PSD îi dă şah lui Iohannis cu austriecii binecuvântaţi de Ilie Sârbu

Nu m-am grăbit, şi nu mă grăbesc să scriu, despre performanţele lui Klaus Werner Iohannis în funcţia de preşedinte pentru că am încă prea puţine date pentru un verdict solid. Nu sunt dintre aceia care l-au votat pe ultimii metri în lipsă de altceva şi au aşteptat ca el să repete performanţele candidatului pe care îl susţinuseră anterior, drept care imediat au început să-l critice. Nu mă simt dezamăgit pentru că nu m-am amăgit. Eram decis să-l votez cu mult înainte, din motive raţionale şi nu emoţionale. Nu mă arunc nici să-i ridic statui şi osanale pentru că nu am material (nici în structura mea, nici în ceea ce face KWI) pentru acestea. Şi nici nu ştiu încă cine este: un om corect, dedicat unei construcţii solide, sau un oportunist mascat? Un om (şi) pentru ceilalţi, sau un om pentru sine? Un PREŞEDINTE, sau o marionetă prizonieră a unor ambiţii mici şi a unor „amici” noroioşi?

KWI a ajuns la Cotroceni dus de valuri: unul l-a tras către primărie, altul către PNL, altele, mai multe, către prima funcţie în stat. El nu a trebuit să se lupte şi nu a ajuns să lupte cu adevărat: primăria Sibiului a luat-o numai pentru că era neamţ. Preşedinte a ajuns din acelaşi motiv plus aura de bun gospodar de la Sibiu plus rejectul masiv dat lui Ponta. Dar acum, dacă vrea să facă performanţă, dacă îşi înţelege şi doreşte să-şi împlinească misiunea, el trebuie să se suie pe valuri, să le stăpânească, să le pună să facă ceea ce presupune această primă poziţie între aleşii românilor (şi nu ai USL-ului, sau a unor păpuşari profesionişti fără scrupule, fără inimă, fără morală – aşa cum presupun unii să se întâmplă şi cum, de ce nu, ar putea chiar să se întâmple).

Dacă este un om de bună-credinţă şi vrea să-şi ducă la capăt în condiţii optime misiunea, KWI trebuie să înţeleagă că nu o poate face nici singur, nici cu ajutorul unor consilieri (în mare parte îndoielnici), nici cu PNL, care, în plan moral, al competenţelor şi simţului responsabilităţii, nu este cu mult mai bun decât PSD-ul. KWI trebuie să înţeleagă că are nevoie de susţinerea populară şi nu una, oarecum conjuncturală, cum este cea primită la 16 noiembrie, ci una conştientă, asumată, fermă, luptătoare, pe obiective şi proiecte clare.

Pentru aceasta, KWI trebuie să comunice cu susţinătorii săi cât mai des şi cât mai mult; să fie o prezenţă vie pe scena politică românească. Ceea ce nu înseamnă că va semăna cu Traian Băsescu. Niciodată. Imposibil. Aşa cum, nici TB, oricâte eforturi ar face, nu ar putea semăna vreodată cu actualul preşedinte.

KWI trebuie să arate că este un preşedinte viu, care gândeşte el însuşi, nu prin textele celor din jur, aşa cum presupun unii, care şi simte el însuşi, nu doar îşi însuşeşte sentimentele de mucava fabricate după schemele de tactică politică aplicate fără suflet, şi chiar fără minte, sau cu mintea la rele, de consilieri, prieteni, foşti colegi de partid. 

România nu e Germania, nu e o ţară organizată şi ordonată, cu instituţii solide; e o ţară încă extrem de fluidă, confuză, în care instituţiile, structurile sociale, mulţi semeni ai noştri au contururi neclare, nedefinite sau prost definite. De aceea oamenii au nevoie să se simtă şi chiar să fie informaţi chiar de către preşedintele pe care l-au votat şi în care au investit speranţe şi încredere; să se simtă parteneri cu acesta. Şi pentru că vorbeam despre Germania, chiar şi acolo, în condiţiile date, vedem o Merkel activă, mereu prezentă, mereu în comunicare cu cetăţeanul. Numai din ştirile care ajung până aici şi care se referă, de obicei, la chestiunile foarte importante, sau la cele de senzaţie, pe care le preia presa, şi pot spune că auzim mai des de Frau Merkel decât de KWI.

În ultimele două texte despre KWI, îi atrăgeam atenţia asupra unui mare pericol care îl pândeşte, în perspectiva căruia lipsa de reacţie, reacţia întârziată şi rarefiată şi lipsa de comunicare cu populaţia pot deveni nişte probleme fatale în condiţiile în care „... oamenii lui Voiculescu şi Ponta vor încerca să ţină şi să-l ţină aproape lovind astfel două ţinte: prima aceea de a-şi face jocurile în linişte şi de a atenua antipatia profundă a celei mai mari părţi a electoratului activ, sperând într-o reechilibrare a susţinerii; a doua aceea de a-l coborî pe Klaus Iohannis de pe soclu în noroi, ştiind că o mare parte dintre votanţii din 16 noiembrie, şi mai ales cei din noul val, nu-i vor ierta pactizarea (cum va fi ambalată o colaborare prea „dulce”) cu Victor Ponta şi ai lui, că răbdarea multora e foarte scurtă, că adoraţia, atunci când dispare, se transformă în dezgust, iar speranţele pier sub primul ger al indiferenţei”.

KWI poate sta marţial şi laconic la Cotroceni  „numai că în acest timp şobolanii, şoarecii, gândacii sapă, rod, strică, fură, fac ce ştiu ei mai bine. Şi când vine momentul, vine şi cuţitul la carotidă şi somaţia: Faci ca noi, sau... Or direct aruncarea peste bord, fără nicio somaţie”.

Semnalul clar că aşa se lucrează a fost dat recent. PSD-ul, cu marii haiduci ai furtului de păduri cu acte Hrebenciuc, Sârbu, Adam et.comp şi cu mulţi alţii ai furtului de păduri cu drujba, s-a dat de trei ori peste cap şi a devenit apărătorul pădurilor, a lansat o bombă clasică de intoxicare a publicului pentru a-şi ascunde propriile interese din noul cod silvic, iar KWI a ajuns duşmanul poporului. Căci dacă „există suspiciunea” că el „nu este de partea poporului român” atunci devine destul de clar că este de partea duşmanilor acestuia. Atacul este unul bine ticluit, dar construit, trebuie să o recunoască şi preşedintele şi cu ajutorul lipsei sale din prima linie a frontului politic.

Efectul: acuzaţia a fost rostogolită prin toată presa, apoi în campania de proteste de stradă (demarată brusc chiar acum!!! de către Uniţi salvăm - o formulă civică bine împănată cu reprezentanţi ai stângii anarhiste, marxiste şi neo-comuniste) şi este probabil pentru mulţi o certitudine. Şi, uita aşa, PSD-ul devine Făt Frumos al pădurilor, eroul salvator, iar preşedintele Iohannis, personajul negativ. Informaţiile recente despre relaţiile de prin 2003 dintre PSD, recte Ilie Sârbu, socrul premierului, şi firma Schweighofer şi despre interesul eliminării articolului 20 din noul cod pentru a se mai tăia cu sălbăticie alte 1,2 milioane ha sunt tardive şi ele nu au capacitatea de a înlocui acuzaţiile aduse preşedintelui. Ba, chiar par făcute pentru a abate atenţia de la problemă. Care, nu-i aşa, este aceea că KWI e neamţ  şi ţine cu nemţii lui. (Ne-a spus baciul Ponta în campanie că nu e bun român şi bun creştin, da’ noi proştii nu l-am crezut şi acum ne fură pădurile!). 

Încă două-trei  astfel de bombe urât mirositoare  şi KWI poate începe să-şi ia adio de la susţinerea şi, ulterior, de la recunoşterea populară. Ca, de exemplu, Emil Constantinescu un alt personaj cu multă morgă dar, în acest caz e cert, puţină substanţă.

Articolele anterioare despre KWI:

Klaus Werner Iohannis. Cine este şi ce doreşte?

Pemierul Klaus Iohannis

Viitorul Preşedinte al României va fi ...

Cui îi e frică de Klaus Iohannis? Şi de ce? (O conspiraţie transpartinică politicieni-spăgari pentru victoria lui Ponta?)

Klaus Iohannis, candidatul PSD - un basm politic modern cu Zmeul Zmeilor şi Făt Frumos

Dan Mihalache, paznicul oilor lui Klaus Iohannis?

Tatiana Niculescu Bran - o mișcare inspirată a viitorului președinte. Cazul Tanacu.

Iohannis, Ponta, Băsescu – o ecuaţie cu mai multe necunoscute. Azi preşedintele Iohannis.

Este preşedintele Iohannis „pe mână” cu Ponta şi cu Antena 3?

De ce nu am să particip vreodată la parada de 9 mai din Piaţa Roşie (şi nu numai pentru că aş prefera să sărbătoresc independenţa de la 9 mai 1877)

Nu pentru că nu m-a chemat nimeni, cum vor sări să spună comentatorii de culoare roşie. E adevărat că nu am fost chemat şi nici nu o să fiu, dar, dacă aş avea motive,  m-aş putea duce singur şi, sunt sigur, nimeni nu m-ar da afară.

Şi nici pentru că aş fi vreun nostalgic al celui de-al treilea Reich, ba din contră.

Nu, nu mă duc pentru că am motive întemeiate să nu o fac.

În primul rând pentru că 9 mai 1945 este, dincolo de încheierea războiului (motiv de bucurie, bucurie pe care putem să o trăim oriunde altundeva, în niciun caz în capitala unui stat agresor şi iniţiator al măcelului mondial, cu paradă militară şi festivităţi care vor să ateste calitatea de principal învingător al acestuia), de fapt, o dublă zi de reculegere: pentru victimele celui de-al doilea război mondial, dar şi pentru victimele lagărului  comunist instaurat de Uniunea Sovietică, a se citi Rusia bolşevică cotropitoare, începând din 1945.

Pentru cei peste 100 de milioane de morţi în cele două „întâmplări” nefericite ale popoarelor de pe continentul nostru (şi, în ceea ce priveşte comunismul, al multor altor popoare de pe alte continente).

Pentru sutele de milioane de destine frânte, ale celor scăpaţi cu viaţă, dar afectaţi de fanteziile criminale naziste şi comuniste.

Pentru foametea, suferinţele, silniciile îndurate, violurile, lagărele, închisorile, reeducările, deportările, despărţirile, suferite de alte zeci de milioane.

Pentru diavoleştile tehnologii ideologice de transformare a fiinţelor umane în monştri şi sclavi.

Nu am să mă duc pentru că URSS-ul comunist a fost, la începuturile conflagraţiei, iniţiator al acesteia şi agresor în egală măsură cu Germania nazistă. Să ne amintim pactul Molotov-Ribbentrop, împărţirea Poloniei, hăcuirea României, ocuparea statelor baltice, atacarea Finlandei. Că pe urmă, ca la cârciumă, conmesenii agresori s-au luat la păruială şi URSS-ul a strigat help, asta este altă gâscă în altă traistă.

Să ne amintim regimul de genocid şi teroare instaurat în România şi în restul statelor central şi est-europene de „măreaţa Uniune Sovietică”, sub conducerea „măreţului” Stalin şi de „cei mai iubiţi fii ai acestor popoare” aduşi să le măcelărească şi să le distrugă de mai sus numiţii „măreţi”.

Să ne amintim de jaful practicat de „cel mai uman, avansat, luminos, bun dintre statele lumii” în România şi nu numai.

Să ne amintim de teritoriile furate mişeleşte de la alte popoare, lăsând state ciuntite şi neamuri despărţite în mod arbitrar.

Să ne amintim de raptul, samavolniciile, crimele, deportările din Moldova de peste Prut  şi din Bucovina; de Georgia, de Crimeea, de agresiunea împotriva Ucrainei.

Nu am să mă duc pentru republicile, ţinuturile şi districtele pe care le înglobează aşa zise Federaţie Rusă (ultimul imperiu, un imperiu al răului şi al relelor după cum ne-o demonstrează cu mult entuziasm), fără ca ruşii să aibă vreo legătură de sânge cu popoarele respective, fără a fi deţinut din vechime teritoriile respective, fără a fi fost chemaţi, fără a fi fost acceptaţi; doar prin sânge, moarte, represiune. Nu mă voi duce pentru că nu cred în Ortodoxia afişată de Putin&asociaţii (amestecată, dincolo de crucile făcute la televizor, cu produsele doctrinelor mistico-religioase, inclusiv sataniste, cu o infuzie masivă de islam, cu fundamente şi derivate comuniste, naziste şi fasciste), cum nu cred nici în Rusia tradiţionalistă şi conservatoare, aşa cum îi place să se prezinte şi cum, unii guguştiuci naivi din Occident, dar şi de pe la noi, au ajuns să creadă că este.

Nu am să mă duc pentru că la 9 mai 1945 românii simțeau deja de un an „grija prietenească” a marelui prieten de la Răsărit, aveam deja deportaţi în URSS, aveam deja victime umane ale represiunii comuniste, aveam deja primii deţinuţi politici ai comunismului biruitor, dezorientarea, deznădejdea, îngrijorarea erau maxime şi numai  de sărbătoriri nu le ardea.

Dar probabil că şi-au adus aminte şi au sărbătorit cum s-a putut un alt moment cu adevărat de preţ pentru fiecare dintre ei, ca şi pentru fiecare dintre noi cei de azi. Chiar şi pentru cei care habar nu au ce a fost la

9 mai 1877 - Proclamarea independenţei statului român

Cei care sunteţi gata să-mi amintiţi că independenţa  le-o datorăm ruşilor răbdare, lecturi şi apă rece. Iată câteva date pe scurt:

La 4 aprilie 1877, România şi Rusia semnau convenţia prin care se permitea trupelor ruseşti să pătrundă în Balcani spre viitorul teatru de razboi cu Imperiul Otoman. Convenţia avea o menţiune specială prin care Ţarul se obliga să respecte drepturile statului român, să menţină şi să apere integritatea teritoriala a României.

Războiul ruso-turc începe dezastruos pentru armata ţaristă comandată de Marele Duce Nicolae, care este înfrântă cu mari pierderi în cele două atacuri asupra Plevnei de pe 8 şi de pe 18 iulie 1877.

Ducele Nicolae îi scrie disperat domnitorului Carol I: “…. Turcii aglomerând multe trupe la Plevna ne infrâng. Vă rog să faceţi fuziune, demonstrație și, dacă e posibil, să treceți Dunărea așa cum doriţi. Între Jiu și Corabia această demonstrație  este indispensabilă pentru a-mi ușura mișcările.”

La 20 august 1877, armata romană comandată de Domnitorul Carol I, care va primi pe perioada operaţiunilor comanda trupelor ruso-române, trecea în Bulgaria pe podul de la Corabia.

Sunt cucerite rând pe rând Plevna, Griviţa I si II, Rahova, Smârdan, Vidinul si celelalte fortificaţii turceşti din Bulgaria. În cele 6 luni, românii au pierdut circa  10.000 dintre cei 58.000 de ostaşi care trecuseră Dunărea.

Dar, chiar dacă i-au fost aliaţi în război, ruşii au “uitat” să-i cheme  pe români  la discuţiile de pace cu Turcia care s-au desfăşurat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878.

„Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa», consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”. (Sorin Liviu Damean „Carol I al României”).

 „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”(SL Damean)

Rusia decide ocuparea României, iar trupele ruseşti, care oricum se comportau ca nişte trupe de ocupaţie, cu jafuri, distrugeri, incendii şi violuri, trec la acţiune asediind Bucureştiul. 

Convins de către I. C. Brătianu, Carol I părăseşte capitala şi preia conducerea armatei române din Oltenia. România, la ea acasă, cu o armată călită în conflictul recent, cu populaţia radicalizată împotriva ruşilor, se găsea într-o poziţie avantajoasă în raport cu Rusia.

În acel moment, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, intervin marile puteri europene şi este convocat Congresul de la Berlin, la ale cărui lucrări, pe motivul că nu fusese un stat independent, România nu este admisă. În final  este pierdută Basarabia (adică cele trei judete din sudul Moldovei de dincolo de Prut, Ismail, Cahul şi Bolgrad, dar se păstrează Delta Dunării şi Dobrogea.

Ca urmare a acestei atitudini duplicitare şi ticăloase, Rusia, care avusese în plan, încă de la începutul conflictului, anexarea Principatele Unite, (cum încercase deja în timpul războaielor cu turcii dintre 1768-1774, 1787-1791 şi 1806-1812, când ocupase efectiv cele două principate şi, după ultimul, chiar solicitase anexarea lor) pierde toată simpatia populară născută odată cu declanşarea războiului de independenţă.

 „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”. (SL Damean).

Dansând cu fasciştii - fasciştii buni, fasciştii răi

 Propaganda rusească – mod de întrebuinţare 

de Cristian Ghinea  (preluat din Dilema Veche)

„Consiliul European subliniază nevoia de a răspunde campaniilor curente de dezinformare ale Rusiei şi invită Înaltul Reprezentant, în colaborare cu statele membre şi instituţiile UE, să pregătească pînă în iunie un plan de acţiune pentru comunicare strategică. O echipă de comunicare va fi organizată, ca prim pas în această direcţie.“ Această frază apare în concluziile oficiale ale ultimului Consiliu European (20 martie) şi reprezintă, deci, decizia oficială luată la cel mai înalt nivel al Uniunii de a face ceva în legătură cu problema propagandei ruseşti. Decizia vine după ce miniştrii de Externe ai Lituaniei, Estoniei, Marii Britanii şi Danemarcei au adresat o scrisoare şefei diplomaţiei europene, Federica Mogherini, cerînd măsuri de contracarare a propagandei ruseşti.

 

Problema e că propaganda rusească e greu de contracarat pe teren neutru şi în mod clasic. Haideţi să luăm un exemplu. Am văzut recent filmul „documentar“ produs de televiziunea rusească Crimeea – întoarcerea acasă. E halucinant. Pe fondul unui interviu lung luat lui Putin, este spusă povestea anexării. Putin şi ziaristul-preş, un fel de Mihai Gâdea şi mai zîmbitor, şi mai unsuros, sînt întrerupţi de miniinterviuri cu eroi şi oameni simpli care se topesc de fericirea de a trăi în Rusia. Evenimentele care au dus la anexare sînt „reconstituite“, practic minifilme artistice care spun povestea asta cum trebuie scrisă în mod oficial. În această versiune, Putin povesteşte cum îl salvează in extremis pe Viktor Ianukovici, care era aşteptat cu mitraliere grele la şosea. Chestia e povestită şi filmată ca într-un film de acţiune, bandele de fascişti aşteaptă la pîndă, eroicul preşedinte şi eroicii săi soldaţi îl scapă la mustaţă pe Ianukovici. Uff, planeta e salvată pentru moment!

 

DE ACELASI AUTOR

Aferim! şi paşoptiştii

Antirusismul, de la gargară la alianţe

Ţara din Cloud

Ce aşteaptă un om de dreapta de la un nou partid de dreapta

Problema de fond e că totuşi Rusia a anexat o provincie a altui stat pe motiv de intervenţie umanitară fără să existe nici o criză umanitară. Acest adevăr simplu trebuie edulcorat. Propaganda rusească acţionează cu tactica de la alba-neagra: vorbeşte mult, schimbă piesele între ele cînd nu eşti atent. Acolo unde nu are de arătat criză umanitară în Crimeea, propaganda mută discuţia. Deci, să vedeţi, stimaţi patrioţi, nişte oameni fuseseră din Crimeea la Kiev ca să participe la manifestaţiile anti-Maidan. Un erou apare într-o carcasă arsă de autobuz (filmul pare a dispune de un buget serios). Eroul povesteşte. Deci ne întorceam de la Kiev cînd ne-au oprit bandele de fascişti. Un fascist cu mutră de măcelar, reconstituire cum ar veni, se apropie de cameră în timp ce eroul continuă să povestească. Fascistul-măcelar scoate un puşcoci şi trage fix spre cameră. Apoi rîde vampirian, vedem cartuşul cum sare din puşcă şi creierii şoferului împrăştiaţi pe parbriz. Eroul continuă să povestească: deci ne-au dat jos din autobuz, ne-au întins în şanţuri şi ne-au pus să mîncăm geamurile sparte. În imagini, reconstituire cum ar veni, oameni oropsiţi, cu figuri înfricoşate, sînt bătuţi cu bîte de nişte namile fasciste. 

 

Păi, dat fiind că brutele fasciste – vedeţi imaginile reconstituite, le vedeţi, da? – împuşcă şoferi în Ucraina, nu e limpede că trebuia să luăm Crimeea? E limpede. Şi urmează un şir lung de eroi care îşi spun povestea. Forţele Berkut. După fuga lui Ianukovici, „berkuţii“ au fost umiliţi în Ucraina, vedem imagini de la Liov, unde sînt puşi să ceară iertare poporului. O atrocitate. Peste tot în Ucraina, zice o voce gravă, berkuţii au fost linşaţi de fascişti (trecerea de la puşi să ceară iertare la linşaj se face aşa, din încheietură, cît v-aţi întins după seminţe). Numai în Crimeea au fost primiţi ca eroi. Şi vedem imaginile cu gospodine care aplaudă şi sar de gîtul berkuţilor să îi pupe. Motivul clasic al femeii anonime care pupă şi dă flori soldatului anonim – el zîmbeşte, cadrul se lărgeşte, vedem marea, vedem mănăstirea, Crimeea plînge de fericire şi se iubeşte cu berkuţii. 

 

Ne întoarcem la Putin, care serveşte ziaristul cu ceai. Problema e că berkuţii anti-Ucraina erau puţini în Crimeea, iar miliţiile populare organizate spontan nu aveau arme. În acest timp, haite de fascişti ucraineni se organizau pentru a invada Crimeea. Vedem imagini care aduc a Frăţia Inelului, chipuri abrutizate de fascişti ucraineni băutori de sînge fug de colo-colo bezmetic, agită bîte, zbiară isteric (imagini reale filmate nu se ştie unde şi cînd). Şi ca să nu ratăm referinţa culturală, sînt numiţi chiar aşa: orci. Deci orcii fascişti se pregătesc să invadeze Tărîmul de Mijloc. Ce să facă cel mai erou dintre preşedinţi? Ce să facă, ce să facă? Se zbate în dilemă. În timp ce orcii fascişti se pregătesc, tătarii se agită. Dar, staţi aşa, tătarii pe care îi ştiţi de la televiziunile odioase occidentale sînt nişte trădători plătiţi de fascişti. Nişte „profesionişti ai drepturilor omului“, zice Putin cu dispreţ. Ha-ha-ha – se distrează ziaristul –, ce le-aţi mai zis-o la pramatiile alea, auziţi, cică drepturile omului! Deci tătarii trădători se organizează anti-Rusia, dar aici intervin adevăraţii tătari. Ziaristul-ventuză stă la masă cu nişte tătari care zic că iubesc Rusia. Caz închis, şi tătarii voiau în Rusia, şi basta. Ne întoarcem la „Primăvara rusească“. Da, aşa se numeşte oficial. 

 

Primăvara rusească arată cam aşa. Poporul crimeean, cu feţe de muncitori stahanovişti, se prezintă la o unitate a armatei ucrainene. Poporul cere predarea armatei trădătoare. Din unitate ies nişte bestii cu mitraliere. Şeful lor, o brută cu faţă de orc – nu uitaţi că e reconstituire fidelă, la virgulă –, ordonă poporului să plece. Şeful poporului se încruntă de parcă ar auzi că producţia pe ramură a scăzut. Bestia cu chip de om ordonă soldaţilor să armeze mitralierele, în două minute urmează să tragă în popor. E îmbrăcat în piele ca tîlharii legionari ai lui Sergiu Nicolaescu, zici că e „dom’ Semaca“. Numără secundele, mai e un minut şi poporul va fi masacrat. Tensiunea este de nedescris, reconstituire fidelă, cum ar veni. Poporul nu cedează, nici unul nu a întors spatele, zice şeful lor în interviu şi lăcrimează, ziaristul se emoţionează patriotic. Faţă-de-Semaca continuă să numere secundele. Şi, dintr-odată, din spatele poporului, se aude un huruit de motoare. Poporul se întoarce, sînt nişte camioane militare. Şeful poporului spune alert: nu ştiam cine sînt, am crezut prima dată că sînt tot fascişti, că ne-au înconjurat, am crezut că s-a terminat. Uşa unui camion sare, din ea zboară un tip mascat, îmbrăcat în uniformă. Apoi altul, şi altul. Ei au arme şi iau poziţii în mijlocul poporului. Poporul nu ştie ce să creadă. Tipii mascaţi îndreaptă armele spre fascişti. Semaca e descumpănit. Înţelegem că sînt soldaţii noştri, ruşi, zice şeful miliţiei populare. Poporul are lacrimi în ochi, fasciştii fug ca nişte laşi ce sînt. Poporul a scăpat la mustaţă, mai ceva ca în filmele americane, alea sînt minciuni, dar aici e reconstituire la secundă. 

 

Aşa a fost, zice preşedintele-erou Putin, am salvat poporul de la masacru. Deci Rusia a trimis armata pentru că Faţă-de-Semaca ar fi tras în popor, mă-înţelegi? O intervenţie umanitară cu anexarea unei regiuni de la alt stat pe motiv că urma să se tragă? Păi, nu vedeţi reconstituirea? Şi ştiţi ceva, zice Putin, oricum noi aveam dreptul prin tratat să avem 20.000 de soldaţi în Crimeea. Cu toţi omuleţii verzi, nu am ajuns la atît, deci nici măcar nu am încălcat vreun tratat. Ziaristul zîmbeşte, la modul: da, dom’le, a fost după tratat. Bine, nu zicea tratatul cu Ucraina că soldaţii au voie să iasă din baze, să ameninţe şi să izoleze armata ucraineană, dar acesta e detaliu tehnic, altfel totul a fost legal. După două ore şi jumătate de asemenea poveşti comentate de Putin, filmul se termină cu copiii fericiţi care rîd în focuri de artificii. Konieţ film. 

 

Cam aşa arată propaganda rusească la zi. Acest film nu este unul marginal, ci o producţie plătită de statul rus, cu participarea personală a lui Putin şi promovată intens în afară. Ziariştii care au lucrat la film şi regizorul pleacă în turnee externe (în Moldova li s-a interzis accesul). Acesta este mesajul oficial al Rusiei. Că pare absurd şi prostesc pentru orice om cu bun-simţ, nu contează. Pentru că propaganda rusească nu mizează pe bun-simţ, ci pe efectele nesimţirii. Propaganda rusească nu e ceva finuţ, nu lucrează la nuanţe. Propaganda rusească e grobiană şi îşi propune să fie aşa. Pentru că scopul nu e să convingă neapărat, ci să provoace confuzie. Propaganda rusească joacă pe un instinct al echidistanţei care este parte din funcţionarea lumii libere.

 

Abuzează de acest instinct. Să zicem că punctele de vedere asupra unui subiect pot fi înşirate de la 1 la 10 pe o scală. O persoană X zice că 2 reprezintă adevărul. O persoană Y spune că 8 reprezintă adevărul. Ziaristul onest şi echidistant crescut în libertate îi va chema pe X şi pe Y să discute. După îndelungi dezbateri, opinia publică se va aglomera statistic în jurul valorii medii, deci dacă îi întrebi pe oameni vei avea o majoritate care votează că adevărul e în jur de 5. Încerc să simplific pentru a se înţelege ideea. Cam aşa funcţionează lumea liberă, unde există dispute de idei şi unde decizia finală se ia prin vot. Ce face propaganda rusească (şi, în general, totalitară)? Vine şi spune că adevărul este 25. O declară cu tupeu şi bagă mulţi bani ca să arate că sub 25 nici nu se discută, cine e sub 25 e imperialist american sau fascist. Comentezi?! 

 

Practic, propaganda rusească invadează cetatea nu ca să participe la dezbatere, ci ca să dea peste cap dezbaterea. Instinctul de echidistanţă trădează libertatea cetăţii. Care e media dintre 2, 8 şi 25? Ce face propaganda rusească e să delegitimeze centrul, să îl arunce în aer. Adevărul nu mai este posibil. De asta, propaganda rusească are atît de mult tupeu, pentru că scopul ei este confuzia, nu adevărul. 

 

Propaganda rusească se îngrijorează de creşterea fascismului în Ucraina şi în Europa. Asta în timp ce susţine partide de extremă dreapta şi de extremă stînga în ţările UE, în timp ce partidul guvernamental de la Moscova organizează în Rusia conferinţa extremei drepte din Europa. Şi în timp ce şeful de stat european cel mai apropiat de portretul unui fascist clasic este chiar Vladimir Putin. Orice dezbatere este inutilă cu aceşti oameni. Ambasadorul rus la Bucureşti îl face, cu tupeu, pe Vladimir Tismăneanu „bădăran“. Vasile Ernu spune că Monica Macovei propune un pogrom contra săracilor. Acest gen de tupeu nu e menit să provoace dezbatere reală. Vine şi zice că tot ce ştim noi e invers, de fapt, deci hai să flecărim fiecare de capul nostru. În timp ce Putin cucereşte ce vrea el. Iar dacă ne indignăm de asta, propaganda rusească vrea să ne ţină ocupaţi cu temele şi termenii ei. Să „dezbatem“ cu ei. Oare este Maidanul fascist, oare este Tismăneanu bădăran, oare este Macovei ucigaşă de săraci, oare sînt amîndoi nişte zoofili sau poate, de ce nu, nişte pedofili? Păi, haideţi să dezbatem chestiile astea, Ernu e mereu la datorie. Dar atenţie ce poziţii luaţi în public, pentru că ambasadorul rus şi Ernu dau note şi decid ce e democratic şi acceptabil în spaţiul public. Păi, nu? 

 

Nu trebuie să cădem în această capcană. Dezbaterea cu propagandiştii ruşi nu are ca rezultat decît să le facă jocul. În ţările UE şi în ţările asociate, ca Moldova, propaganda trebuie combătută cu mijloace penale şi administrative. Nu avem nici un motiv să lăsăm spaţiul public infectat de agenţii distrugerii libertăţii. Nu avem nici un motiv să oferim drept egal în cetate agenţilor propagandei ruse. Apoi, contraofensiva UE trebuie să meargă în terenul Rusiei. Abia acela e un plan eficient. Vocea Americii, BBC şi Europa Liberă au fost instrumente eficiente în fostul Război Rece, care trebuie reînviate în Războiul Rece care tocmai începe, adaptate tehnologiei la zi. Spoiala va cădea de pe regimul fascist al lui Putin, aşa cum a căzut şi de pe regimul comunist, cele două ideologii surori antilibertare nu pot livra bunăstare, iar ruşii se vor sătura treptat de isteria lui Putin. Doar că va dura. Şi trebuie să ne pregătim să rezistăm infecţiei cu propagandă, de dragul libertăţii.  

 

Şi eu sunt un bădăran. Ba chiar şi golan. Şi uneori şi animal.

Dorogoy tovarishch (Dragă tovarăşe) Malghinov,

(Folosesc termenul  „tovarăşe” pentru că în textul dumnitale, ca în toată această politică rusească a apropierii teritoriale până la contopire, am simţit o nostalgie clară după tovărăşie.)

În primul rând, ţin să îţi mulţumesc pentru că mi-ai deschis ochii şi am înţeles, că şi eu şi cei mai mulţi dintre români suntem nişte „bădărani”. Nu te îngrijora, nu mă voi simţi jignit, nu am să mă supăr, asta e realitatea şi ţin să-mi exprim infinita gratitudine pentru ajutorul dat. Ba, aş zice, ştiind că nu prea o ai cu limba română şi că de fapt ai folosit destul de greşit termenul, că sunt chiar încântat de ceea ce se adună de fapt în mintea dumitale şi a şefilor dumitale de la Kremlin pentru a da consistenţă acestui blând cuvânt.

Doi, îţi mulţumesc că l-ai demascat final, irevocabil şi definitiv pe tovarăşul Iliescu, zis şi Ilici, nume de cod, Bunicuţa. Am înţeles acum, peste ani, chiar peste decenii, ce înţelegea el prin şi de unde veneau calificativele „golan” şi „măi animalule”. Din acelaşi dicţionar al limbii moldoveneşti făurit cu migală, neţărmurită dragoste şi nestinsă înţelepciune în cadrul Universităţii Liubianca. Dar parcă mai contează unde, când vezi atâta omenie, atâta iubire, atâta ortodoxie cu care ne învăluie de vreo două sute şi ceva de ani marele prieten de la Răsărit pe care cu aplomb îl reprezinţi!

În al treilea rând, te-aş ruga să mă luminezi cu o părere într-o anumită „cestiune” care mă frământă de când am devenit vecini:

Este anexarea Moldovei Orientale la 1812 expresia înţelegerii sufletului ortodox, umanist şi european al românului şi al nesmintitei prietenii  a Rusiei faţă de România? Drept care a vrut nu numai să fie mai aproape, dar chiar să şi-o aşeze în braţe, să o ţină la inima ei?

Şi dacă da, nu i-ai cataloga tot ca nişte bădărani pe acei indivizi susţin altceva, printre care s-au strcurat şi unii, altfel, mult dragi tovarăşului Lenin, tovarăşului Stalin şi, probabil, tovarăşului Putin, cât nu mă îndoiesc, că şi dumneavoastră tovarăşe Malginov, care au îndrăzneala să afirme că ocuparea Moldovei a fost un act samavolnic? (Mărturisesc că personal nu–i agreez pe cei doi pe care îi voi denunţa mai jos, şi tocmai de aceea le  şi aduc mărturiile, să nu zică cineva că citez din prietenii mei şi că am ceva, Doamne fereşte!, cu dumneata, cu tovarăşul ţar Alexandru I şi cu restul de tovarăşi şefi de la Moscova, de atunci şi până în zilele noastre)? Şi nu ar trebui certate editurile, ziarele, revistele, universităţile, partidele etc, care îi publică, popularizează, promovează, iubesc pe aceşti domni, că tovarăşi nu merită să le zicem? Iată ce afirmă diversioniştii şi deviaţioniştii ăştia:

Domnul Karl Marx, în  „Note despre români”, zice că trecerea Basarabiei la Rusia în 1812 s-a făcut cu încălcarea statutului Moldovei de către Imperiul Otoman:

„Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, deoarece Poarta Otomană nu a fost niciodată stăpână peste Ţările Române. Acest fapt s-a confirmat în timpul tratatului de la Karlowitz, când Poarta, presată de polonezi să cedeze Moldova, a răspuns că nu are dreptul să facă această cedare teritorială neavând drept de suzeranitate”.

Tot la fel de reacţionar, domnul Fr. Engels, în lucrarea „Politica externă a ţarismului rus”,consideră că:

„Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus găsise unele pretexte – nu vreau să spun justificare, ci scuză – pentru cuceririle lui Alexandru I, nici vorbă nu putea fi de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia este românească,iar Polonia Concresului – poloneză. Aici nu poate fi vorba de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă nume de ruşi; aici avem de-a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf”.

Altfel zis, cei doi afirmă, în deplină luciditate şi cunoştinţă de cauză, că Imperiul Rus a dus o politică expansionist agresivă în sud-estul Europei şi a reuşit la 1812 să-şi strămute hotarul pe Prut şi gurile Dunării, anexând un teritoriu străin lui din punct de vedere etnic, istoric, geografic, politic şi cultural. Păi să nu le fie ruşine de “bădărani”, “golani” şi “animale” ce se află?

despre carenu au reuşit să mă lămurească cărţile de istorie, care una zic astăzi, alta mâine, una la Bucureşti, alta la Moscova, nici bunicii, nici părinţii, te-aş ruga, aşa ca de la ditamai ambasadoru’ la celavec, să mă lămureşti, în cazul în care ceea ce au scris nesimţiţii ăia doi de Stan şi Tismăneanu e o bădărănie (aşa e tovarăşe Ernu, tovarăşu ambasador a fost delicat, ai dreptate, e chiar o samavolnicie) , dacă, aşa cum am înţeles eu din amabilele explicaţii ale nacealinicilor dumitale din trecut, fie-le betonul uşor, din prezent (bine i-au făcut cecenii de serviciu pramatiei ăleia de Nemţov) şi din viitor (cu musulmanii noi ne-am avut întotdeauna bine),