V-am dat bani! DISPĂREŢI! MURIŢI!

Adică, dispăreţi ca naţiuni, popoare, creştini, albi, heterosexuali. Şi, dacă nu se poate altfel, chiar muriţi.

Cam asta e teza articolului „Ce se ascunde in spatele dispretului Europei Centrale fata de UE” de pe ziare.ro, un site de propagandă şi militantism pro-UE  (vezi anunţurile sale despre ce se va întâmpla la proteste, de exemplu, cum se va face un  uriaş steag UE), chiar cu nuanţe de direcţionare a protestelor.  

Articolul, o traducere-relatare, este prost, primitiv, lipsit de inteligenţă (nu e vina ziaristului român, aşa este şi originalul) şi penibil de grosier manipulator chiar din titlu, intenţie concentrată într-un singur cuvând: DISPREŢ.

Se pot spune multe despre opoziţia statelor central europene faţă de dictatura şi arbitrariul din UE, dar că este rezultatul „dispreţului” lor faţă de UE (când cel mai adesea dispreţul este invers) este o gogomănie fără seamăn, un soi de „bagă mai mult” românesc. De unde provine ea? Ar fi două posibilităţi.

Prima, că traducătorul articolului, nepriceput în ale politicii şi necunoscând situaţia despre care se vorbeşte în articolul original al lui John Lloyd de pe Reuters, Behind Central Europe’s growing contempt for the EU, a luat primul cuvânt românesc pe care l-a găsit în dicţionar, pentru englezescul „contempt”, adică „dispreţ”. Dar, după acest înţeles avem, în aceleaşi dicţionare, şi „insubordonare”, „nesupunere”,  sau „sfidare”, care definesc mult mai exact realitatea relaţiei amintite. 

A doua însă, mult mai gravă, ar putea fi stimularea unei reacţii de condamnare şi de respingere a modelului Europei Centrale şi blocarea urmării lui de către România.Adică, a fost folosit intenţionat acest înţeles pentru ca bunii membri ai societăţii civile progresiste să-i instige pe protestarii ne- şi dezinformaţi, dar posibil indignaţi de atâta nerecunoştinţă.

După cum am spus, nici articolul original nu e mai breaz: o însăilare de şabloane şi câteva informaţii despre evoluţia politică „populistă” din statele respective. În principiu, genul care trece fără ca cineva să-şi amintească vreodată de el; sau care nici nu este citit până la capăt.

Există însă două paragrafe cheie în acest articol asupra cărora merită să ne oprim, căci împreună construiesc teza dezvăluită într-o formă mai brutală în titlu şi vorbesc despre dispreţul veninos, real de data aceasta. Este vorba de dispreţul faţă de viaţă, de libertate, de identitate, faţă de toţi vechii europeni, faţă de toate popoarele şi etniile (mai puţin, dar doar conjunctural, cea musulmană), faţă de toate identităţile rămase în picioare.

Cele două sunt:

Se observa astfel un dispret general fata de UE, chiar daca aceste state au primit ajutoare financiare uriase din partea sa. Doar Polonia ar trebui sa primeasca peste 82 de miliarde de euro intre 2014 si 2020.

şi (mai ales partea finală boldată de mine):

"Spectrele populismului, nationalismului, militantismului extremei drepte si autoritarimului, eliberate din congelatoarele lor istorice" dau tarcoale regiunii, scrie autoarea Ellen Hinsey in cartea "Mastering the Past". Deocamdata, acestea isi consolideaza pozitiile, prin punerea lor în mişcare (nu „retragerea lor” cum a fost greşit şi evident fără sens tradus în ziare.ro) într-o Europa care a dorit sa fie promotorul unei noi ordini, unde natiunile, grupurile etnice, granitele si vechile conflicte sa nu mai conteze, iar culturile cetatenilor sa se imbine in societatile civile cele mai avansate din lume”, incheie Llyod.

Ce ne spune pe şleau acest articol?

În primul rând. că am primit bani ca să „murim” ca persoane cu identitate. Să dispărem ca slovaci, cehi, polonezi, unguri, români, bulgari etc., pentru a deveni cetăţenii unei Europe uniforme, standardizate, în care, probabil, şi muzeele ar fi desfiinţate pentru a nu ne obosi sau, Doamne fereşte, a ne da idei. Unii la fel peste tot. Conform modelului promovat prin asta îţi este permis, aşa trebuie să gândeşti, asta trebuie să spui, aşa trebuie să te comporţi, stai cuminte la viol, participă ca victimă voluntară la un atentat terorist.

A doua descoperire este legată de societate. Din articolul despre care vorbim aflăm că în modelul oferit de UE  cetăţenii şi-ar putea amesteca şi şi-ar putea uni culturile în cele mai civile societăţi din lume.

Rezultă că o societate este de admirat cu cât este mai „civilă”, adică are mai multe ong-uri. Dar, atenţie, ce nu se spune aici, dar se subînţelege,  nu orice fel de ong-uri, ci doar acelea care promovează NOUA ORDINE, unde natiunile, grupurile etnice, granitele si vechile conflicte sa nu mai conteze, iar culturile cetatenilor sa se imbine armonios...

Deci societatea pe stil vechi, nu e în regulă, aşa cum, aflăm tot mai des, că democraţia nu mai stă pe votul liber exprimat (valabil doar dacă are ca rezultat ceea ce vor globaliştii progresişti). De exemplu, dacă ne înfundă în mai mult LGBTism+avortionism+migraţionism, adică sclavagism. Este o direcţie tot mai răspicat afirmată în ultimii ani şi anume că poporul e prost (d’aia şi trebuie desfiinţat) şi doar elitele (dar nu oricare, cele progresist-globaliste) pot şi trebuie să decidă pentru el.

Concluzie: Ca şi în cazul binomului popor-elită, din vechea societate e valabilă doar partea ei cea mai luminată, societatea civilă progresistă: activiştii şi militanţii din ong-urile finanţate copios de la bugete naţionale, internaţionale, ale companiilor globaliste şi de către filantropi precum Soros baci’. Oamenii neafiliaţi acestora (adică marea masă, „prostimea”) şi curentului de supunere promovat de ele, ong-urile pro-viaţă şi pro-identitate şi membrii lor sunt reziduu rasist, fascist, nazist, fundamentalist, extremist. Şi, probabil, celor din urmă, care încurcă lucrurile ca în Europa Centrală, bine le-ar sta în nişte cuptoare tăcute, cu flăcări vesele şi fum mirosind a carne arsă.

Dragostea "Înfricoşătoarei Judecăţi". În ce credeţi, asta veţi primi. După cum iubiţi, veţi primi.

Pericopa evanghelică a Duminicii Lăsatului sec de carne ne vorbeşte despre Înfricoşătoarea Judecată, acel timp când “Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10). Psalmistul ne-a anunţat cu mult timp în urmă încă despre voia lui Dumnezeu: “Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”, iar la judecată, goi, adică lipsiţi de chipurile mincinoase cu care ne preumblăm prin lume, şi de vremelnicele haine, vom fi însoţiţi numai de bunele şi relele noastre. “Unul se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40); unul va merge spre lumina lui Hristos, pentru neîncetata şi fără capăt “bună schimbare”, altul va coborî în întunericul îngheţat al potrivnicului Domnului. Iar iadul va fi pentru unul infernul, în care a crezut şi pe care l-a hrănit în viaţa sa, sau nimicul, în măsura în care în viaţă nu a crezut în nimic. Fiecăruia după cum a crezut şi a făcut.

Dragostea

Traducând parabola, Schmemann ne spune însă şi care este etalonul aceastei judecăţi, care va fi măsura divină: “Iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea… Pentru că, întradevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcede întâmplătorul şi exteriorul din celălalt – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica rădăcină personală a fiinţei umane, partea divină din el? … Nu există iubire impersonală pentru că iubirea este minunata descoperire a persoanei în om, a unicului şi personalului în comun şi general…” Pentru Schmemann, iubirea creştină este opusul activismului social în care acţionează nu atât iubirea cât datoria, care are ca obiect nu persoana ci “individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte umanităţi”. Activistul îşi proiectează acţiunea în viitor, acţionând “în numele dreptăţii, ordinii, fericirii şi pentru realizarea lor”, în timp ce iubirea se manifestă acum şi aici. Pentru binele comun, al grupului sau umanităţii, persoana poate fi, şi adesea este, sacrificată.

Creştinismul are responsabilităţi atât faţă de de persoană, cât şi faţă de lume, dar în ceea ce priveşte persoana responsabilitatea revine în primul rând creştinului. În relaţia lor cu ceilalţi, oamenii pot să fie duşmănoşi, indiferenţi, “salvatorii” lumii sau iubitori de aproapele. Primele două categorii vor repeta povestea bogatului dispreţuitor faţă de suferinţele sărmanului Lazăr de la poarta sa şi vor ajunge să zică, după moarte şi judecată, ca şi bogatul: “Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată”. 

Cei din a treia categorie trebuie să aibă grijă: “Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru umanitate, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos.”- ne spune Schmemann. Sub aşteptarea destinului exemplar, a chemării umanităţii, se poate ascunde fie trufia, fie lenea şi indiferenţa, iar ei riscă să ajungă foarte aproape de primii. 

În fine, cei din a patra categorie sunt cei pentru care se deschide limpede calea către viaţa cea veşnică. Nici drumul lor nu este însă lin pentru că este presărat cu mulţime mare de ispite menite a-i abate, până în ultima clipă, din cale.

Fiecare a primit darul şi harul iubirii lui Hristos, fiecare are nevoie de iubirea personală. Lipsa ei distruge vieţi, aduce foamete şi mizerie, boală şi suferinţe; flămândul, bolnavul, întemniţatul pe nedrept sunt lângă noi, rezultat al răcirii noastre, al refuzului de a ne face responsabili de darul iubirii primit de la Hristos. Dar “chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi. Pentru că întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie aţi făcut…”.