de Anthony Esolen
Care este miza în controversele actuale legate de bărbat și femeie? Nimic altceva decât creația însăși.
Una dintre caracteristicile bizare ale unei epoci materialiste este eșecul său de a aprecia realitatea materială. Este demonica pereche Wither-Frost portretizată de C.S. Lewis în „Acea putere odioasă”.
Wither, directorul adjunct al Institutului Național pentru Experimente Coordonate, nu poate rosti o propoziție fără să spună alte zece înțesate de abstracții, amenințări voalate, echivocuri, făcând apel la „spiritul” institutului. Adesea poate fi văzut plimbându-se pe holuri sau prin grădină, cântând o melodie, cu privirea pierdută.
Pe de altă parte, Frost, e principalul om de știință – privire atentă, ochelari, nu crede în nimic: întruchipează ceea ce azi numim materialismul eliminatoriu. Nu există persoane pentru că nu există nici măcar lucruri: sunt doar particule de materie și spațiu gol. Wither și Frost fac un cuplu excelent, muncind împreună, urându-se unul pe altul, dar urând chiar mai mult Dumnezeu și lumea.
În viziunea creștină, lumea nu este redusă la părțile ei materiale. A spune că sunt create de Dumnezeu înseamnă mai mult decât a le afirma originea. Înseamnă a afirma că ele au un sens în sine, un sens pe care nu noi li-l atribuim, ci îl decoperim, prin felul în care ni se revelează în felul în care sunt.
Intuiesc că majoritatea creștinilor din vremea noastră nu vor nega cele de mai sunt, deși ar putea fi un pic surprinși, având în vedere materialismul predominant. Gândirea noastră e, de regulă, ceea ce rămâne după ce materialismul și-a făcut treaba în a ne îndobitoci, a ne răci dragostea și a alunga ultima răsuflare a curiozității naturale.
Avem nevoie să ne punem de acord asupra câtorva premise din doctrina creației. Prima dintre ele este că tot ceea ce avem și ceea ce sunem, prin natură și nu stricat de păcat, vine de la Dumnezeu. Nu facem așa cum ne vine cheful. Nu stabilim noi care e sensul. Libertatea, după pofta noastră, înseamnă sclavie, libertatea de a greși drumul, sau eșecul de a ne atinge destinația.
A doua dintre ele este că sensul poate fi recunoscut public. În rai Adam nu-i conferă un sens Evei. El doar descoperă ceea ce se află acolo. Îl descoperă nu datorită unui sentiment interior, ci datorită a ceea ce vede și înțelege cu ochii și mintea.
A treia este că folosirea cum trebuie sau permisibilă a darurilor oferite de Dumnezeu depinde de natura cu care le-a înzestrat Dumnezeu și nu de voia noastră arbitrară.
Mă uit la un brad, un lucru frumos. Văd unde am tăiat uscăturile, astfel încât copacului să-i meargă bine. E ceea ce trebuie făcut, în acord cu natura copacului. Dar să ne imaginăm că o minte bolnavă care face o gaură la baza copacului, doar pentru a vedea cum se ofilește și moare – nu de dragul cercetării științifce, ci doar pentru a se bucura de moartea lui.
Ne dăm seama imediat că e un lucru rău. Mai mult, dorința de a face așa ceva este rea, indiferent dacă o facem sau nu. Nu pentru asta există brazii.
Acum, corpul tău nu este „sinele” tău. Nici nu există vreun „sine” care plutește în afara corpului, într-o lume a fanteziei. Ești un întreg corp-suflet, ambele făcute de Dumnezeu și înzestrate de Dumnezeu cu puteri fizice, sentimentale și intelectuale. Dacă există ceva de tipul descoperirii de sine, ar trebui să fie ceva care să ne descopere felul particular în care Dumnezeu ne-a înzestrat cu un sens inerent naturii noastre umane și recognoscibil public; iar această natură este generală, nu individuală.
În această explorare, intrăm mai profund în realitatea obiectivă a acelei naturi, nu în calitate de pretins empiriști, ci ca participanții în ceea ce privim, și ca îndrăgostiți de ceea ce descoperim.
Să ne imaginăm, de dragul exemplului, că un om „descoperă” că sensul lui e de a fi o mașină. El proiectează asupra copilăriei sale o speranță subiacentă că într-o zi va deveni un automat. Drept care începe să imite, sau mai degrabă să caricaturizeze, vocea plată, fără emoție, a unei mașini. E îndeajuns de ridicol. Dar vrea și mai mult: dorește să-și implanteze în creier un cip care i-ar permite controlorului său, așa crede el, să-i miște membrele și să-i insereze gânduri.
Să lăsăm deoparte chestiunea dacă se poate face acest lucru. Eu nu cred că se poate. Dar ne putem da seama că e ceva strâmb? Chiar dacă se poate, nu ar trebui făcut, indiferent de ceea ce dorește omul. A face asta înseamnă a jigni demnitatea umană, a-l transforma într-o unealtă a unei unelte.
Dacă susține cineva că într-o țară liberă ar trebui să ai dreptul să faci această tranziție de la om la om-mașină, aș spune că din moment ce omul e o ființă socială, un lucru rău, în special unul care atinge ceea ce înseamnă a fi creat și om, reprezintă un atac asupra altora.
Un astfel de caz rău pune umărul la dispariția ideii pe care toți ar trebui să o avem că omul nu e o mașină și nu trebuie tratat ca atare.
E vechea minciună obosită, într-o formă nouă și sinistră: „veți fi ca Dumnezeu”. Și respinge izvorul oricărei revelații: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.”
Sursa: https://crisismagazine.com/opinion/materialists-against-the-material-world
