Ucraina declară război Rusiei! După ce o întărâtă, SUA o lasă singură?! [Războiul mondial din Ucraina (4)]

 

“Vorbind în termeni empatici şi elogioşi despre revoluţia din Ucraina ar fi bine să ne ferim a idealiza dezordinea.” (Horaţiu Pepine, Deutsche Welle - 2014)

Anunţurile despre posibilitatea ca România să fie atrasă într-un război contrar intereselor ei, în care nu are nicio cauză de susţinut sau apărat, posibil devastator din punct de vedere uman, economic, militar, nu sunt expresia fanteziei unor analişti români şi străini; sunt expresia derulării accelerate a evenimentelor pro-confruntare militară în Ucraina vecină, cu care avem mai multe de împărţit, decât cauze comune. Să ne amintim, înainte de a lista declaraţiile, evenimentele şi acţiunile care îndreptăţesc temerea pornirii unui război, istoria recentă, „vinovată” de situaţia de acum.

Fostă republică sovietică, actuală colonie americană

Povestea pe scurt a ceea ce se întâmplă acum începe în 2004, când Vestul, cu americanii în frunte şi cu sprijinul unor politicieni interni, pe fondul corupţiei generalizate şi a situaţiei economice precare (ca în mai toată zona est-europeană fostă comunistă),  reuşesc să organizeze lovitura de stat soft denumită „Revoluţia portocalie din Ucraina”, care îi aduce la putere pe preferatii occidentului: Viktor Iuscenko şi Iulia Timoşenko. Marii eroi populari ai democraţiei, sunt dovediţi repede ca fiind, de fapt, şefii unor clanuri de mafioţi, care s-au năpustit unii asupra altora. Tot atunci şi-a început carierea politică Piotr Poroşenko, seful Consiliului de Securitate Nationala, oligarh si figura-cheie a noii echipe aflate la putere in Ucraina, cu sustinere  din cadrul serviciilor de informaţii.

Aşa s-a ajuns, după cum relata în septembrie 2005,, progresivistul sait HotNews,  sub titlul „Revoluţia portocalie din Ucraina a murit inecata in coruptie”, ca în numai 9 luni populaţia să fie din nou în stradă, Iulia Timoşenko demisă, circul continuă până în 2010 când, pe fondul unor grave probleme economice, este ales preşedinte Viktor Ianukovici.

Revoluţia portocalie murise, dar nu se predase, adică nu muriseră şi obiectivele celor care o puseseră în pagina străzii şi care au reluat-o, 10 ani mai târziu, în formula violentă, cunoscută ca „Maidan”, despre a cărei organizare din exterior, cu folosirea unor mercenari care au măcelărit demonstranţi, dar şi poliţişti, pentru a provoca haos şi furie, am scris în 2018 în articolul „Lunetiștii care au omorât şi protestatari şi poliţişti pe Maidan (Ucraina) şi au schimbat destinul ţării, nu erau ai regimului, ci ai opoziției. Cam ca în 1989”.

Evenimentele din 2014, organizate sub conducerea „profesionistă” şi „încercată” a experţilor SUA în diversiune, aprobată de Obama şi coordonată de la nivel înalt de vicepreşedintele Biden, Victoria Nuland (în acei ani, sub-secretar de stat la externe pentru probleme europene şi euroasiatice), senatorul McCain şi actualul secretar de stat pentru externe. Tony Blinken, au avut două principale rezultate catastrofale.

Teritorial: ruperea Ucrainei în două: partea de est, majoritar rusofonă, organizată în două noi entităţi statale autodeclarate Republica Populară Doneţk şi Republica Populară Luhansk, şi alipirea Crimeei la Rusia, de la care fusese luată de Hruşciov (el însuşi ucrainean) în 1954, la scurt timp după ce devenise secretar general al partidului comunist în locul lui Stalin. Atât declararea republicilor cât şi revenirea Crimeei s-au făcut ca urmare a unor referendumuri locale, care le-au validat cu procente de peste 90 %.
Rezultatul politic nu a fost mai puţin dezastruos, ucrainenii înlocuind din nou o echipă coruptă cu una şi mai coruptă, în fruntea căreia a stat, ca preşedinte, chiar Piotr Poroşenko, oligarhul “tată şi mama” al corupţiei. Până aici, lucrurile par a fi fost doar o repetare situaţiei din 2004. Din păcate pentru populaţie, urmările aceste lovituri de stat sunt mult mai grave, căci dacă înainte Ucraina era mai curând pro-rusă, ea se bucura, pe de o parte de o independenţă maximă – după cum arată diversele frecuşuri politice şi economice cu Rusia anterioare loviturii de stat, parteneriatul cu NATO pornit în 1994  – şi, pe de altă parte, de un sprijin economic substantial – pornind de la preţul gazelor – din partea acesteia. Urmarea cea mai teribilă a fost pierderea completă a independenţei, trecerea ei în starea de colonie a SUA.

O altă repercursiune politică cu un viitor încă greu de prevăzut, este luarea ca ostatice a structurilor interne ale statului ucrainean, la comanda şi alături de diverşi oligarhi, de către extremiştii naţionalişti, deveniţi  practic, mecanismul de direcţie şi de conducere a statului, atât timp cât niciun parlament (în care sunt şi reprezentaţi substanţial), niciun preşedinte şi niciun guvern nu ar imprima o direcţie care să fie contrară platformei politice a acestora. De aici epurare etnică, opresiune etnică şi religioasă, asimilare forţată, refuzul federalizării ţării pentru rezolvarea conflictului şi multe altele.           

În 2019 Poroşenko este învins de Zelenski, şi o altă echipă de corupţie vine la conducerea ţării, personajele implicate fiind şi singura schimbare. În rest, nimic nou pe frontul de est: conflictul rămâne îngheţat, iar prevederile acordului tripartit de la Minsk nu sunt puse în practică de Ucraina, lucru pe care l-au înţeles şi Franţa şi Germania, cei doi susţinători care au luat între timp distanţă de protejata lor. În ultimele săptămâni, oficialii ucraineni au vorbit chiar despre inutilitatea unor noi discuții asupra implementării acordurilor de la Minsk, şi despre faptul că niciun guvern de la Kiev, niciodată nu va îndeplini aceste acorduri.

Declaraţia de război şi alte ingrediente războinice

În cele ce urmează voi încerca o trecere în revistă pe repede înainte a evenimentelor, declaraţiilor, acţiunilor din ultimele luni care au dus la discuţii foarte aplicate despre posibilitatea izbucnirii unui război local cu posibilităţi de regionalizare şi chiar mai mult. În centrul acestei liste, de departe de cea mai mare importasnţă este declararea războiului pentru recuperarea Crimeei.

23 septembre 2020 - Președintele ucrainean Volodimir Zelenski, anunţă la ONU crearea unei platforme internaționale pentru încetarea ocupației ruse din Crimeea.

Decembrie 2020 – Zelenski anunţă că platforma este sprijinită de puteri de ambele ţărmuri ale Atlanticului. Platforma are două niveluri: unul politic pentru şefi de state şi unul tehnic pentru diplomaţi şi militari.

Vineri 26 februarie 2021 - SUA nu acceptă şi nu vor accepta niciodată anexarea de către Rusia a peninsulei şi vor fi alături de Ucraina împotriva acţiunilor agresive ale Rusiei, afirmă noul preşedinte al SUA, Joe Biden. SUA continuă să fie alături de Ucraina şi de aliaţii şi partenerii săi astăzi, aşa cum au fost de la începutul acestui conflict. Cu prilejul acestei aniversări sumbre, reafirmăm un adevăr simplu: Crimeea este Ucraina, a adăugat el.

Vineri 26 februarie – Secretarul de Stat Anthony Blinken declară: "Statele Unite salută noua inițiativă a Ucrainei, Platforma Crimeea, şi așteaptă cu nerăbdare să continue să lucreze cu Ucraina și aliații și partenerii noștri pentru a pune capăt ocupației de către Rusia a Peninsulei Crimeea și agresiunii din estul Ucrainei".

Marţi 23 martie 2021: În Republica Moldova încep exerciții comune JCET-2021 (Joint Combined Exchange Training) ale unităților cu destinație specială din Moldova, România și SUA. https://www.president.gov.ua/documents/1172021-37533

Miercuri 24 martie – Zelenski semnează Decretul No 117/2021, practic o declaraţie de război adresată Rusiei:

În conformitate cu articolul 107 din Constituția Ucrainei, decretez:
1. Punerea în aplicare a deciziei Consiliului național de Securitate și Apărare al Ucrainei din 11 martie 2021 „privind Strategia de eliberare de sub ocupaţie și reintegrare a teritoriului ocupat temporar al Republicii Autonome Crimeea și a orașului Sevastopol” (anexată).
2. Aprobarea Strategiei de eliberare de sub ocupaţie și reintegrare a teritoriului ocupat temporar al Republicii Autonome Crimeea și a orașului Sevastopol (anexată).
3. Controlul asupra punerii în aplicare a deciziei Consiliului național de Securitate și Apărare din Ucraina, adoptată prin prezentul decret, va fi dus la îndeplinire de Secretarul Consiliului Național de Securitate și Apărare din Ucraina.
4. Prezentul decret intră în vigoare la data publicării sale.
Decretul este însoţit de cele două documente menţionate în el, strategia de eliberare detaliind poziţia statului ucrainean şi măsurile ce se vor întreprinde pentru recuperarea Crimeei.

Joi 25 martie – Conform agenţiei de ştiri Dumskaya, o navă de mărfuri sub pavilion american, încărcată cu cele 350 tone de echipamente militare intră în portul Odessa miercuri seara.

Marţi 30 martie – Pralamentul ucraineean aprobă o declaraţie care vobeşte despre “escaladare” pe întregul front din est ca urmare a tirurilor şi provocărilor Rusiei.

Marţi 30 martie - U.S. European Command (EUCOM) ridică nivelul de ameninţare din Europa la nivelul “criză potenţial iminentă”.

Joi 1 aprilie –  Departamentul de Stat al SUA:  Secretarul de stat Antony J. Blinken a vorbit astăzi, la telefon, cu ministrul ucrainean de externe, Dmitro Kuleba. Secretarul a afirmat sprijinul ferm al statelor Unite pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei în fața agresiunii continue a Rusiei în Donbas și Crimeea.

Joi 1 aprilie – Secretarul apărării Lloyd Austin a vorbit la telefon cu ministrul ucrainean al apărării pentru a exprima "sprijinul ferm al SUA pentru suveranitatea Ucrainei" și pentru a condamna agresiunea Rusiei.

Joi 1 aprilie – NATO se declară îngrijorată de creşterea prezenţei militare a Rusiei la graniţa cu Ucraina, încălcările acordului de încetare a focului şi omorârea a 4 militari ucraineni.

Joi 1 aprilie - Rusia avertizează că o escaladare serioasă a situației Conflictul din Donbas ar putea “distruge” Ucraina ca urmare a faptului că NATO și-a exprimat îngrijorarea o mare concentrare de forţe şi echipament militar ruseşti în apropierea graniţei din est a Ucrainei.

Vineri 2 aprilie: Președintele american Joe Biden are o primă convorbire telefonică oficială cu președintele Zelenski, pe parcursul căreia a afirmat sprijinul ferm al statelor Unite pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei în fața agresiunii continue a Rusiei în Donbass și Crimeea. Ca urmare a acesteia, Zelenski a afirmat că SUA şi Ucraina, el şi Biden merg umăr la umăr.

Vineri 2 aprilie - Moscova avertizează cu privire la "măsurile" împotriva oricărei detașări a trupelor occidentale din Ucraina, întrucât Kievul citează garanții de sprijin din partea SUA într-un conflict. Rusia avertizează că va considera orice desfășurare a trupelor occidentale în Ucraina drept o provocare serioasă, după ce Kievul a cerut NATO să-și intensifice pregătirea pentru lupta locală și a afirmat că SUA vor veni în ajutorul său în orice război viitor.

Sâmbătă 3 aprilie 2021 – REUTERS: Ucraina si Marea Britanie vor efectua in aceasta vara exercitii militare comune in care vor fi implicati trupe membre NATO, au declarat simbata oficialii ucraineni ai apararii, un pas care ar putea irita Moscova. Statul Major al Forțelor Armate ale Ucrainei a declarat într-o declarație că exercițiile vor implica mai mult de 1,000 de militari din cel puțin cinci state din alianța militară NATO transatlantică.

Marţi, 6 aprilie – Ucraina anunţă că refuză să mai participe la discuţiile trilaterale de pace (cu Rusia şi OSCE) dacă acestea se vor ţine tot la Minsk.

Marți 6 aprilie - Preşedintele Ucrainei are o conversaţie telefonică cu Secretarul general al NATO pe care l-a informat despre evoluţia evenimentelor şi căruia i-a solicitat grăbirea admiterii Ucrainei în NATO.

Joi 8 aprilie – Joi, şeful adjunct al administraţiei prezidenţiale, Dmitri Kozak,  declară că Rusia va fi forțată să protejeze locuitorii regiunii Donbass dacă Kievul ar lansa o ofensivă totală asupra republicilor separatiste Donețk și Lugansk. Totul depinde de care va fi amploarea luptei. Dacă există pericolul, după cum spune președintele, unei Srebrenica, vom fi forțați să îi apărăm pe ai noştri. Kozak a mai afirmat că guvernul Ucrainei se comportă ca ... nişte copii care se joacă cu chibrite. Susţin afirmaţia că începutul unor acţiuni militare ar însemna sfârşitul Ucrainei.

Luni 12 aprilie – Saitul defenseromania.ro: Două nave de luptă americane vor intra în zilele următoare în Marea Neagră. ... Însă, odată cu sosirea navelor americane, renunțarea Moscovei la intervenția militară va fi pusă pe seama prezenței acestora în Marea Neagră și a temerilor față de reacția SUA, indiferent de ce face sau nu Ucraina.

Marţi 13 aprilie - Ministrul rus al Apărării, Serghei Șoigu,  declară că SUA și NATO dislocă trupe din America de Nord în apropiere de granițele Federației Ruse, principalele forțe fiind concentrate în Marea Neagră și regiunea Baltică. Acesta a mai adăugat că, în total, 40 de mii de militari și 15 mii de unități de arme și echipamente militare, inclusiv aviație strategică, au baze chiar lângă teritoriul Rusiei. Potrivit lui, de la începutul anului, Washingtonul și-a dublat recunoașterea aeriană în această direcție și de 1,5 ori recunoașterea navală. Șoigu a reamintit, de asemenea, că în fiecare an Alianța Atlanticului de Nord organizează până la 40 de evenimente de formare operațională "cu o orientare anti-rusă clară". El a adăugat că, în primăvară, vor avea loc cele mai mari exerciții ale unității Defender Europe - 2021 din ultimii 30 de ani.

Marţi 13 aprilie – Ministrul de externe ajunct, Sergei Ryabkov:  Nu există absolut nici un motiv pentru ca navele americane să se apropie de țărmurile noastre, aceasta este o acțiune pur provocatoare. Provocatoare în sensul direct al cuvântului: testează puterea noastră, jucând pe nervii noștri. Nu vor reuși. ... Avertizăm Statele Unite că ar fi mai bine ca acestea să rămână departe de Crimeea și de coasta noastră a Mării Negre. Va fi pentru binele lor .

Marţi 13 aprilie - Biden îl sună pe Putin.

Miercuri 14 aprilie – Russia  Today: Rusia începe o serie de exerciţii navale în Marea Neagră în care se exersează, printre altele, scufundarea unor nave inamice. Vase de luptă din flota Mării Caspice se îndreaptă şi ele către Marea Neagră.

Joi 15 aprilie – REUTERS: Statele Unite au decis să anuleze trimiterea în Marea Neagră a două nave militare, în contextul recentelor tensiuni din estul Ucrainei, au declarat pentru Reuters surse diplomatice turcești. Conform CNN, Statele Unite luaseră în considerare trimiterea unui efectiv numeros de nave militare în Marea Neagră în următoarele câteva săptămâni, într-o demonstrație de susținere a Ucrainei pe fondul prezenței militare ruse crescute la granița de est a Ucrainei.

Deci nu ruşii s-au speriat, cum comenta slugarnic saitul defense romania, ci americanii nu au mai sosit. Înseamnă acest lucru un final al stării de tensiune şi al posibilităţilor de declanşare a unui conflict? O reglare a situaţiei din Ucraina ca urmare a unei întîlniri viitoare între Putin şi Biden? Nicidecum. Poate doar o reorientare temporară a tacticii de agresiune.

În primul rând pentru că, având în vedere pachetul de aşa-zise sancţiuni, care se tot amplifică, greu de crezut că o astfel de întâlnire va avea loc.

În al doilea pentru că cucerirea Rusiei nu este o toană a ultimilor ani, ea are o lungă istorie şi cea mai importantă forţă mondială, mafia globalistă, în spate.

Dar despre ce se va putea întâmpla şi despre repercursiuni, inclusiv despre ce caută în şi poate primi România din acest conflict, în episodul viitor.

Va urma.

Episodul anterior: https://paulghitiu2009.blogspot.com/2021/04/bucovina-de-nord-nu-fost-niciodata-pana.html

Bucovina de Nord nu a fost niciodată, până la anexarea de către URSS în 1940, rusească sau ucraineană! [Războiul mondial din Ucraina (3)]

Harta Moldovei făcută de Dimitrie Cantemir la 1716 şi tipărită în 1737 la Amsterdam ca anexă la Descriptio Moldaviae

După cum Ucraina nu a existat înainte de 1918, nici Bucovina de nord nu a fost niciodată până în 1945, parte a acesteia. Pentru a rememora câteva date istorice şi a vedea evoluţia demografică a acestui teritoriu, vă propun câteva rânduri din articolul "Frontiera de nord în contextul aderării României la spaţiul Schengen" al lui Săgeată Radu, cercetător principal şi doctor în geografie, la Institutul de geografie al Academiei Române:

 Locuit de români încă din cele mai vechi timpuri, teritoriul Bucovinei a făcut parte până în 1775 din voievodatul Moldovei, ca parte a „Ţării de Sus”. La sfârşitul războiului ruso-turc (1768-1778), armatele austriece ocupaseră zonele Cernăuţi, Câmpulung şi Suceava, după ce anexaseră încă din 1772, Pocuţia şi Galiţia zone ce aparţinuseră Poloniei. In acest context, prin Convenţia de la Constantinopole din 7 mai 1775, Poarta a acceptat să cedeze Austriei nordul Moldovei fără a avea acest drept, deoarece capitulaţiile încheiate cu domnii moldoveni garantau integritatea teritoriului principatului. In acest context, pentru a i se pierde vechea denumire, administraţia austriacă a denumit regiunea „ţara codrilor de fagi”, adică Bucovina. Printr-o altă convenţie (de la Palamutca, din 2 iulie 1776) Austria a mai răpit încă 46 de sate româneşti. Tot cu acest prilej a fost realizat primul recensământ al populaţiei în Bucovina, ce confirma fără echivoc o majoritate absolută a românilor: dintr-un total de 71.750 locuitori, 52.750 (73,5%) erau români, în vreme ce numărul ucrainenilor abia atingea 1.500 (circa 2% din total). Printr-o politică ce încuraja imigrările şi colonizările, administraţia austriacă reuşeşte să schimbe treptat structura etnică a teritoriului bucovinean, astfel că în 1910 românii nu mai deţineau decât 34,37% din populaţia regiunii.

Peste numai 24 de ani, la 1800,  românii erau 110.000 sau 57 %, aşa-zişii ucraineni (de fapt un amestec de ruteni, huţuli, ruşi şi ucraineni) 48.481, sau 25,14 %. La 1910 românii 273254 sau 34,37 %, ucrainenii 305.101 sau 38,38 %. Cu creşteri de 32 de ori în numai 24 de ani, şi apoi de 6 ori în următorii 110 ani, e clar că au fost aduşi masiv rutenui/ucraineni pentru a rupe coeziunea locală. 

Tot la 1910 mai găsim 103000 evrei, care la 1776 erau doar 500(!!!) şi 113600 alte naţii. Şi totuşi, la 1930 în Cernăuţi românii erau 30.367, adică 73 %, iar ucrainenii doar 11.000 adică 27 %. În 2001 românii mai erau 14.000 iar ucrainenii 189.000, adică crescuseră iar ca drojdia de 17 ori.

În cele ce urmează vă propun continuarea interviului luat de  Foreign Policy News Journal, Washington, DC  profesorului lituanian Vladislav B. Sotirović despre Ucraina în trecut şi în prezent, cu o dezvoltare specială pe Bucovina.

De altfel, trebuie să arătăm că istoriografia ucraineană este extrem de naţionalistă atunci când este vorba de istoria ţării şi poporului său şi, în orice caz, lipsită de obiectivitate.  Este fundamental colorată politic, cu sarcina principală de a-i prezenta pe ucraineni ca o naţiune etno-lingvistică naturală, care a dus o luptă istorică pentru a crea statul naţional independent şi de a pretinde, cu totul neîntemeiat, că anumite teritorii sunt etnoistoric „ucrainene”.

Ca un exemplu tipic al unei astfel de tendinţe de a rescrie istoria Europei de Est în conformitate cu cadrul politic corect şi naţionalist, avem cartea lui Serhy Jekelcyk despre naşterea naţiunii ucrainene moderne în care, printre alte fapte pseudo-istorice ale unor evenimente reinterpretate, este scris că URSS, în anii 1939-1940, a anexat de la Polonia şi România „ţinuturile ucrainene de vest” (Serhy Jekelčyk, Ukraina: Modernios nacijos gimimas, Vilnius: Baltos lankos, 2009, 17).

Totuşi, acest „ţinut ucrainean vestic” nu a făcut parte niciodată din niciun fel de Ucraină înaintea războiului 2 mondial, dat fiind că Ucraina nu a existat ca un stat sau provincie administrativă înainte de crearea, de către Lenin, a Republicii Socialiste Sovietice a Ucrainei, dar, la acel moment, fără „ţinutul ucrainean de vest”, care nu era încă parte a USSR. De asemenea, ucrainenii nu au locuit niciodată, sau au fost doar o minoritate pe aceste ţinuturi, ceea ce înseamnă că Ucraina nu are drepturi etnice asupra celei mai mari părţi a „Ucrainei de vest”. Chiar şi astăzi, aproape jumătate din teritoriul Ucrainei nu are majoritate ucraineană. Mai mult, în unele regiuni nu există ucraineni de loc. Prin urmare, întrebarea fundamentală este pe ce principiu sunt trasate frontierele ucrainene?

Un alt exemplu de istoriografie falsă îl găsim în broşura academică despre reşedinţa metropolitană a Bucovinei, publicată în 2007 de către Universitatea Naţională din Cernăuţi. În broşură se scrie că această universitate este „… una dintre cele mai vechi universităţi clasice ale Ucrainei” (The Architecturial Complex of Bukovynian Metropolitan’s Residence, Chernivtsi: Yuriy Fedkovych National University of Chernivtsi, 2007, 31) ceea ce este adevărat numai din perspectiva politică a prezentului, dar nu este din punct de vedere istoric-moral.

Mai precis, universitatea este amplasată în Bucovina de Nord, care în 1775 era a monarhiei Habsburgice. Ţinutul a fost administrat de la 1786 în districtul Cernăuţi al Galiţiei şi, după 100 de ani de la afilierea Bucovinei la imperiu, a fost inaugurată Franz-Josephs-Universität în 4 octombrie 1875 (ziua de nume a împăratului). Cu alte cuvinte, originea universităţii, ca şi a întregii Bucovine nu are nimic de-a face nici cu Ucraina istorică, nici cu etnicii ucraineni, căci înainte de 1940 ea se afla în afara teritoriului Ucrainei, atunci când întreaga Bucovină de Nord a fost anexată în 13 august de către URSS, ca urmare a pactului Hitler-Stalin Pact (sau Pactul Ribbentrop-Molotov), semnat în 23 august 1939. Prin urmare, doi bandiţi notorii (unul nazist, altul bolşevic) au decis transferul Bucovinei de Nord la URSS, iar ţinutul a devenit după război parte a „Marii Ucraine Sovietice”.

În concluzie, în timp ce naţionaliştii ucraineni pretind că Rusia a ocupat Ucraina, anexarea Bucovinei de Nord şi a altor teritorii de la Polonia, Cehoslovacia şi România, de către URSS în 1940, este pentru ei un act legitim de dreptate istorică. Ajunşi aici trebuie să remarcăm că, în conformitate cu acelaşi pact, teritoriile statelor independente Lituania, Letonia şi Estonia au fost de asemenea anexate de către URSS, ceea ce este considerat de către istoricii şi politicienii lor ca o „ocupaţie”, adică un act ilegal de agresiune, care încalcă legea internaţională şi ordinea legitimă. Totuşi, ei nu au acuzat niciodată de a fi făcut acelaşi lucru cu teritoriile ocupate de la cei trei vecini vestici ai ei în 1940/1944.

Asimilarea politică a anumitor grupuri etnolingvistice slave din Ucraina a fost şi este unul dintre instrumentele standardizate pentru crearea şi menţinerea identităţii naţionale ucrainene în secolul 20. Cel mai brutal caz este cel al rutenilor, care sunt pur şi simplu declaraţi ucraineeni istorici cunoscuţi sub acest nume până la războiul 2 mondial. Ţinutul lor, care a fost în perioada dintre războaie parte a Cehoslovaciei, şi care a fost anexat de către URSS la finalul războiului şi inclus în marea Ucraină sovietică, este simplu redenumit Ucraina Sub-Carpatică. Şi, totuşi, rutenii şi ucraineni sunt două grupuri etnolingvistice slave separate, după cum este recunoscut, de exemplu, în provincia autonomă Voivodina a Serbiei, în care limba ruteană este chiar oficială şi studiată împreună cu filologia şi literatura ruteană în cadrul unui departament separat la Universitatea din Novi Sad. Din nefericire, poziţia rutenilor în Ucraina este încă şi mai proastă decât cea a kurzilor în Turcia, dat fiind că procesul asimilării lor este mai rapid decât în cazul kurzilor.

Din perspectiva curentă a crizei ucrainene şi, în general, din punctul de vedere al rezolvării „Problemei Ucrainene”, trebuie avut în vedere că realitatea istorică este că o parte a Ucrainei de Est a fost încorporată legal în imperiul rusesc în 1654, ca o consecinţă a deciziei hatmanului local al teritoriul zaporojian, Bogdan Hmelniţchi (1595-1657), pe baza unei revolte populare împotriva ocupării polonezo-lituaniene (romano-catolice) a ţinuturilor, revoltă care a izbucnit în 1648.

Asta înseamnă că partea centrală a Ucrainei din zilele noastre s-a unit în mod liber cu Rusia, scăpând în felul acesta de opresiunea romano-catolică polonezo-lituaniană. Prin urmare, teritoriul condus de către Hmelniţchi trebuie să fie considerat, din punct de vedere istoric, ca fiind patria întregii Ucraine de astăzi, patrie care deja în 1654 alesese Rusia.

 (Episodul anterior la https://paulghitiu2009.blogspot.com/2021/04/ucraina-un-stat-care-nu-existat-pana-in.html)

Va urma.

Ucraina, un stat care nu a existat până în 1918, al unei etnii inventate politic [Războiul mondial din Ucraina (2)]

 

Ucraina este mai mult decât o temă care revine periodic în atenţia noastră şi pe care şi eu v-am propus-o odată cu serialul RĂZBOIUL DIN UCRAINA A ÎNCEPUT ÎN IUGOSLAVIA. Este un loc foarte fierbinte, poate mai fierbinte decât miezul centralei nucleare explodate de la Cernobâl, acoperit de un sarcofag pe cale de distrugere, un loc din care poate porni către restul Europei, şi, dacă acest lucru se va întâmpla, cu siguranţă către restul lumii, un incendiu pustiitor. Ucraina este, astăzi, cel mai avansat punct de conflict de tip proxy dintre mafia globalistă prin intermediul SUA, şi al NATO, şi Rusia, conflict care poate uşor degenera într-unul regional cu repercursiuni planetare.

Aşa cum am constatat pe propria piele, noi, românii, şi cam, toată lumea de pe glob, ştim foarte puţine despre Ucraina, un stat care de fapt nu a existat până în 1918 şi o etnie care nu a existat, de fapt, niciodată. Ucraina este, în estul Europei, echivalentul Iugoslaviei, şi al majorităţii statelor din fostul imperiu britanic: nişte constructuri, forme statale artificiale, înglobând etnii diverse şi fostele teritorii ale acestora, deci zone foarte permisive pentru o politică de învrăjbire, de dezorganizare, de conflict şi de haos. Adică, exact politica urmărită de SUA, în special după experienţele devastatoare din Vietnam şi Cambogia, şi, cu precădere, după prăbuşirea imperiului sovietic.

Pentru a suplini, în general, acest gol de informaţie, vă ofer traducerea interviului unui istoric şi geopolitician lituanian de anvergură internaţională, profesorul Vladislav B. Sotirović, luat şi publicat în octombrie 2016 de către Foreign Policy News Journal, Washington, DC. 

Profesorul Vladislav B. Sotirović, Ph.D. este implicat în  “Middle East Studies” , la Mykolas Romeris University, Vilnius, Lithuania; “Mediterranean Studies;” “Ethnicity, Multiculturalism and Globalisation;” “Balkan Nationalism and Ethnic Conflicts”şi “Europeanisation: Process and Results.”

Profesorul Dr Sotirovic este un reputat expert în Imperiul Bizantin timpuriu, 330-846, istoria comparativă a Europei Centrale şi de Sud-Est şi istoria otomanilor, istoria Lituaniei şi a Ucrainei.

• 
  

Peter Tase: Care este fundamentul istoric al actualului conflict din Ucraina din punct de vedere al statalităţii ucrainene.

Vladislav B. Sotirović: Forţele germane de ocupaţie au fost primele care au creat şi recunoscut independenţa unui stat ucrainean cu viaţă foarte scurtă în ianuarie 1918, în timpul revoluţiei bolşevice anti-ruseşti, de ei concepută şi sprijinită, dintre 1917-1921. După reocuparea de către Armata roşie, estul şi sudul  teritoriului actual al Ucrainei a fost alipit în 1922 la URSS, ca o republică sovietică separată (fără Crimeea). Astfel, un evreu, V.I. Lenin, trebuie considerat ca adevăratul tată istoric al statalităţii ucrainene, şi, de asemenea, al naţionalităţii contemporane. Ucraina a fost cea mai fertilă agricol republică sovietică, dar în mod catastrofic afectată de politica economică a georgianului Stalin în anii 30, când a fost neglijată producţia agricolă în favoarea industrializării rapide a ţării. Rezultatul a fost o mare foamete (holodomor) cu în jur de 7 milioane de morţi, majoritatea de etnie rusă. Teritoriul actualei Ucraine a fost devastat în timpul războiului 2 mondial de către forţele de ocupaţie naziste din 1941 până în 1944, care au instalat în Ucraina un regim marionetă criminal al lui Stepan Bandera (1900-1959) sub care a fost comis genocidul împotriva polonezilor, evreilor şi ruşilor. De exemplu, miliţia ucraineană (12.000) a participat direct, împreună cu 140.000 poliţişti germani, în holocaustul din 1942 a circa 200.000 evrei. Criminali în masă ucraineni şi-au învăţat meseria de la germani şi au aplicat-o şi asupra polonezilor.

După război, Stalin, sprijinit de Hruşciov, a deportat 300.000 de ucraineni acuzaţi de colaborare cu regimul nazist în timpul războiului şi la participarea în genocidul guvernului Bandera. Pe de altă parte, ucrainenii au fost recompensaţi după război cu teritoriile Transcarpatiei, sudul Moldovei de est (Basarabia), Galiţia poloneză şi cu o parte din Bucovina românească, în 1945, după care, în 1954, Ucraina Sovietică a primit şi Crimeea. Aceste teritorii care nu au fost niciodată şi în niciun fel ale Ucrainei, şi care erau populate în mod covârşitor de populaţii care etnolingvistic nu erau ucrainene, au fost incluse în Ucraina Sovietică mai ales datorită activităţii politice a celui mai puternic comunist ucrainean din URSS – N. Hruşciov, cel care a moştenit tronul lui Stalin în 1953. Pînă la acest moment, o paralelă cu Croaţia este absolută: pentru că Croaţia a comis genocid asupra sârbilor, evreilor şi ţiganilor prin regimul Ante Pavelic (o versiune croată a lui Bandera) în timpul războiului 2 mondial, după război aceasta a primit, de la dictatorul croato-sloven J.B. Tito, teritoriile Istria, insulele adriatice şi Dubrovnicul – care nu aparţinuseră niciunul dintre ele Croaţiei înainte de război.

Politica lui Gorbaciov de disoluţie deliberată a URSS, după întălnirea de la Reijavik cu Reagan, din 1988, a avut ca efect o recrudescenţă a naţionalismului etnic al ucrainenilor, care şi-au proclamat independenţa pe 24 august 1991 (confirmată la un referendum, ţinut pe 1 decembrie 1991, de către cei care nu l-au boicotat), ca urmare a puciului militar de la Moscova, folosindu-se de situaţia de paralizie a guvernului central. Independenţa de stat a Ucrainei a fost proclamată şi, ulterior, recunoscută în graniţele Marii Ucraine a lui Stalin-Hruşciov, cu peste 20 % etnici ruşi trăind într-o zonă compactă în estul ţării, şi formând o majoritate calificată (2/3) în populaţia Crimeei.

Anii care au urmat au adus falia cu Rusia vecină, principalul scop politic al Kievului fiind acela al asimilării etnicilor ruşi (similară cu politica de croatizare a etnicilor sârbi din Croaţia, orchestrată de guvernul neo-nazist din Zagreb condus de Franjo Tudman). În acelaşi timp, majoritatea rusească din Crimeea a cerut în mod repetat reunificarea peninsulei cu Rusia, dar a obţinut numai un statut de autonomie în cadrul Ucrainei. Ruşii din Ucraina au devenit tot mai nemulţumiţi de condiţiile în care au trăiau, mai ales din momentul în care, în 1998-2001, sistemul fiscal ucrainean a căzut, ceea ce a însemnat că guvernul central din Kiev nu mai era capabil să plătească salariile şi pensiile propriilor cetăţeni. Un stat ucrainean foarte slab a devenit neputincios să funcţioneze normal (stat falimentar) şi, ca o consecinţă, nu a mai avut puterea de a împiedica o serie de asasinate motivate politic, urmate de proteste populare, care au fost de asemenea în mare parte datorate declinului economic al ţării.

Episodul anterior la:  https://paulghitiu2009.blogspot.com/2021/04/razboiul-mondial-din-ucraina-i-politica.html

Va urma.

 

Războiul mondial din Ucraina (I) - Politica SUA: minciună, înşelătorie, ură, agresiune, moarte

 

(Nu am pus titlul acestui serial sub semnul întrebării pentru că, după cum vom vedea, înainte de a ajunge să fie - Doamne fereşte! - un război mondial militar convenţional, el este un război mondial politic, informaţional, hibrid.)

•  

După cum aleargă accelerat evenimentele în lume şi în jurul nostru, e  posibil, mai posibil decât oricând în ultimii 75 de ani, ca, în scurt timp, să avem alături de noi un război important, care să aspire şi România în focul său distructiv şi, pe o anumită dezvoltare, să devină o conflagraţie regională, dacă nu chiar europeană/mondială. 

Mă refer, desigur, la conflict (aparent) ucraineano-rusesc, ca focar din care să pornească un pârjol nimicitor pentru întreaga lume. Evenimentele, semnele sunt multe şi la ele mă voi referi în episoade viitoare. Înainte de acestea e cazul să vorbim puţin despre părţile beligerante.

Am spus conflict Ucraina-Rusia, dar, în realitate, este vorba despre un război mult mai important între mafia globalistă din Occidentul, odată democratic şi prosper, azi adâncindu-se într-o dictatură socialistă şi chiar comunistă, având ca lider de teren şi un braţ înarmat SUA (celălalt fiind NATO), şi statele încă scăpate de sub controlul ei; între ţunamiul anti-creştinismului, deznaţionalizării,  anihilării identităţilor, lipsirii de suveranitate, impunerii unui stat dictatorial global, o monarhie sclavagistă mafiotă, şi o lume, clar imperfectă, ca tot ceea ce e uman, dar care are dreptul să-şi caute şi găsească singură calea. Desigur, vorbim despre mult mai multe decât Rusia, care trebuie supusă, adusă la ordinea globalistă şi exploatată, aflată pe o evoluţie inversă: de la dictatura comunistă către o societate democratică, cu multe lipsuri încă, dar cu un sens bine definit şi cu realizări importante.

În această ecuaţie a unei încleştări pe viaţă şi pe moarte - posibil chiar distrugerea întregii civilizaţii - Ucraina nu este decât un pion folositor împotriva Rusiei. Ca să nu mai vorbim că, şi de aici şi fragilitatea ei şi posibilitatea de a deveni o uneală a morţii, în realitate Ucraina nici nu există ca naţiune, ca stat definit de o istorie şi un popor. Ucraina este o o monstruoasă ficţiune statală, produs al unei alte etape a aceluiaşi proces globalizator de construire a unei noi ordini mondiale.

De aceea, înainte de a mă referi la ceea ce se întâmplă la nivel politic, diplomatic şi militar în taberele beligerante şi în jurul şi în republicile est-ucraineene şi Crimeea, am să încerc o scurtă definire a politicii americane şi apoi, în următoarele episoade, o descriere istorică a teritoriului şi populaţiilor care poartă astăzi numele impropriu de Ucraina.

•  

Câteva caracteristici ale politicii externe americane.

Pentru a evita alte neînţelegri şi a lămuri mai bine care este subiectul ce ne interesează în această analiză, voi mai face un ocol pentru o scurtă radiografie a politicii externe americane, care, de la dobândirea independenţei şi până astăzi, cu excepţia cumpărării unor teritorii, a rămas  aceeaşi : impunerea prin forţă.

O primă caracteristică a politicii americane este minciuna. Atunci când e vorba de interesele americane (vorbind despre interesele americane vorbim de fapt despre intersele celor care conduc în realitate statul şi politica acestuia) morala, etica, adevărul nu mai au loc. Nicio minciună, oricât de mizerabilă, ticăloasă şi criminală nu e prea mare sau de prisos; nicio însenare care poate aduce beneficii nu e lăsată neactivată. Minciuna cu feţele sale  propaganda, dezinformarea, înşelătoria, mistificarea, manipularea, prefăcătoria sunt ingredientele realităţii politice americane în exterior (dar şi, după cum voi arăta, în interior).

Nicio lovitură de stat pe care SUA au orchestrat-o sau sprijinit-o, nicio represiune pe care au alimentat-o, nicio intervenţie, niciun război pe care l-au pornit nu a avut nici cea mai mică legătură cu motivele invocate.  Întreaga realitate oficială a politicii externe americane este contrafăcută în proporţie de 1000 la sută.

O a doua caracteristică a politicii externe americane este lipsa oricărei dimensiuni umane, a oricărei consideraţii pentru, pe de o parte, oameni, popoare, state, pe de alta, pentru democraţie, drepturile omului, dreptate, corectitudine, justiţie, echitate, acestea din urmă devenind doar elemente de retorică golite de conţinut, folosite pentru a justifica atingerea intereselor foarte concrete de dominaţie şi exploatare.

A treia caracteristică este uni-dimensionalitatea ei militară. SUA nu au fost şi nu sunt interesate în abordarea diplomatică, în discuţii şi negocieri reale, în luarea în considerare a existenţei unui interlocutor  cu opiniile, cerinţele, interesele sale. Ceea ce contează este numai interesul american care poate fi cel mai bine pus în practică prin puterea militară, adică prin ameninţare, teamă, agresiune mascată sau făţişă. De aici şi calitatea deosebit de slabă a diplomaţilor americani, compensată cu proceduri bine stabilite în laboratoarele CIA sau ale Departamentului de Stat, cu aroganţă, lipsă de maniere şi de bun simţ. Nu reamintesc aici decât episodul, care cumulează toate elementele din fraza anterioară, în care ambasadorul Klemm s-a pozat cu steagul ţinutului secuiesc.

O a patra caracteristică este ura: stimularea, alimentarea, amplificarea până la paroxism a urii; a urii împotriva personajelor sau popoarelor care trebuie supuse, pedepsite, decimate, masacrate; ura dintre diversele componente etnice, sociale, religioase etc ale unei societăţi, ale unui stat, ale unei regiuni. O ură care devorează, dizolvă, distruge totul în calea ei, mai corozivă decât orice produs chimic, care nu se stinge nici după zeci de ani, care trezeşte în oameni părţi atât de rele, atât de crude şi iraţionale, încât aceşti devin neoameni, duşmani ai oamenilor, exterminatori ai acestora.

În concluzie, America funcţionează ca un organism uriaş care, pentru a-şi potoli foamea, dacă victima nu se predă de bună voie pentru a fi parazitată până la anihilare, prinde,  rupe, ucide şi îşi devorează prada cu forţa.

Acest tip de politică este desprinsă direct din lumea anti-utopiei lui Orwell, 1984, în care Ministerul adevărului produce minciuni, Ministerul iubirii torturează oamenii, Ministerul păcii produce războaie; le-am putea adăuga Ministerul vieţii, care se ocupă de omorârea oamenilor pe ansamblu.  Din păcate, din câte se vede, avertismentul lui, sau al lui Huxley (The Brave New World), nu ne-a fost de folos.

Există sute de cărţi scrise de autori americani care, atât dinspre stânga cât şi dinspre dreapta, evidenţiază caracteristicile de mai sus ale politicii externe americane. Există mii de analize, articole pe această temă şi altele care vorbesc zilnic despre faptul şi în politica internă se întâmplă aceleaşi lucruri. Şi dacă cu propriul popor procedează astfel, nu mai e loc de nicio îndoială că, cel puţin, la fel se poartă cu alte popoare.

Politica Minciunii este prima carte care arată cum minciunile şi înşelătoriile guvernului, ascunderea oficială a adevărului şi folosirea greşită a puterii au dus la eroziune încrederii poporului în guvernanţii săi – poate singura cea mai importantă dezvoltare în America anilor din urmă. – din recenzia cărţii The Politics of Lying: Government Deception, Secrecy, and Power scrisă de David Wise în… 1973 (!).

În peisajul politic american curent, adevărul nu este numai denaturat sau falsificat; el este batjocorit pe faţă…. Minciuna ca bun simţ şi înşelătoria ca politică obişnuită formează un cuplu care goleşte politica şi autoritatea de orice substanţă şi alimentează un stat corporatist şi o cultură militarizată în care temele discernământului, consideraţiei, moralităţii şi compasiunii par să dispară din perspectiva publică… Dincolo de dezinformare şi de prefăcătorie, politica minciunii şi cultura înşelătoriei susţin şi amplifică retorica fricii pentru a manipula publicul într-o stare de dependenţă politică servilă şi sprijin ideologic necondiţionat. (Henry A. Giroux – The Politics of Lying and the Culture of Deceit in Obama’s America: The Rule of Damaged Politics)

Politica minciunii merge mână în mână cu cea  a urii, prima fiind folosită pentru iniţierea şi combustia celeilalte. Iar rezultatul combinaţiei este moartea, distrugerea, jaful. Toate acestea au fost pe larg aplicate în Iugoslavia, apoi în Irak, Siria, Libia şi Ucraina, locul care ne interesează şi la care vrem să ajungem cu analiza. 

Va urma.