Vreţi să trăiţi veşnic? Fără bănci, crize, războaie, globalişti, viruşi, terorişti?

Din Grădina Raiului - tablou de Anca Bulgaru

Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann. Astăzi despre învăţăturile celei de-a treia duminici, din cele cinci, care pregătesc intrarea în post.
Judecata
Pericopa evanghelică a Duminicii Lăsatului sec de carne ne vorbeşte despre Înfricoşătoarea judecată, acel timp când Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia, fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău (II Cor. 5, 10). Psalmistul ne-a anunţat cu mult timp în urmă încă despre voia lui Dumnezeu: Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale, iar la judecată, goi, fără chipurile mincinoase cu care ne preumblăm prin lume, vom fi însoţiţi numai de bunele şi relele noastre. Unul se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40); unul va merge spre lumina lui Hristos, pentru neîncetata şi fără capăt “bună schimbare, altul va coborî în întunericul îngheţat al potrivnicului Domnului. Iar iadul va fi pentru unul infernul în care a crezut şi pe care l-a hrănit în viaţa sa sau nimicul, în măsura în care în viaţă nu a crezut în nimic. Fiecăruia după cum a crezut şi a făcut.
…iubirii
 
Traducând parabola, Schmemann ne spune însă şi care este etalonul aceastei judecăţi, care va fi măsura divină: iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea… Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcede întâmplătorul şi exteriorul din celălalt – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica rădăcină personală a fiinţei umane, partea divină din el? … Nu există iubire impersonală pentru că iubirea este minunata descoperire a persoanei în om, a unicului şi personalului în comun şi general…
Pentru Schmemann, iubirea creştină este opusul activismului social în care acţionează nu atât iubirea cât datoria, al cărei obiect nu este persoana, ci individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte umanităţi. Activistul îşi proiectează acţiunea în viitor, acţionând în numele dreptăţii, ordinii, fericirii şi pentru realizarea lor în timp ce iubirea se manifestă acum. Pentru binele comun viitor, al grupului sau umanităţii, persoana poate fi, şi adesea este, sacrificată.
Creştinismul cuprinde responsabilităţi atât faţă de persoană, cât şi faţă de lume dar în ceea ce priveşte persoana responsabilitatea revine în primul rând creştinului. În relaţia lor cu ceilalţi, oamenii pot fi: duşmănoşi, indiferenţi, “salvatorii lumii” şi iubitori de aproapele. Primele două categorii vor repeta povestea bogatului dispreţuitor faţă de suferinţele sărmanului Lazăr de la poarta sa şi vor ajunge să zică, după moarte şi judecată, ca şi bogatul: Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată.
Cei din a treia categorie trebuie să aibă grijă: Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru umanitate, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos. Sub aşteptarea destinului exemplar, a chemării umanităţii, se poate ascunde fie trufia, fie lenea şi indiferenţa, iar ei riscă să ajungă foarte aproape de primii.
În fine, cei din a patra categorie sunt cei pentru care se deschide limpede calea către viaţa cea veşnică. Nici drumul lor nu este însă lin pentru că este presărat cu mulţime mare de ispite menite a-i abate, până în ultima clipă, din cale.
 
Fiecare a primit darul şi harul iubirii lui Hristos, fiecare are nevoie de iubirea personală. Lipsa ei distruge vieţi, aduce foamete şi mizerie, boală şi suferinţe; flămândul, bolnavul, întemniţatul pe nedrept sunt lângă noi, rezultat al răcirii noastre, al refuzului de a ne face responsabili de darul iubirii primit de la Hristos. Dar chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi.
 
Întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie aţi făcut.

VISUL LUI COSTACHE

Doctorul Mengele nu a murit. Spiritul lui malefic s-a răpândit în lume şi a intrat în elitele care ne conduc: preşedinţi, prim-miniştri, miniştri ai sănătăţii. Care, au şi vise erotico-sadice cu noi îmbrăcaţi în pionieri şi duşi încolonaţi la vaccinare.

.

Avortul face femeia liberă şi puternică.. afirmă cei care nu au avut "fericirea" de a fi avortaţi pentru a le face pe mamele lor libere şi puternice!

În plină campanie electorală pentru alegerile din 2020 și cu candidați din ambele tabere dornici să atragă femeile și mamele încadrate în muncă, discursul lor ar trebui să includă și răspunsul la întrebările „Ce înseamnă mai exact pro-femeie?” și „Au femeile nevoie de avort pentru a se simți împuternicite?”

Din nefericire, industria avortului a convins multe femei că copiii sunt o povară, o gheară înfiptă în visele noastre, care ne împiedică să ne atingem potențialul real. Dar mamele știu: copiii ne hrănesc visele și ne extind limitele capacităților noastre de a iubi; copiii ne dezvăluie toate capacitățile și ne fac mai puternici.
Industria avortului le spune femeilor că o carieră este dușmanul maternității, o minciună pe care cu inima grea am văzut-o pe actrița Michelle Williams repetând-o recent. La discursul de acceptare a premiului Globul de Aur, luna trecută, Williams a atribuit succesul său așa-zisului drept al femeii de a alege un avort. „Nu aș fi reușit să ajung aici”, a spus ea ținând trofeul, „fără a uza de dreptul femeii de a alege”.
La fel ca multe femei, Williams este o victimă a propagandei avortului, care le îndeamnă să abandoneze nesfârșitele bucurii ale maternității, ucigându-și propriii copii, pentru un idol de mucava – de aur, literal, în cazul lui Williams.
Ca mamă, Williams trebuie să știe aceste lucruri, ceea ce face discursul ei cu atât mai dureros de urmărit. 
Preț de o clipă a vorbit frumos despre vremurile în care s-a simțit susținută ca femeie „și în măsură să ne echilibrăm viața, știind că toate mamele sunt conștiente că talerul balanței trebuie să încline și va înclina spre copiii noștri.”
Da, balanța trebuie să încline spre copii și o va face, pentru că îi iubim și pentru că merită dragostea noastră. Iar acea iubire începe din momentul în care ei iau ființă înăuntrul nostru.
Mamele nu trebuie descurajate să aibă o profesie; dar orice profesie sau muncă am alege, maternitatea (și paternitatea) vor oferi întotdeauna recompensa cea mai mare.
Industria avortului spune că tații sunt cei care câștigă: ei lucrează de obicei și nu au „povara” copiilor în același mod în care o au femeile. Tatăl poate avea o carieră de succes, în timp ce mama iese din forța de muncă. Deci, ne spun susținătorii avortului, o femeie trebuie să aibă dreptul de a alege avortul dacă dorește o carieră de succes.
Este adevărat, femeile nu sunt bărbați, iar mamele nu sunt la fel cu tații. Biologic, am fost făcute unice și frumoase, pentru a aduce în lume viață și pentru a susține această viață în copiii noștri. Nou-născuții și copiii mici au nevoie de îngrijire constantă; dar asta nu face din copii o povară.
Viața este presărată cu alegeri dificile, dar nu am cunoscut niciodată o mamă care regretă nopțile nedormite și sacrificiile pe care le-a făcut pentru a-și crește copiii.
O sarcină nu este dușmanul care îți distruge cariera; este un cadou neprețuit, care pune în perspectivă viața profesională și activitatea creativă pentru a dezveli cel mai important scop al vieții noastre.
Faptul că multe mame și-ar dori să stea acasă sau să muncească mai puține ore pentru a-și crește copiii este ignorat, se pare, de către industria avortului. Aceste femei merită sprijinul prietenilor, al familiei și al societății în general. Pentru ele, trebuie să încurajăm o cultură a vieții, una care să fie cu adevărat pro-femeie. O cultură a vieții nu obligă femeile să facă alegeri false, cariera versus familia, siguranța financiară versus creșterea copiilor – și nici viața versus moartea.
O cultură a vieții înseamnă, de asemenea, că nu mai asmuțim bărbații împotriva femeilor și să nu ne mai așteptăm ca femeile să joace același rol ca bărbații. Suntem biologic diferiți și, deși nimeni nu le poate avea pe toate, putem totuși căuta vocații profesionale potrivite, refuzând totodată să ne sacrificăm copiii.
Legislația a avut de parcurs un drum lung până la protejarea femeilor însărcinate și a mamelor la locul de muncă, eliberându-le de povara unor alegeri false, precum aceea între plata facturilor și creșterea copiilor. Mai sunt multe de făcut, dar probleme precum concediul de creștere a copilului, protecția contra discriminării pentru angajatele care alăptează și înmulțirea opțiunilor de muncă la distanță pentru mame par să treacă dincolo de disputele politice partizane.
Femeile pro-viață sunt adesea supuse oprobiului pe motiv că ar acționa împotriva presupusului lor interes personal. „Cum poți fi împotriva dreptului unei femei la a alege?” suntem adesea întrebate. Totuși, Williams a găsit de cuviință să-și celebreze capacitatea de a-și ucide copilul ca pe un compromis necesar pentru o carieră de succes în actorie. Cu alte cuvinte, dacă și-a dorit succesul ca actriță, nu exista altă opțiune. Este această atitudine ceea ce industria avortului consideră „a fi pro-femeie?” Cine ar putea susține o asemenea alegere?

Despre autor

Lila Rose este fondatoarea și președinta Live Action, o organizație americană nonprofit dedicată educării în ce privește avortul și industria avortului. O poți urmări pe Twitter la @lilagracerose. Traducere și adaptare după The Washington Examiner.

Sursa: http://www.culturavietii.ro/2020/02/11/minciuna-imputernicirii-femeii-prin-avort-de-lila-rose/

Întoarcerea din exil a celui care, plecat după avere, a pierdut bogăția fără preţ a identității sale. (Duminica Fiului Risipitor) – Pregătirea pentru Postul Paştilor

Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann. Astăzi despre învăţăturile celei de-a treia duminici, din cele cinci, care pregătesc intrarea în post. 

Pericopa Fiului risipitor ne vorbeşte despre înstrăinare, rătăcire şi reîntoarcere. Despre depărtarea de Dumnezeu, dar şi despre depărtarea de familie, de neam, de ţară. Despre pierderea identităţii spirituale, identitate în care relaţia omului cu Creatorul său se hrăneşte şi din relaţia omului cu cei mai apropiaţi dintre semenii săi, cu locurile în care s-a născut şi bogăţia nematerială a acestora.

Împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o ţară îndepărtată, cheltuind toţi banii pe care îi avea. 

O ţară îndepărtată! Această definiţie a condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm şi să ne-o impropiem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu este unică. Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie ea chiar foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului. Şi acela care se simte perfect „acasă” în această lume şi în viaţa ei, care niciodată nu a fost atins de dorinţa după o altă Realitate, nu va înţelege ce este pocăinţa.

Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi „obiectivă” a păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice. Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică astfel încât ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nicio semnificaţie sau putere reală. Acest „ceva” este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, înstrăinarea de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu.

Este uşor să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile, sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit şi că mi-am pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut.

Eu am primit de la Dumnezeu bogăţii minunate: întâi de toate, viaţa şi posibilitatea de a mă bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste şi cunoaştere; apoi – în Botez – noua viaţă a lui Hristos Însuşi; darul Sfântului Duh, pacea şi bucuria Împărăţiei veşnice.  Am primit cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin El cunoaşterea întregii Creaţii şi puterea de fi Fiul lui Dumnezeu. Şi toate acestea le-am pierdut, toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin „păcatele” şi „greşelile” personale, ci şi prin păcatul păcatelor, îndepărtarea dragostei mele de Dumnezeu, preferând „ţara îndepărtată” în locul minunatei Case a Tatălui.

Biserica este însă aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu: De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, spune Condacul acestei zile, întru răutăţi am risipit bogăţia ce mi-ai dat. Pentru aceasta, glasul desfrânatului aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi.

Şi atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce; …mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând în lacrimi: primeşte-mă ca unul din slujitorii Tăi.

O particularitate liturgică a acestei Duminici a Fiului Risipitor trebuie menţionată aici în mod special. La utrenia din Duminici, după solemnul dar veselul Psalm al Polieleului, cântăm tristul şi nostalgicul Psalm 136:

 La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion …

Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?

De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!

Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucurie mele.

Acesta este psalmul înstrăinării. El era cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. El a devenit cântecul omului atunci când realizează îndepărtarea lui de Dumnezeu şi, realizând aceasta, devine om din nou; cel ce nu poate fi niciodată pe deplin satisfăcut de nimic din această lume decăzută, care prin structură şi vocaţie este un pelerin al Absolutului.

Israelul mesianist actual împotriva poporului evreu? (Ciocnirea ideologică mondială (5))

Biblia este prezentul şi viitorul nostru!

(Episodul anterior:  https://paulghitiu2009.blogspot.com/2020/02/fractura-sistemului-imperial-american.html)

Opoziția dintre diaspora evreiască liberală și liderii israelieni

 de Youssef HINDI

Israelul contemporan, izolat diplomatic și constrâns la acţiune din punct de vedere militar[38], trece printr-o criză: aceea a opoziției interne față de comunitatea evreiască.

O parte din diaspora evreiască, care oferă fonduri pentru statul ebraic (și garantează, prin lobby-urile sale, sprijinul oferit de țările occidentale Israelului), percepe de ceva timp statul ebraic ca pe un pericol și o povară. De fapt, afirmarea tot mai scandaloasă a caracterului religios al statului evreu și legitimarea acestuia pe o bază biblică, politica sa de epurare etnică bazată pe Torah și pe Talmud[39], atrocitățile suferite de palestinieni… toate acestea contribuie la tendința de a spori ostilitatea față de Israel, şi, prin urmare, faţă de iudaism si de evrei în intreaga lume; prin urmare, acest lucru pune in pericol diaspora.

De aceea, președintele Congresului mondial Evreiesc, Ronald Lauder, care l-a finanțat pe Benjamin Netanyahu, l-a atacat de două ori în New York Times[40] în 2018. Iată cum a criticat el politica israeliană:

Evreii din noua eră au unit mândria noastră națională și afilierea noastră religioasă cu dedicarea față de progresul uman, cultura mondială și moralitate.

Conservatori și liberali, credem cu toții într-un sionism just și un iudaism pluralist care respectă fiecare ființă umană. Astfel, atunci când membrii actualului guvern israelian subminează alianța dintre iudaism și iluminare, aceștia anihilează chintesența existenței evreiești contemporane.” [41]

Pe lângă pericolul pe care Israelul îl reprezintă pentru evreii din întreaga lume, aceasta este o ilustrare a unei opoziții între evreii liberali, care apara un iudaism reformat, reprezentat aici de Lauder, si evreii ortodocşi, care au preluat puterea in Israel. Şi pe aceştia îi arăta Lauder cu degetul cand scria in martie 2018:

„Prin supunerea lui la presiuni din partea unei minorități din Israel, statul evreu îndepărtează o mare parte din poporul evreu.” [42]

În plus, valul suveranist care a cuprins Occidentul din 2016 a determinat Israelul să se repoziționeze în favoarea acestui populism european pe care încearcă să-l recupereze. Această încercare a fost ilustrată în special de o carte scrisă de jurnalistul israelian Anshel Pfeffer, corespondentul lui The Economist și editorialistul publicației israeliene Haaretz. Cartea sa, Bibi, este o biografie care îl pune în valoare pe Netanyahu, ale cărei trăsături Anshel Pfeffer le restabilește pentru a-l transforma într-un om de cultură, un vizionar strălucitor, un lider mondial și un exemplu de lideri politici precum Orban, Trump și Putin.

Într-un interviu intitulat „Pentru Trump, Putin, Orban… Netanyahu este ca un patriarh”[43] – acordat ziarului Libération, jurnalistul israelian argumentează că:

„Pentru Trump, Orban, Salvini, Duterte, Abe, Sau chiar Modi și Putin – o generație de lideri care contestă modelul occidental progresist bazat pe respectarea drepturilor omului – Netanyahu acționează ca patriarh, ca un model. Ei spun: “Acest tip a fost în funcție de mult timp, câștigând alegeri după alegeri și face ceea ce am dorit întotdeauna: Le-a spus stângii și mass-media să se ducă dracului. Consecința este că în clubul celor mari din această lume, liderii de tipul lui Macron sau al lui Merkel sunt în minoritate. Este mai dificil ca niciodată să-l influenţeze pe Netanyahu…”

Exact linia adoptată de Éric Zemmur, cântărețul francez al naționalismului israelian compatibil, care a explicat în mai 2018 pe postul de radio RTL (de mare audienţă), în timp ce israelienii trăgeau de zor în demonstranții palestinieni: „Israelul este ținta privilegiată a mass-mediei occidentale care continuă să denunțe brutalitatea metodelor democrației neliberale… Dar la Budapesta, ca la Varșovia, la Moscova, ca la Ierusalim, oamenii votează masiv pentru guverne pe care aceste mari instituții de presă le denigrează.” [44]

Dar nu toți evreii sunt mulțumiți de apropierea pe care Israelul încearcă să o facă cu suveraniştii europeni. Printre aceștia, liberalii, aripa stângă, protestează împotriva acestei alianțe cu populiștii pe care îi consideră „antisemiți”. Desigur, pentru că au în vedere că naționalismul european istoric nu este chiar filosemit…

În 19 septembrie 2018, ziarul Haaretz a publicat un articol intitulat „Statul Israel împotriva poporului evreu”[45]. Iar ziarul de stânga israelian este alarmat:  “Israelul s-a aliniat cu regimurile naționaliste, chiar și antisemite… un cutremur zguduie încet lumea evreiască.”

Şi Haaretz reamintește că, în secolul al XVIII-lea, evreii au început să joace un rol decisiv în promovarea universalismului, deoarece universalismul le-a promis emanciparea din subordonarea lor politică. Prin universalism, evreii puteau, în principiu, să fie liberi și egali cu cei care i-au dominat. Din acest motiv, in secolele care au urmat, evreii au participat in mod disproportionat la cauzele comuniste si socialiste. De aceea evreii au fost cetățeni model în țări precum Franța și Statele Unite. Cu toate acestea, istoria evreilor în calitate de promotori ai luminismului și ai valorilor universale se apropie de sfârșit. Suntem martorii uimiți ai noilor alianțe dintre Israel, facțiunile evreiești ortodoxe din întreaga lume și un nou populism global, în care etnocentrismul și chiar rasismul au un loc central.”

Printre noii „prieteni” ai Israelului se numără și Ungaria lui Viktor Orbàn. Acesta din urmă, care a devenit un dușman înverșunat al magnatului financiar evreu american (de origine maghiară), maestru al revoluțiilor  colorate, George Soros, a găsit în această luptă un aliat în persoana lui Benjamin Netanyahu.

După cum a subliniat cercetătorul Pierre-Antoine Plaquevent, Israelul îl sprijină pe Orbán împotriva lui Soros, în schimbul promisiunii guvernului maghiar de a lupta prin toate mijloacele împotriva creșterii antisemitismului și antisionismului[46]. Într-un discurs public, Orbán a inclus Israelul pe lista Națiunilor care se opun lui Soros[47].

Dar evreii liberali, reprezentați de Haaretz, nu cred în această prietenie israelo-maghiară:

Sub guvernul lui Viktor Orbán, Ungaria dă semne îngrijorătoare de legitimizare a antisemitismului. În 2015, de exemplu, guvernul maghiar și-a anunțat intenția de a construi o statuie comemorativă a lui Balint Homan, un ministru al Holocaustului care a jucat un rol decisiv în uciderea și deportarea a aproape 600,000 de evrei maghiari. Departe de a fi un incident izolat, doar câteva luni mai târziu, în 2016, a fost ridicată o altă statuie în onoarea lui Gyorgy Donáth, unul dintre arhitecții legislației antievreiești din timpul celui de-al doilea război mondial.

Prin urmare, nu este surprinzător să auzim că Orbán utilizează retorica antisemită în timpul realegerii sale în 2017, în special împotriva lui George Soros, filantropul evreu miliardar americano-maghiar care sprijină cauze liberale, inclusiv deschiderea granițelor și imigrația. Revigorând clişee antisemite cu privire la puterea evreilor, Orbán acuză Soros de faptul că hrăneşte intențiile de subminare a Ungariei.

Paradoxal, Haaretz, un ziar de stânga «universalist», îl critică pe Netanyahu pentru  că„preferă aliații politici (Orbán) membrilor tribului său [Soros]”.

Aceeași critică I se face lui Netanyahu cu privire la apropierea sa de Polonia și de președintele filipinez Rodrigo Duterte, “un om care se compară cu mândrie cu Hitler”.

Din punctul de vedere al evreilor liberali, această strategie politică a Israelului pune în pericol structura tripartită care fundamentează doctrina politică israeliană pe: comunitățile evreiești din diasporă, interesele de securitate ale Israelului și alianțele în politica internațională cu puterile democratice ale lumii.

Șoah, ridicată la rang de nouă religie seculară (cu ritualurile și locurile sale de pelerinaj) într-un Occident decreștinat, joacă rolul de ciment ideologic care menține această structură doctrinară, astăzi fragilizată.

Prin urmare, politica actuală a Netanyahu riscă să decupleze de la o întreagă secțiune de comunități evreiești care oferă sprijin politic, intelectual și financiar Israelului. De acum înainte, statul evreu, care a început încet, dar sigur, o schimbare religioasă (sau mai degrabă o întoarcere) din 1967, a devenit o țară condusă de mesianiști fanatici; prin urmare, logic ea trebuie să sfârșească prin a se decupla de la ramura liberală a iudaismului. Israelul se întoarce la rădăcinile sale adevărate: religia evreiască și emanația sa mesianică[48].

Este o alegere pe care istoria o impune Israelului, o alegere periculoasă, deoarece agravează izolarea sa, care ar putea costa foarte mult atât pe el cât și diaspora evreiască.

Youssef Hindi este istoric al religiilor, politolog și geopolitolog. Specialist în mesianism și implicațiile sale istorice, politice și geopolitice, cercetările sale inovatoare au pus în lumină originile ideologiilor moderne, inclusiv asupra sionismului, socialismului și republicanismului francez. De asemenea, este autorul a numeroase articole prospective privind relațiile internaționale, dar și al mai multor cărți, inclusiv „Occident et Islam” și „La Mistique de la Laïcité”

 .

[38] Voir : Y. Hindi, Chroniques du sionisme.
^[39] Sur le sujet, lire : Y. Hindi, « Aux origines religieuse de la politique israélienne. Expansionnisme et épuration ethnique », Geopolintel, 24/07/2018 : http://www.geopolintel.fr/article2022.html
^[40] https://www.nytimes.com/2018/03/18/opinion/israel-70th-anniversary.html?rref=collection%2Ftimestopic%2FIsrael&action=click&contentCollection=world&region=stream&module=stream_unit&version=latest&contentPlacement=1&pgtype=collection
^[41] https://fr.timesofisrael.com/quand-celui-sans-qui-netanyahu-ne-serait-pas-netanyahu-le-critique-ouvertement/
^[42] https://fr.timesofisrael.com/lauder-la-mort-de-la-solution-a-2-etats-est-une-grave-menace-pour-israel/
^[43] http://www.liberation.fr/debats/2018/07/19/anshel-pfeffer-pour-les-trump-poutine-orban-netanyahou-fait-office-de-patriarche_1667588
^[44] https://www.youtube.com/watch?v=pOUEzNTegvY
^[45] https://www.haaretz.com/amp/israel-news/.premium.MAGAZINE-the-state-of-israel-vs-the-jewish-people-1.6470108?__twitter_impression=true
^[46] Pierre-Antoine Plaquevent, Soros et la société ouverte, Le retour aux sources, 2018, pp. 325-328.
^[47] Cf. P.A. Plaquevent, op. cit. pp. 327-328.
^[48] Cf. Youssef Hindi, Occident & Islam – Tome I : Sources et genèse messianiques du sionisme, Sigest, 2015.