Dacă după ce ați citit acest text cădeți pe gânduri, începeți să aveţi întrebări, vedeți lumea puțin altfel, începeți să vă îndoiți de ceea ce vi se spune oficial că e bine sau rău, felicitări, sunteți pe calea cea bună către vindecare; nu vă speriaţi, continuaţi procesul, săpaţi şi mai adânc. Căci primul pas către vindecare este chiar conştientizarea faptului că sunteţi bolnav. Şi nu uitaţi să-l luaţi şi pe Dumnezeu cu voi pe acest drum.
Eu
nu port mască decât în incintele unde mi se cere acest lucru şi acolo sub nas. Mi se
pare aberant, ticălos şi extrem de dăunător sănătăţii mele să fiu obligat să port mască pe strada cel mai
adesea goală, sau într-un parc, în timp ce tot autorităţile nule şi
neavenite, care îmi cer acest lucru prin "reglementări" abuzive, nu pot aduce nicio dovadă că masca mă ajută şi nu mă îmbolnăveşte mai grav. Sau au
constatat că în aceleaşi spaţii libere, dar şi în cele închise sau semiînchise
comune poţi sta liniştit fără mască ziua întreagă dacă fumezi (păi
parcă era nociv!), dacă bei şi/sau mănânci. În aceste situaţii nu mai e pericol? De ce? De proşti şi ticăloşi ce sunt, evident.
Dar eu nu sunt un exemplu (pozitiv), căci peste 99,99999 % dintre români poartă mască, ceea ce se pare că nu ajută la oprirea virusului, ci, ca prin toate celelalte regiuni ale globului, în care se aplică măsuri rigide similare, la răspândirea lui; altfel e greu de explicat cum de toţi sunt mascaţi şi statisticile se umflă tot mai abitir (desigur ar mai fi nişte explicaţii care ţin de dispariţia subită a gripei, de teste false, de includerea forţată a aproape tuturor decedaţilor, până şi a celor rezultaţi din accidente, în categoria covidicilor, dar tot mai rămâne loc pentru nedumerire).
Mi-e
greu să găsesc o altă explicaţie la entuziasmul cu care masca este
purtată, trasă sus peste nas, de persoane singure pe stradă, în parcuri,
singure în maşini, pe biciclete, unii chiar în casă şi în toate
celelalte situaţii în care nu te poţi întâlni nici cu virusul, nici cu
poliţia. Sunt, probabil, destui dintre noi dependenţi de starea victimă
pentru că găsesc în a fi chinuiţi plăcere, justificare, certitudinea că
există, o poziţie privilegiată. Sindromul Stockholm, al dependenţei
victimei de călău, şi sindromul Calimero, al "nefericiţilor" care dau
vina pe toţi ceilalţi pentru tot ceea ce li se întâmplă şi sunt cu
adevărat nenorociţi în lipsa celorlalţi, sunt numele unor maladii bine
cunoscute şi descrise. Iar românii nu sunt singurii bolnavi. Lumea
întreagă pare, de un an încoace, o rezervaţie mondială pentru
victimişti.
Aşa că, având în vedere toate aceste frici şi plăceri perverse, satisfacţii vinovate şi complicităţi cu călăii, mi-e greu să cred că într-o zi populaţia locală şi globală se va ridica, îşi va smulge măştile de pe faţă şi la va da foc în piaţa publică. Adică acolo unde acum se ard ultimile rămăşite ale unei libertăţi, poate, prin prisma abandonării ei entuziaste, nemeritate şi pe cale sigură de dispariţie.
P.S. - Cele de mai sus nu înseamnă că eu sunt sănătos tun, ci că încerc să fiu pe calea spre recuperare. Doamne ajută!
