DIAVOLUL ÎN ISTORIE ŞI ÎN POLITICĂ. ADAM ŞI EVA, PALEO-COMUNIŞTI?

Există un soi de filme, zise fantastice, în care răul, sub o formă materială sau imaterială, este răpus/învins într-un final încrâncenat, şi aparent fericit, de eroul/echipa de eroi. În unele dintre ele, în secvenţa imediat următoare, de obicei ultima, vedem că de fapt este vorba doar de câştigarea unei bătălii, pentru că aceea fiinţă/prezenţă malefică, care ameninţa omenirea, a reuşit, cu mai mult sau mai puţin timp înainte, să-şi planteze ouăle, seminţele, urmaşii/să se ascundă în vederea recăpătării puterilor în locuri ascunse: văgăuni, peşteri, mlaştini, păduri, sau chiar într-o fiinţă omenească.

Comunismul, în formula terorism de stat, pornit să schimbe lumea, după modelul revoluţiei franceze şi după tezele lui Marx şi Engels preluate şi dezvoltate de Lenin, cu glonţul şi puşcăria, părea, prin 1990, că şi-a consumat viaţa istorică odată cu căderea centrului său radiant, Uniunea Sovietică. Pierderea puterii de către partidele comuniste şi uneltele lor administrativ-represive din statele Europei de est a fost considerată, cel puţin în primii ani, ca fiind sfârşitul comunismului. Cele câteva resturi ale sale din state excentrice păreau menite, pe de o parte, continuării unor experimente, care altfel ar fi fost imposibile, pe de altă parte, rolului de sperietoare în raport cu care Occidentul, cu toate scăderile ultimilor ani, să rămână un El Dorado. Dar, oare chiar aşa stau lucrurile?

Cum a intrat diavolul a intrat în istorie

Cei mai mulţi confundă comunismul, ca ideologie de natură demonică cu forma exterioară sub care s-a manifestat între 1917 şi 1990, în principal în estul şi centrul Europei, în timp ce alţii contestă că în aceste state ar fi fost vreodată comunism, atât timp cât realitatea a părut a fi la mare distanţă de viziunea paradisiacă promisă de marxism-leninism. Au oare dreptate sau se înşeală şi unii şi ceilalţi? Din păcate, se înşeală.

Pe de o parte, comunismul nu înseamnă povestioarele roz cu statul-divinitate, care, mai întâi are grijă de noi toţi cei buni, cei ce suntem într-un cuget şi o simţire cu el, apoi dispare pentru că noi toţi, după ce i-am exterminate pe “burgheji şi cozile lor de topor”  avem grijă de noi toţi; nici cele cu oameni care muncesc cât pot şi-şi iau cât le trebuie; nici cele în care muncesc toţi la fel şi îşi iau toţi la fel pentru că sunt toţi la fel şi egali în toate, când dispar clasele şi, deci, statul. În raport cu ţelul său fundamental, cu obiectivul său final, şi în România şi în toate celelalte state socialiste am avut comunism  “de cea mai bună calitate”.

Pe de altă parte,  atunci când vorbim despre comunism vorbim despre o manifestare făţişă şi declarată a Răului, prima din istorie, după îndelungata perioadă a păgânismului universal scur-circuitat timp de 2000 de ani de creştinism, de o asemenea complexitate, cu o religie (ideologia), cu organizare şi cu forţe impresionante desfăşurate la scară planetară. Cunoscutul filosof polonez Leszek Kolakowski, mai întâi marxist, apoi critic al marxismului, spune că prin comunism “diavolul a intrat în istorie”. Şi, aş adăuga, cu tot arsenalul său: resentimente, ură, teroare, violenţă, cruzime, distrugere, moarte.

La Universitatea Templeton, în 1980, Alexander Soljeniţîn a spus că “în cadrul sistemului filozofic al lui Marx şi Lenin, la baza psihologiei acestora, forţa principală era ură împotriva lui Dumnezeu – o forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice şi economice”. Şi în cine altul nu mai poate intra nimic altceva decât ură împotriva lui Dumnezeu, şi creaţiei Lui, dacă nu în diavol?

Adam şi Eva, paleo-comunişti?

Dar are Leszek dreptate? Atunci a intrat diavolul în istorie? Sau de fapt comunismul este numai o nouă lucrare a diavolului, deci a intrat mai demult în istorie? Şi una şi alta.

Despre comunism, ca invenţie ideologică a ultimilor 300 de ani, s-a mai spus şi că ar fi un creştinism fără Dumnezeu. Dar unde am mai avut noi o lume fără Dumnezeu (acelaşi lucru cu ignorarea lui Dumnezeu)? În Rai, atunci când perechea strămoşilor noştri a acceptat ideea că ei ar putea fi la fel cu Dumnezeu, deci ar putea exista, s-ar putea descurca, chiar mai bine, căci nu ar mai fi niciun fel de oprelişti. Şi atunci, ca şi acum, după “revelaţia diavolească” a urmat trezirea într-o lume a păgânismului, a dictaturii acelor părţi ale sufletului şi trupului nostru care intră uşor şi mereu în rezonanţă cu diavolul: slăbiciunile, neputinţele, patimile noastre lumeşti. E, în acelaşi timp adevărat, că atunci eram, Adam şi Eva erau înainte de istorie, adică în veşnicie. Istoria a început odată cu acceptarea ispitei şi alungarea din Rai. Şi nu numai că atunci a intrat diavolul în istorie, ci el este, în proporţie de 50 %, autorul ei.  

Atenţie! Diavolul este real şi contează pe noi!

Diavolul este real, de aceea el nu trebuie relativizat. Şi nici nu trebuie să cădem în plasa minciunii sale, cum că nu există. Răul l-a însoţit şi hărţuit pe om încă de la crearea sa; cum am putea să credem că, acum, deodată, el a încetat, sau, în curând, va înceta să existe? Lumea nu este ameninţată cu distrugerea de un monstru sau de extratereştri; ea este ameninţată, pe o parte de uneltele răului, de slugile sale, de mercenarii săi, adică, pentru perioada modernă şi contemporană de cei care au finanţat şi impus comunismul sub toate formele sale, de la Revoluţia Franceză până la neo-marxismul de astăzi, pentru a aduce pe lume supunerea  noua ordine mondială. Pe de altă parte de noi înşine, de pactizarea cu el, de agrearea lui, de încântarea şi grabnica cedare în faţa ispitelor lui.

Politica demonică nu dispare ca urmare a unor legi, a schimbării unor activişti de partid unic cu alţii de la mai multe partide, a multiplicării partidelor, a existenţei unui parlament (de exemplu un parlament plin cu slugile mafiei bancare globaliste este o garanţie a libertăţii şi democraţiei?) sau a unei constituţii. Transformările făcute în societatea actuală sunt prea profunde, sunt operate în chiar fundamentul persoanei şi prin ea în cel al societăţii, sunt, pentru mulţi dintre noi, poate (Dumnezeu ştie) ireversibile.

Să ne uităm în jurul nostru la transformările diabolice pe care le suferă omul/lumea. La ura generalizată, la refuzul raţiunii, la înrobirea în slujba instinctelor dezlănţuite, la ceaţa tot mai groasă a ignoranţei, la sinuciderea programată şi asistată a speciei umane prin holocaustul nenăscuţilor, prin războaie pustiitoare, prin revoluţii sexuale şi prin multe alte pulsiuni demonice cărora ne aliniem. Şi atunci, dacă partea răului din noi nu dispare, ci ea se amplifică, dacă morala, respectul, iubirea, bunăvoinţa, jertfirea, curajul, credinţa devin păsări tot rare, cum ar putea să dispară demonismul din politică şi din societate?

DISTRUGEREA FAMILIEI PRIN HAOSUL ELIBERĂRII SEXUALE

Am postat în urmă cu două zile pe pagina de FB ştirea despre o copilă născută de o doamnă din Nebraska, de 61 de ani,  fiului ei aflat într-o relaţie homosexuală, copila provenind din însămânţarea ovulelor sorei partenerului fiului doamnei născătoare cu spermatozoizii fiului doamnei născătoare, aceasta din urmă aflată în această ecuaţie bizară pe post de mamă însămânţată şi apoi, după cum i-am spus de la început, născătoare.

Probabil, mama născătoare va fi şi mamă alăptătoare; sau nu.

Ca să fie clar, reiau încă o dată schema într-o altă construcţie explicativă: 

Avem o familie formată din doi taţi. Cei doi vor să aibă un copil al lor. Caută mame purtătoare, şi în final, mama purtătoare ajunge să fie chiar mama unuia dintre ei, cel care furnizează spermatozioizii. Ovulele fecundate sunt furnizate de sora celuilalt tată.  După feundarea in vitro, are loc însămânţarea mamei care s-a oferit să poarte copilul fiului ei.

Ei bine, fiţi atenţi acum la relaţiile absolut demente din această familie: copila cu pricina are doi taţi, dintre care unul îi este frate, o mamă care îi este şi bunică, deci copila îi este nepoată şi o mamă care îi este şi mătuşă. Oare cum li se va adresa, ce va înţelege ea, ce va simţi ea?

Ca să nu mai vorbim de situaţia în care, tatăl al cărei soră a dat ovulele, îşi va dori să fie şi el mamă (că se poate, totul e să vrei, magia funcţionează) şi atunci copila va avea trei mame. Sau dacă celălalt tată vrea să fie el mama din relaţia homosexuală şi devine fiică a mamei-bunică şi soră a fiicei sale. Nici nu vreau să mă gândesc şi la situaţie în care cei doi devin adepţi ai sexului fluid şi îşi shimbă periodic sexul şi maternitatea/paternitatea?

Nu e clar că în această familie toate vechile relaţii familiale sunt făcute praf? Că niciunul dintre termenii cu care erau denumite diversele calităţi ale participanţilor la alcătuirea unei familii nu mai are sens? Că toate înţelesurile şi toate relaţiile sunt aruncate în aer şi acolo rămân? Că niciun balamuc din istorie nu a găzduit astfel de "năzdrăvănii" şi de deviaţi?

Dar tocmai acesta este şi scopul tuturor invenţiilor, eliberărilor, derogărilor, neo-marxismelor care îi dau omului actual şi, mai ales, celui viitor şansa de a fi oricine, orice, nimic clar, nimic bine-definit, nimic în afara unei sexualităţi dezlănţuite şi dictatoriale. Lumea ca un balamuc, omul ca un mecanism condus de poftele sale şi de stăpânii săi, cei care îi dau liber pentru orice salt în abis.

Colonia România pe drumul spre ciopârţire

În această lume în care densitatea evenimentelor şi viteza cu care ele se defăşoară sunt deja ameţitoare, în care atenţia se mută de la un pol la altul din Vest în Est şi invers propulsată de schimbări derulate cu accelerată repeziciune şi cu îndoită importanţă, România nu mai pare a exista decât pentru a fi trasă de urechi, şutuită, flegmată, violată şi apoi trimisă la spălat closete de către şefii ei din UE şi NATO.

Nimic demn de atenţie nu mai porneşte de aici; România nu mai are iniţiative, nu mai face conexiuni şi interconetări între terţi, nu mai suscită, nu mai incită, dispare. Ca o imagine care, cu trecerea anilor, se estompează, devine neclară, apoi lasă cartonul doar cu nişte pete de culoare stinse.

România de astăzi nu mai ştie să zică altceva decât: Să trăiţi! Am înţeles! Vom executa ordinele! Ne aliniem deplin! Suntem un partener (a se citi o slugă) demn de încredere! Urmăm întru totul...!

Şi nu mă refer numai la prezenţa diplomatică, prezenţa ca stat suveran, inteligent, cu idei, cu voinţă şi pricepere în arena politică mondială. Nu, mă îngrozesc de tot mai inexistenta relevanţă a României pe plan comercial, ştiinţific, cultural. Mă înfricoşez de aplicarea întocmai şi cu mare viteză a ordinelor primite, prin reţelele administrative internaţionale, de la mafia bancară globalistă, pentru distrugerea fiinţei umane şi schimbarea din temelii a lumii. Pentru distrugerea a tot ceea ce poate da omului verticalitate, demnitate, personalitate.

Aceiaşi stăpâni care ne impun mişcările exterioare, ne jefuiesc în interior şi fac tot ce pot pentru a fractura din temelii societatea românească, pentru a aplica şi aici reţeta dezbinării prin ură, dispreţ, intoleranţă. Sub îngrijirea lor atentă şi cu fondurile de rigoare, românii ajung în pragul în care vor fi gata, în scurt timp, să-şi taie gâtul unii altora pentru  idei care nici măcar nu sunt ale lor. Pentru interese care nu sunt ale lor, pentru obiective care le sunt adânc contrarii.

Ferestre de oportunitate pierdute; poate definitv.

România putea să facă nişte mişcări ce i-ar fi adus un avantaj imens astăzi şi mai ales mâine; putea să joace inteligent pe piaţa politicii internaţionale (vezi Ungaria, Austria, Cehia, Slovacia etc), să-şi îmbunătăţească  prezentul şi să-şi consolideze viitorul. Mă refer la dezvoltarea, din vreme, în anii trecuţi, până recent, a relaţiilor politice şi, mai ales economice, cu alte zone emergente şi mai ales cu Rusia şi China. Putea să se situeze între vechile puteri şi noile puteri mondiale. Putea să profite,  aşa cum fac toţi cei care ne dau peste degete, dar se înfruptă intens din relaţiile politice şi economice cu acestea. În timp ce toate statele central şi est europene profită de şi au relaţii bune cu Rusia (dincolo de bruiajul oficial, chiar şi Polonia şi statele baltice) şi cu China, România are cu ele cea mai proastă relaţie politică şi nesemnificativă relaţie economică.

Relaţiile economice sunt la nivelul de comă indusă. Indusă cu bună ştiinţă din afară şi executată cu multă prostie şi trădare a intereselor naţionale din interior. Cele politice, asemenea. Vizita vreunui ministru rus sau chinez poate fi tratată ca un eveniment deosebit, iar prezenţa omologilor români în aceste state asemenea. Probabil că nici în următorii ani şi, posibil, niciodată, România nu poate spera la o vizită a lui Putin şi Xi, sau a urmaşilor acestora la conducerea celor două state. De ce? Pentru că România nu a făcut nimic pentru a-i interesa, nu mai are nimic care să-i intereseze. Jocurile sunt pe cale de a fi făcute pe o hartă a lumii de pe care România lipseşte; adică nu e nici măcar o pată albă.

România a avut o fereastră de oportunitate excepţională cu cele două. Cu Rusia datorită încercuirii acesteia de ameninţarea teroristă, militară şi economică americană. Cu China datorită interesului acesteia de a investi şi în mod deosebit de a crea breşe şi de a aşeza capete de pod în Europa pentru Iniţiativa Belt and Road (BRI) de reaşezare a relaţiei Chinei în sistemul economic și politic modianl, dar şi de contracarare a unei agresive poziţionări militare americane. În schimb, sub presiunea SUA şi UE, România a refuzat investiţiile chinezeşti, chiar şi cea pentru reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă, în valoare de peste 7,5 miliarde euro, este încă neclară şi este pe punctul de a goni, la indicaţiile americane, grupul Huawei.

O economie mondială multilaterală şi

În timpul acesta, refuzând politica de confruntare promovată de SUA, Europa se mişcă tot mai mult pe coordonatele proprii. Preşedintele chinez Xi vizitează Italia, se întâlneşte cu Merkel, Macron şi Juncker, trece prin Monaco. Italia devine prima naţiune din G7 care semnează un parteneriat cu BRI, porturile şi aeroporturile italiene intrând în ecuaţia chineză. Merkel declară că BRI este un proiect important şi că Germania vrea să joace un rol de prim plan. Monaco, doritor de turişti chinezi, este primul stat european care va fi acoperit complet de Huawei în 2019 cu reţeaua 5G. Macron este înmuiat puternic prin cumpărarea a 300 de Airbus-uri şi a tehnologiei aferente pe care China o va folosi pentru dezvoltarea propriei producţii de aeronave.

Declaraţiile de după întâlnirea lui Xi cu cei trei  vorbesc despre cooperare pe 3 fronturi:

1. Accentul pe multilateralism „puternic şi eficient”.

2. Acţiuni comune cu Beijing-ul pe schimbările climatice şi biodiversitate.

3. Un parteneriat economic-comercial cu respectarea intereselor reciproce. Adică, exact politica oficială a BRI începând din 2013.

Şi chiar dacă Merkel a avut grijă să amintească şi de SUA „fără care nu poate exista multilateralismul”, tot ea a avertizat că războiul comercial SUA-China „loveşte economia noastră germană”.  Deci...

Reconectat la Italia după peste 600 de ani noul drum al mătăsii va accelera integrarea euro-asiatică şi despărţirea de SUA.

Revenind la Rusia, nu trebuie decât să amintim de finalizarea în curând, contrar poziţiei şi presiunilor americane, poziţiei birocraţilor Comisiei europene şi a falangei pro-americane din Parlamentul european, a lui North Stream 2; de revolta tot mai făţişă a sectorului de biznis european împotriva sancţiunilor americane la adresa Rusiei, care lovesc în interesele lui economice, de ignorarea sancţiunilor cu orice risc şi de continuarea investiţiilor bilaterale (chiar azi se deschide o nouă investiţie Mercedes în Rusia). La rândul său, important capital rusesc, din zona oligarhilor, dar şi din cea a companiilor de stat ruseşti este prezent în economia europeană sub diverse forme. Cooperarea merge înainte, se diversifică şi se amplifică, multe voci politice, economice şi culturale europene cerând abandonarea de către UE a sancţiunilor la adresa Rusiei.

..o lume multipolară

În planul partidei de şah geopolitice cu SUA, după Siria, Iran, Liban, Moscova atacă în chiar coasta americană, susţindu-l pe Maduro şi interesele ei economice în Venezuela. Sosirea de curând a două avioane cu militari, conduşi chiar de şeful marelui stat major, şi cu echipamente militare, anunţarea dezvoltării cooperării militare, asistenţa antiteroristă, inclusiv faţă de terorismul energetic, care are ca ţintă reţeaua de electricitate a Venezuelei, şi o poziţie inflexibilă în faţa ameninţărilor americane, sunt dovada unei schimbări a jocului.

Rusia, încercuită de peste 400 de baze militare, cu unele extrem de apropiate de localităţi importante, cum este cazul Sankt-Petersburgului la doar 100 şi ceva de km de bazele din statele baltice, s-a decis să contra-atace.  Susţinută de Cuba, o expertă a supravieţuirii în condiţiile unei blocade economice de zeci de ani şi a multor tentative de destabilizare şi de intervenţii para-militare , Rusia aduce o gravă atingere imaginii de putere mondială necontestată a SUA. În ecuaţia venezueleană, un nod important în strategia de reformare multi-polară a lumii, a intrat făţiş şi China, care a trimis de asemenea două avioane cu peste 100 de militar, ajutoare şi echipamente. Ca şi Rusia, şi ea urmăreşte „marcarea” locului de prim rang pe scena mondială, mutarea presiunii militare din jurul propriului teritoriu în regiunea proximă adversarului şi protejarea uriaşelor investiţii făcute până acum în economia venezueleană, în care Rusia şi China sunt, de departe, principalii creditori.

O situaţie favorabilă ciopârţirii României

Adunând cele de mai sus,vedem că:

1. Biznisul european presează asupra politicienilor europeni în direcţia cooperării şi integrării tot mai mari euro-asiatice, în primul rând cu China şi Rusia. 

2. Politic, Europa refuză „oferta” americană împotriva Chinei, Iranului, Rusiei; refuză recunoaşterea Înălţimilor Golan ca teritoriu israelian; refuză sporirea contribuţiei la NATO (Germania a declarat că nu-şi va spori bugetul militar, nu e singura, iar modelul ei va fi urmat); refuză, în războiul rachetelor şi militar în general dintre SUA şi Rusia, de a deveni un teritoriu pentru un Război rece 2.

3. Europa este deja parte a BRI.

4. Rusia şi China au argumente, şi vor căpăta şi mai multe (state privesc cu speranţă către el) pentru a forţa SUA să se aşeze la masa tratativelor pe dimensiunea militară şi a redefinirii zonelor de influenţă, deci au instaurat de facto o lume multipolară. Evident, orice mişcare în acest plan va avea multiple urmări în cel economic.

În cadrul acestui tablou dinamic, care se schimbă cu repeziciune şi ne duce către o cu totul altă imagine decât în urmă cu doar câţiva ani, România îşi pierde cu şi mai multă repeziciune orice interes pentru cei care, la o adică, ar fi putut fi o frână în faţa unei colonizări totale şi a unei dezmembrări la care se lucrează din exterior, prin anihilarea oricărui centru şi oricăror pârghii de decizie, şi din interior, prin antagonizarea segmentelor de populaţie fie pe criterii politice, culturale, regionale.

Subminate grav, coeziunea şi solidaritatea între regiunile istorice se îndreaptă către zero şi negativ. Tot pentru a le rupe una de cealaltă, nu au fost făcute nici autostrăzile, care să le lege şi să sporească echilibrarea şi coeziune lor.

Jocul geopolitic s-a mutat la nivel mare, la care nu mai este deja nevoie de deschiderea şi bunăvoinţa României, care oricum încă lipsesc. Pe acest drum, dihonia internă va spori, iar în exterior nu există niciun sprijin real, niciun interes economic sau politic, niciun angajament opuse celor care promovează această politică.  Ruperea României prin lipirea (autonomia în primă etapă) Transilvaniei şi Banatului la zona noului imperiul de influenţă germană devine o probabilitate în perspectiva următorilor cel mult zece ani. De aici încolo totul e posibil. Chiar desfiinţarea oricărei urme de statalitate românească.

Strategia antinaţională pentru colonizarea României

România nu are o strategie naţională pentru readucerea acasă a românilor plecaţi la muncă în străinătate, nu are una pentru stimularea creşterii demografice, dar are una privind migraţia. Mai precis, a avut una pentru perioada 2015-2018 şi pregăteşte o alta pentru 2019-2022. Este vorba, evident, despre migratorii care, pe diverse căi, ajung în România.

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

Articolul 3

(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.

Articolul 11

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.

Aceste două articole ale Constituţiei sunt încălcate flagrant, cu bună ştiinţă, de către guvernele României, începând din  2014, prin obiectivele acestei strategii naţionale privind imigraţia, prin care se pune în practică, după cum voi arăta, programat şi minuţios, tocmai o astfel de colonizare.

Respectiva strategie, împreună cu Planul de acţiune pe perioada 2019-2022, care urmează să fie oficializate printr-o hotărâre de guvern, au făcut obiectul unei aşa-zise dezbateri publice organizată de Ministerul Administraţiei şi Internelor, împreună cu reprezentanţii altor instituţii implicate. Dezbaterea a fost dezbatere doar cu numele, pentru că cei de mai sus au urmărit doar bifarea acestei cerinţe legale şi recunoaşterea strategiei de către ong-urile participante.  Discuţia de contestare privind spiritul şi litera documentelor respective a fost refuzată virulent. S-a menţionat cu obstinaţie că nu se poate discuta nimic altceva decât aducerea de mici îmbunătăţiri la aceste documente, evident în sensul ungerii mecanismului, nu al gripării lui. Documentele prezentate lucrează toate cu obligativitatea primirii de migratori, adică strămutarea de populaţie, nu oferă cifre privind dimensionarea acestei colonizări şi nici asupra cheltuielilor implicate uriaşe.

Obiectivul strategic general al strategiei,

Dezvoltarea unor canale de migraţie legală, în detrimentul imigraţiei ilegale prin conştientizarea străinilor sau potenţialilor imigranţi de beneficiile care pot apărea urmare a unei migraţii legale şi neutilizarea reţelelor sau a facilitatorilor pentru a pătrunde pe teritoriul României în mod ilegal.

este o formulare mai stufoasă, dar identică ca sens, cu 'Pactului global pentru o migraţie sigură, ordonată şi reglementată'' (faceţi comparaţia) semnat anul trecut la Maracheş şi votat ca rezoluţie a ONU. Tradus, înseamnă crearea de rute permanente de migraţie declarate legale, pe care se vor putea deplasa oricâte zeci şi sute de milioane de migratori, şi colonizarea pe teritoriul statelor europene a unor populaţii de pe alte continente. Evident, nu va mai exista migraţie ilegală, căci totul va fi legal, plătit, cu transport asigurat, fără obligaţia de a munci, dar cu drepturi superioare localnicilor. De fapt, chiar distincţie dintre cele două categorii, legali şi ilegali, se pierde şi în explicaţiile strategiei, care se împotmoleşte în primirea şi susţinerea tuturor.

Ca şi pactul de la Maracheş, strategia „consideră fluxurile migratorii un fenomen unitar care nu este diferențiat de la caz la caz, dar proclamat ca un  fenomen pozitiv pentru toată lumea. Nu face distincția în mod serios între refugiații politici și imigranții ilegali, necesitând pentru fiecare dintre aceștia un nivel ridicat de servicii pe care țara gazdă trebuie să se angajeze să le ofere” – după cum arăta subsecretarul pentru afaceri externe al guvernului de la Roma, Guglielmo Picchi, motivând refuzul Italiei de a semna pactul.

Un alt punct comun cu acest pact (sub a cărui tutelă strategia stă de fapt în întregime) este operarea şi în strategie, chiar dacă nu declarată direct, cu migraţia ca fiind un drept al omului. Dacă migrația este un drept, atunci nu se mai poate opera nicio distincție între cei care emigrează din cauza unei ameninţări reale, și între cei care emigrează din motive economice, între cei legali şi cei ilegali, devenind toţi la fel de îndreptăţiţi să rămână pe noile teritorii. Această abordare a  autorilor documentului este dezvăluită prin abandonarea pe parcursul acestuia a termenului imigraţie, prezent în titlul documntului şi în unele pasaje iniţiale, în favoarea celui de migraţie, declarată de ONU, după cum am semnalat, un drept al omului.

După semnarea şi votarea Pactului pentru migraţie, ni s-a spus, de către oficialii români, că acesta nu e obligatoriu şi că nu există repercursiuni juridice. Şi, totuşi, ele există. România fiind membră a UE, și nu numai a ONU, Tratatul UE de la Lisabona spune limpede că Uniunea și, deci, statele membre, se angajează, de astă dată cu forță obligatorie din punct de vedere juridic, să respecte Carta ONU și hotărârile acestei organizații, acționând totodată pentru a le face respectate. Şi iată că spiritul şi litera acestui pact o regăsim cu vigoare în strategia naţională de migraţie a României.

Prin această strategie, statul român arată că ascultă doar de ordinele primite din afară şi nu ia absolut de loc în calcul faptul, dovedit clar de realitatea sumbră din statele occidentale, că amestecul unor culturi atât de diferite nu este posibil. Aşa că nu există integrare decât în procente de o singură cifră, maxim până spre 20 %, peste tot având în schimb ghetoizarea migratorilor, atentate, violuri, jafuri, tâlhării, reţele tot mai mari de trafic de persoane, droguri, arme, tribunale sharia, reţele de exploatare prin prostituţiea minorilor, pedofilie, mutilarea minorelor, ciocniri între localnici şi migratori. Şi nu există nici referirea la exemplele europene care refuză primirea de migratori.

Ce îşi propune guvernul

Foarte concis (documentul are aproape 30 de pagini) iată ce îşi propune această strategie şi de ce susţinem că prin ea se încearcă colonizarea, sub masca integrării, a unor populaţii străine (pedalându-se excesiv pe nevoia de forţă de muncă şi pe scăderea demografică, pe care documentul ni le repetă cu obstinaţie):

-          se va redimensiona, prin extindere, reţeaua instituţiilor care se ocupă de migratori

-          se vor redimensiona centrele de primire

-          se vor achiziţiona alte clădiri, apartamente, case

-          se va şcolariza tot mai mult personal care să se ocupe de ei

-          se vor crea noi instituţii

-          se va modifica legislaţia, inclusiv în domeniul învăţământului, pentru integrarea copiilor migratorilor (în scoli, probabil, în sensul scoaterii religiei, crucilor, icoanelor şi a tot ceea ce este creştin)

-          asigurarea de gratuităţi în sistemul de învăţământ şi de sănătate

-          se vor crea programe informatice dedicate

-          se va facilita obţinerea de locuinţe ieftine (o discriminare crasă în defavoarea românilor care nu beneficiază de astfel de programe)

-          cursuri de limbă şi de calificare profesională

-          facilitarea angajării lor

-          modificarea regimului de obţinere a cetăţeniei pentru o mai uşoară şi rapidă procedură.

Acum, dacă citiţi toate cele de mai sus, dacă urmăriţi indicaţiile imperative din afară şi dacă luaţi în calcul că, legal sau ilegaL, migratorul sosit aici, aici rămâne (ca dovadă şi numărul redus al celor returnaţi până acum) cam care este concluzia care se deprinde, dacă nu cea că s-a creat, şi se încearcă amplificarea lui, un sistem pentru aşezarea definitivă a migratorilor în România, adică colonizarea.

De remarcat că toată această politică se duce în condiţiile în care în toate sondajele de opinie românii s-au pronunţat peste 80 % împotriva migraţiei pe teritoriul României.

De loc nesemnificativ este şi numărul migratorilor existenţi deja în ţară. Dintr-un răspuns al MAI aflăm că în acest moment există aproape 11.000 de cereri de azil, dar numărul real al migratorilor poate fi mult mai mare în condiţiile în care nu toţi migratorii depun cerere. Un alt detaliu important, cei mai mulţi provin din Irak şi Siria, rone în care războaiele s-au încheiat, şi din state în care nu există conflicte: Pakistan, India, Bangladesh etc.

Numărul acestora şi amploarea sistemului gândit a se ocupa de ei au o importanţă deosebită şi din punctul de vedere al reurselor financiare uriaşe pe care le presupun toate instituţiile, programele, facilităţile implicate. Iar acest efort urmează a fi susţinut în proporţie covârşitoare de la bugetul de stat, adică de românii pentru care nu avem niciun fel de strategii pozitive.