Întoarcerea din exil (Duminica Fiului Risipitor) – Pregătirea pentru Postul Paştilor

 

Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann. Astăzi despre învăţăturile celei de-a treia duminici, din cele cinci, care pregătesc intrarea în post.

Împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o ţară îndepărtată, cheltuind toţi banii pe care îi avea. 

O ţară îndepărtată! Această definiţie a condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm şi să ne-o impropiem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu este unică. Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie ea chiar foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului. Şi acela care se simte perfect „acasă” în această lume şi în viaţa ei, care niciodată nu a fost atins de dorinţa după o altă Realitate, nu va înţelege ce este pocăinţa.

Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi „obiectivă” a păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice. Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică astfel încât ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nicio semnificaţie sau putere reală. Acest „ceva” este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, înstrăinarea de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu.

Este uşor să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile, sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit şi că mi-am pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut.

Eu am primit de la Dumnezeu bogăţii minunate: întâi de toate, viaţa şi posibilitatea de a mă bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste şi cunoaştere; apoi – în Botez – noua viaţă a lui Hristos Însuşi; darul Sfântului Duh, pacea şi bucuria Împărăţiei veşnice.  Am primit cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin El cunoaşterea întregii Creaţii şi puterea de fi Fiul lui Dumnezeu. Şi toate acestea le-am pierdut, toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin „păcatele” şi „greşelile” personale, ci şi prin păcatul păcatelor, îndepărtarea dragostei mele de Dumnezeu, preferând „ţara îndepărtată” în locul minunatei Case a Tatălui.

Biserica este însă aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu: De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, spune Condacul acestei zile, întru răutăţi am risipit bogăţia ce mi-ai dat. Pentru aceasta, glasul desfrânatului aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi.

Şi atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce; …mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând în lacrimi: primeşte-mă ca unul din slujitorii Tăi.

O particularitate liturgică a acestei Duminici a Fiului Risipitor trebuie menţionată aici în mod special. La utrenia de Dumnici, după solemnul dar veselul Psalm al Polieleului, cântăm tristul şi nostalgicul Psalm 136:

 La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion …

Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?

De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!

Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucurie mele.

Acesta este Psalmul înstrăinării. El era cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. El a devenit cântecul omului atunci când realizează îndepărtarea lui de Dumnezeu şi, realizând aceasta, devine om din nou; ca unul ce nu poate fi niciodată pe deplin satisfăcut de nimic din această lume decăzută, care prin structură şi vocaţie este un pelerin al Absolutului.

 

Ispite, vijelii, necazuri şi alte mărunţişuri în anul pandemoniei. Decodificare făcută de arhim. Hrisostom Rădăşanu

Vă redau în cele de mai jos transcrierea unei părţi a conferinţei "Ispite, vijelii, necazuri şi alte mărunţişuri" ţinută recent de arhimandritul Hrisostom Rădăşanu pentru Ascor Alba Iulia, fragment axat pe tema controlului asupra vieţii noastre, a lucrului făcut dumnezeiesc-omeneşte şi a pocăinţei ca busolă a orientării către Dumnezeu.

.....

Ceea ce ne sperie cu adevărat la aceste ispite, vijelii, la necazuri, este că noi nu le putem controla, nu faptul că vin peste noi. Dintotdeauna umanitatea s-a confruntat cu ispite şi necazuri şi, credeţi-mă, au fost mult mai mari decât ceea ce am experimentat noi în  acest an fatidic 2020. Dar aceste experienţe, aceste lucruri prin care trecem noi în momentul de faţă sunt prost decodificate pentru că nu avem nici cea mai vagă idee cum să le controlăm.  Recurgem la tot felul de decizii politice, decizii sanitare sau de altă natură şi lucrul acesta ne dă o anumită siguranţă. Dar când deciziile, de oricare fel ar fi ele, îşi dovedesc ineficacitatea sau pur şi simplu ne surprind prin lipsa lor de eficacitate atunci te întrebi: Ei bine, dar unde să mergem. 

Şi cred că am avut în acest an 2020 un pic din experienţa primilor oameni, care confruntaţi cu lumea şi cu tot ceea ce lumea presupune în desfăşurarea ei istorică, geologică, pandemică, epidemică şi aşa mai departe, s-au văzut total lipsiţi de apărare. De fapt  civilizaţia noastră este construită pe această nevoie a omului de a controla ceea ce i se întâmplă, de a fi „in charge”, de a ştii ce se va întâmpla, cînd se va întâmpla, cum poate el să-şi imprime acolo pecetea prezenţei sale. Civilizaţia însăşi este o luptă a omului de a controla natura, de a controla bolile, de a controla destinul şi aşa mai departe. Şi lucrul acesta îl vedem întâmplându-se aşa cu o seninătate care, pe noi cei credincioşi, cummva ne sperie, pe mine m-a speriat asta. 

În nevoia de control a oamenilor, care, la un moment dat, devine agresivă, devine o formă de control care presupune distrugerea unor specii, presupune împărţirea acestui pământ, parcelarea lui şi nu de puţine ori otrăvirea lui, această nevoie de control a oamenilor, mai ales atunci când se confruntă cu o boală cum a fost covidul, crează tot felul de reacţii, în primul rând sufleteşti, care apoi se duc în familie, se duc în şcoală, se duc în societate. 

Cred că cel mai discutat subiect al anului acesta a fost cel al pandemiei şi a ceea ce s-a mai întâmplat în jurul ei şi cred că nu am reuşit încă să decodificăm noi, ca oameni credincioşi, ce se întâmplă cu ceea ce a venit peste noi. Şi cred că soluţia cumva se găseşte în elementul acesta de credinţă pe care noi, cumva, îl marginalizăm, mai ales confruntaţi cu diferite autorităţi care ştiu ce au de făcut şi care eşuează lamentabil în a ne ghida. 

Nevoia noastră de control este rezolvată prin predarea controlului lui Dumnezeu. Circula pe la începutul anilor 90 un fel de povestioară cu un om care  îl tot ruga pe Dumnezeu să vină şi în viaţa lui, ca să facă lucrurile după voia Lui, şi se întâmplă că la un moment dat omul nostru îl vede pe Dumnezeu pe marginea drumului. Bucuros opreşte, îi deschide portiera şi îi spune : Urcă Domane, de când aştept să vii în viaţa mea şi să mă conduc după voia Ta şi aşa mai departe. Dar Dumnezeu nu urcă, omul insistă, îl roagă, la care Dumnezeu se duce în dreptul portierei şoferului şi îi spune: Dacă vrei să vin în viaţa ta, lasă-Mă pe Mine să conduc".

Nevoia noastră de control ne pune într-un soi de vrăjmăşie cu Dumnezeu. Cuvântul poate părea foarte tare, dar, apoi, citind Sfânta Scriptură am regăsit un psalm, Psalmul 45, pe care îl recomand tuturor celor care trec printr-o experienţă de confruntare cu vijelia, cu ispita şi aşa mai departe. Un psalm minunat,care în sine este foarte clar, dar care mai are nevoie de un pic de săpături arheologie şi teologice şi uitaţi ce frumos spune la versetul întîi:

Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară.

Scăparea, e clar pentru că ne este frică,   puterea pt că El este stânca tare pe care noi ne putem baza viaţa noastră.  Spune după aceea psalmistul ajutor întru necazurile ce ne împresoară,  cu alte cuvinte El nu face neapărat în locul nostru, de aceea spunem: Doamne ajută-mi, nu Doamne fă. Pentru că, de la Întrupare încoace noi am fost învăţaţi ca toate lucrurile să le facem dumnezeiesc-omeneşte, adică să le facem împreună, nu doar noi, dar nici să-l lăsăm pe Dumnezeu să facă pt noi, căci atunci noi nu ne transformăm, nu ne schimbăm, dacă nu ne facem părtaşi, dacă nu co-participăm la lucrarea noastră de mântuire. De aceea noi şi la Sfânta Liturghie, ca preoţi, ne rugăm de Dumnezeu să ne facă vrednici de părtăşia Sfântului Duh; nici nu-l înlocuim pe Sfântul Duh, dar nici Duhul Sfânt nu doreşte să ne înlocuiască voinţa, putinţa, credinţa şi toate cele pe care noi le punem în joc în această lucrare de mântuire.

Versul doi spune: Pentru aceasta nu ne vom teme când se va cutremura pământul şi se vor muta munţii în inima mărilor şi vedem cumva desfăşurându-se acest cataclism ... dacă am mai văzut nişte filme de la Hollywood cu continente care se deversează în oceane şi tot soiul de comete care vin să distrugă viaţa de pe pământ ne facem cumva un soi de imagine despre cum ar arăta lucrurile acestea în viaţa noastră ca umanitate trăind pe această planetă numită Pământ, însă ceea ce este interesant este că părinţii, dându-ne anumite chei de decodificare a Sfintei scripturi, ne-au spus că atunci când Psaltirea, mai ales, sau atunci când cărţile poetice vorbesc despre pământ să nu ne gândim neapărat la situaţiile acestea "in macro", situaţiile mari, ci mai degrabă la om, pentru că pământ este numele primului om din care cu toţii ne tragem. 

Să nu ne temem când “se va cutremura pământul şi se vor muta munţii în inima mărilor”, pentru că dacă pământul îl arată pe om, munţii sunt întăriturile omeneşti, sunt credinţele noastre, sunt siguranţele noastre, care în momentul de criză explodează, munţii având tendinţa de a se arunca în inima mărilor, mările fiind o imagine a vârtejului lumii. Adică, credinţele noastre, elementele noastre de siguranţă, punctele noastre de sprijin sunt puse în inima mărilor, adică în chiar epicentrul problemei, ispitei. Şi aici nu vorbim, repet, doar de lucrurile care ni se întâmplă la nivel macro, ci de ispitele, vijeliile, necazurile prin care trecem în viaţa de zi cu zi, de dimineaţa până seara. Nu ne vom teme atunci când noi ne vom cutremura şi credinţele noastre, punctele noastre de sprijin vor fi luate şi mestecate în morişca aceasta a lumii. De ce? Pentru că Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară, nu-i aşa.

Se spune mai departe cuvântul Venit-au şi s-au tulburat apele lor, cutremuratu-s-au munţii de tăria lui. E chiar momentul în care intervine Dumnezeu. Marea este o imagine folosită în Sf Scriptură de la început până la sfârşit pentru elementul acesta instabil al vieţii, pe care nu îl putem controla. E o tâlcuire pe care am primit-o de la părintele Ignatie, de la Cămârzani, primul meu duhovnic, apropo de psalmul 103 în care se spune : Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. Marea aceasta întinsă şi largă este lumea şi acolo se găsesc târâtoare, care sunt patimile, acolo este mediul lor. Dar acolo se găsesc şi vietăţi mici şi mari, adică oameni, fiinţe omeneşti. Şi adaugă scriptura: Acolo corăbiile umblă. Corăbiile nu sunt făcute să stea în port să fie, cum să spun, construite doar pentru a contempla frumuseaţea unui port bine făcut. Corăbiile trebuie să fie pe mare pentru că rostul lor e ca din toată această tulburare a mării să pescuiască vietăţi mici şi mari. Şi, foarte interesant, că atunci când pescuieşti, nu ştiu, să spunem, un peşte şi îl pui pe punte, ce se întâmplă cu peştele acela: el moare, se sufocă, pentru că mediul în care a fost adus nu îi permite să trăiască. Or asta înseamnă de fapt să laşi totul în grija lui Dumnezeu, să te laşi lui Dumnezeu. 

Sfântul Pavel spune treaba asta într-un mod foarte clar, că de murim ai Domnului suntem, iar de trăim tot ai lui Dumnezeu suntem. Şi de aceea, mai departe, psalmistul spune: Apele râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu; Cel Preaînalt a sfinţit locaşul Lui. Şi asta e cumva invitaţia la a face şi noi ceva; ne predăm lui Dumnezeu, ne oferim lui Dumnezeu, de aceea spunem toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm şi asta nu e metaforă, şi în acelaşi timp îl rugăm să fie el stânca noastră. Vedeţi, în Evanghelie se foloseşte imaginea aceasta a omului care construieşte pe nisip şi a omului care construieşte pe stâncă, stânca fiind cuvântul lui Dumnezeu, iar în Apocalipsă se spune despre fiara aceea apocaliptică ce urmează să terorizeze lumea că iese din mare, adică din vârtejul acesta al lumii; este o creaţie a lumii, fiara antihristică.

Şi atunci Dumnezeu intervine şi în acest haos pune puncte de reper, iar în ceea ce ne priveşte punctul cel mai sigur de reper este conţinut în aceste câteva cuvinte: Apele râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu şi ne-am gândi la o cetate care, ca să supravieţuiască are nevoie de apă, dar cetatea lui Dumnezeu, pentru Sfinţii Părinţi, este întotdeauna sufletul, sau, să spunem,  partea cea mai sfântă, partea pe care trebuie să o consacrăm lui Dumnezeu. De aceea se continua la psalm spunându-se Cel Prea Înalt a sfinţit locaşul Lui. Adică l-a pus deoparte ca deosebit, ca făcut special pentru El, iar apele râurilor care cu adevărat pot să veselească cetatea lui Dumnezeu sunt apele pocăinţei. Nimic altceva nu veseleşte sufletul. Oamenii pot să fie în control de dimineaţa şi până seara. Să spunem că vor reuşi la un moment dat să conţină orice fel de boală, orice fel de neputinţă ar putea să le ameninţe fragila existenţă, dar nu vor fi cu adevărat bucuroşi pentru că pocăinţa este singura care veseleşte cetatea lui Dumnezeu. Sau, cum spune la acelaşi psalm 103, vinul veseleşte inima omului şi noi ne-am gândit imediat la vinul pe care îl bem din pahare şi din sticle şi care produce o oarecare veselie, dar care este parţială, nu este veselia cea adevărată  Şi aici iarăşi un cuvânt al Sf Maxim Mărturisitorul care ne spune că de fapt vinul este tot pocăinţă.

Bun, şi ce înseamnă această pocăinţă, care, pe lângă a ne da lui Dumnezeu, reprezintă pentru noi un punct de reper şi un motiv de bucurie. Sfinţii Părinţi ne-au spus că pocăinţa înseamnă să te orientezi în tot ceea ce faci către Dumnezeu, nu are neapărată legătură cu vina. Noi credem că pocăinţa are legătură cu vina, cu faptul că trebuie să mă simt vinovat pentru ceva şi că trebuie să-i spun lui Dumnezeu treaba asta şi cu asta basta. Vina poate deveni un lucru nociv dacă nu este limitată aşa cum se cuvine; ea este ca benzina, dacă o dai pe cineva şi o aprinzi provoci o crimă, dacă o pui într-un revervor poţi să mişti o maşină. Deci nu-i vorba doar de vină; vina poate să fie un semnal că acolo este o boală, aşa cum este puroiul semnalul unei infecţii. Dar pocăinţa adevărată este a te orienta spre Dumnezeu, a-L vedea pe Dumnezeu întru cu totul alt mod decât l-ai văzut până în momentul de faţă. Asta înseamnă să te urci pe corabie, înseamnă să te obişnuieşti cu un fel de viaţă care nu mai este viaţa pe care ai trait-o până în momentul de faţă; şi cred că la acest lucru sunt bune crizele, sau vijeliile, sau ispitele, sau mărunţişurile acestea care ne construiesc viaţa. Ele pot să semnalizeze nevoia noastră mai mare de Dumnezeu. Şi dacă ne uităm în urmă, retrospectiv, anul acesta 2020 a fost un an în care parcă ne-am propus să-l scoatem pe Dumnezeu din tot ceea ce făceam  sau credeam, am uitat de acest model al lui Iisus Hristos care ne-a învăţat să facem toate lucrurile dumnezeiesc-omeneşte; adică nu ignorând realităţile pământeşti, dar nici pe cele dumnezeieşti.

Va urma.

 Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=r5GrY8T-JjE

 

Ispite, vijelii, necazuri şi alte mărunţişuri. Cine e la control? - o decodificare a anului 2020 făcută de arhim. Hrisostom Rădăşanu

 

Vă redau în cele de mai jos transcrierea unei părţi a conferinţei "Ispite, vijelii, necazuri şi alte mărunţişuri" ţinută recent de arhimandritul Hrisostom Rădăşanu pentru Ascor Alba Iulia, fragment axat pe tema controlului asupra vieţii noastre, a lucrului făcut dumnezeiesc-omeneşte şi a pocăinţei ca busolă a orientării către Dumnezeu.

.....

Ceea ce ne sperie cu adevărat la aceste ispite, vijelii, la necazuri, este că noi nu le putem controla, nu faptul că vin peste noi. Dintotdeauna umanitatea s-a confruntat cu ispite şi necazuri şi, credeţi-mă, au fost mult mai mari decât ceea ce am experimentat noi în  acest an fatidic 2020. Dar aceste experienţe, aceste lucruri prin care trecem noi în momentul de faţă sunt prost decodificate pentru că nu avem nici cea mai vagă idee cum să le controlăm.  Recurgem la tot felul de decizii politice, decizii sanitare sau de altă natură şi lucrul acesta ne dă o anumită siguranţă. Dar când deciziile, de oricare fel ar fi ele, îşi dovedesc ineficacitatea sau pur şi simplu ne surprind prin lipsa lor de eficacitate atunci te întrebi: Ei bine, dar unde să mergem. 

Şi cred că am avut în acest an 2020 un pic din experienţa primilor oameni, care confruntaţi cu lumea şi cu tot ceea ce lumea presupune în desfăşurarea ei istorică, geologică, pandemică, epidemică şi aşa mai departe, s-au văzut total lipsiţi de apărare. De fapt  civilizaţia noastră este construită pe această nevoie a omului de a controla ceea ce i se întâmplă, de a fi „in charge”, de a ştii ce se va întâmpla, cînd se va întâmpla, cum poate el să-şi imprime acolo pecetea prezenţei sale. Civilizaţia însăşi este o luptă a omului de a controla natura, de a controla bolile, de a controla destinul şi aşa mai departe. Şi lucrul acesta îl vedem întâmplându-se aşa cu o seninătate care, pe noi cei credincioşi, cummva ne sperie, pe mine m-a speriat asta. 

În nevoia de control a oamenilor, care, la un moment dat, devine agresivă, devine o formă de control care presupune distrugerea unor specii, presupune împărţirea acestui pământ, parcelarea lui şi nu de puţine ori otrăvirea lui, această nevoie de control a oamenilor, mai ales atunci când se confruntă cu o boală cum a fost covidul, crează tot felul de reacţii, în primul rând sufleteşti, care apoi se duc în familie, se duc în şcoală, se duc în societate. 

Cred că cel mai discutat subiect al anului acesta a fost cel al pandemiei şi a ceea ce s-a mai întâmplat în jurul ei şi cred că nu am reuşit încă să decodificăm noi, ca oameni credincioşi, ce se întâmplă cu ceea ce a venit peste noi. Şi cred că soluţia cumva se găseşte în elementul acesta de credinţă pe care noi, cumva, îl marginalizăm, mai ales confruntaţi cu diferite autorităţi care ştiu ce au de făcut şi care eşuează lamentabil în a ne ghida. 

Nevoia noastră de control este rezolvată prin predarea controlului lui Dumnezeu. Circula pe la începutul anilor 90 un fel de povestioară cu un om care  îl tot ruga pe Dumnezeu să vină şi în viaţa lui, ca să facă lucrurile după voia Lui, şi se întâmplă că la un moment dat omul nostru îl vede pe Dumnezeu pe marginea drumului. Bucuros opreşte, îi deschide portiera şi îi spune : Urcă Domane, de când aştept să vii în viaţa mea şi să mă conduc după voia Ta şi aşa mai departe. Dar Dumnezeu nu urcă, omul insistă, îl roagă, la care Dumnezeu se duce în dreptul portierei şoferului şi îi spune: Dacă vrei să vin în viaţa ta, lasă-Mă pe Mine să conduc".

Nevoia noastră de control ne pune într-un soi de vrăjmăşie cu Dumnezeu. Cuvântul poate părea foarte tare, dar, apoi, citind Sfânta Scriptură am regăsit un psalm, Psalmul 45, pe care îl recomand tuturor celor care trec printr-o experienţă de confruntare cu vijelia, cu ispita şi aşa mai departe. Un psalm minunat,care în sine este foarte clar, dar care mai are nevoie de un pic de săpături arheologie şi teologice şi uitaţi ce frumos spune la versetul întîi:

Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară.

Scăparea, e clar pentru că ne este frică,   puterea pt că El este stânca tare pe care noi ne putem baza viaţa noastră.  Spune după aceea psalmistul ajutor întru necazurile ce ne împresoară,  cu alte cuvinte El nu face neapărat în locul nostru, de aceea spunem: Doamne ajută-mi, nu Doamne fă. Pentru că, de la Întrupare încoace noi am fost învăţaţi ca toate lucrurile să le facem dumnezeiesc-omeneşte, adică să le facem împreună, nu doar noi, dar nici să-l lăsăm pe Dumnezeu să facă pt noi, căci atunci noi nu ne transformăm, nu ne schimbăm, dacă nu ne facem părtaşi, dacă nu co-participăm la lucrarea noastră de mântuire. De aceea noi şi la Sfânta Liturghie, ca preoţi, ne rugăm de Dumnezeu să ne facă vrednici de părtăşia Sfântului Duh; nici nu-l înlocuim pe Sfântul Duh, dar nici Duhul Sfânt nu doreşte să ne înlocuiască voinţa, putinţa, credinţa şi toate cele pe care noi le punem în joc în această lucrare de mântuire.

Versul doi spune: Pentru aceasta nu ne vom teme când se va cutremura pământul şi se vor muta munţii în inima mărilor şi vedem cumva desfăşurându-se acest cataclism ... dacă am mai văzut nişte filme de la Hollywood cu continente care se deversează în oceane şi tot soiul de comete care vin să distrugă viaţa de pe pământ ne facem cumva un soi de imagine despre cum ar arăta lucrurile acestea în viaţa noastră ca umanitate trăind pe această planetă numită Pământ, însă ceea ce este interesant este că părinţii, dându-ne anumite chei de decodificare a Sfintei scripturi, ne-au spus că atunci când Psaltirea, mai ales, sau atunci când cărţile poetice vorbesc despre pământ să nu ne gândim neapărat la situaţiile acestea "in macro", situaţiile mari, ci mai degrabă la om, pentru că pământ este numele primului om din care cu toţii ne tragem. 

Să nu ne temem când “se va cutremura pământul şi se vor muta munţii în inima mărilor”, pentru că dacă pământul îl arată pe om, munţii sunt întăriturile omeneşti, sunt credinţele noastre, sunt siguranţele noastre, care în momentul de criză explodează, munţii având tendinţa de a se arunca în inima mărilor, mările fiind o imagine a vârtejului lumii. Adică, credinţele noastre, elementele noastre de siguranţă, punctele noastre de sprijin sunt puse în inima mărilor, adică în chiar epicentrul problemei, ispitei. Şi aici nu vorbim, repet, doar de lucrurile care ni se întâmplă la nivel macro, ci de ispitele, vijeliile, necazurile prin care trecem în viaţa de zi cu zi, de dimineaţa până seara. Nu ne vom teme atunci când noi ne vom cutremura şi credinţele noastre, punctele noastre de sprijin vor fi luate şi mestecate în morişca aceasta a lumii. De ce? Pentru că Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară, nu-i aşa.

Se spune mai departe cuvântul Venit-au şi s-au tulburat apele lor, cutremuratu-s-au munţii de tăria lui. E chiar momentul în care intervine Dumnezeu. Marea este o imagine folosită în Sf Scriptură de la început până la sfârşit pentru elementul acesta instabil al vieţii, pe care nu îl putem controla. E o tâlcuire pe care am primit-o de la părintele Ignatie, de la Cămârzani, primul meu duhovnic, apropo de psalmul 103 în care se spune : Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. Marea aceasta întinsă şi largă este lumea şi acolo se găsesc târâtoare, care sunt patimile, acolo este mediul lor. Dar acolo se găsesc şi vietăţi mici şi mari, adică oameni, fiinţe omeneşti. Şi adaugă scriptura: Acolo corăbiile umblă. Corăbiile nu sunt făcute să stea în port să fie, cum să spun, construite doar pentru a contempla frumuseaţea unui port bine făcut. Corăbiile trebuie să fie pe mare pentru că rostul lor e ca din toată această tulburare a mării să pescuiască vietăţi mici şi mari. Şi, foarte interesant, că atunci când pescuieşti, nu ştiu, să spunem, un peşte şi îl pui pe punte, ce se întâmplă cu peştele acela: el moare, se sufocă, pentru că mediul în care a fost adus nu îi permite să trăiască. Or asta înseamnă de fapt să laşi totul în grija lui Dumnezeu, să te laşi lui Dumnezeu. 

Sfântul Pavel spune treaba asta într-un mod foarte clar, că de murim ai Domnului suntem, iar de trăim tot ai lui Dumnezeu suntem. Şi de aceea, mai departe, psalmistul spune: Apele râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu; Cel Preaînalt a sfinţit locaşul Lui. Şi asta e cumva invitaţia la a face şi noi ceva; ne predăm lui Dumnezeu, ne oferim lui Dumnezeu, de aceea spunem toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm şi asta nu e metaforă, şi în acelaşi timp îl rugăm să fie el stânca noastră. Vedeţi, în Evanghelie se foloseşte imaginea aceasta a omului care construieşte pe nisip şi a omului care construieşte pe stâncă, stânca fiind cuvântul lui Dumnezeu, iar în Apocalipsă se spune despre fiara aceea apocaliptică ce urmează să terorizeze lumea că iese din mare, adică din vârtejul acesta al lumii; este o creaţie a lumii, fiara antihristică.

Şi atunci Dumnezeu intervine şi în acest haos pune puncte de reper, iar în ceea ce ne priveşte punctul cel mai sigur de reper este conţinut în aceste câteva cuvinte: Apele râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu şi ne-am gândi la o cetate care, ca să supravieţuiască are nevoie de apă, dar cetatea lui Dumnezeu, pentru Sfinţii Părinţi, este întotdeauna sufletul, sau, să spunem,  partea cea mai sfântă, partea pe care trebuie să o consacrăm lui Dumnezeu. De aceea se continua la psalm spunându-se Cel Prea Înalt a sfinţit locaşul Lui. Adică l-a pus deoparte ca deosebit, ca făcut special pentru El, iar apele râurilor care cu adevărat pot să veselească cetatea lui Dumnezeu sunt apele pocăinţei. Nimic altceva nu veseleşte sufletul. Oamenii pot să fie în control de dimineaţa şi până seara. Să spunem că vor reuşi la un moment dat să conţină orice fel de boală, orice fel de neputinţă ar putea să le ameninţe fragila existenţă, dar nu vor fi cu adevărat bucuroşi pentru că pocăinţa este singura care veseleşte cetatea lui Dumnezeu. Sau, cum spune la acelaşi psalm 103, vinul veseleşte inima omului şi noi ne-am gândit imediat la vinul pe care îl bem din pahare şi din sticle şi care produce o oarecare veselie, dar care este parţială, nu este veselia cea adevărată  Şi aici iarăşi un cuvânt al Sf Maxim Mărturisitorul care ne spune că de fapt vinul este tot pocăinţă.

Bun, şi ce înseamnă această pocăinţă, care, pe lângă a ne da lui Dumnezeu, reprezintă pentru noi un punct de reper şi un motiv de bucurie. Sfinţii Părinţi ne-au spus că pocăinţa înseamnă să te orientezi în tot ceea ce faci către Dumnezeu, nu are neapărată legătură cu vina. Noi credem că pocăinţa are legătură cu vina, cu faptul că trebuie să mă simt vinovat pentru ceva şi că trebuie să-i spun lui Dumnezeu treaba asta şi cu asta basta. Vina poate deveni un lucru nociv dacă nu este limitată aşa cum se cuvine; ea este ca benzina, dacă o dai pe cineva şi o aprinzi provoci o crimă, dacă o pui într-un revervor poţi să mişti o maşină. Deci nu-i vorba doar de vină; vina poate să fie un semnal că acolo este o boală, aşa cum este puroiul semnalul unei infecţii. Dar pocăinţa adevărată este a te orienta spre Dumnezeu, a-L vedea pe Dumnezeu întru cu totul alt mod decât l-ai văzut până în momentul de faţă. Asta înseamnă să te urci pe corabie, înseamnă să te obişnuieşti cu un fel de viaţă care nu mai este viaţa pe care ai trait-o până în momentul de faţă; şi cred că la acest lucru sunt bune crizele, sau vijeliile, sau ispitele, sau mărunţişurile acestea care ne construiesc viaţa. Ele pot să semnalizeze nevoia noastră mai mare de Dumnezeu. Şi dacă ne uităm în urmă, retrospectiv, anul acesta 2020 a fost un an în care parcă ne-am propus să-l scoatem pe Dumnezeu din tot ceea ce făceam  sau credeam, am uitat de acest model al lui Iisus Hristos care ne-a învăţat să facem toate lucrurile dumnezeiesc-omeneşte; adică nu ignorând realităţile pământeşti, dar nici pe cele dumnezeieşti.

Va urma.

 Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=r5GrY8T-JjE