marți, 14 august 2012

crin antonescu: de la Mireille Mathieu, la hitler

        Nu m-aş fi gândit niciodată că o să ajung să fac paralele între antonescu şi hitler.
        Aseară, citind diverse articole şi dând peste o poză a lui crinuţ trecându-şi mâna tandru prin păr şi privind languros viitorul (e în Ev Zilei, la articolul "Biografia neromanţată a lui Crin Antonescu", mi-am reamintit că în Parlament, mai demult, i se spunea Mireille Mathieu - şi era tratat ca atare. Şi revăzând instantaneu alte multe imagini în care, pe vremuri sau de curând, antonescu îşi tot mângâie şi aranjează drăgăstos părul m-am gândit să scriu ceva despre narcisismul evident şi chiar violent al acestui personaj, din punct de vedere creştin, nefericit.
       De dimineaţă, mi-au căzut ochii pe o imagine din profil a acestuia, din "Gândul", care mi-a adus aminte de hitler: o tăietură scurtă şi ridicată sus a părului la spate şi o pleaşcă care se cere mângâiată şi aranjată - gest pe care şi dictatorul neamţ îl avea - în faţă.
       Nu am să spun că, aceste semne exterioare justifică o apropiere între cei doi. Dar ele o pot iniţia. Nu m-am gândit niciodată la această paralelă. Imaginea însă mi-a adus-o, apoi gândurile au dus-o mai departe: narcisismul evident la ambii, egolatria, măiestria discursului, lipsa de scrupule şi de valori morale, agresivitatea, minciuna, ţâfnoşenia, ...
       Nu, politicianul crin nu e încă hitler. Dar cred că poate fi. Chiar cu brio! Pentru că în interior deja este.

duminică, 12 august 2012

Amice, eşti idiot! (2)

Locul I: crin antonescu,
pentru naturala interpretare a rolului din lovitura de stat la teatru "Un bufon pe scaunul Preşedintelui", căci ce altceva poate fi cel care recunoaşte că este un "acting president" (în engleză acting are şi sensul de interimar dar şi pe acela de a juca teatru) şi ne anunţă că Florin Geogescu este "mother and father hahaha..." după care, cocoţat pe spătarul scaunului cu pricina şi ţinându-l strâns în braţe ne anunţă că nu mai pleacă de pe el decât omorât de Băsescu? (De ce oare numai de Băsescu, de ce nu şi de altcineva? Care e fondul psihanalitic al acestei relaţii? Ură şi iubire fără margini? Băsescu e, pentru crin, masculul alfa?)

Locul II: victor paul dobre
care după ce face nefăcuta, îşi dă viteaz şi demn demisia pentru a scăpa de  "anumite presiuni" cărora tocmai le dăduse curs.

Locul III: (aproape permanent, alături de oricare alt vremelnic ocupant) radu mazăre
un bufon mai mititel (care şi-a us păr pe el), de provincie, care tot ţopăie şi ne face cu mâna de lângă barosanii zilei ca să-l vedem şi pe el. Ultima dată ne-a adus, conform declaraţiilor personale, 25 de manechine cu buletinul în chiloţi - viril cum îl ştim, suntem siguri că l-a verificat el înainte şi şi-a pus şi ştampila "votat" cât l-a ţinut cerneala - şi care aveau voie să se ducă la plajă numai după ce votau "DA". Pentru răuvoitori, precizăm: evident că pentru destituire. Căci pentru instituire, ştiu fetele mai bine şi nu e nevoie să le mâne cineva de la spate.

vineri, 10 august 2012

ponta moare de grija manechinelor, iar ţara se usucă sub secetă

       Ce putem înţelege din sfatul dat în stil iliescian - vă amintiţi episodul cu restituirea proprietăţilor - dat de victor ponta colegilor din fosta, şi a lui, breaslă? Adică, procurorilor?
       Că primul ministru dă ordine acestora mascate neglijent sub forma unor sfaturi prieteneşti? De genul: Hai măi băieţi, e cald, mai beţi şi voi o bere, ce tot faceţi dosare.
       Că aşa va arăta posibila viitoare guvernare usl - sau psd, cine ştie?
       Că-l doare în cot de ce se întâmplă în agricultură - căreia i-a dedicat deunăzi câteva cuvinte atunci când i-a cerut ministrului de acolo să rezolve problema apei, în timp ce pentru manechine a avut chiar câteva fraze, aproape un minidiscurs?
      
       Ei nu! Eu cred că de fapt el este înduioşat de soarta bietelor fete pripăşite la sânul lui mazăre de prin toate colţurile ţării şi care au fost atacate grosolan tocmai acum când erau şi ele pe cale să-şi facă un rost în viaţă, să înveţe o meserie, să câştige un ban cinstit.
       Că i-a fost milă de ele când a văzut că umblă săracile despuiate că n-au un ban să-şi ia şi ele o cârpă, două.
      Că i s-a părut aşa comicuţ-drăguţ cum şi-a bătut joc mazăre de convenţii, de reguli de bună purtare, de decenţă, de responsabiltate, de votul prin care poporul ar trebui -şi decidă viitorul, unii dintre duşmanii personali şi ai lui victoraş. Că i- a plăcut, adică, bâlciul obscen în care mazăre a transformat un moment de deplină seriozitate.
       Şi că poate le aduce data viitoare mazăre la o şedinţă de guvern la una din vilele lac, munte, mare, să facă schimb de experienţă cu cei mai cinstiţi şi competenţi miniştri din câţi a avut România vreodată. Dar ce zic eu? Din câţi a avut Europa. Sau poate chiar... Ei nu, că nu aş vrea să-l viziteze iar ambasadorul Gitenstein.

miercuri, 8 august 2012

ion iliescu cu degetul în sus (reluare a unui text potrivit momentului)

 
   MEDIAFAX FOTO - Andreea ALEXANDRU       

După cum am precizat şi în titlu, acest material este reluarea a unei serii de trei postări mai vechi despre ion iliescu. Le reiau nu pentru a mă "cita", ci pentru că ele, deşi scrise anii trecuţi, sunt la fel de actuale şi ne ajută să înţelegem ce se întâmplă acum.

(I)
          În mai toate fotografiile şi filmările, ion iliescu, apare cu degetul în sus.
          În fiecare zi, ion iliescu, cu degetul în sus, ne spune ceva.
          ion iliescu, ca un coşmar.       
          Finalul unui film de groază – sau al unor filme de groază – nu înseamnă decât finalul acelei ore şi jumătate dar nu al coşmarului. Aţi văzut poate filme, unele thriller nu neapărat de groază, în care, la final, atunci când crezi că ameninţarea a trecut, răul se pregăteşte a se întrupa în altcineva, sau a se transmite într-un fel sau altul către un viitor pe care nu-l vedem dar putem să-l bănuim extrem de întunecat. Pentru că, pe Pământ, răul găseşte mereu cel puţin un petec de sol fertil pentru o viitoare recoltă.
           Seminţele comunismului - ca manifestare a răului - nu s-au uscat, nu au putrezit, nu au îngheţat. Ele au fost răspândite peste noi toţi şi au germinat, într-un fel sau altul, în fiecare. Şi nu au sucombat nici alienii din care s-au răspândit. Ba, din contră, ei au dus-o chiar mai bine.

           ion iliescu
      
           ion iliescu nu a dispărut. Nu s-a ascuns. Nu s-a retras.
           ion iliescu e bine mersi şi înfierează cu aceeaşi mânie - căreia nu-i mai spune proletară, dar care sună absolut identic – pe cei care îl deranjează, pe duşmanii poporului, adică pe duşmanii lui. De exemplu, duşmanipsdi -ului sunt duşmanii lui. Dar şi alţii. De exemplu, duşmanii Moscovei. Chiar dacă el nu o spune aşa.
           ion iliescu nu tace. El stabileşte principii morale, criterii de evaluare civică, dă note de valoare şi decenţă politică, măsoară IQ-ul şi cultura politică a celorlalţi, emite judecăţi şi dă sentinţe, ştie oricând ce este cel mai bine pentru România. Aruncă la gunoi telegramele wikileaks care, după el, nu sunt decât nişte bârfe (Vă mai amintiţi to'arăşu cu ce plăcere ascultau bârfe băieţii noştrii de încredere, miliţienii, securiştii şi activiştii de partid?). Ne bagă şi ne scoate din criză. Criză de care e de vină doar prezentul lui Băsescu nu şi trecutul lui. Le ştie pe toate dar nu le spune cu voce tare. (Cel mai bine era tot ca înainte dar cu el în locul lui ceauşescu, nu-i aşa to'arăşu?)
           
           Lui ion iliescu nu i-a părut nicio clipă rău.
           ion iliescu nu şi-a cerut iertare.
           ion iliescu nu a arătat decât regrete pentru devierile tovarăşului ceauşescu, care a întinat nobilele idealuri …. – după cum chiar el a declarat la începuturile din ’90.
           Pentru ion iliescu, asasinatele, reprimarea cruntă, detenţia politică, torturare şi omorârea, destinele frânte, sărăcia şi foamea, terorizarea psihică, alienarea, deformarea structurii umane normale, deportarea, tâlhărirea, aculturalizarea a milioane de români nu au existat, sau dacă au existat atunci au existat pentru că ăia care le-au păţit o meritau.
           ion iliescu pare a avea o conştiinţă curată, luminoasă. Dacă l-ai întreba sunt sigur că asta ar şi declara: Că nu are ce să-şi reproşeze. Poate nişte chestiuţe mici care mai curând ar înduioaşa decât ar îndemna la condamnare. Nu spune el că este o victimă a represiunii ceauşiste? Nu e el primul revoluţionar al ţării? Nu a ajuns el, după vreo 30 de ani de fruntăşie comunistă – cu toate cele din panoplia respectivă – un dizident muritor de foame pe post de director la Editura Tehnică?
           Şi tot ca în filme, ion iliescu rânjeşte şi hohoteşte lugubru peste morţii comunismului lui, peste morţii revoluţiei lui, peste toţi ceilalţi amintiţi mai sus, dar şi peste noi şi prezentul nostru şi peste copii noştri şi viitorul lor.
           Pentru că ion iliescu nu e singur. Nu, el nu este decât un cap, poate nici cel mai de seamă, al balaurului.   
         
 (II)
         De ce m-am trezit să scriu acum despre ion iliescu? Ce mi-a venit să mă iau de bietul bătrânel?
          Exact ceea ce trăim: dezastrul, haosul, falimentul acestui stat construit strîmb după ’89 de el şi de gaşca lui de activişti, securişti, miliţieni… – nu ca o negaţie, ci ca o continuitate a holocaustului comunist anterior.
           Minciuna, abuzul, incompetenţa, lipsa de reponsabilitate, aroganţa agresivă, dispariţia solidarităţii umane şi sociale reale, hoţia, tâlhăria, jaful generalizat de acolo, de la ei, vin.
           Statul mafiotizat de acolo vine.
           Disoluţia autorităţii, nelegiuirea în locul respectului legiuirii, de acolo vin.
           Legile strâmbe, şchioape, chioare sau chiar oarbe de-a dreptul, aşezarea politicienilor deasupra legii, de acolo vin.
           Faptul că, după modelul politicienilor, magistraţii şi poliţiştii nu respectă legea, pe care ei trebuie, printre primii, să o apere, de acolo vine.
           Faptul că acum legiferează şi justiţia începând cu chiar drepturile lor salariale – anii trecuţi – şi modificarea incredibilă a legii alegerilor pentru CSM, chiar de către CSM, de acolo vine.
           Poliţia şi justiţia înfrăţită cu mafia, de acolo vin.
           Funcţionarii leneşi, obraznici şi corupţi, de acolo vin.
           Nu ion iliescu le-a făcut pe toate, dar a fost cel dintâi, a fost fruntea, mintea, îndrumătorul,  conducătorul, apoi simbolul celor care le-au făcut în aceşti 20 de ani.
          Nu tot ceea ce este rău a fost făcut de el, dar el este în tot ceea ce e rău, pidosnic, potrivnic, invers în România. E posibil ca şi fără el lucrurile ar fi mers oarecum pe un făgaş similar, căci balaurul era prea mare şi prea determinat; dar el, şi nu altul, a fost acolo în posturile amintite mai sus, el a avut o cotă de popularitate nemaiatinsă de niciun alt preşedinte al României, el ar fi putut să încerce să ducă ţara asta năpăstuită într-o altă direcţie. Chiar dacă ar fi fost sacrificat politic sau omorât. Ce altceva mai măreţ ar fi putut să i se întâmple? Ce altă şansă de a te împăca cu istoria?
Dar el, nu: a fost acolo şi a tunat şi fulgerat împotriva altora, a înfierat realele sau pretinsele metehne ale altora, dar a ascuns, patronat, girat, oblăduit, bine cuvântat toate matrapazlăcurile, hoţiile, tâlhăriile, ticăloşiile, crimele împotriva românilor, înfăptuite de ai lui.
           Nu s-a dezis de ei, nu i-a dezvăluit, nu i-a înfierat cu cunoscuta lui mânie, încă şi mereu, proletară.
           A fost acolo şi nu a zis nimic. Aşa cum nu zice nici azi. Decât despre alţii. Care alţii? Păi, depinde ce negociem cu ei, ce folos ne aduc!
            Îl văd, îl ascult, aud şi citesc depre ion iliescu în fiecare săptămână. Se simte bine, e în formă, mereu vioi, vigilent, sfătuitor, ironic, acid, zâmbitor, agresiv, ultimativ. Le ştie cel mai bine pe toate, combate, organizează, luptă. Citeşte şi ne povesteşte şi nouă. Ca să ne lumineze.
           Este evident că doarme bine, că nu-l deranjează nimic din interior. Pentru cineva care nu a trăit aici şi nu ştie, ion iliescu poate părea un omuleţ corect, documentat, simpatic.
           Dar ion iliescu nu mai este un simplu om; el este un simbol: simbolul balaurului care a luat ostatică această ţară şi acest popor. El este simbolul răului, al cancerului care a măcinat acest neam şi care vrea să-l distrugă cu totul.
           ion iliescu nu este răul, el este un simbol al lui. Un simbol, poate, a ceva mai dureros decât ceea ce reprezenta ceauşescu. Căci dacă dictatorul ne aminteşte de noaptea îngheţată a comunismului, ion iliescu, părtaş la acel simbol, ne-a furat şi dimineaţa libertăţii.
           Chiar după ce va muri, ion iliescu nu va dispărea; ca în filmele de groază, răul pe care l-a întruchipat s-a răspândit în noi toţi, în care a renăscut şi va continua să renască cu toată haita lui de demoni. Şi, din nefericire, pentru rău nu există soluţii miraculoase, medicamente vindecătoare, spălături. Ţine de fiecare, de relaţia lui cu Binele, cu Adevărul, cu Dumnezeul, pe care ion iliescu îl înfruntă de la începuturi, de a putea să se curăţa de el.
           ion iliescu nu trebuie urât; a-l urâ înseamnă a sădi răul în noi încă o dată. Dar nu trebuie nici uitat – marea şmecherie a răului este aceea că el încearcă să ne facă să credem că nu există. ion iliescu trebuie pus la gazeta de perete la “Aşa nu!”, trebuie trecut înapoi în poveste, trebuie să-şi reia înfăţişarea de cap al balaurului, care, dacă nu suntem cuminţi, vine şi ne mănâncă şi pe care eroul viteaz din fiecare, Făt Frumosul sufletului nostru să-l prăbuşească simbolic dar şi real în ţărână.

(III)
       Erată: activist, nu comunist. Sau, ambele.
       Trebuie să fac o mărturisire: am greşit faţă de ion iliescu.
       Am greşit atunci când am spus despre ion iliescu că a rămas un comunist, acelaşi comunist – adică un soi de personaj cu idealuri - chiar dacă strâmbe - un personaj care chiar dacă şi-a greşit viaţa şi a greşit grav faţă de semenii săi, are măcar meritul că crede în ceva: într-o sumă de idei, într-un proiect, într-o, de fapt, utopie a distrugerii.
        Am greşit şi atunci când, în diverse discuţii, am mai afirmat – după ce am reluat teza “iliescu comunist” – că trebuie că este sfâşiat între satisfacţie şi ciudă: satisfacţie pentru că, cel puţin în România, iliescu şi ai lui par a fi avut dreptate cu “capitalismul găunos”, şi ciudă pentru că ceea ce a fost până în ’89 pare tot atât de îndepărtat pe cât părea atunci ceea ce este acum.
        Mi-am înţeles greşeala nu cu mult timp în urmă, într-o zi în care, după o şedinţă iniţial secretă şi restrânsă, apoi deconspirată şi lărgită, a conducerii psd, am găsit relatată şi o poziţie a lui ion iliescu. Ceva cu daunele aduse partidului de declaraţiile lui geoană dar şi despre şi mai marile prejudicii pe care le-ar aduce în acest moment excluderea acestuia. Şi atunci în cea clipă, în aceeaşi clipă, am mai recitit şi reauzit aceste cuvinte spuse de multe alte ori cu acelaşi sens. Şi am înţeles fulgerător că am greşit: ion iliescu nu a rămas tot un comunist idealist. Nu, ion iliescu a rămas tot un activist comunist, un funcţionar credincios şi devotat partidului; ieri, celui comunist, azi, celui capitalist. Nu contează ideile, ci structurile. Nu contează rezultatele sociale, ci binele partidului, adică al oamenilor lui. ion iliescu a rămas permanent preocupat de ceea ce este mai bine pentru partid. Asta a fost şi este preocuparea bătrânului activist.
        Dacă ar fi crezut în comunism şi ar fi rămas cu acest crez, ion iliescu ar fi fugit repede din PSD; pe vremea când acesta se numea FSN sau FDSN. Ar fi fugit şi ar fi încercat de mai multe ori – căci ar fi dat de fiecare dată greş – să facă un partid după modelul pe care îl purta în minte şi în suflet şi cu acesta să intre în lupta pentru o Românie dacă nu se putea comunistă, măcar socialistă.
        Ar fi fost oripilat de grobianismul, indiferenţa, hoţia, imoralitatea şi amoralitatea noilor săi colegi şi supuşi, de capitalismul tâlhăresc şi otrăvitor pe care aceştia au pornit şi au reuşit să-l construiască în România.
        Dar, chiar dacă a mai mârâit la unul sau la altul, ion iliescu nu a acţionat ca un comunist credincios idealului său. Nu, de fiecare dată când a avut o critică internă, a avut-o doar pentru că cei arătaţi cu degetul făceau rău partidului; nu ţării, nu "maselor largi populare", nu viitorului lor.
        Aruncat de ceauşescu la magazia celor fără putere – probabil nu atât pentru ideile sale reformatoare cât pentru relaţiile sale cu ruşii – Iliescu a rămas fără jucăria care spera că într-o zi va fi a lui; să-i poată el invârti cheiţa şi prin ea, pentru stăpânii săi de la răsărit, să ne învârtă nouă destinul.
        Nu i-a fost uşor. E clar că a suferit. S-a măcinat. A urât. Dar s-a şi întărit, a făcut, ca să zicem aşa, o bună condiţie fizică.
        Şi când a venit momentul, pentru că nu mai avea partid, a făcut el unul: cel în care este şi acum şi care s-a numit: fsn, fdsn, pdsr, psd (nu pot, pentru răul pe care l-au făcut, să le scriu cu litere mari).
       Nu are acelaşi principii ca cel comunist? Şi ce dacă? Ce contează? Partid să fie şi, dacă se poate, la guvernare. Importantă era jucăria şi misiunea pe care o putea îndeplini cu ajutorul ei: de a ne distruge nouă şansele, de a face o Românie haotică, dezamăgitoare, bolnavă, isterică, depopulată, prostituată, interlopă. O Românie care multor români le trezeşte ruşinea, iar străinilor dispreţul, jena, greaţa. O Românie în genunchi, vîndută pe tarabe.
       Pe de altă parte, ideea că psd-ul (şi asemeni lui toate celelalte partide) nu a funcţionat şi nu funcţionează după cerinţele comuniste este şi ea falsă; în realitate este vorba de acelaşi tip de oameni, de aceleaşi abuzuri şi hoţii, de acelaşi dispreţ şi dezinteres, de aceeaşi corupţie, şi multe altele, ca şi în atotbiruitorul şi atotputernicul pcr (partidul comunist român).

marți, 7 august 2012

Măritul crin, când nu-i fudul, e trist că nu e crin destul.

       Dacă eşti prost, mai bine taci. Dacă nu ştii engleza, mai bine vorbeşti româneşte. Dacă nu ai stofă de Preşedinte nu te aşezi pe scaunul acestuia pentru că te înţeapă, te face să te mişti continuu, dezordonat, să viermuieşti, să dai din mâini ca să acoperi golurile de idei şi de cuvinte, chiar să hăhăi, ca cel căruia i-ai uzurpat acest scaun, să pari o precupeaţă toantă şi intimidată de cei din faţa ei (şi pe care doar distanţa prea mare te opreşte de la a-i bate mârlăneşte pe spate), dar mai ales de cea care a ajuns să fie.
       Toate acestea a reuşit să le adune într-o singură întâlnire cu cei de la FMI, UE, BM, crin antonescu, acest Dinu Păturică al liberalismului şi politicii româneşti. Şi dacă până azi mai aveam o reţinere în ceea ce priveşte "lou profailul"acestuia - adică, ezitam să-l aşez pe raftul de jos al piramidei capacităţilor intelectuale - acum nu mai am niciuna - o apariţie caricatură până şi în raport cu cele de tristă amintire ale lui ion iliescu, un comportament de personaj al lumii mahalalelor ajuns - prin ironia sorţii - în centrul atenţiei, la vârful puterii sau călare pe un munte de bani.
       Păpuşa pe care nenea felix o agita în faţa personajelor reci, flegmatice, reţinute, diplomate, educate, dacă nu mai mult (nu am niciun motiv să mă îndoiesc de competenţa lor), măcar în ceea ce priveşte comportamentul într-un cadru oficial, aducea perfect cu o paiaţă dezarticulată, penibilă, ridicolă. Şi totul amplificat de evidenţa faptului că individul în pielea goală chiar se crede împărat. Numai că din prea puţină cultură - decât să rămână repetent şi să joace babaroase, mai bine mai punea şi el mâna pe câte o carte - e evident că habar nu are ce înseamnă a fi ceea ce el încearcă să pară că este; şi în puţinătatea sa  intelectuală chiar crede că este menit să fie.  

luni, 6 august 2012

Ion Iliescu - un zombi care bântuie România

      Ion Iliescu, această mumie malefică, acest zombie al unei lumi pe care mulţi o credeau trecută, bântuie iar vioi prezentul şi mai ales viitorul României simţindu-se pesemne ca acasă în realitatea pe care "copiii" lui, ai Moscovei şi ai mafiei au croşetat-o.
      Căci  ce altceva aş mai putea spune despre acest vulcan nesfârşit de noroi, rău, ură, resentiment, ticăloşie, minciună, falsitate, abuz, adorator al legii "cum vrea muşchii mei", criminal - şi nu mă refer numai la morţii revoluţiei, ci la toţi morţii comunismului şi post -comunismului iliescenist, la morţii vii cărora li s-a distrus viitorul, la morţii vii cărora li s-a distrus conştiinţa, la morţii vii cărora li s-a distrus sufletul, atunci şi acum, după 1990, la copiii morţi de dorul părinţilor din cauza realităţii construite pe care Ion Iliescu şi slugile şi stăpânii lui au fabricat-o pentru România, la oceanul de suferinţă care s-a perpetuat şi care ameninţă acum să se reîntoarcă şi mai teribilă, şi mai pustiitoare şi mai corozivă şi mai otrăvitoare.
      Ion Iliescu vorbeşte din nou; Ion Iliescu dă indicaţii; Ion Iliescu stabileşte adevărul; Ion Iliescu judecă, ameninţă; Ion Iliescu scuipă; Ion Iliescu aruncă picioasă şi foc; Ion Iliescu urlă ca un câine turbat; Ion Iliescu, înoată viril în acvariul fărădelegii pe care încearcă USL-ul să o impună ca unică lege în România.
      Ion Iliescu, un zombie care a ieşit la lumină şi ne ameninţă cu transformarea tuturor - nu numai a celor vrăjiţi de duhurile rele de la Antene şi de la Realitatea - în aceleaşi fiinţe ale întunericului şi frigului veşnic.
      Despre Ion Iliescu am scris mai demult două texte mai lungi (care pot fi găsite în postările din trecut): rămân la aceeaşi idee: Ion Iliescu nu este şi nu a fost un comunist, ci un activist. Un soldat credincios al partidului, apoi un şef apărător al unui partid al crimei, terorii, bunului plac, fărădelegii. Ori, între activist şi şef de astfel de partid şi membru şi apoi naş al mafiei nu este în cele din urmă nicio diferenţă.

Ioan Rus la Mercedes? Poate pentru experimente.

       Despre ex, deja, ministrul Ioan Rus, cunoscut şi ca ministrul "Bă Vasile, ce ştii de Popescu?" am aflat de la Traian Băsescu că dacă i se încurcă drumurile se întoarce la Mercedes. Se întoarce adică să lucreze la Mercedes? Au nevoie nemţii de el? Incredibil?
      Dar poate adevărat. Şi poate doar ca manechin în încercările de rezistenţă la "buşirea" maşinilor de perete, din lateral şi din spate. Cel puţin asta e concluzia la care putem ajunge rememorând traseul de circa 3 luni al acestui fost ministru, iepuraşul acar al lui Ponta şi Antonescu, care a dat-o în bară şi pentru că nu a organizat furtul cum trebuie şi pentru că, luat poate din somn, a apucat să dea pe gură cifre care le frigeau celor doi dosul.
        Si aşa vor păţi - şi veţi vedea că ei vor fi tot mai mulţi - cei care nu ascultă de ordinele lu' nenea Felix transmise prin această, din punct de vedere al meritelor şi realizărilor intelectuale, cea mai jalnică echipă de conducători politici ai României.  Că de meritele şi realizările morale nu are rost să vorbim atât timp cât ele nu sunt scoasela lumină din hăul care, se aude prin târg, a depăşit deja adâncimea gropii Marianelor.
      Şi să vedeţi ce "cea mai cinstită şi competentă" echipă guvernamentală vom avea în curând, ca aia din mai va părea una de îngeraşi.

vineri, 27 iulie 2012

Emil Constantinescu, omul lui Vântu.

         A intrat din nou în scenă, ori la comanda șefilor săi, ori la cea a orgoliului nemăsurat, cu siguranță şi una şi cealaltă, cu aplombul binecunoscut de lider mondial neînţeles, şi preşedintele Milică, cel care, prin toată activitatea sa ca preşedinte, şi prin toată prezenţa sa ca fost preşedinte, nu merită să fie numit altfel. Ba, Milică e poate prea blând, are un aer familiar, prietenos; e ca ăla cu coniacu din clipuri. Băiat simpatic, cu prieteni răi.
       Ei bine, Milică, cunoscut uneori şi ca Emil Constantinescu, a fost urcat în scaun la Cotroceni cu banii lui Vântu. Era prin vara lui 1996 când cei doi au fost puşi în legătură şi a pornit finanţarea. Realaţiile lor erau, în acel moment, în cel mai pus stil mafiot, ca de la Vântu la un finanţat faţă de care nu avea niciun respect, dar de care avea nevoie. Şi care  trebuia să întoarcă într-o zi serviciul. Cel care le-a făcut "lipeala" era chiar Vosganian, preşedintele PAR (Partidul Alternativa României), care la rândul lui fusese acroşat, din spusele sale, nu cu mult timp în urmă de vizionarul SOV.
        E adevărat, în 1996 SOV era un tip cu bani, tupeu, extravaganţe, dar încă nimic penal nu plutea deasupra lui. În acea vreme, eu eram secretar general al PAR și am trăit toate aceste lucruri foarte de aproape.

luni, 2 iulie 2012

Amice, eşti idiot!

Evenimentele fără precedent din ultima vreme cer răspunsuri pe măsură. Propun instituirea premiilor "Amice, eşti idiot!" pentru comentarii publice ale persoanelor noastre publice. Pentru început propun următorul clasament:

Locul 1 - Ioan Rus pentru implicarea prietenilor domniei sale Platon şi Aristotel pentru un Ponta mititel. Un comentariu demn de un plutonier de miliţie din vremurile către care cu atâta nostalgie se întoarce guvernarea usl.

Locul 2 - Liviu Pop pentru sacul de nerozii cu care a îmbâcsit spaţiul public românesc de când s-a văzut pus caporal de miliţie peste învăţământul românesc.

Locul 3 - Puiu Haşoti pentru remarcile privindu-i pe cei care au decis plagiatul şi mai ales la adresa adresa "impostorului" de faimă internaţională Marius Andruh.

duminică, 1 iulie 2012

Ponta prin duşmanii lui


Avem prilejul, de circa două luni, să desluşim tot mai bine persoana, până acum, oarecum ceţoasă şi slab exprimată prin informaţii, a distinsului nostru prim ministru. Mai corect, avem prilejul de a ne confirma nişte bănuieli şi certitudini anterioare şi de a le completa cu multe alte certitudini. Se spune, astfel, că pe un om îl cunoşti şi după duşmanii lui. Unii oameni par a  nu avea duşmani; alţii au puţini şi/sau nesemnificativi  pentru o caracterizare. Cazul lui Victor Ponta este însă unul aparte: la cei câţiva duşmani pe care ni-i dezvăluise anterior manadatului său de premier, a reuşit să adauge o listă impresionantă în timpul acestuia. Să vedem care ar fi aceşti duşmani:

Duşmani fundamentali:
Adevărul – o entitate cu totul străină şefului usl. Victor Ponta a reuşit performanţa uluitoare de furniza numai minciuni şi deziceri de ziceri anterioare.
Bunul simţ – dacă a existat vreodată, el a fost eradicat în totalitateprin tratementul psd , astfel că nu s-a reuşit detectarea acestuia în comportamentul celui mai tânăr prim ministru.
Buna creştere (educaţia) – asemenea.
Munca – nu avem date despre actul de a munci al lui VP – el pare a nu fi existat vreodată. Avem însă despre acela de a copia şi de a lăsa pe alţii să-i facă lucrările.
Cultura – ca pentru orice bun comunist-nazist, cultura trebuie redusă, strivită, eliminată. Trebuie promovată însă incultura, falsa cultură, produsele sub-culturale, dominate de linia politică impusă de lupta împotriva celorlalţi duşmani principali din această listă.
Ştiinţa – dă activiştilor prea multă bătaie de cap. Cercetarea şi scrierea unei teze de doctorat, sau a unor cărţi, ca muncă, sunt doar pentru plebei. Şi apoi, ştiinţa nu prea acceptă să se plieze pe linia politică. E adevărat că în faţa camerelor de televiziune VP ne demostrează că 1 plus 1 face şapte, dar, de fiecare dată când ecanul schimbă imaginea, 1 plus 1 fac în continuare 2, aşa cum ştim de la aritmetică (aritmetica – o altă aservită lui Băsescu). 
Informaţia – pentru că nu vrea să fie numai cea produsă în laboratoarele USL.
Cinstea, Dreptatea, Responsabilitatea – pentru că sunt aliaţi direcţi ai adevărului, bunului simţ, bunei creşteri şi muncii.
Competenţa, Profesionalismul – sunt istovitoare, consumă inutil timpul în care poţi fura, distruge sau măcar omorî (chiar dacă şi numai indirect), dăunează lăcomiei şi înavuţirii personale şi a echipei; la ceilalţi sunt periculoase pentru că pun în pericol fraudele, tâlhăriile, politica bunului plac.
Justiţia – atunci când nu ascultă comanda politică şi se trezeşte să fie independentă.
Societatea civilă – pentru că este nesupusă, nelinguşitoare şi netransmiţătoare a politicii usl; evident cu excepţia ong-urilor create chiar de usl.
Interesul naţional – pentru că se opune interesului personal şi uslist.
Poporul român -  pentru că, cel puţin parţial are altă agendă decât cea usl. Chiar dacă el este invocat permanent ca „adrisantul” politicii usl-iste.

Duşmani conjuncturali:
Parlamentul – ilegitim atunci când are altă majoritate;
Curtea Constituţională atunci când dă decizii contrare intereselor usl;
Presa independentă politic sau de altă orientare decât usl;
Academia  României, ÎCCJ, Procuratura generală, DNA, ANI, Universitatea Bucureşti, ICR-ul, TVR-ul, Hidroelectrica, Ministerul Educaţiei etc. etc. etc.


Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...