În textul despre iminenţa dispariţiei PDL – text confirmat
între timp de evenimentele de la convenţie şi de comentariile, analizele
şi mutările de personal ale ultimelor zile – spuneam la început că
pentru mine dreapta politică este doar aceea care recunoaşte
existenţa lui Dumnezeu şi necesitatea raportării umane la această
existenţă şi îşi bazează activitatea pe morala creştină.
Formularea de mai sus a produs ceva agitaţie în minţile neinformate,
rău-formate, înguste sau rău-îndreptate, pentru care a vorbi despre
Dumnezeu în preajma politicii este echivalent cu, după calificările
primite, legionarism, extremism de dreapta, fascism, becalism, sau aberaţie politică.
Este adevărat, cele mai multe astfel de comentarii veneau de la
postacii de serviciu, care încercau să compromită un text puţin
convenabil tuturor partidelor, prin compromiterea autorului, astfel
încât „epitetele” de mai sus erau singurele argumente „logice” ale
respectivilor mercenari virtuali. Nici urmă de ceva analiză de text.
În mod real însă sunt destul de mulţi cei care, fie ca urmare a formării
lor marxiste din regimul comunist, fie al formării lor marxiste ca
urmare a ofensivei demolatoare a marxismului cultural, fie a altor cauze
externe sau interne, consideră că nu trebuie să existe nicio legătură
între Dumnezeu şi politică. De nici un fel. Una dintre aceste cauze
recente este, de exemplu, becalismul.
Două teme, doi piloni ai oricărei construcţii societale şi statale au
fost aduse în derizoriu, batjocorite, umilite şi, cel puţin în spaţiul
public actual, aproape golite de sens, sau negativizate: dimensiunea
naţională şi cea spirituală. De vină sunt mai cu seamă Vadim şi Funar,
pentru prima, şi Becali, pentru a doua, prin circul dizgraţios în care
le-au tras, ajutaţi bineînţeles de tot restul haitei politice, care au
implicat preoţi în campanii electorale, prin mită electorală mascată sub
forma ajutorului, care au abuzat de pioşenia ipocrită la televizor, de
credinţa şi crucile de paradă.
Dar cine citeşte, chiar numai cu puţină atenţie, declaraţia mea de mai
sus înţelege că nu la implicarea Bisericii în politică mă refer, nici la
un stat teocratic, la fel cum asumarea unor valori şi principii ale
moralei creştine, care să te conducă în activitatea politică, nu
înseamnă petrecerea timpului în rugăciuni, metanii şi cruci fără număr,
nu însemnă slujbe în parlament, la guvern sau la partide, procesiuni sau
adunări de mari dimensiuni cu preoţi, cruci, lumânări şi steaguri
bisericeşti, nu înseamnă nici măcar pomenirea numelui lui Dumnezeu legat
de ceea ce face fiecare, ci îndrumarea gândirii şi acţiunii individuale
şi a grupului politic respectiv după acele valori. Iar acest simplu,
dar pare-se extrem de complicat lucru, nu are nimic de-a face cu mita
electorală sau cu îmbulzeala alături de oamenii în sutane negre pe
ecranele televizoarelor în timpul campaniilor, sau cu ocazia unor
evenimente de mare rezonanţă populară.
Având în vedere cele de mai sus, importanţa temei şi a momentului
actual, în România dar şi în lume, consider că este necesară o discuţie
serioasă şi amplă în legătură cu acest subiect, asupra căruia creşte,
pare-se, o confuzie tot mai consistentă. Voi încerca să schiţez astăzi,
un început.
Puţină istorie
Fără a fi nici extremistă, nici legionară, nici aberaţie politice,
puterea politică din statele europene (dar şi a tuturor formaţiunilor
statale sau tribale din întreaga lume, în întreaga istorie cunoscută) a
avut până la primul război mondial, cel puţin prin autoritatea conferită
monarhilor la preluarea puterii (divinitatea creatoare respectivă, pe
alte continente, în alte religii), o relaţie firească cu Dumnezeu.
Puterea politică a fost, de fapt, de-a lungul mileniilor aşezată sub
semnul unei realităţi supraumane şi presupusă în lucrare comună cu
aceasta, astfel că Dumnezeu este prezent în spaţiul european de 2000 de
ani, plus încă vreo cinci mii dacă luăm în calcul moştenirea iudaică. Nu
a fost invenţia legionarilor, sau a extremiştilor şi, dacă a rezistat
atât amar de timp, are mari şanse ca să nu fi fost nicio aberaţie
politică. Este, ne place sau nu, parte din ceea ce ne-a adus până aici,
din ceea ce ne-a făcut, din ceea ce suntem. Această stare firească, care
a durat atâtea mii de ani, a devenit dreapta doar după ce ideologiile
ateiste au inventat stânga. Adică numai după apariţia liberalilor,
socialiştilor şi mai ales ca urmare a revoluţiei franceze cu momentul
Adunării Constituante din Franţa anului 1789, suma de relaţii,
convenţii, concepţii, idei, obiceiuri, tradiţii anterioare, adică
realitatea palpabilă, a devenit dintr-un întreg o parte, şi anume
dreapta, cealaltă parte fiind reprezentată de realitatea virtuală a
stângii.
Istorie şi actualitate politică: conservatorismul şi democraţia creştină
Legătura dintre politică şi Dumnezeu nu se întrerupe însă odată cu
dezmembrarea imperiilor şi înlocuirea, monarhiilor cu republici.
Conservatorismul, o stare de spirit, o sumă de opinii, negarea
însăşi a ideologiei, o stare a minţii, un anume fel de natură umană, un
anume fel de a-ţi îndrepta privirea asupra ordinii sociale civile –
după cum îl defineşte Russel Kirk – a fost primul care să se
împotrivească noi ordini. Din zona politică, nu vom aminti decât două
nume de recente personalităţi conservatoare: Ronald Reagan şi Margaret
Thatcher. Evident, fac trimitere la perioadele în care au condus SUA şi
Marea Britanie şi la realizările lor. Iar în ceea ce priveşte
conservatorismul, voi aminti că părintele acestuia, Edmund Burke
considera că omul este fundamental o fiinţă religioasă şi religia
este fundamentul societăţii civile; că omul şi statul sunt creaţii ale
lui Dumnezeu; că sensul dat de Dumnezeu oamenilor şi lumii este relevat
în istorie; iar ultimul mare conservator clasic contemporan, Russel Kirk , considera că conservatorismul este traversat de „credinţa că o intenţie divină guvernează societatea şi că problemele politice sunt, în fond, probleme religioase şi morale”. Nici Burke, nici Thatcher, nici Reagen, nici Kirk nu au fost legionari, extremişti, nebuni.
Un alt exemplu de relaţie între politică şi Dumnezeu este cel
democraţiei creştine. Iată ce ne spun despre ea o serie de definiţii din
volume şi de pe site-uri de politologie sau de analiză politică: democraţia
creştină nu propune o teocraţie, ci un model social apt să reinstaleze
morala în politică; un curent politic care apără ideea că puterea
trebuie să se inspire din valorile vehiculate de către biserică:
respectul fiinţei umane, drepturile omului, fraternitatea,
solidaritatea; curent politic democratic, de inspiraţie creştină,
autonom în raport cu instituţiile ecleziale, dar care îşi trage
rădăcinile din tradiţia creştină; democrat creştinii acţionează în sânul
societăţilor pluraliste secularizate cu ambiţia de a face o politică
conformă mesajului evanghelic, valorilor proprii creştinismului;
creştinismul, prin concepţia sa despre om şi menirea acestuia,
constituie fundamentul etic pentru o politică plină de simţul
răspunderii, prin răspunderea în faţa lui Dumnezeu.
Niciunul dintre partidele democrat creştine europene, nu este extremist,
legionar, aberaţie politică. Cum nu au fost, de exemplu, nici Helmuth
Kohl, cum nu este nici Angela Merkel. Ba din contră.
Valori fundamentale pentru o politică pe baze creştine
Care ar fi acele valori creştine care ar sta la baza actului politic individual sau de partid: cinstea,
corectitudinea, apărarea adevărului, respectul şi ajutorarea
aproapelui, grija faţă de cel în nevoie, responsabilitatea, curajul,
cinstirea părinţilor şi a neamului, protejarea naturii… Cu care
dintre acestea nu suntem de acord, pe care nu dorim să o regăsim în
structura şi în acţiunile aleşilor noştri? Ce e rău din ceea ce ne
spune, ne propune, ne cere Dumnezeu, din cum ne îndeamnă el să fim noi
ca oameni? De ce trebuie să venim acum şi să reinventăm roata sub tot
felul de forme de activism politic sau civic care să redescopere şi să
ne propună acelaşi lucruri, doar că dezlegate de esenţă, separate unele
de altele? Numai pentru a nu mai fi legate de Dumnezeu? Adică pentru a
nu avea niciun suport şi a putea fi schimbate atunci când nu mai
folosesc?
De ce aleg să merg în politică cu Dumnezeu
Pentru că dacă nu merg cu El, nu ştiu cu cine merg, poate cu celălalt.
Pentru că aceste valori fundamentale mi se par elemente absolut normale
ale structurii unui om, cu atât mai mult ale unui om politic.
Pentru că dacă accept că există un Dumnezeu care a făcut omul şi
universul, aşa cum, probabil, acceptă, în sensul cel mai larg, şi acei
95 % de români care se declară creştini, nu este firesc să mă raportez,
şi în politică, la Cel care m-a făcut şi nu la un iluzoriu supraom al
prezentului, tot mai plin de drepturi, dar tot mai bolnav, tot mai expus
la autodistrugere sub imperiul satisfacerii plăcerilor, al consumului
iraţional şi iresponsabil, tot mai derutat economic, politic, identitar?
Pentru că domnitorii noştri, cei care au construit şi au adus perioade
de înflorire poporului pe care îl păstoreau (şi nu cei care au trecut
prin scaunul domnesc, asemenea politicienilor de astăzi, lăsând în urma
lor pustiu şi durere) Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel
Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin
Brâncoveanu, Carol I şi Ferdinand, pentru a-i aminti doar pe cei mai
cunoscuţi, şi-au condus poporul în numele lui Dumnezeu. Nu întâmplător
pe lângă dezvoltarea economică şi înflorirea culturală, numele lor este
legat şi de ctitorirea a numeroase biserici şi mânăstiri, expresie a
mulţumirii pe care I-o aduceau pentru reuşitele lor politice, militare,
administrative .
Pentru că refuz morala cu ziua, sau cel mult cu săptămâna, în care ce e
bine astăzi nu mai e bine mâine. În care valorile sunt înlocuite tot mai
mult cu false valori. În care se lucrează nu spre binele omenirii, ci
spre distrugerea ei. În care, de exemplu, femeia-obiect sexual a devenit
şi cel mai bun mijloc de reclamă comercială, în care familia este
desfiinţată prin acceptarea căsătoriilor homosexuale, în care pedofilia
devine o normalitate, în care şmecheri hoţi, perverşi, criminali,
corupţi inculţi, analfabeţi, au ajuns modele.
Pentru că, pentru a construi, pentru a face o lume mai bună, este
nevoie, printre altele, de predictibilitate – trebuie să ştii, adică, pe
termen lung în ce cred, cum văd lumea, cum funcţionează cei din jurul
tău, cei cu care ai un proiect, cei care îţi propun să-i alegi pentru a
te reprezenta.
Pentru că, am trăit falimentul sângeros al formulelor ideologice şi
politice ale stângii, începând cu cele „pure”, regimurile criminale
socialiste şi comuniste, şi le resping aşa cum îi resping pe falşii
dumnezei ridicaţi de acestea: Marx, Engels, Lenin, Stalin, Ceauşescu …
Pentru că, după cum spunea şi Burke, fie există Dumnezeu şi ordinea Lui,
fie nu există decât haosul şi atunci nu mai există nicio sancţiune
destul de puternică pentru a pune ordine în societatea umană, care
devine astfel subiectul arbitrariului celor mai puternici.
Am vorbit în acest text despre Dumnezeu şi am făcut trimiterea la morala
creştină pentru că discuţia noastră se duce într-un spaţiu creştin.
Dacă aş fi scris despre evrei aş fi făcut trimitere la Yehova, pentru
zona islamică l-aş fi invocat pe Allah şi aşa mai departe.