Ora de religie – lămuriri necesare și miza unui război nedeclarat

  de   Bogdan Stanciu

Autorul este președintele și co-fondatorul filialei din București a Asociației PRO VITA. Conduce de asemenea o organizație care reprezintă interesele copiilor deficienți de auz, „Darul Sunetului” precum și „Societatea Tolkien” care promovează operele scriitorului și filologului britanic catolic J.R.R. Tolkien. De meserie inginer și fotograf.

Ieri, 9 decembrie, Comisia pentru Învățământ a Senatului a dezbătut propunerea legslativă pentru înlocuirea, în trunchiul comun de studiu, a orei de religie cu cea de așa-zisă „etică”.

De la comisie, propunerea a plecat spre plen, unde va fi supusă votului final cu raport de RESPINGERE (7 voturi contra unul), ceea ce înseamnă că cel mai probabil va fi respinsă definitiv de plen (Senatul fiind cameră decizională).
 

Religia e otravă. Protejează-ți copilul! Poster de propagandă bolșevică, URSS, anii 1920. 
Dupa cum vedem, tema antagonismului fals între Școală și Biserică, practicat intens azi de 
secular-umaniști, nu e deloc nouă.

Inițiatorul acestei propuneri de lege vizează, în fapt, eliminarea orei de religie prin transformarea sa într-o materie opțională, satelit, la bunăvoința directorului de școală și în funcție de resursele acesteia. Cercurile secularist-ateiste care presează, prin intermediul acestei acțiuni, dar și al „formatorilor de opinie” permanent vânturați prin presă, știu foarte bine că, astfel, religia ar deveni aproape imposibil de predat, adică exact ceea ce ei încearcă, cu disperare, de 20 de ani.

În definitiv, planul de producere a unei mutații societale profunde, dorite de partida secularistă, nu poate reuși atâta vreme cât copiii se află încă sub controlul părinților lor, iar la școală, așa viciată cum este, se mai studiază un sistem de valori bi-milenar, probat istoric și solid.

Tot în această strategie se include și încercarea, eșuată de 10 ani încoace, de introducere a unor cursuri obligatorii de „educație sexuală” – subiect pe care am scris până acum de ne-au durut mâinile.

De asemenea, anul trecut, la discutarea propunerilor de revizuire a Constituției, s-a încercat modificarea unui articol care conferă autorității parentale un statut superior față de puterea contrară pe care statul o poate exercita.

Am scris atunci în articolul Forumul Constituțional – instrument al puciului identitar contra poporului român:

Forumul Constituțional s-a dovedit a fi un simplu instrument în mâna unor grupări contraculturale agresive, care promovează o ideologie extremistă. Propagandiștii ateismului, deviațiilor sexuale și imoralității au acaparat dacă nu dezbaterile (la care au fost admiși, de formă, și reprezentații coalițiilor de ONG-uri tradiționaliste) cu siguranță pârghiile de decizie care au pus concluziile, în documentul final regăsindu-se aproape exclusiv propunerile acestora – „distilate” sau chiar reproduse de-a dreptul.

Iat-o pe cea despre care vorbeam:

Art. 29 (6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine, în conformitate cu principiul interesului superior al copilului.

Față de formularea actuală a fost adăugat apendicele „în conformitate cu principiul interesului superior al copilului.”

Problema, semnalată atunci și de Consiliul Legislativ, este CINE decide care este interesul superior al copilului? Statul sau părintele? Teza actuală îi nemulțumește pe cei care urmăresc remodelarea conștiinței copiilor conform cu ideologia seculară. Intenția lor reală este reducerea autorității parentale și favorizarea celei „oficiale”, în condițiile în care aceasta ar trebui să fie „laică” (termen pe care ei îl confundă intenționat cu „atee”) și chiar să își asume tot mai mult rolul de „părinte protector”. Ca atare, viitoarele conflicte între cele două autorități, mai ales în ceea ce privește educația MORALĂ a copiilor (domeniu atins de orele de religie și „educație sexuală”), vor da câștig de cauză statului, așa cum vedem spre exemplu că se întâmplă în Germania unde părinții fac pușcărie dacă refuză să-și trimită copiii la ora de „educație sexuală”.

Concluzia mea de atunci era că:

ceea ce s-a petrecut la Forumul Constituțional a fost o încercare de lovitură de stat fără arme, prin forța și influența unor ideologii străine spiritului nu doar românesc, ci omenesc în general. Acestea alcătuiesc vârful de lance al „revoluției culturale”, despre care am vorbit în repetate rânduri și care este infinit mai periculoasă decât un război civil: revoluția culturală distruge societatea prin necrozarea celor 3 piloni ai acesteia: familia, credința și școala.

Înapoi la ora de religie.

Inițiatorii propunerii legislative au încercat amânarea dezbaterii de ieri de la Senat până la publicarea (și intrarea în efect, deci) deciziei Curții Constituționale, dorind să conexeze ideea centrală a propunerii legislative, care se referă la STATUTUL orei, cu speța de la CCR, anume ORGANIZAREA acesteia, respectiv modul de înscriere la oră.

Pentru publicul general, mai ales postacii anti-creștini de profesie, diferența între cele două aspecte e neglijabilă. Ea există însă și este cât se poate de limpede. Evident, seculariștii nu se pot mulțumi cu decizia CCR, căci scopul lor este eliminarea Religiei din trunchiul comun, adică din rândul materiilor cu statul OBLIGATORIU, aspect de care CCR nu se atinge.

Comisia de Învățământ nu a „mușcat” la diversiune, așa că acum după respingerea propunerii legislative urmează noua bătălie: modificarea legii Învățământului, cerută imperativ prin decizia CCR.

În fapt, decizia Curții va duce la dispariția din lege a prevederilor neconstituționale, mai exact a alin 2 al Art. 18 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011, și NU A ÎNTREGULUI ARTICOL. Aliniatul precizat se referă la modul în care se face înscrierea la ora de religie, iar restul aliniatelor, la EXISTENȚA orei de religie CONFESIONALĂ, conform art. 32 din Constituție:

„(7) Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.”

Deci efectul prim al publicării deciziei CCR va fi acela că materia „religie” va deveni… la fel de obligatorie ca și matematica, fără posibilitatea retragerii elevului de la oră! Acum se poate înțelege nemulțumirea și ușoara panică a partidei ateiste, care dorea să lege dezbaterea de ieri de decizia Curții Constituționale.

Evident, legea va trebui modificată în scurt timp (45 de zile este termenul legal) pentru a fi pusă în acord cu hotărârea judecătorilor. Și aici va fi o nouă luptă pentru că fiecare parte va încerca să obțină cât mai mult posibil. Dar despre aceasta, cu altă ocazie.

Revenind la votul de de ieri de la Senat, 3 ONG-uri laice (laic, reamintim, înseamnă cel care nu este cleric și vine de la un termen care semnifica, în original, poporul lui Dumnezeu), Asociația Familiilor Catolice, Asociația Generală a Românilor Uniți și Federația Organizațiilor Ortodoxe PRO VITA, au remis un memoriu – la fel ca și la Camera Deputaților – prin care au solicitat respingerea propunerii legislative.

Primul scop al memoriului a fost acela de a re-afirma falsitatea tezei conform căreia totul se reduce la o luptă între „societatea civilă” și Biserica Ortodoxă (în mod bizar, unii au impresia că doar religia ortodoxă se predă în școli). Antagonizarea aceasta este nerealistă, dar intens promovată deoarece una din strategiile ultra-minorității neo-marxiste este aceea de a ocupa spațiul public și a striga „noi suntem societatea civilă”.

Selectez din argumentația memoriului, care poate fi citit aici:

• În expunerea de motive nu este citat nici măcar un singur studiu profund, serios, pe tema religiei în școli. Opiniile individuale, indiferent cât de avizate, rămân simple opinii.
• Studiile recente de psihosomatică și de psihologie pozitivă arată în general corelații pozitive între „religie”/„spiritualitate” și sănătate, altruism, responsabilitate, situație familială.
• Expunerea de motive exhibă, absolut nerușinat, un adevărat discurs al urii împotriva religiei ca atare, văzută ca un lucru eminamente negativ, care poate doar îndoctrina copiii.
• Presupuse „tare” ale adolescenților sunt puse pe seama prezenței orei de religie în școli. Faptul ca religia este folosita drept tapul ispasitor, cauza prin excelenta a relelor sociale (reale sau nereale), ar trebui sa fie, pentru orice om de buna credinta, fie el si ateu, dovada unei partiniri evidente si a unei opinii militante, iar nu neutre, laice in adevaratul sens al cuvantului.
• Se încearcă eliminare din ecuația școlii a părinților. O atitudine nefirească, mai ales în cazul României, unde religia are un pronunțat caracter social, fiind vorba despre biserici de veche tradiție.
• Se induce în eroare cu privire la statutul disciplinei: Religia este inclusă în trunchiul comun. Ea nu poate fi o materie facultativă, întrucât în planul educațional nu există așa ceva, noțiunea fiind absentă din Legea educației, unde sunt prevăzute doar disciplinele din trunchiul comun („obligatorii”) și cele „la decizia școlii” („opționale”). Nu disciplina Religie este „facultativă”, ci participarea la ora de Religie este facultativă!
• Subliniem că recenta decizie a Curții Constituționale nu are nicio legătură cu statutul Religiei ca materie parte din trunchiul comun de studiu, ci doar reglementează modul de înscriere al elevilor.
• Calitatea orei de religie și oportunitatea introducerii „Educației civice” sunt două subiecte distincte. Argumentul încărcării curriculei este conjunctural, nu de fond.
• Nu se poate face „istoria religiilor” în loc de „religie” pentru că sunt lucruri diferite. Religiile nu pot fi prezentate într-o manieră strict neutră. Neutralitatea înseamnă și neutralizarea, adica relativizarea și devalorizarea lor.
• Inițiatorul face o echivalare deliberată și falsă între predarea religiei pe baze confesionale și îndoctrinare.
• Propunerea legislativă nu răspunde niciunei nevoi reale de legiferare, fiind doar expresia intereselor unor grupuri de presiune seculariste.

Deocamdată atât, dar promit să revin cu o surpriză. Plăcută unora, indigestă altora.

Sursa: Cultura vieţii

Tarkovski despre rădăcini, Dumnezeu, opera artistului ca rugăciune

Trebuie să crezi în izvoarele tale, în rădăcinile tale. Să ştii de unde vii şi încotro te îndrepţi, pentru ce trăieşti. Cu alte cuvinte, să simţi, constant, dependenţa faţă de Creatorul tău. Dacă nu, dacă gândirea la Creator lipseşte, omul devine animal. Singura specificitate a omului este sentimentul său de dependenţă, această libertate pe care i-o dă faptul de se simţi dependent. Această simţire este calea spiritualităţii. Şansa omului constă în a dezvolta neîncetat această cale spre spiritualitate. Dependenţa este singura şansă a omului, căci această credinţă în Creator, această smerită conştiinţă de a nu fi decât creatura unei făpturi superioare, această credinţă are puterea de a salva lumea. Trebuie să-ţi umpli viaţa de slujire. Această relaţie este foarte simplă: seamană cu cea care îi leagă pe copii de un părinte. Trebuie recunoscută autoritatea celuilalt. Acest respect, această slujire este cea care îi dă omului puterea de a se vedea în lăuntrul său, îi furnizează privirea introspectivă, privirea contemplativă. Este ceea ce numim rugăciune (în cazul meu după ritul orthodox), dar este totodată forma pe care o îmbracă opera mea cinematografică, opera mea de artist. Cu toate acestea, sunt departe de a realiza acest ideal al rugăciunii.

Din volumul lui Costion Nicolescu

Credinţa, nădejdea şi iubirea în viaţa şi opera lui Andrei Tarkovski, 

oferit publicului în această săptămână de editura Lumea Credinţei

Cele care nu există

        Multe sunt cele pe care omul raţionalisto-tehnico-ştiinţifico-fantastico-capitalist le contestă pentru că, zice el, nu pot să fie dovedite; între ele, Dumnezeu, viaţa veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu, diavolul şi iadul. Viaţa însă, dacă suntem atenţi la ea, ne oferă necontenit, la tot pasul şi sub o infinitate de varietăţi, îndemnuri la o altfel de înţelegere a lumii. Iată, unul care, într-o dezvoltare activistă, este la modă - handicapul. Din nefericire, în condiţii de pace şi de, măcar, minimă prosperitate cei cu handicap sunt prezenţi printre noi într-un număr tot mai mare. Şi nu vorbesc despre escrocii care, cel puţin în România, se folosesc de această portiţă pentru a trăi ca nişte căpuşe pe spatele celorlalţi. Mă gândesc la cei cu adevărat nenorociţi (norociţi - după perspectiva creştină a mântuirii). Nu vreau să analizez acum cauzele acestei amplificări a fenomenului, ci să mă refer la faptul că handicapul fizic, îndrăznesc eu să cred, este nu numai pentru ajutorarea spirituală a celor care îl au, cât şi pentru trezirea şi îmbunătăţirea spirituală a celor care nu îl au.
     Pentru a fi mai uşor înţeles am să operez o amplă reducere şi să mă opresc numai la orbi şi surzi (cu atât mai mult la cei care sunt şi orbi şi surzi). De ce? Pentru că mi se pare că orbii şi surzii ne arată extrem de clar, de evident pentru oricine, că dacă nu poţi cunoaşte direct ceva nu înseamnă că acel ceva nu există.
     Mai precis, dacă nu vezi lumea luminii, culorilor, peisajelor, sau nu auzi lumea sunetelor, anume aceea  a vorbelor şi a muzicii dar şi a gânguritului pruncului, şoaptelor de iubire, viersului păsărilor, nu înseamnă că toate acestea nu există, ci că, pentru că nu ai acces la ele, eşti lipsit de, în termeni de comparaţie lumeşti, o nemăsurată şi inexprimabilă realitate, care poate să fie de o nemăsurată şi inexprimabilă frumuseţe.
     Tot astfel, ar trebui să înţelegem şi să acceptăm, ca un prim pas, că dacă suntem "orbi şi surzi" şi nu putem cunoaşte lumea ascunsă după simţurile care ne stau la îndemână şi dincolo de puterea raţiunii noastre, dacă, din motive care ne privesc, avem handicapul de a nu-l vedea şi de a nu-l auzi pe Dumnezeu în direct asta nu înseamnă că El şi Împărăţia Lui nu există.
     Acelaşi raţionament de bun simţ se poate aplica apoi şi în ceea ce-l priveşte pe diavol şi iadul.