Se afișează postările cu eticheta Băsescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Băsescu. Afișați toate postările
joi, 13 februarie 2020
ROMÂNIA VÂNDUTĂ BUCATĂ CU BUCATĂ.
Mai mult, Gitenstein a impus și organizarea în acest sens a unei licitații, în scopul de a salva aparențele. În final, după ce a stabilit regulile jocului, Gitenstein a devenit membru al Consiliului de Administrație al Fondului Proprietatea și apoi președinte de facto al acestuia. Stăpân absolut peste o bună parte a averii statului român, după ce nu a mai fost ambasador. Această operațiune a fost orchestrată cu ajutorul lui Traian Băsescu, care și-a plătit astfel datoria. Din această poziție, Gitenstein a putut favoriza o serie întreagă de societăți comerciale americane, păstorite de Joe Biden prin intermediul fiulu său Hunter Biden sau de alți interpuși ai acestuia.
Când acest dosar va fi deschis, românii se vor îngrozi constatând care a fost în final prețul – un preț uriaș – plătit de Traian Băsescu pentru a rămâne în mandatul prezidențial. Nu cred că este o anchetă de care să fie capabile autoritățile de la București. Autorități care stau cu brațele încrucișate, chiar și atunci când li s-a servit totul pe tavă în mega-escrocheria Microsoft. O surpriză plăcută poate însă veni de la Washington. (Sorin Roșca Stănescu)
sâmbătă, 11 ianuarie 2020
Un nou val de represiune SRI-DNA
Există câteva semnale, pe care dacă le descifrăm, fără a
fi cititori în stele, putem demonstra că în România celui de-al doilea mandat
al lui Klaus Iohannis urmează să se dezlănțuie un nou val de represiuni. În
esență, președintele dorește să joace în forță și să aibă Guvernul său, ținând
sub un control strict partidul său, și în viitorul apropiat Parlamentul său,
bine controlat la rândul lui. Pentru a obține o asemenea autoritate excesivă,
el va utiliza cel mai eficient instrument lăsat moștenire de statul totalitar.
Și perfecționat ulterior de regimurile Iliescu și Băsescu. Se va miza din nou
pe binomul SRI- DNA.
Războiul dintre Washington și Teheran, care atrage în conflict importante state ale lumii, generează, indiferent de ceea ce se va întâmpla în plan real, un complex de factori motivaționali în ceea ce privește întărirea instituțiilor de forță într-un stat labil democratic cum este România. Iar primul câștigător va fi cel mai important serviciu secret al țării, SRI, al cărui buget este în continuă creștere și care va primi un spațiu și mai mare de mișcare, în condițiile în care controlul instituțional asupra sa va slăbi.
Războiul dintre Washington și Teheran, care atrage în conflict importante state ale lumii, generează, indiferent de ceea ce se va întâmpla în plan real, un complex de factori motivaționali în ceea ce privește întărirea instituțiilor de forță într-un stat labil democratic cum este România. Iar primul câștigător va fi cel mai important serviciu secret al țării, SRI, al cărui buget este în continuă creștere și care va primi un spațiu și mai mare de mișcare, în condițiile în care controlul instituțional asupra sa va slăbi.
Observăm, din perspectiva de mai sus, care este semnificația unei știri
aparent banale. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin vocea președintelui
acestei instituții importante a statului, doamna Corina Corbu, ne informează că
ar fi încheiat un control la sânge la Centrul Național de Interceptare a
Comunicațiilor (CNIC), aparținând SRI. De ce a organizat domnia sa acest
control și în baza cărei legi, nu ne spune. Nu ne spune nici cum anume a fost
organizat acest control și nici în ce direcții s-a desfășurat investigația. În
schimb, aflăm că absolut totul este în ordine. Că factorul uman aproape nu
contează. Că totul este automatizat în această țară în materie de interceptări.
Și mai ales că totul este autorizat. Nici o autoritate din România, și cu atât
mai puțin ICCJ, nu ne-a lămurit până în prezent de ce este necesar ca în
România să existe un număr disproporționat de mare de interceptări raportat la
populație. De ce aici se fac mai multe interceptări decât în state aflate în
prima linie a războiului antiterorist și mult mai expuse riscului de spionaj
militar, economic și științific. De ce au existat actori politici urmăriți prin
interceptări non-stop pe parcursul a patru-cinci ani de zile, din ordinul cui
s-au făcut aceste interceptări, cât au costat ele, ce beneficiu au adus și cum
a fost posibil, dacă tot sistemul este automatizat și perfect pus la punct, ca
fragmente din aceste interceptări să fie livrate opiniei publice de către
adversarii respectivilor oameni politici. Doamna Corbu nu suflă un cuvânt
despre toate acestea. Este însă interesant de aflat ce anume a determinat-o pe
doamna Corbu să se bage în gura lupului, lupul fiind în acest caz opinia
publică, și să țină cu tot dinadinsul să ne anunțe rituos că interceptările
efectuate de SRI s-au desfășurat în bună rânduială. Ce a obligat-o să își asume
această răspundere? Și mai ales cum explică doamna Corbu faptul că respectivele
concluzii ale controlului sunt formulate în limbajul tipic utilizat de serviciile
secrete și nicidecum în maniera practicată de magistrați. Acesta este însă doar
un detaliu al unei operațiuni venite să învie mortul, să-l scoată din groapă și
să îl repună în circulație.
Mortul, în acest caz, este faimosul binom SRI- DNA. El a fost conceput în
baza unor protocoale despre care CCR a constatat că sunt ilegale. Protocoalele,
la rândul lor, au avut drept bază, o bază în niciun caz juridică și
constituțională, o decizie CSAT luată sub regimul Traian Băsescu. Dacă
protocoalele sunt ilegale, cum în orice caz sunt protocoalele încheiate între
instituția condusă azi de doamna Corbu, SRI și DNA, atunci înseamnă că cei care
le-au semnat s-au plasat în afara legii. Și ar trebui să răspundă pentru asta.
Iar consecințele protocoalelor ar trebui anulate. În primul rând, chiar de
către ICCJ. Și în fine, semnatarii acestor protocole ar trebui sancționați
conform legii. Dar nu vedem nimic din toate acestea. Dimpotrivă. Nebunia cea
mai mare este că protocoalele încă sunt în vigoare, ceea ce înseamnă că ICCJ
refuză să respecte constatările Curții Constiuționale a României. Și asta se
întâmplă chiar azi.
Dar bomboana pe colivă este că unul dintre semnatarii și respectiv autorii
protocoalelor incriminate de CCR este în funcție și nu oriunde, ci chiar la vârful
Ministerului Justiției. Domnul Cătălin Predoiu a semnat un protocol ilegal. Cu
ani în urmă, când a îndeplinit aceeași funcție de ministru al Justiției în
administrația Traian Băsescu. Și când l-a slujit pe acesta îndeplinindu-i
întocmai și la timp dispozițiile, orchestrând trecerea prin asumarea
răspunderii, deci prin ocolirea dezbaterii publice și parlamentare, a celor
patru coduri: Civil, de Procedură Civilă, Penal și de Procedură Penală. Coduri
în cazul cărora, numai până în prezent și numai în baza unor sesizări făcute,
CCR a descoperit sute de încălcări ale legii fundamentale. Același Cătălin
Predoiu care, mințind opinia publică referitor la poziția Asociațiilor de
magistrați, a bătut ferm din picior, solicitând desființarea Secției speciale
pentru investigarea infracțiunilor din magistratură. Acum, tot Cătălin Predoiu,
căruia Iohannis i-a promis poziția de prim-ministru, după ce o altă panaramă,
Ludovic Orban va fi mazilit, din poziția de ministru al Justiției va schimba
întreaga garnitură de conducere de la nivelul Parchetelor, instalând acolo
oamenii pe care Klaus Iohannis îi dorește și care, acționând în baza Binomului
reînviat, din nou în parteneriat cu SRI și cu Înalta Curte, vor trece la
executarea sumară a celor care se împotrivesc deciziilor de la Cotroceni.
Tocmai de aceea, SRI-ul vechi, anterior lui Eduard Hellvig, trebuie să fie
declarat la fel de valid, la fel de bun și la fel de nepătat cum se pretinde a
fi actuala instituție. Dacă SRI este spălat și iată, acest lucru se întâmplă
chiar cu sprijinul Înaltei Curți, atunci sunt spălate și toate păcatele
anterioare ale instituției, asumate în nume propriu sau în parteneriat cu DNA
și cu Înalta Curte.
În zilele următoare veți auzi diverse voci mai mult sau mai puțin acoperite
din presă, din rândul analiștilor, sociologilor și ale oamenilor politici, care
vor sugera că dată fiind situația internațională explozivă și expunerea
României, se impune întărirea instituțiilor de forță ale statului. Și, atenție,
nu va fi vorba de spionajul extern. Ci, în primul și în primul rând, de
spionajul intern și de Parchet. Și din nou, România se va afla în prima linie a
statelor care își supraveghează la sânge proprii cetățeni.
Autor: Sorin Roșca Stănescu
Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog
sâmbătă, 4 ianuarie 2020
2019 a fost anul în care Sistemul și-a dat seama că poate să facă orice. Cum va fi deci 2020?
Dan Andronic mi-a trimis un e-mail din care citez: „Vreau
și eu o caracterizare a României 2019 în 2000 de semne. Care au fost
cele mai importante evenimente politice, economice, media. Cum ai
caracteriza anul 2019. Cel mai bun politician, cel mai slab. Orice
altceva te-a impresionat.”
A scrie despre România lui 2019 în 2000 de semne e ca și cum ai rezuma Istoria omenirii într-o pagină de carte. Luînd asta drept provocare ( de obicei scriu mult despre un subiect, 2000 de semne nu-mi ajung nici să intru în conținut ), încerc să mă execut în noaptea de Revelion, pe care n-o sărbătoresc, deoarece, așa cum am mai scris nu văd nici un motiv de petrecere din faptul c-am trecut din 2019 în 2020 și nu invers, din 2020 în 2019.
A scrie despre România lui 2019 în 2000 de semne e ca și cum ai rezuma Istoria omenirii într-o pagină de carte. Luînd asta drept provocare ( de obicei scriu mult despre un subiect, 2000 de semne nu-mi ajung nici să intru în conținut ), încerc să mă execut în noaptea de Revelion, pe care n-o sărbătoresc, deoarece, așa cum am mai scris nu văd nici un motiv de petrecere din faptul c-am trecut din 2019 în 2020 și nu invers, din 2020 în 2019.
România lui 2019 a dovedit mai mult ca
Româniile din toți anii postdecembriști că democrația e doar o fațadă de
sorcovă pentru o realitate de plumb. Teoretic, avem alegeri libere și
corecte, presă independentă, pluralism politic, instituții definitorii
ale statului de drept, precum Parlament, Justiție, Avocatul Poporului,
Guvern, Președinție. Practic avem o dictatură a Sistemului instituțiilor
de forță. Acest Sistem, predat lui Klaus Iohannis la cheie de către
Traian Băsescu, făuritorul care n-a mai avut timp, ca președinte, să-l
folosească, și-a spus cuvîntul în tot ceea ce noi, românii, luînd în
serios basmul cu trecerea de la dictatură la democrație după decembrie
1989, am crezut că e rezultatul bătăliei între partide, al concurenței
din presă, al goanei după profit, al prestației unei Justiții
independente:
-Condamnarea lui Liviu Dragnea, o
Operațiune complexă, menită a pregăti terenul pentru aducerea la Putere a
Guvernului Meu Doi, pentru punerea la pămînt a PSD și mai ales pentru a
scoate din capul oricărui politician ideea că e în slujba României și
nu a Puterilor Garante.
-Răsturnarea Guvernului PSD și
investirea Guvernului PNL în condițiile în care partidul lui Klaus
Iohannis e minoritar în Parlament. Brusc, de parcă ar fi fost întoarse
cu cheița, partide care pînă mai ieri scoteau foc pe nări și pe gură
cînd auzeau de PNL au votat Moțiunea de cenzură mai întîi și investirea
Guvernului Orban mai apoi fără să fi obținut, așa cum se întîmplă în
orice democrație, un minim profit politic. Putem crede în aceste
condiții că răsturnarea de regim din octombrie – noiembrie 2019 a fost
rezultatul jocului democratic?
-Victoria la scor de Nicolae Ceaușescu a
lui Klaus Iohannis la prezidențialele din 2019 fără un minim efort din
partea candidatului, fără dezbaterile cuvenite, fără a se pune în presă
vreo întrebare despre găurile negre din trecutul lui Klaus Iohannis.
-Descoperirea peste noapte a dosarului
de informator al lui Traian Băsescu după ce fostul președinte a primit
mai multe adeverințe de om care n-a colaborat cu Securitatea.
Diversiunea a avut drept scop curățarea tererenului în partea
anticomunistă a electoratului astfel încît singurul președinte
anticomunist chiar din clipa conceperii să fie Klaus Iohannis.
-Transformarea a aproapei întregii prese
independente în presă proPrezidențială, desi prin asta mai toate
publicațiile pierd la tiraj sau la rating.
Deoarece am depășit déjà norma celor 2000 de semne, voi concluziona: 2019 a fost anul în care Sistemul și-a dat seama că poate să facă orice. Lesne de înțeles în aceste condiții ce va fi anul 2020.
Autor: Ion Cristoiu
Sursa: Ion Cristoiu Blog
sâmbătă, 5 aprilie 2014
România retorică şi Rusia tanchistă
"Rusia a remarcat o noua
serie de declaratii antirusesti ale presedintelui Traian Basescu".
"Un alt val de retorica anti-ruseasca din partea conducerii de la
Bucuresti - intr-o etapa in care dialogul Bucuresti-Moscova a inceput sa ia o
dinamica pozitiva -, nu corespunde interesului niciuneia dintre parti si nu
poate sa nu genereze dezamagire", din comunicatul
MAE rus de vineri 4 aprilie 2014.
Unii cu retorica, alţii cu tancurile. Şi răii, în această strâmbă
dreptate a celui mai puternic, sunt tot cei cu vorbele. Dar să ne aplecăm puţin
asupra comunicatului. Conform acestuia:
-
Băsescu face declaraţii
antiruseşti şi la Bucureşti se manifestă o retorică antirusească. De
ce? Pentru că dacă se vorbeşte pe şleau despre
politica externă a Rusiei – caz concret, anexarea Crimeei - asta înseamnă, în
logica îngustă a Moscovei că eşti anti-Rusia. Eşti duşmanul. O logică, evident
strâmbă, de repetent la aritmetică, la scriere şi la citire.
-
Dialogul Bucureşti – Moscova tocmai
avea o dinamică pozitivă De când, că noi n-o
văzurăm? Cum se manifestă ea? În ce constă?
Pentru că nu au apărut, de exemplu, de acum un an, detalii semnificative. Ba
chiar nimic nou pe această relaţie. Sau guvernul Ponta tocmai ce ne-a vândut şi
nu ştim noi?
De ce fac referire
la acum un an? Păi pentru că atunci lucrurile stăteau pe dos după cum scriam în
articolul Federaţia Rusă, un imperiu în
metastază, din care voi relua mai jos şi alte pasaje:
21.03.2013 – Vocea Rusiei, trompeta de stradă a Moscovei în România (mai corect
Răcnetul Rusiei la România),
reia tema dragă acesteia (de fapt un îndemn făţiş la rebeliune de stradă care
ar trebui privit mai serios de organele în drept) a „războiului civil”. Dacă în vara trecută erau îndemnaţi
la luptă „cetăţenii” nemulţumiţi de slăbiciunea USL-ului în a termina lovitura
de stat, acum ni se anunţă o Revoluţie
anti Ponta, titlul articolului, după care, exact prima frază a acestuia ne
spune că România se află în război civil.
Toată însăilarea de poveşti de groază pe care Moscova le-ar dori desfăşurate
aici pleacă de la o insinuare perversă şi departe de a fi adevărată – dar pe
care mulţi dintre cei spălaţi pe creier de antene, s-ar putea să o creadă -
despre cum şi-a luat Washingtonul mâna de pe România; adică „Măi băieţi, predaţi
armele că sunteţi mâncaţi, aţi ajuns acum la pulanul rus!”
Mai amintesc, din exact această perioadă, „războiului
contra SRI” condus pe faţă de oameni, care, printre alte păcate, îl au şi pe
acela că sunt legaţi de Moscova.
Dacă,
în urmă cu exact un an, Ponta era duşmanul poporului, între timp, ca prin
minune, toate sunt pe dos, dinamica e pozitivă şi doar „cozile de topor” ale Occidentului,
mai stau în calea unirii fericite dintre poporul rus şi cel român.
Golanul din curtea şcolii
De
fapt, de la nivelul imperial în care a adormit (ce poveste tristă, să încerci
să-ţi ţii rangul imperial doar cu biciul, nu şi cu vorba şi fapta bună, ceva
cam ca bătăuşii din curtea şcolii, care îi chinuie pe cei mai mici) Rusia
practică în permanenţă stilul agresiv al acuzării celuilalt: acuză, dar nu se
scuză, pentru că cel mai tare, imperiul, are întotdeauna dreptate. Genul
ţâfnos, pus mereu pe harţă, care nu suferă ideea de a fi contestat şi de aceea
cum te prinde cum te bate, chit că are sau nu motiv. Doar aşa, să ţii minte şi
să fii în continuare supus. Sistemul e construit pe un principiu exponenţial:
orice răspuns palid al incriminatului, orice sugrumat protest provoacă o
adevărată canonadă. Doamne fereşte de un glonţ real rătăcit dincolo de graniţă,
adesea tras chiar de o un agent rus: tunurile, tancurile, aviaţia rad tot ceea
ce întâlnesc pe teren, în timp ce înalţii demnitari şi presa oficială rusă
spulberă orice contra-argumentaţie. Mistificare,
aroganţă, bădărănie. Un adevărat” comportament imperial.
În acest tablou al
impertialismului rusesc, România se bucură din partea Moscovei de un „răsfăţ
special”. România este, în viziunea acesteia, nedreaptă, dispreţuitoare,
agresivă, nerecunoscătoare, slugă a imperialismului occidental (american), ea
însăşi cu ambiţii şi acţiuni imperialiste, idioata satului, (după cum se
înţelege în subtext din declaraţiile demnitarilor ruşi, şi destul de direct din
materialele propagandistice ale trompetei oficiale mai sus amintite), care
refuză visul siberian în favoarea celui american. Şi Siberia e atât de goală!
(De fapt, nu mai e chiar aşa de goală: câteva milioane de chinezi refac aici,
cu migală vechile posesiuni ale imperiului chinez. Aşa că, nu peste mult timp,
un referendum, sau o serie de referendumuri ar putea da mari dureri de cap
Maicii Rusia.)
Nemulţumirea faţă
de România este permanentă, ţâfna mai intensă decât în raport cu oricare alt
fost stat comunist prieten, agresivitatea şi agresiunea verbală mai paranoice,
dispreţul mai evident. Cei care ne ceartă, în numele marelui stat rus, nu sunt numai
înalţii demnitari; acum suntem biciuiţi apoi împachetaţi în varza murată a
revoltelor anti-europene şi antiamericane de slujbaşii mărunţi şi de ziariştii
oficiali, care execută această sarcină cu meticulozitatea şi cu
satisfacţia perversă a torţionarului în raport cu deţinutul care trebuie
reabilitat.
Rusia deplânge
complexele, fobiile, ostilitatea românilor şi ale statului românesc în raport
cu ea, refuzul acestora de a le fi mai bine în braţele ei puternice (în care
mulţi şi-au pierdut răsuflarea). Glasului ei i se alătură şi destui români, fie
plătiţi, fie vuvuzele voluntare în aşteptarea recunoştinţei, sau pur şi simplu
persoane simple în gândire care preiau această retorică. Criticile acestora:
noi nu ştim să ne orientăm spre Rusia şi să profităm de Rusia, relaţiile
economice sunt la pământ, cele politice sub nivelul solului, nu speculăm
potenţialul mare al pieţei ruseşti, nu ştim să culegem din relaţia cu Rusia şi
alte fructe decât cele ale unei mânii nejustificate. Noi greşim, am greşit şi,
precis, vom greşi. Pentru că, ajungi să înţelegi la un moment dat (numai să nu
ajungi să o şi crezi) noi suntem greşiţi întru totul. (Eistă o parte de adevăr
în ceea ce priveşte relaţiile economice, dar acelaşi adevăr este valabil şi acasă:
politicienii acestor 25 de ani s-au ocupat de sufocarea şi nu cu dezvoltarea
economiei)
Conform reţetei imperial-comuniste (adică, rezultat al ambelor surse)
adevărul se găseşte depozitat întotdeauna la Kremlin, aşa că tezaurul e o minciună, ocuparea
Basarabiei şi Bucovinei de nord e o minciună, românitatea basarabenilor e o
minciună, limba română e o minciună, execuţiile în masă a mai multor zeci de
mii de militari români e o minciună, deportarea a sute de mii de basarabeni şi
bucovineni e o minciună, istoria României e o minciună, însăşi România e o
minciună. De fapt: România e marea agresoare a poporului rus/sovietic, a
teritoriului, limbii, istoriei, avuţiei naţionale.
Şi violată şi scuipată
Într-un simpozion
internaţional pe tema relaţiilor dintre Rusia şi România, desfăşurat cu ceva
vreme în urmă la
Academia Română, am pus următoarea întrebare (a cărei idee a
fost preluată ulterior de Dan Dungaciu într-un interviu):
- Dacă Rusia chiar
ne doreşte prietenia şi colaborarea, dacă ea chiar e o mamă bună şi noi nişte
berbeci încăpăţânaţi, de ce nu a mers şi pe latura sentimentală, de ce nu a
încercat niciodată să ne seducă, să ne cucerească fără armate, comisari,
presiuni şi represiuni economice şi politice, aşa cum a făcut cu unii dintre
vecinii noştri? De ce nu a venit să ofere ceva, ci numai să impună, să ceară şi
să ia după care, la final, ne-a mai tras şi un şut în gură şi ne-a înjurat?
Mai nou, pentru
răceala dintre România şi Rusia de vină sunt Băsescu şi guvernele ultimilor 10
ani. Dar, de ce nu a venit în timpul lui Iliescu şi Năstase (1990-1996;
2000-2004) să ne ofere măcar nişte mărgeluţe, oglinjoare, alămuri ieftine? De
ce, de exemplu, Gazpromul, braţul economic al puterii moscovite, nu ne-a oferit
nişte gaz mai ieftin, cu care ne ambalau şi ne făceau apoi scrumbii sărate pe
care să le mănânce ruşii cu votcă? De ce, după cum inspirat a completat
Dungaciu ideea de mai sus, în loc să ne seducă, Rusia a ales şi alege să ne
violeze în mod repetat? Şi dacă coana România nu consimte la viol, să o mai şi
scuipe?
Poate fi la mijloc,
aşa cum s-a mai spus, atitudinea imperială (arogantă, distantă, dispreţuitoare,
agresivă, politica pumnului şi a manipulării prin propagandă dar şi prin
acţiuni subversive) a conducătorilor Rusiei, care folosesc în continuare
această pistă pentru a-i controla politic pe ruşi: dacă nu ai ce să le dai
injectează-i cu visul lui Petru cel Mare în varianta Putin. Poate fi realitatea
încercării de a reface imperiul cu toată complexitatea ei. Poate fi dezamăgirea
că România a ales Vestul. Dar ceva nu merge, parcă nu ajunge.
Adică, Ion vrea să
o ia de nevastă pe Maricica dar în loc să-i facă curte, să-i cumpere mărgele,
parfum, flori, să o ducă, dacă nu la teatru, măcar la film, sau la un concert
gratuit în piaţă, alege să o ia de păr, să o târască pe maidan, să o violeze
după care să o înjure că e o târfă. Dar pe care, afirmă el, ar lua-o la
curăţenie, la spălat izmene şi vase, dacă Maricica ar fi ceva mai cooperantă,
ar avea acolo un orgasm-două şi i-ar declara iubire în timpul violului. Cineva
e sigur bolnav în povestea asta.
De aceea cred că pe
lângă cele de mai sus, motivul real al acestei atitudini faţă de România (fără
precedent în cadrul relaţiilor Rusiei cu
state din afara fostului imperiu comunist) este faptul că România este
considerată, de facto, parte a imperiului
(vezi anexarea Basarabiei în 1812 şi protectoratul Rusiei asupra
principatelor române după pacea de la Adrianopol din 1829, de fapt o ocupaţie
militară în toată regula începută cu cca 3 ani înaintea încheierii lui. Tot de
atunci, şi nu la Băsescu vodă, s-a stins şi rusofilia temporară a populaţiei declanşată
de speranţa eliberării de sub turci.). România e considerată o slugă-rob
obraznică, proprietate a Rusiei, scăpată temporar de sub biciul vechilului. Iar
cu o slugă-rob nu discuţi; nu-i dai de mâncare, o baţi, o pui în fiare, o ridici în furci; poţi chiar să o
elimini fără repercursiuni. Cu atât mai mult cu cât românii, nefiind slavi,
formează o populaţie de rang inferior.
joi, 27 februarie 2014
Tăriceanul, copil de casă PSD
Odată cu anunţul demisiei din
Pnl şi al intenţiei de a face un nou partid, Călin Popescu Tăriceanu a marcat
ultimul act al prelungitei sale agonii politice: încheierea carierei pe post de
„nebun” de serviciu, sau de Gică-Contra, al Psd-ului.
Cunoscut, până în 2004, dar şi
în continuare, ca un pasionat de maşini, motociclete, femei şi afaceri, până la
adeveni prim-ministru în anul cu pricina, CPT mai are în trecutul său o scurtă
carieră de ministru al industriei în primul guvern CDR-PD, când s-a dovedit un
Gică-Contra al industriei româneşti, ieşind peste noapte cu o listă de 35 de
fabrici, care „musai trebuiau închise”, deşi includerea pe acea listă a celor
mai multe era cel puţin îndoielnică, dacă nu chiar un sabotaj direct al
economiei naţionale.
Trecut în rezervă şi ocupat cu
pasiunile mai sus menţionate, CPT reapare în prim-planul politicii după
carambolul candidaturilor la preşedinţie
din Alianţa DA: Băsescu trece în locul lui Stolojan, care, real sau doar pentru
a justifica mişcarea anterioară, se dă suferind şi abandonează conducerea. Para
mălăiaţă cade în gura lui, după cum ştiţi deja, Tăriceanu, şi astfel acesta
ajunge premier.
Aducerea lui în fruntea
partidului şi, implicit, desemnarea pentru viitorul post de prim-ministru rămân
totuşi un mister în condiţiile în care în 2004 se profilaseră destul de limpede
o posibilă cooperare Pnl-Psd: „mânuitorii” din spate sau din media ai Pnl,
Patriciu, pe de o parte, (beneficiar al uriaşului tun oferit de Psd,
Rompetrolul) şi Roşca Stănescu-Ziua (partener de afaceri şi intim al primului
şi abonat la reclama grasă a instituţiilor de stat de pe vremea lui Năstase),
pe de alta, aduseseră de nenumărate ori în discuţia publică oprtunitatea
acestui parteneriat. În această ecuaţie, Tăriceanu intra firesc ca un apropiat
al lui Patriciu şi, evident, al lui Roşca Stănescu. Şi totuşi, din activul mai
bogat în competenţe al Pnl din acel moment , chiar surprinzător pentru public
şi nesperat pentru el, apare Tăriceanu.
Apartenenţa proaspătului
prim-ministru la grupul organizat de sprijin şi influenţă Psd, devine repede
clară în vara lui 2005 când acesta refuză să mai îndeplinească punctele din
planul comun al DA, declanşarea alegerilor anticipate, care ar fi adus
alianţei, pe valul de optimism şi încredere al momentului, o majoritate de
peste 60 % în parlament. Adică posibilitatea renunţării la UDMR, minorităţi,
transfugi, independenţi etc şi realizarea punctelor principale din programul de
guvernare.
Urmează cea mai aiuritoare
guvernare din istoria României, în care un partid cu doar 20 % reuşeşte să se
menţină la putere aproape trei ani (cu sprijinul socialiştilor, maghiarilor,
voiculeştilor etc.). Buna şi ferma guvernare a lui Tăriceanu în această
perioadă este doar un mit. În ceea ce priveşte fermitatea, să ne amintim de nu
mai puţin celebrele apelative Moliceanu şi Răzgândeanu, care, după cum s-a
văzut şi din 2009 încoace, după ce a pierdut conducerea partidului, îl
caracterizează mult mai bine. Tăria lui în a-l înfrunta pe Băsescu a avut un
singur nume: Psd, care i-a stat în spate în toată această perioadă şi s-a
înfruptat copios din fructele guvernării (a se citi: banii bugetului) alături
de Pnl, chiar dacă nu a avut miniştri în guvern. Să ne amintim astfel de
masivele plecări de bani (cum a fost şi în toamna lui 2008, înaintea
elegerilor) de la guvern către autorităţi locale (evident, mai ales psd şi
pnl), chiar şi atunci când criza mondială se declanşase oficial, iar viitorul
începea să se întunece şi pentru zglobia Românie. Tot astfel şi cu mitul boom-ului economic al
guvernului Tăriceanu: nimic mai mult decât o aliniere an României la falsul
boom internaţional, care a lăsat în urmă prăpăd şi jale în întreaga lume.
Dar să trecem mai departe.
Condus de aceiaşi strategi, şi încă netrezit din visul în care venea ca
Făt-Frumos pe motocicletă cu amantă nouă la guvern, după alegerile din 2008
Tăriceanu refuză intrarea la guvernare
alături de Pdl şi ca urmare, pierde partidul în favoarea lui Antonescu – ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă oamenii săi
ar fi ajuns din nou – sau ar fi rămas mulţi din ei pe locurile deja deţinute –
pe posturile centrale şi locale pe care le aduce orice participare la tortul
puterii. Refuză el cooperarea cu Pdl-ul, dar nu refuză, puţin mai târziu,
Psd-ul. Probabil de aceea şi primise
ordinul de a refuza.
Din acel moment şi până în
prezent, CPT a dat imprersia că din când în când se trezeşte şi, cu glasul său
de actor de actor american pornind din statura sa impozantă, enunţă o idee pe
care nu o poate duce la capăt, căci între timp se plictiseşte, începe să se
joace cu maşinuţele, sau adoarme din nou. Traseul lui din aceşti ultimi 4 ani este
un amestec curios de mici răbufniri de (aparent) iluminare şi orgoliu şi, deci de
opoziţie la Antonescu. În jurul lui, din când în când, în interiorul Pnl dar
mai ales în cei care aşteaptă în afară o fisură a Uslului, apar speranţe că va
lua steagul şi va purcede la luptă pentru recuperarea onoarei pătate a
liberalismului românesc. Dar, fie pentru că cei de la butoane îi strigau să
stea jos că a greşit replica, sau îl retrăgeau după ce îşi făcea o scurtă
datorie de agitator al apelor şi aşa tulburi ale politicii româneşti, fie
pentru că a lua un astfel de steag însemna o muncă serioasă şi timp mai puţin
pentru celelalte pasiuni, de fiecare dată Tăriceanu se întorcea cuminte la
existenţa sa ştearsă de deputat Pnl, ratând încă o şansă de a marca cu adevărat
vitejeşte istoria. Acesta a fost traseul lui şi atunci când organizaţia
sectorului 1 din Bucureşti şi alte câteva glasuri din ţară au intrat în
coliziune directă cu Antonescu. Tăriceanu a părut, pentru o clipă, gata să
treacă în fruntea rebelilor; până pe seară însă, când avea probabil alt program,
Răzgândeanu uitase deja despre ce e vorba.
Şi iată că în 25-26 februarie,
când Antonescul rupe Usl-ul şi devine un pericol major pentru Psd, Moliceanu se
reactivează brusc şi nu mai adoarme până când nu anunţă părăsirea Pnl-ului
(doar o formalitate, altfel fiind plecat de mult) şi înfiinţarea Partidului
Reformator Liberal, ceea ce noi cu toţii credem, acum că îl cunoaştem atât de
bine, că se vaîntâmpla într-o noapte în care CTP va dormi ca un copilaş legănat
de vise. Asta doar dacă, şefii lui din/care mânuiesc Psd-ul nu-l vor pune pe
săracul om la treabă o lună-două, ca să mai rupă ceva simbriaşi şi să strice
jocurile Antonescului.
Cam asta ar fi vesela şi
trista poveste a unui om fără calităţi, care a ajuns mare între alţi oameni
fără calităţi, poveste din care noi trebuie să ne ducem acasă următoarea morală:
Călin Popescu
Tăriceanu a fost şi este omul Psd-ului . Legătura e veche şi organică, aşa cum
ceva mai veche trebuie să fie şi ideea, căreia îi face astăzi reclamă Ponta,
candidaturii omului de casă al Psd la alegerile prezidenţiale cu susţinere
socialistă, astfel încât să rupă Pnl-ul şi să reducă şansele lui Antonescu.
Căci, zice Victoraş, ar putea face echipă bună cu el. Adică, ar lăsa postul de
preşedinte pe mâna altuia, în condiţiile în are Constituţia nu se va mai
modifica. Dar cine îl crede? Tăriceanul? Dacă e ordin!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Materialişti contra materiei - omul maşină, negarea femeii şi a bărbatului, veţi fi ca Dumnezeu...
de Anthony Esolen Care este miza în controversele actuale legate de bărbat și femeie? Nimic altceva decât creația însăși. Una dintr...