Emigraţia românească, ca armă a celor ce vor dispariţia românilor ca neam şi dezmembrarea României

Deşi emigraţia românească trăieşte, munceşte, naşte, moare, mănâncă, doarme, se distrează în Italia, Germania, Franţa, Spania, Marea Britanie etc., nu aflăm nimic depre ce părere are ea despre Salvini, Macron, May şi Brexit, Merkel, Pedro Sanchez. Despre globalizare, integrarea UE sau suveranism. Despre vestele galbene. Despre situaţiile politice interne din aceste state. Nici despre islamizarea Europei, sau despre relaţiile acesteia cu SUA, Rusia, Turcia. Emigraţia românească trăieşte acolo ca şi cum nu ar exista.

Dar iată că ea există când e vorba de România (veţi zice normal), despre care se informează cu câte ceva de la televiziunile, recunoscute peste tot, mincinoase şi din gură în gură; dar nu din viaţa de zi cu zi. Aflăm astfel de la o vreme că emigraţia românească are păreri, poziţii, judecăţi asupra situaţiei din România, vrea una sau alta şi întreprinde şi acţiuni – de exemplu, mitinguri pentru dărâmarea guvernelor. În principiu, nimic rău, iarăşi normal, atât timp cât trompetele care ne transmit aceste păreri şi organizatorii acţiunilor nu ar fi figuri dubioase din societatea civilă, organizaţii finanţate de diverse reţele ca Soros, USAID, Departamentul de Stat (recunoscute pentru manipularea grosolană, loviturile de stat şi confruntările sângeroase din diverse ţări) şi televiziunile, cum ştim, mincinoase. Nimic nu ne dovedeşte că majoritatea emigraţiei româneşti are o părere sau alta. Şi atunci avem o problemă, una gravă, asupra căreia voi reveni mai târziu.

Cele ce urmează nu se adresează emigranţilor, ci celor de aici, care, conştient sau inconştient, se lasă manevraţi de o anumită punere în ecuaţie a temei emigraţiei în dauna ţării. Ca să nu pierdem vremea (deşi, la câtă opacitate este acum în oameni, greu de crezut că nu se va întâmpla) cu discuţii sterile şi nesfârşite despre mine şi ideile mele, vă propun:

Următorul exemplu simplu de înţeles: Nişte părinţi au zece copii; doi dintre ei cresc şi pleacă în lume, ceilalţi rămân în grija părinţilor. Cei care au plecat sunt în continuare parte din familie, legăturile nu pot fi şterse, orice ar fi, niciodată, dar ei sunt de acum pe picioarele lor şi va trebui să se îngrijească de propriile familii. De familia de origine se îngrijesc părinţii.

Următoarea declaraţie: Cei plecaţi, buni sau răi, cu drag de România sau nu, rămân aproapele meu, prietenii mei, fraţii mei, îi iubesc, sufăr şi mă bucur cu şi pentru ei, le doresc tot binele posibil, dar, eu aici trăind, sunt pe poziţia unui părinte care trebuie să aibă grijă de cei rămaşi în ograda lui. Am rude apropiate şi îndepărtate, prieteni şi cunoscuţi plecaţi; unii înainte de 1989, alţii după. Dacă înainte acceptam plecarea ca o evadare, o şansă de a trăi şi de a te împlini în libertate (vedem acum cam câtă!), după 1989 m-a durut şi mă doare sufletul pentru fiecare plecat.

 Şi următoarea relatare: În 1981 mi-am depus cererea de emigrare în SUA. Pentru cei de sub 50 de ani e greu de înţeles cam ce însemna să faci o astfel de cerere în plin regim comunist, care părea definitiv şi revocabil. În 1983, fără nicio presiune din afară, ca urmare a unor încurajări că am ceva har în a scrie – literatură, evident – printre care şi de la cel mai apreciat critic al perioadei, Nicolae Manolescu, am decis să rămân şi să scriu, pentru ca prin scris să-i trezesc şi pe alţii din jurul meu. La fel de greu este  să înţelegi ce însemna să faci o astfel de cerere şi apoi să te răsgândeşti în favoarea unei dizidenţe. În 1984 am fost chemat la miliţie la paşapoarte că să-mi dea spre completare formularele de plecare. Le-am spus că renunţasem, ceea ce şi anunţasem printr-o scrisoare trimisă lor. Ceva ani mai târziu, am primit la serviciu vizita unui personaj din comisia interministerială  pentru aprobarea dosarelor de emigrare, care mi-a spus că în continuare pot să plec oricând şi că aş putea începe chiar o afacere cu care să ajut România (probabil filiera DIE pentru plasare de bani în afaceri). I-am spus şi lui (între timp debutasem cu proză la Cartea Românească) că vreau să rămân, să scriu şi să schimb comunismul.  Nu am să vă povestesc frământările, temerile, angoasele, unor perioade de dinainte de a face pasul spre plecare şi pe urmă înainte de cel de a rămâne. Cele de mai sus le pot dovedi cu extrase din dosarul meu de la securitate.

Mituri, discriminări, manipulări, daune aduse României

Oricum ai privi-o, viata unui emigrant are o componentă tragică: separarea brutală de mediul cunoscut, sclavia pe plantaţiile cu aer condiţionat sau de pe câmpurile agricole ale capitalistului nemilos, adaptarea la alte obiceiuri şi reguli, copii lăsaţi de izbelişte, cu viitorul terminat din cauza traumelor, a lipsei iubirii materne (mai ales), a compensării cu bani a lipsei părinţilor (bani folosiţi pentru mai multă pierdere). Mărturisite sau nu, conştientizate sau nu, în această ecuaţie pulsează extrem de multă suferinţă, durere, traumă adesea irecuperabilă. De aceea despre tema emigraţiei trebuie să vorbim fără patimi, fără a ne lăsa manipulaţi, cu echilibru, dar cu sinceritate. Lozincile, manipulările, exacerbarea unor nemulţumiri, corecte sau prost acumulate, nu folosesc nimănui.

Dezvăluirile despre utilizarea unei părţi a emigraţiei româneşti din Occident, atât la alegerile din 2014 cât şi la cele din 2016, sau recentele europene, ca armă politică de către organizaţii politice, civice şi de informaţii externe în colaborare cu similarele lor româneşti, au adus în spaţiul public o necesară discuţie despre statutul emigraţiei în raport cu ţara mamă. După cum era normal, având în vedere de unde a pornit, discuţia s-a cantonat mai ales pe problema votului. Dar tema relaţiei emigraţie – România este mult mai complexă, iar interesul meu pentru a o aborda nu a pornit atât de la vot, cât, după cum veţi vedea, de la o altă dimensiune a ei.

99 % dintre emigranţii de după 1989 sunt emigranţi economici şi cea mai mare parte dintre ei, exceptând escrocii, leneşii cronici, hoţii şi interlopi mafioţi, muncesc din greu. În cei 1 % intră şi nişte emigranţi vocaţionali, câţiva bolnavi netratabili în ţară. Nu supravieţuirea, ci dorinţa de mai bine, banii mai mulţi,  decât cei absolut necesari, i-au pus pe calea „pribegiei” pe cei mai mulţi. 

Nimic condamnabil, o dorinţă firească. Problema e că devii dependent uşor de bani, vrei mereu mai mulţi şi nu mai judeci decât prin prisma acestui mai mult. În România, în ultimii trei ani au crescut substanţial salariile, chiar şi pe anumite segmente din sectorul privat, mai ales acolo unde există un deficit de forţă de muncă. În învăţământ, care trăieşte încă şi cu suplinitori fără pregătirea necesară, salariile sunt bune. La fel în sănătate. O ofertă de,  pe ansamblu stat-privat, spre 1 milion de locuri de muncă, cu un salariu la, adesea, peste jumătate din cât primesc în Vest şi cu cheltuieli mult mai reduse, căci ar fi acasă, nu îi atrage totuşi pe cei plecaţi. Şi nici combinaţia dintre această posibilitate de câştig, substanţial îmbunătăţită faţă de trecutul îndepărtat sau apropiat, şi dorul de ţară. Sau copiii lăsaţi aici.

Banii trimişi în ţară, bineveniţi pentru că au uşurat viaţa rudelor rămase acasă, s-au întors în cea mai mare parte în Occident şi au sporit acolo dezvoltarea, iar aici inflaţia, prin creşterea consumului nesusţinută de producţie, salarii şi impozite interne.

Ce s-a întâmplat cu cei mai mulţi dintre aceşti bani? S-au cumpărat maşini, electrocasnice, mâncare, produse de uz casnic, haine etc. importate. S-au construit, renovat, extins case, dar şi aici proporţia covârşitoare a cheltuielilor a fost făcută pe materiale, echipamente, aparatură, mobilier, decoraţiuni, dispozitive, aduse din afară. Banii emigranţilor au fost buni, au avut şi ei un aport pozitiv – măcar la supravieţuirea sau viaţa mai bună a rudelor rămase în ţară - dar nu ei au salvat România, ci tot munca celor de aici.

În raport cu cei rămaşi aici, cei plecaţi beneficiază de un tratament de discriminare pozitivă. Doar două exemple.

Cu ei s-au cheltuit bani pentru şcolarizare şi formare profesională, bani al căror număr depinde de nivelul atins: una e să pleci cu 7 clase, alta cu facultatea de medicină. Banii au venit de la noi toţi. Unii rămân aici şi muncesc în continuare şi susţin statul cu banii lor, alţii au plecat sau pleacă cu banii pe care cu toţii i-am băgat în ei şi de ei profită, până la epuizare, moarte sau întoarcere prea târzie, statele în care se stabilesc. Veţi zice: Dreptul lor! Aşa e. Dar....

Vor fi unii (sunt deja), care, după ce au lucrat câţiva ani aici, şi-au petrecut majoritatea perioadei de muncă afară. Apoi vor reveni. În toată această perioadă nu au contribuit la sistemul social şi de sănătate, dar odată reveniţi, vor beneficia, cel puţin de cel de sănătate la fel ca toţi cei care au muncit aici şi au fost aspru impozitaţi. E dreptul lor, nu-i aşa? Poate....

Ştiu că e neplăcut să descoperi ca frate sau soră mai mare că nu mai eşti tu, ci cel mai mic răsfăţatul familiei; dar ăsta e cursul normal al vieţii. Unii emigranţi aşteptă să fie în continuare răsfăţaţi, să facă ţara pentru ei – ei nefăcând nimic pentru ţară, ci tot pentru ei – dar nu se mai poate. Goliciunea motivaţiei că nu au joburi bune în ţară se vede din chiar refuzul de a se întoarce în sectoarele deficitare şi bine plătite. De aceştia se folosesc duşmanii României pentru a crea iluzia unei teme care îi adună pe toţi emigranţii pe o aceeaşi poziţie. Şi nu e aşa; nu e de loc aşa. Dar, prin aceste excepţii, tema prinde, se răspândeşte, are efecte. Iar tema este: îndeplinirea tuturor cererilor şi condiţiilor puse de Occident, recte UE.

Emigraţia ca armă pentru distrugerea neamului şi dezmembrarea ţării

Nu toate cele de mai de sus şi altele conjugate lor mă supără, căci după cum unii ştiţi, alţii puteţi verifica, nu am scris până acum despre emigraţia românească. Nici manevrarea câtorva zeci de mii de emigranţi; în definitiv, în ţară, sunt manevrate milioane. Nu votul lor pentru sau împotrivă.

Supărarea  s-a născut atunci când am constatat că tema emigraţiei ca ansamblu (prezentată ca fiind diaspora, căci sună mai bine, deşi cei mai mulţi care ajung acolo vor să se piardă cât mai repede printre localnici, nu să formeze o adevărată diasporă) a devenit o armă în mâna celor care vor să distrugă România, distrugându-i poporul şi luând-o complet în stăpânire.

Când mi se spune că diaspora susţine una sau alta (deşi e complet neadevărat, emigraţia românescă fiind cele mai puţin organizate), că diaspora vrea asta sau aia, că diaspora şi rudele ei de acasă au alte planuri, în care România nu înseamnă decât o vacă de muls.

Când am constatat că nu mai pot face – eu ca cetăţean, ca politician, ca prim-ministru, ca preşedinte - ce e nevoie pentru a salva România pentru că supăr emigraţia şi pe rudele ei de acasă.

Când mi se spune că România nu-şi poate revendica independenţa în cadrul UE şi, dacă nu i se acordă şi  continuă să primească doar ciocane în cap şi pretenţii de cedare a pământului şi resurselor, nu poate ieşi din UE pentru că: Ce fac emigranţii şi rudele lor dacă, de exemplu, UE ne bagă iar paşapoarte? Păi ce să facă, să-şi ia paşapoarte!

Adică România ar trebui să rămână în UE, indiferent de acţiunile ample de distrugere a sufletului copiilor prin toate ideologiile neo-marxiste (educaţie sexuală, identitate de gen, homosexualitate, pedofilie, eutanasie, avort la orice vârstă a fătului etc.); indiferent dacă economia proprie e aproape nulă şi este luată în stăpânire de corporaţiile internaţionale şi rămânând în UE nu poţi dezvolta o economie proprie; indiferent de faptul că ni se ia pământul de sub picioare, ne sunt decapitate pădurile şi ne sunt confiscaţi munţii. Adică, indiferent de faptul că în UE nu voi putea nici să-mi salvez copiii şi, deci, neamul, nici să fac ceea ce trebuie pentru a mă ridica economic.

Mă întorc la exemplul de la început: părinţii sunt, în final, singurii care pot şi trebuie să decidă cum îşi cresc copiii rămaşi acasă, nu cei care au plecat şi au o altă viaţă. Am mai spus-o: sunt fraţii noştri, îi iubim, le dorim binele, le vom oferi ajutorul, dacă au nevoie, dar din momentul în care au ales să se stabilească în altă ţară, drumurile noastre se despart. Emigraţia poate veni cu sfaturi, ajutoare, participare directă la reconstrucţia României, dar nu poate să ne impună ce şi cum să facem noi aici. Eu sunt cel care trebuie să am grijă de copiii de acasă, de ţară. 

În acest moment, tema „emigraţia românească” a devenit, din păcate, o armă împotriva României. Ticăloşii, care vor să pierim ca neam şi ca ţară, se folosesc din plin de ea. Un partid care ar vrea „să iasă la bătaie” pe bune pentru România este ameninţat cu astfel de lozinci. Ba chiar cu fugărirea, ciomăgirea, omorârea membrilor săi de către unii emigranţi şi rudele lor.

În aceste condiţii, oricât aş deranja pe unii sau pe alţii, personal nu pot lăsa prădătorii, deghizaţi în prieteni şi parteneri europeni, să hăcuiască ţara asta până la dispariţie şi să-i sugă şi ultima picătură de sânge doar pentru altfel le-aşproduce neplăceri şi i-aş supăra pe emigranţi şi pe familiile lor de aici. (Ceea ce de fapt nici nu e adevărat decât în marje periferice.)

Nu pot accepta să fim în continuare jigniţi, furaţi, tâlhăriţi la drumul mare, ciomăgiţi, minţiţi grosolan, pregătiţi pentru a deveni unii străini, alţii sclavi în ţara asta, doar pentru a nu deranja visele materialiste ale unora dintre cei care au părăsit-o, transformaţi în mercenari ai unei cauze îndreptate împotriva României.

Cât despre vot, voi reveni cu un alt text. Deocamdată, foarte simplificat, susţin ideea suspendării dreptului de vot pe perioada în care emigrantul român locuieşte, munceşte, stă majoritatea timpului în străinătate. Când ar trebui să fie atent şi să participe la viaţa politică a ţării gazdă. Măcar pentru faptul că acolo vor trăi copiii lui.

Vrei să dai o lovitură de stat? Sună la Washington! (Firul roşu care îi uneşte pe Ceauşescu, Miloşevici, Vucic, Maduro, Dragnea...)

Revoluţii portocalii, de catifea, roz, de primăvară, de toamnă, de iarnă, sau revoluţii pur şi simplu; în cazul tuturor puteţi fi siguri că sunt opera „maeştrilor cântăreţi” din sistemul de dominaţie şi represiune mondială finanţat şi instrumentat prin intermediul aparatului de stat al SUA de către  crima organizată globalistă. Departamentul de Stat, Departamentul Apărării, Pentagonul, CIA, FBI, NSA, NED (National Endowment for Democracy), USAID, NSC (National Security Council), Stratfor, OTI (Office of Transition Initiatives), DRG (Democracy Research Guide), ICNCR (International Center on Nonviolent Conflict Resources) şi alte zeci de consilii, comitete, fundaţii, think-tankuri construite, coordonate şi copios finanţate de primele şase structuri amintite mai sus, plus sute de organizaţii subversive construite de şefi mafioţi, ca Soros, cu bani de la statul american şi din puşculiţa proprie (alimentată prin scheme „economice” criminale) au participat şi participă cu mare râvnă la distrugerea tuturor celor care nu se supun mafiei globaliste.

Dacă vă întoarceţi înapoi spre schimbările de regim din Europa de Est şi Centrală (inclusiv din fosta URSS), spre războaiele iugoslave şi apoi către cel împotriva Serbiei, către toate revoluţiile, loviturile de stat, războaiele „pentru democraţie” veţi găsi urmele cu miros de moarte, suferinţă şi distrugere ale „unităţilor de criminali profesionişti” ale acestei mafii criminale globale.

Într-o carte „PLANURILE AMERICII PENTRU HEGEMONIA MONDIALĂ”, lansată în toamna anului trecut, şi pe care acum o pregăteşte pentru tipărirea în limba engleză, Calistrat M. Atudorei face o amplă cercetare asupra marşului spre dominaţia mondială a statului american în calitatea sa de instrument al mafiei mondiale. În susţinerea afirmaţiilor mele de mai sus redau câteva fragmente din noul capitol al acestei cărţi, dedicat războiului împotriva Venezuelei, fragmente din care vom înţelege mai bine evenimente trecute şi prezente din Serbia (doborârea lui Miloşevici şi acum încercarea de lovitură de stat împotriva lui Vucici), sau de la noi: cum s-a dezvoltat atât de rapid şi de violentă mişcarea REZIST, construcţiile USR, PLUS-Cioloş, mulţimea de ong-uri din zonă pentru democraţie şi drepturi speciale ale omului, cum se organizează manifestaţii cu scop de doborâre a guvernului, ca acea din 10 august 2018 (dar nu singura), şi, în general, cam câtă crezare trebuie să dăm pretinsei lupte pentru „democraţie”, împotriva corupţiei, pentru binele poporului etc.

Mai multe documente desecretizate de Wikileaks scot în evidență o verigă esențială între NED (National Endowment for Democracy) și evenimentele actuale din Venezuela. Este vorba despre faptul că grupările de opoziție, pe care le vedem foarte active, sunt puse în mișcare de agenți care au fost sistematic antrenați de o organizație specializată în „regime change” și care execută la comandă astfel de acțiuni în toată lumea. Organizația respectivă se numește CANVAS și are două fațete. Pe de o parte are o activitate publică, pe baza căreia pretinde că ajută la implementarea democrației prin modalități non-violente. De aici îi provine și numele: Center for Applied Non-Violent Action and Strategies (CANVAS). Pe de altă parte, fiind generos finanțată de structuri guvernamentale și non-guvernammentale, elaborează programe extrem de incisive pentru a răsturna de la putere guverne care nu sunt pe placul celor care plătesc operațiunea. CANVAS provine dintr-un nucleu ce a executat misiuni de regime change în Europa de Est la sfârșitul anilor ’90 și care s-a numit OTPOR (în limba sârbă înseamnă rezistență). OTPOR a pornit de la un grup de studenți din Belgrad care se opuneau lui Slobodan Milosevic. Dar după ce au fost finanțați de „US soft power organizations”, mișcarea a prins proporții naționale.

Datele scurse de WikiLeaks de la agenția de securitate Stratfor conțin un email din februarie 2010 în care este explicată natura reală a CANVAS: 

„Ei sunt conectaţi la surse de finanţare din US cum sunt NED, Freedom House şi Albert Einstein Institute şi, prin acestea, de U.S. Agency for International Development şi U.S. Department of State. După ce l-au răsturnat pe Miloşevici, puştii care conduceau OTPOR au crescut, şi-au luat costume şi au construit CANVAS - Center for Applied Non-Violent Action and Strategies... sau, cu alte cuvinte un grup  "export-a-revolution" care a pus seminţe3le pentru un număr de revoluţii colorate. (site-ul lor: http://www.canvasopedia.org/) Sunt în continuare agăţaţi la finanţarea americană şi călătoresc în jurul lumii pentru a răsturna „dictatori” şi guverne autocrate (cele care nu sunt pe placul SUA)^[i].”

Informații suplimentare despre OTPOR / CANVAS apar într-un email desecretizat în 2013 de WikiLeaks, tot de la agenția Stratfor, care dezvăluie că „au fost implicaţi în numeroase mişcări pro-democraţie din jurul lumii (cel mai eficient în Ucraina şi Georgia, dar de asemenea în Belarus, Venezuela, Zimbabwe, Iran, Liban, Azerbaigian şi Tibet). Sunt sprijiniţie de Albert Einstein Institution, Democracy Research Guide, International Center on Nonviolent Conflict Resources, International Republican Institute şi the National Democratic Institute for International Affairs. Au primit de asemenea finanţare şi antrenament de la CIA în timpul acţiunilor anti-Milosevic din 1999/2000”^[ii].

Bineînțeles, agenția de securitate Stratfor contribuia în mod activ la demersurile CANVAS (fosta OTPOR), lucru de altfel logic dacă avem în vedere că, așa cum tot date desecretizate de WikiLeaks au evidențiat, Stratfor este un fel de „shadow CIA”^[iii]. Oficial, Stratfor is „a wellknown U.S. private intelligence firm (the name comes from Strategic Forecasting, Inc.) founded in 1996 in Austin, Texas, by George Friedman”.

Faptul că OTPOR era încă din anul 2000 masiv finanțată de Statele Unite a apărut inclusiv în știrile mainstream. Un articol din noiembrie 2000 al New York Times menționează explicit că NED, USAID sau The International Republican Institute au oferit zeci de milioane de dolari pentru succesul protestatarilor din OTPOR în Europa de Est. Conform NYT, un oficial al National Endowment for Democracy, pe nume Paul B. McCarthy, a spus pe șleau că "from August 1999 the dollars started to flow to OTPOR pretty significantly."^[iv]

Implicarea concretă a OTPOR în încercarea de schimbare de regim din Venezuela este evidențiată de un articol al Stratfor, publicat chiar pe site-ul agenției, în octombrie 2007. Articolul informează că cinci studenți din Venezuela au fost antrenați în Belgrad de OTPOR (între timp rebotezată CANVAS) în anul 2005. Într-o manieră foarte pozitivă, Stratfor transmite că perspectiva antrenamentului era ca printr-un angajament pe măsură, să fie atins obiectivul de „a declanşa o revoluţie ân Venezuela”. Articolul redă și un fel de criteriu obiectiv care trebuie atins: „atunci când vezi studenţii de la cinci universităţi venezuelene organizând simultan demonstaţii, vei şti că antrenamentul s-a terminat şi a început activitatea reală”^[v].

Și într-adevăr, la doar doi ani după aceea urmau să se vadă rezultatele. Potrivit unui studiu^[vi] atent documentat al jurnaliștilor Max Blumenthal^[vii] și Dan Cohen^[viii], astfel de antrenamente conduse de CANVAS, supervizate de Stratfor și masiv finanțate de NED (plus alte organizații în principal din SUA), au condus în anul 2007 la puternice frământări sociale în Venezuela. Au fost mai întâi masivele proteste din fața Radio Caracas Televisión (RCTV) din 19 mai 2007. După care nemulțumirea indusă populației a fost direcționată către organizarea unui referendum. Referendumul a avut loc în 2 decembrie 2007, totuși populația a rămas de partea lui Chavez. Dar eforturile din culisele democrației au continuat. Dirijați îndeaproape de „US-backed class of regime change activists”, noul val revoluționar a constituit mișcarea “Generation 2007”, cunoscută și ca ”mișcarea studenților”. Manifestațiile studenților protestatari dădeau rezultate atât de eficiente, încât încă de la apariția lor în spațiul public, the ambasadorul american în Venezuela, William Brownfield, a trimis un email^[ix], în iunie 2007, către State Department, National Security Council and Department of Defense, în care lăuda “Generation of ’07”. Brownfield era foarte mulțumit că studenții „au manipulat cu succes nemulţumiri populare” față de Chavez, pe care au reușit să îl forțeze „to (over)react”.

Manifestațiile Genneration 2007 erau complet diferite de protestele obișnuite. Includeau felurite tehnici prin care instigau la violență sau foloseau metode scandaloase, pline de vulgarități provocatoare, pentru a atrage atenția populației. Presa^[x] din Venezuela consemnează de exemplu că la una dintre manifestațiile susținute în 2009 de G7 contra regimului Chavez, protestatarii au urmărit să șocheze scoțându-și pantalonii și expunându-și posteriorul.

Genneration 2007 îi includea pe Juan Guaido şi Leopoldo López. În 2009 Lopez a fondat the Popular Will (Voluntad Popular), cu Guaido ca membru proeminent.

Generation 2007 și Popular Will au constituit structuri de bază în jurul cărora s-a organizat opoziția. În realitate planurile de acțiune erau foarte atent stabilite și coordonate de experții în regime change din CANVAS și Stratfor. Totuși, o importantă parte a acestor planuri a fost interceptată de WikiLeaks. Dintr-o astfel de scurgere de date este elocvent un raport trimis în septembrie 2009 de la CANVAS către Stratfor. Raportul prezintă detaliat indicații despre cum ar putea fi speculate situațiile din Venezuela pentru a-l da jos pe Chavez. Încă de la început se pune în vedere că „o cheie către slăbiciunea lui Chavez este declinul din sectorul electricităţii”, ceea ce are potențialul de a duce la pene de curent. Situația este văzută ca o mare oportunitate, the watershed event (!).

Sunt de asemenea oferite indicații precise și detaliate, structurate pe puncte, în vederea implicării în alegerile parlamentare ce urmau peste doar trei zile, în 26 septembrie 2010. Printre aceste indicații figura o listă cu „potential opposition allies” și una cu „list of issues with potential to be exploited in the campaign”. Se explică de asemenea că „două metode principale pentru a crea teamă şi dependenţă sunt prin ameninţarea cvu pericolul unei intervenţii internaţionale şi utilizarea presiunilor economice”^[xi].

Adică exact ceea ce se întâmplă acum.

---

[i] The Global Intelligence Files - Re: INSIGHT - VENEZUELA: CANVAS analysis

Released on 2012-06-18– WikiLeaks, mail from Marko Papic to Fred Burton, sent Tuesday, February 02, 2010, https://wikileaks.org/gifiles/docs/17/1713359_re-insight-venezuela-canvas-analysis-.html

[ii] The Global Intelligence Files - Information on CANVAS – WikiLeaks, Released on 2013-02-13, 126766_Info on CANVAS.doc, https://wikileaks.org/gifiles/docs/17/1792423_information-on-canvas-.html

[iii] Ben Makuch, Stratfor, a.k.a 'Shadow CIA,' Had Contracts With 13 Federal Departments: WikiLeaks, Huffington Post, December 15, 2013, https://www.huffingtonpost.ca/2013/12/15/stratfor-canadian-government_n_4449505.html?guccounter=1

[iv] Roger Cohen, Who Really Brought Down Milosevic?, The New York Times, November 26, 2000, https://archive.nytimes.com/www.nytimes.com/library/magazine/home/20001126mag-serbia.html

[v] *** Venezuela: The Marigold Revolution?, Stratfor, October 5, 2007, https://worldview.stratfor.com/article/venezuela-marigold-revolution

[vi] Dan Cohen, Max Blumenthal, The Making of Juan Guaidó: How the US Regime Change Laboratory Created Venezuela’s Coup Leader, TheGrayZone, January 29, 2019, https://thegrayzone.com/2019/01/29/the-making-of-juan-guaido-how-the-us-regime-change-laboratory-created-venezuelas-coup-leader/

[vii] Max Blumenthal is an American author, journalist, and blogger, awarded the 2014 Lannan FoundationCultural Freedom Notable Book Award. He was formerly a writer for AlterNet,[3] The Daily Beast, Al Akhbar, and Media Matters for America

[viii] Dan Cohen is an American author, journalist, and blogger. A Washington DC-based journalist, he works for RT America. He distributed video reports and print dispatches for outlets including Mondoweiss, The Electronic Intifada, The Nation, AlterNet, Middle East Eye, Grayzone Project, Al Jazeera English, and Vice News

[ix] Public Library of US Diplomacy, WikiLeaks, email from June 8, 2007, https://wikileaks.org/plusd/cables/07CARACAS1128_a.html

[x] Laboratorio de Comunicación, Los culos de la derecha venezolana (estudiantes Manos Blancas) al aire contra Chávez, OrhPositivo, 03/10/2009, https://orhpositivo.wordpress.com/2009/10/03/los-culos-de-la-derecha-venezolana-al-aire-contra-chavez/

[xi] Idem 20, VZ elections