate de
NATO/SUA în Ucraina şi în Marea Neagră.
Un alt argument
în defavoarea Ucrainei este desfăşurarea forţelor sale militare în condiţiile
în care îşi anunţă des şi strident teama de o invazie rusească, avertizând că
aceasta ar putea viza şi statele baltice şi chiar Polonia. La rândul lor, cele
de mai sus cântă şi ele pe aceleaşi acorduri. Totuşi, atunci când este vorba de
a-şi desfăşura forţele armate, Ucraina face acest lucru către partea ei de est,
unde în acest moment nu este în contact direct cu Rusia şi către Crimeea,
lăsând vraişte porţiunea mult mai lungă de frontieră cu clamatul ei duşman la
nord-est şi nord. Ca să nu mai vorbim de cel mai apropiat aliat al Rusiei din
zonă, Bielorusia, cu care Ucraina are o altă lungă frontieră, de asemenea, slab
apărată. Dar poaste că aici, în perspectivă, nici nu era nevoie de armată.
Lovitura de stat din Bielorusia, evenimentul care
trebuia să debusoleze Rusia şi să crească şansele ofensivei ucrainene
Şi, pentru că
tot am ajuns la vecinul nordic, nu putem trece cu vederea recentele arestări şi
dezvăluiri despre o pregătită lovitură de stat, sprijinită (organizată, adică)
de CIA şi Departamentul de Stat (ca în Ucraina), în timpul căreia era prevăzută
asasinarea lui Lukaşenko şi a întregii sale familii, precum şi a unui număr de
alţi oficiali bieloruşi din zona politică, servicii, armată, declanşarea unei
revolte populare parţial armate şi luarea puterii de către complotişti, între
care mai mulţi bieloruşi cu cetăţenie şi domiciliu american.
Cunoscând
procedurile şi rezultatele CIA pe întreg mapamondul şi în condiţiile în care
manifestaţiile populare s-au restrâns şi s-au rărit, trecerea la un plan B sau C,
doar ei ştiu care, este un lucru firesc. Şi chiar dacă astfel de lovituri de
stat cu asassinate pe scară largă şi revoltă populară armată nu s-au mai
organizat în Europa, pregătirea ei în Bielorusia, un spaţiu absolut necesar SUA/NATO
pentru sugrumarea Rusiei, justifică orice fel de mijloace.
Chiar dacă
nimeni nu a spus acest lucru, sunt convins că informaţiile despre complot şi
urmărirea atentă a complotiştilor, inclusiv atragerea lor într-o cursă pe
teritoriul rusesc, în care cei doi arestaţi de FSB credeau că vorbesc cu nişte
generali bieloruşi dizidenţi, s-a desfăşurat pe parcursul a mai multor luni şi
că evenimentele din Bielorusia era prevăzut a se derula concomitent cu ofensiva
împotriva republicilor separatist şi a Crimeei. Dacă cele mai multe indicii arătau
că o astfel de ofensivă ar putea avea loc în mai după sărbătoarea Sfintelor Paşti,
complotul din Bielorusia ne spune chiar data exacta: 9 mai, ziua naţională a
statului bielorus. Şi, ce să vezi, odată cu debutul exerciţiilor Defender Europe
21.
Şi acest lucru
nu mai este o presupunere, este chiar o certitudine, căci o răsturnare în Bielorusia
ar fi creat o diversiune importantă pentru conducerea politică şi militară a Rusiei,
inclusiv mişcarea unor trupe importante către nord.
Că lovitura
bielorusă nu este o găselniţă a propagandei ruseşti - dacă mai e nevoie de
dovezi după ce am văzut ce straniu de exact se angrenau cele trei evenimente - o arată faptul că tema respectivă, cu detalii,
în mod sigur, nedate publicităţii, dar convingătoare pentru ca partea americană
să înţeleagă că pregătirile pentru o surpriză de proporţii, care să avantajeze
ofensiva ucraineană-SUA-NATO, au leşinat, a fost prezentă în discuţia dintre Putin şi Biden , ne spune Peskov,
purtătorul de cuvânt al preşedintelui Putin, dar şi presa din Vest. În acest
context putem citi cu totul altfel suprinzătoarea decizie a SUA de a nu mai aduce
în Marea Neagră cele două nave de război, fapt care a fost pus de toată lumea
pe seama discuţiei Putin – Biden, dar nu legat de complotul din Bielorusia – necunoscut
public în acel moment – , ci de puterea de convingere a lui Putin şi de şovăiala
lui Biden.
În acest context, cu unul dintre cele trei elemente de bază descoperit şi anihilat, e greu de crezut că planul va continua în aceleaşi coordonate temporale. Dar, este sigur că el nu va fi abandonat.
Va urma.
