OAMENI POLITICI CREŞTINI, NU POLITICIENI DE MUCAVA, SLUGI ALE MAFIEI BANCARE GLOBALISTE

Toată lumea este de acord că trebuie un alt soi de politică şi, prin urmare de politicieni. Sintagma curentă este cea de "nouă clasă politică".  Toţi o folosesc, dar nimeni nu o defineşte clar.

Politica este în final administrarea treburilor unui stat şi se poate face în felurite formule instituţionale. În ceea ce priveşte însă rezultatele acesteia, putem despărţi ca existând două tipuri: politica dusă pentru avantajele unui număr redus de beneficiari din societate, grupaţi în reţea mafiotă politicieni-oameni de afaceri-funcţionari, şi cea dusă pentru avantajele întregii societăţi. Pentru o astfel de politică este însă necesar ca omenii implicaţi să fie ei înşişi devotaţi binelui întregii societăţi şi fiecărui membru în parte. 

Acum, de exemplu, ni se spune că trebuie să înlocuim corupţii cu cei pro-Europa, de parcă a fi pro-european - într-o Europă măcinată de o deviere gravă către autodistrugere, cu grave probleme de spiritualitate şi de moralitate, cuprinsă de un duh nihilist terminator - ar garanta şi o politică pentru oameni. Realitatea din Occident ne arată însă exact contrariul.   

Da, avem nevoie de o politică nouă şi de alţi oameni politici; dar avem nevoie de o politică aşezată pe un fundament creştin care să plece de la faptul simplu că există şi ceilalţi şi că trebuie să lucrăm şi să trăim pentru ei. Avem nevoie de oameni politici îndreptaţi spre aproapele lor.

Grija faţă de celălalt, (grijă izvorâtă nu din activism, ci din credinţa în Dumnezeu, în lumea Lui şi în ordinea Lui în care eşti parte) interesul constant pentru el pornit din iubirea creştină, aşa cum am definit-o mai sus, stau la baza sentimentului politic care determină acţiunea politică individuală a fiecăruia dintre noi, indiferent dacă suntem sau nu într-o structură politică organizată. De existenţa acestui sentiment politic depinde activitatea politică îndreptată către folosul fiecăruia, dar şi al comunităţii ca ansamblu de persoane şi nu de indivizi.

Este nevoie de politică pe fundament creştin pentru ca politica să fie făcută pentru ceilalţi şi nu pentru sine – oricum ar suna acest sine, de la propria persoană, la familia, clanul, haita de prădători, banda de tâlhari, mafia din care politicianul face parte.

Este nevoie de o politică creştină pentru ca această îndreptare către ceilalţi, acest întru ceilalţi să fie real şi durabil. Numai acest fel de aşezare în ecuaţia existenţei, în relaţia cu aproapele, dă tărie, claritate, omenie şi eficienţă actului politic. Numai astfel omul politic poate fi consecvent cu vorbele sale.

Aceasta este baza pe care trebuie să se construiască. Iar construcţia să nu însemne numai asigurarea hranei, locuinţei, locului de muncă, hainelor etc. (necesare şi ele), cât educarea în spiritul acestui principiu de bază, creşterea unui om armonios, echilibrat între ceea ce îi este necesar trupului ca să trăiască aici, şi  ceea ce ne este de folos pentru a ne câştiga mântuirea.

Pun ruşii mâna pe Europa de est şi centrală? - North stream 2, reconfigurarea Europei şi „gazele” României (2)

Cine pierde

Mulţi analişti şi jurnalişti se grăbesc să plângă „en gros” soarta statelor central şi est-europene, prezentate ca marile perdante în această nouă configuraţie energetică a Europei. Situaţia regiunii este însă mult mai variată, şi pentru unele dintre ele, cum ar fi cele din sud, noile circuite sunt chiar avantajoase.

UCRAINA este cea care pierde cel mai mult şi pierde pe toată linia; adică şi economic, adâncind haosul în care se află, şi geopolitic. Chiar dacă obligaţia Rusiei de a menţine alimentarea prin gazoductele „Drujba” şi „Soiuz”, care trec pe teritoriul ucraineean este menţionată în toate poziţionările vestice, inclusiv ale Germaniei, dincolo de declaraţii nu există nimic: nicio sancţiune, nicio clauză care să penalizeze Rusia. Pierderile Ucrainei sunt tot mai mari, taxele de tranzitare scăzând de la circa 4 miliarde de euro în 2013, la 2 în 2015 şi la în jur de 600 milioane în 2017, iar alimentarea internă din acest gazoduct la zero, statul cumpărând gazele exportate de Rusia în Vest, din Slovacia, Polonia şi Ungaria.

Odată cu finalizarea şi deschiderea NS2, transportul de gaze pe vechiul traseu va scădea rapid până la zero în câţiva ani, Rusia având în acest sens acoperirea vechimii acestor condute (aproape 60 de ani de funcţionare) şi necesităţii reabilitării complete a traseului, cu costuri cât jumătate din NS2. Moscova nu este interesată în această variantă nu numai din cauza stării de beligeranţă, declanşată după lovitura de stat de la Kiev din 2014, ci chiar din cauze comerciale cu vechime, care au dus la reducerea sau închiderea livrării gazelor în trecut în 2005 şi 2009. Motivul: deşi era într-o perioadă de mare prietenie cu Rusia şi primea gaze la un preţ de sub jumătate din cel practicat cu alţi parteneri, Ucraina nu reuşea/nu voia să plătească, acumulând datorii semnificative; în plus sustrăgea din gazele care tranzitau către Vest.

Reabilitarea acestui traseu ar putea demara dacă Ucraina acceptă completa reformare a pieţei de gaze; adică, implementarea celui de-al Treilea Pachet pe Energie al UE, privatizarea Naftogaz şi stabilirea unei autorităţi de reglementare independente, sporirea puterilor de supravegehere şi intervenţie a Comunităţii energiei pe teritoriul Ucrainei. După ce toate acestea ar fi realizate, ar putea fi format un consorţiu internaţional pe baza reţelei ucraineene de transport a gazelor. Această variantă este aproape imposibilă date fiind: intrarea în funcţiune a NS2, investiţiile masive necesare, inclusiv din partea companiiloor vest-europene, care aşteaptă să-şi recupeteze banii investiţi în NS2, parteneriatul funcţional dintre acestea şi Gazprom, volumul scăzut care ar mai trece pe acest gazoduct (Germania şi UE condiţionează cu măcar 15- 20 de mldmc/an), care nu justifică cele 5 miliarde de euro necesare reabilitării, situaţia instabilă a statului ucraineean şi viitorul incert al acestuia, dezinteresesul complet al Moscovei, scăderea importanţei geopolitice a Ucrainei odată cu pornirea NS2 şi dezvoltarea fisurii dintre Europa şi SUA, posibilitatea intrării în comă indusă a NATO, realinierea statelor central şi est-europene conform noii realităţi energetice şi geopolitice.

Trebuie să mai amintim şi de ocolirea Ucrainei pe la sud, pe coridorul Turkstream, care traversează Marea Neagră de la Anapa la Kiyikoi şi va pompa către Turcia circa 31,5 mldmc/an. Dintre aceştia, 16 mldmc/an vor porni din Turcia spre Europa printr-un nou gazoduct. Un ultim element de luat în calcul este acela că nimeni nu poate să fie îndreptăţit să primească taxe de tranzit pentru totdeauna, sau să furnizeze energie cui nu doreşte să o facă, eventual chiar în pierdere.

Situaţia Ucrainei se agravează şi datorită derapajelor ultranaţionaliste, agresiunilor împotriva minorităţilor etnice şi religioase, suprimării drepturilor acestora.

Statele est, sud şi central-europene între pierderi, câştiguri şi meci nul

De taxele de tranzit pentru gazul de pe vechiul traseu au beneficiat Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia şi chiar România. Pierderea acestora a fost şi motivul pentru care şapte state din regiune au trimis în 2016, către Comisia Europeană, o scrisoare în care îşi arată opoziţia faţă de NS2. O altă îngrijorare a fost cea că fiind la cap de linie, adică alimentate din Germania spre est, ar putea fi mai eficient „presate” de Rusia.

Între timp, lucrurile s-au schimbat destul de mult. Din Germania, gazele din NS1 se întorc deja spre centrul european prin conducta OPAL, iar cele din NS2 este prevăzut a urma acelaşi traseu pe o nouă conductă EUGAL, ale cărei formalităţi europene sunt încă în clarificare.

Între timp, în peisaj, a apărut, după cum spuneam şi Turkstream, iar reacţia statelor din regiune s-a mai nuanţat trecând de la panică la alinieri oportuniste. Posibilitatea prelungirii acestui gazoduct dinspre Turcia a trezit declaraţii de interes şidus la o reformulare a poziţiei unora dintre statele din sud care pot fi tranzitate şi alimentate. Un exemplu este cel al Greciei, cu relaţii tensionate cu Moscova până de curând, dar foarte interesată de TurkStream. Grecia, Bulgaria, Macedonia, Serbia şi Ungaria vor fi beneficiarele acesteia. Preşedintele Putin şi minstrul rus al energiei au precizat chiar că ramura europeană a Turkstream va ajunge până în Austria. În plus, Bulgaria, care refuza acum câţiva ani South Stream, a cerut reluarea în calcul a acestuia, iar Rusia a răspuns că este posibilă şi construcţia lui.

La nord, Polonia va pierde o parte din banii din tranzit, dar va continua să primească taxe de tranzit şi alimentare cu gaze de la conducta Yamal, care din Rusia trece prin Belarus, Polonia şi ajunge la Frankfurt pe Oder, iar un braţ al ei leagă Minskul de Kaliningrad, prin Lituania. Aceeaşi situaţie pentru Lituania. Evident, acestea vor putea primi şi gaze întoarse de pe NS2, dar au deja în derulare proiecte privind importul de gaze norvegiene pe noi conducte, sau de LNG.

Un punct neclar legat de oprirea gazelor prin Ucraina este cel legat de alimentarea Moldovei şi, mai ales a Transnistriei. Dacă România şi Bulgaria pot fi alimentate de pe TurkStream (România nu şi-a anunţat interesul în acest sens, dar ea mai are şi opţiunea gazelor din Marea Neagră), celelalte două nu vor putea fi alimentate decât prin România, ceea ce ar putea însemna o interesantă carte de jucat pentru aceasta din urmă.

Repoziţionarea tuturor acestor state – mai puţin România – în jurul traseului de nord şi a celui de sud înseamnă, evident, şi o mai atentă formulare a poziţiilor lor faţă de Moscova, căci, în final, gazele le vor fi vândute acestora de Gazprom.

Însă, în ceea ce priveşte temerea amintită la început, privind posibilitatea presiunilor asupra statelor central şi est-europene aflate în continuarea NS2 din Germania, aceasta este o variantă mai mult teoretică: este greu de presupus că Rusia va ajunge vreodată cu ele într-o situaţie asemănătoare Ucrainei, neavând nici frontiere comune şi ţinând cont de atitudinea, în general binevoitoare şi acum, faţă de Moscova a acestora. La fel de evident este că Kremlinul nu are niciun interes de a-şi ostiliza populaţii şi state europene într-o perioadă în care lucrează la consolidarea economică internă şi la redefinirea strategică pe plan internaţional. O astfel de situaţie ar fi folosită rapid de SUA pentru a-şi reafirma statutul de şef autoritar al Europei şi a creşte presiunea asupra Rusiei.

Concluzia pare a fi mai curând că, între veştile bune şi cele rele, statele din regiune vor avea o plajă mai largă de acţiune între SUA, UE şi Rusia, putând să-şi folosească, funcţie de capacitatea şi responsabilitatea liderilor, mai avantajos atuurile situării în această zonă tampon între Vest şi Est. Mai multe despre ecuaţiile care implică şi SUA şi UE în episodul următor.

Va urma.

North Stream 2 şi "gazele" României

În prezent, alimentarea Europei cu gaze ruseşti (circa 30 % din consum acesteia) se face prin conductele cu o capacitate de circa 120 miliarde metri cubi (mldmc), dar pe care mai trec doar circa 50 mldmc, care tranzitează Ucraina şi alte state est şi central europene şi prin North Stream 1, pus în funcţiune în 2011 şi 2013 şi ajuns după 2016, când i-au fost ridicate interdicţiile de a funcţiona cu numai 50 % din capacitate, la circa 93 % din capacitatea de 55 mldmc.

Celor două li se adaugă anul acesta North Stream 2, un proiect cel puţin la fel de discutat şi contestat ca şi fratele său NS1 (comparat în 2006, de ministrul de externe al Poloniei, Radoslav Sidorski cu pactul Molotov-Ribbentrop), perceput de mulţi ca o cale de divizare a Europei şi mijloc de şantaj din partea Rusiei. Unii comentatori au mers chiar până la prezicerea că NS2 va ridica o nouă cortină de fier între statele din vestul şi din estul Europei. O altă obiecţie a fost cea legată de soarta Ucrainei după intrarea în funcţiune a acestor noi conducte. În cele ce urmează mă voi referi la fiecare.

NS2 are 1200 km prin Marea Baltică, costă circa 9,5 miliarde euro, este construit de Gazprom şi este co-finanţat de un consorţiu de 5 mari companii europene: Uniper şi Wintershall (Germania), OMV (Austria), Royal Dutch Shell (anglo-olandeză) şi Engie (Franţa). NS2 este integral proprietatea Gazprom, prin compania North Stream 2 AG, care suportă 50 % din costuri, în timp ce cei cinci suportă câte 10 %.

Proiectul a fost contestat de state est şi central europene: Ucraina, Polonia, Slovacia, Ungaria, Cehia, România, Lituania, Letonia şi Estonia, de UE şi de Statele Unite. Pe parcurs şi-au exprimat opoziţia sau îndoieli Suedia, Finlanda, Danemarca.  În acest moment, o mare parte dintre cei de mai sus s-au repliat pe alte poziţii.

România a fost una dintre cele 8 state semnatare în 2016 ale unei scrisori de opoziţie la NS2, adresată preşedintelui Comisiei Europene. În 2018 a anunţat intenţia de a bloca proiectul şi, odată preluat dosarul gazoductului de la preşedinţia austriacă (care evident nu a avut niciun interes în a-l bloca), preşedinţia românească a Consiliului UE a propus în ianuarie, ca noţiunea de „interconector” de gaze naturale să se aplice şi conductelor ce leagă reţelele de transport de gaze naturale din interiorul UE, de un furnizor din afara UE, o modificare ce ar bloca pentru o perioadă nedeterminată proiectul, chiar cu posibilitatea de blocare definivă, funcţie de alţi factori conjucturali.

Germania, Austria şi Olanda s-au opus, Franţa s-a trezit brusc că are ezitări, chiar probleme de conştiinţă europeană, folosind prilejul pentru a obţine alte avantaje, dar a căzut repede la pace cu Germania, Merkel i-a sunat pe Iohannis şi Dăncilă şi România s-a trezit vorbind singură. Dar asupra României în contextul acestui proiect voi reveni la finalul acestei analize.

Este NS2 necesar economic, sau doar pentru ambiţii politice?

Discuţiile pe acest segment sunt destul de complicate şi, adesea foarte tehnice. S-a susţinut că NS2 nu e necesar în condiţiile în care consumul de gaze a scăzut între 2010 şi 2015, şi în perspectiva diminuării masive spre 2040 şi că el este, de fapt, o pârghie pentru mai multă putere în Europa a Rusiei şi Germaniei, fie separate, fie prin refacerea vechii axe geopolitice a lui Bismarck, Berlin-Moscova,  mai avantajoasă pentru Germania decât NATO. În felul acesta, SUA, ultimul ocupant al Germaniei de după război, ar fi scoase nu numai din acest stat, ci chiar din Europa.

Concret, căderea de preţ dintre 2010 şi 2015 se datorează crizei financiare şi întoarcerii către cărbune. Dar, acordul pe mediu de la Paris din 2015 înseamnă un viitor sumbru pentru cărbune. Unele state europene au în vedere stoparea folosirii cărbunelui, altele reducerea la un nivel nesemnificativ.

În timp ce previziunile vorbesc de o creştere a necesarului de gaze al Europei de până la 610 mldmc în perspectiva anului 2040, producţia europeană scade. Din 2005 Marea Britanie consumă mai mult gaz decât produce, iar în 2020 se preconizează un import de 70-75 % din necesar. Franţa trebuie să-şi dezafecteze centrale nucleare şi să înlocuiască 50 % din producţia acestora până în 2025. Germania, care stă cel mai mult pe cărbune (37 %), va urma acelaşi curs şi trebuie să-şi închidă singura centrală nucleară până în 2023. Olanda a avut vârful de producţie de gaze în 2007-2008 şi va deveni importator net în circa 15 ani. Norvegia, a cărei producţie scade de asemenea, a afirmat că noul gazoduct va diversifica importurile europene de gaze şi va spori securitatea energetică a Europei.

Un alt contra-argument mult vehiculat, cel al dependenţei de o singură sursă şi deci al nevoii de diversificare, se dovedeşte nesuţinut de date la o simplă analiză. În acest moment, Europa are unul dintre cele mai diversificate sisteme de producere a energiei luând în calcul, pe lângă carbune, combustibil nuclear, gaze şi petrol, energia regenerabilă şi gazele lichefiate (LNG). S-a construit deja o reţea importantă de terminale LNG în 12 state europene, care poate asigura regazificarea a circa 250 mldmc de gaze, adică peste 40 % din nevoile Europei, dar care este folosită la doar 25 % din capacitate. Chiar Germania are în proiect un terminal de până la 5-8 mldmc. Problema LNG-ului, asupra căruia voi reveni în discuţia despre interesele SUA, este preţul lui mai ridicat cu peste 20 %, în condiţiile unei slabe creşteri economice a continentului, şi infrastructura de transport insuficientă de la terminalele de descărcare.

Cine profită

În general, toate analizele dau ca principali profitori ai acestui proiect Rusia şi Germania. Sunt destule abordări, la nivel european, care văd un beneficiu pentru Europa de Vest în totalitate.

Pentru Rusia a vinde mai multe hidrocarburi înseamnă dezvoltare economică, cu tot restul de consecinţe interne, şi o poziţie mai bună în lume. Din 1998, economia Rusiei, dependentă încă de acestea, aproape s-a triplat cu ajutorul celor circa  4 trilioane de dolari aduşi de exportul de hidrocarburi. O economie mai puternică sprijină şi ambiţiile geopolitice legate de o viziune multipolară a lumii. Energia este şi interfaţa principală a relaţiilor internaţional ale Rusiei. Petrolul şi gazele reprezintă 60 % din exporturi şi ele sunt formula de plată a multor importuri. Investiţiile ruseşti din multe state europene sunt susţinute tot de acest sector.

Un alt avantaj extrem de important este cel al ocolirii Ucrainei prin reducerea progresivă a volumului pompat prin conductele clasice şi deci a lipsirii acesteia de taxele de tranzitare care încă reprezintă circa 3 % din produsul intern brut.

Germania, la rândul ei devine principalul hub de gaze al Europei şi deci principalul distribuitor de gaze cu toate avantajele cumpărării la un preţ mic şi revânzării la un altul. Evident că, dincolo de declaraţiile oficialilor nemţi că NS2 este doar un proiect comercial, şi Germania are în vedere dimensiunea sa politică, poziţia dominantă întărită a acesteia în Europa.

Europa de Vest are la îndemână o sursă ieftină de energie cu care îşi poate păstra şi spori competitivitatea pe piaţa mondială, lucru imposibil în cazul LNG-ului.

Evident, beneficiare directe sunt cele cinci mari companii partenere cu Gazprom. Un alt segment, care are de câştigat, este format din cele peste 670 de firme din 25 de state europene implicate în construirea gazoductului.

Va urma.

De ce nu îl recunoaşte Iohannis preşedinte al Franţei pe un lider al vestelor galbene?

O întrebare pe care trebuie să le-o punem, chiar la modul retoric, celorlalţi şefi de state europene care l-au recunoscut pe Guaido preşedinte al Venezuelei şi care o vor face în viitor. Pe care punându-le-o lor, ne-o punem nouă . Al cărei răspuns este important şi absolut de loc retoric.

De ce niciunul, mai puţin şefii coaliţiei din Italia, nu discută despre şi nu sprijină, nu este în grijorat de ceea ce se întîmplă în Franţa. De cei 12 morţi, cei peste 1900 de răniţi, dintre care circa 100 grav şi 16 foarte grav? (Ne amintim că în cazul celor câteva bastoane aplicate unora dintre #reziştii de România corul îngrijorării a fost deosebit de gălăgios.)

Zona prgresistă a Europei e preocupată de ceea ce se întâmplă în Venezuela, din care vrea să-l pună pe fugă pe Maduro. Dar, în mod real cuantificabil, ceea ce se întâmplă în Franţa de trei luni depăşeşte în amploare şi complexitate a revendicărilor, manifestările de stradă din statul sud-american (şi acelea oxigenate cu mulţi dolari şi multe imixtiuni americane, nu numai acum, ci chiar de la venirea lui Chavez, în urmă cu 20 de ani), dar şi orice alte evenimente similare europene din ultimii 75 de ani.

Şi nu este vorba numai de manifestaţiile, marşurile, mitingurile din fiecare sâmbătă (asezonate după primele 2 cu intruziunea armatei subterane a globaliştilor, acele fiinţe îmbrăcate în negru şi cu măşti, Black-bloc, Antifas, ACHABS, etc., trimise pentru a eroda susţinerea populară a „vestelor”).  La fel de impresionantă ca această răbufnire stradală şi poate mai importantă este susţinerea constant ridicată a populaţiei franceze pentru Vestele Galbene. Un barometru Yougov realizat pentru Huffingtonpost şi CNews înaintea Actului 13 de sâmbătă 8 februarie, arata chiar că, după un mic recul, susţinerea populară este în creştere:

-          majoritatea francezilor susţin mişcarea – 64 % faţă de 62 % la începutul lunii ianuarie

-          7 din 10 francezi (69 %) se regăsesc în această mişcare socială şi în revendicările sale

-          77 % faţă 74 % consideră că această mişcare a poporului este justificată

-           52 % faţă de 48 % consideră că mişcarea trebuie să continue chiar şi în timpul celor 2 luni de „mare dezbatere” propusă de Macron.

O astfel de revoltă a majorităţii covârşitoare a societăţii nu am avut nici în în cazul opoziţiei stradale (#rezist) din România şi nu avem în Venezuela unde, funcţie de sursele de informare, lucrurile sunt extrem de diferite. Pentru media mafiei globaliste, populaţia moare de foame, nemulţumirea este uriaşă, magazinele sunt absolut goale, cozile sunt kilometrice, nici hârtie igienică nu găseşti. Dacă ai acces la surse şi reporteri altenativi (aici şi aici şi aici), afli şi vezi, cu imagini verificabil ca reale şi actuale, o altă realitate, în care un plin de 60 litri de benzină costă 5 cenţi, rafturile au produse, chiar dacă nu extrem de variate, populaţia îşi vede în general de treabă, mitingurile se ţin în zone separate, pentru a nu apărea conflicte, populaţia este împărţită, dar opoziţia la Maduro este departe de cifrele din Franţa.

UE, un alt experiment Piteşti

Franţa este, în acest moment, statul în care cea mai mare parte a populaţiei se declară împotriva actualului preşedinte-guvern-majoritate parlamentară. Doar Poroshenko din Ucraina are un procent mai mic de susţinere (circa 14 %). Ţara stă pe un uriaş depozit cu pulbere, iar Macron, cu funia la gât, se plimbă cu canistra de benzină prin incendiu şi vrea să-l spânzure pe Maduro. Şi totuşi, nimeni din UE, în afara Italiei, niciuna dintre structurile parlamentare, la vârf, sau executive ale acesteia nu susţine Vestele Galbene, adică acel 70 şi ceva la sută din populaţie, ba dimpotrivă, fac tot ce pot pentru a-l acoperi şi apăra pe Macron. Unde sunt apărătorii popoarelor, ai democraţiei, unde sunt atât de vocalii şi intransigenţii politicieni olandezi, care îi iau la şuturi pe români pe unde îi prind (pentru că nu le-am dat portul Constanţa!), unde e aprigul Timmermans sau necruţătorul Verhofstadt? Unde e Merkel (care sună autoritar când are ceva de rezolvat), unde sunt politicienii şi diplomaţii nemţi „aranjori” ai justiţiei din România în procesele conaţionalilor lor, unde sunt austriecii, alţi mari profitori şi şantajişti ai statului român, unde sunt atât de democraticele şi umanitaristele state ale Europei de Nord? Unde sunt bătrânii şi mai tinerii socialişti, preocupaţi de soarta maselor largi populare? Unde sunt liberalii „apărătorii” libertăţilor cetăţeneşti? Unde sunt democrat cereştinii, care ar trebui să privească spre aproapele lor? Unde este toată pletora (în toate sensurile cuvântului) politică a Europei?

Nimic. Nothing. Nada. Rien. Tăcere. Linişte de moarte.

În vitrină, nimeni nu pare a da atenţie situaţiei pre-revoltă generală din Franţa. Dar tensiunea, spaima, degringolada transpiră, duhnesc, se simt. Apăsarea prezenţei mortului de sub covor este copleşitoare; puţini mai cred că ceea ce vede toată lumea nu văd elitele politice locale, sau europene, birocraţii europeni atât de vigilenţi când e cazul agendei globaliste. Adevărul e că aceştia nu au voie să vadă; ordinul de zi pe unitate este puneţi biciul pe ei, striviţi-i, distrugeţi orice redută.

Tocmai acesta este motivul pentru care importanţa fenomenului „vestelor galbene” este uriaşă: el acţionează ca un turnesol pentru a ne arăta încă o dată, pentru a-i convinge şi pe cei încă neconvinşi, care este adevărata faţă, care sunt adevăratele intenţii, reala misiune primită de la mafia globalistă, a slugilor acesteia numiţi politicieni europeni (şi mai larg, occidentali): subjugarea popoarelor, anihilarea popoarelor, aducerea oamenilor prin inginerie socială, dictatură şi amestec rasial în stadiul de sclav-rumegător, asfaltarea drumului către lumea sclaviei globale.

Adevărul este moartea sufletului şi a intelectului, programată şi aplicată agresiv în această Uniune Europeană. Un fenomen similar cu genocidul împotriva indienilor americani şi altor indigeni, măturaţi de primul val globalist, cel al colonizărilor. Ca şi acele multe milioane dispărute, dintre care câteva exemplare sunt astăzi expuse în rezervaţii, alături de alte curiozităţi animale sau vegetale, europenii au fost (şi sunt încă în număr mare) vrăjiţi cu oglinjoare şi mărgele din sticlă (banii europeni) , pe de o parte, şi distruşi cu alcool (progresism), pe de altă parte.

UE nu este construită, aşa cum ni s-a tot spus, ca o uniune a naţiunilor, pentru binele popoarelor europene, ci pentru exterminarea lor. UE este un uriaş lagăr de exterminare, o construcţie menită să folosească mafiei bancare globaliste. UE este un astfel de experiment Piteşti, un altfel de gulag, un altfel de canal, dar obiectivul este acelaşi.

De ce nu  recunoaşte Iohannis un lider al Vestelor galbene ca preşedinte al Franţei? Simplu: pentru că el este torţionarul local al gardienilor mafiei globaliste.