sâmbătă, 9 aprilie 2011

Fericitul, chinuitul și moartea

Nimica nu neliniștește pe cei mai mulți așa de tare ca aceea că bogații cei mai prihăniți (necinstiți, păcătoși – n.n) se îndulcesc de multă norocire, pe când drepții sau cei îmbunătățiți adeseori suferă cea mai amară sărăcie și mii de alte răni care sunt încă și mai cumplite decât sărăcia
Acest început al omiliei Sf. Ioan Gură de Aur la Duminica a șasea a postului, ne zugrăvește tabloul realității în care chiar viețuim astăzi și în care șmecheri, escroci, tâlhari, criminali, unii doar de după 1990, alții de dinainte, continuă să fure, să adune, să ia de la gura celor tot mai în nevoie. Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă? – se întreabă atunci cei din urmă, sau măcar o parte dintre ei. Și, la prima vedere, par a avea dreptate. Dar dacă în ceea ce îi priveşte pe semenii lor lucrurile sunt clare, în ceea ce priveşte relaţia cu Dumnezeu chiar au?
Tema reală a acestei omilii este moartea și opțiunea noastră pentru ea sau împotriva ei. Fiecare dintre noi se află în fața acestor două posibilități: crede în moartea veșnică sau viața veșnică. Despre realitatea morții veșnice suntem pe deplin încredințați, căci ea ne înconjoară ca un întuneric nesfârșit cercul de lumină care e viața pământeană, cerc care devine tot mai mic pe măsură ce ne apropiem de celălalt capăt, pentru a dispărea odată cu finalul nostru. Dacă moartea veșnică e adevărul atunci nimic nu contează; nici chiar viitorul copiilor noștri pentru că omenirea o poate sfârși oricând, fie că ne autodistrugem, fie că ne ciocnim cu un corp ceresc, fie că moare soarele sau universul (toată materia urmează această lege implacabilă). E situația în care nu credem în nimic sau credem doar în plăceri, în care putem face orice căci nici o altă regulă decât eu-acum nu mai este valabilă. Dar dacă viața veșnică e adevărul și procedând greșit o ratezi? Dacă acesta e adevărul? Dacă neglijând sau refuzând acest adevăr trăiești în răspărul lui și pierzi șansa vieții veșnice? Dacă merită să renunți aici și acum la nevoile cărnii tale, destinată oricum putrezirii, pentru a-ți asigura un loc în lumina veșniciei? Acesta este și credința autorului omiliei care ne spune că mai bucuroși trebuie să fie cei care suferă, care trăiesc în lipsuri pentru că: Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alții primesc pedeapsa deplină în cealaltă lume; și apoi sunt și din aceia care se pedepsesc și în această lume și în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiți voi cei mai norociți? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăță de păcatele lor, iar acolo se fericesc veșnic.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu spune, și n-o spunem nici noi, că cei bogați sunt răi și cei săraci buni. Sunt, după cum bine știm, amestecați, și doar faptele lor îi deosebesc. Ceea ce vrea să ne spună este însă că nu avem a ne plânge de răul pe care îl suferim, așa cum nici cei ce suferă binele nu au a se încânta de el. Pentru că binele e mare încercare (de îl primești și nu îl dai îndoit mai departe, devine grea și nesfârșită povară), iar răul e ajutor pentru veșnicie. Suntem păcătoși cu toții pentru că am coborât cu toții de la starea de om la cea de subom, mai jos decât animalul, dar bine va fi în veșnicie pentru cei care se silesc să o cucerească (și care înțeleg că necazurile pe care le au sunt un plus, sunt ajutorul lui Dumnezeu care se adaugă eforturilor personale). Viața aceasta nu e întâmplare cum spun unii; ea are menirea să ne pregătească pentru viața cealaltă, e un examen. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăiește aici fără grijă, în siguranță și în desfătare, cu necumpătare și cu ușurătate de minte. Cine voiește a fi acolo părtaș la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare și osteneală. Și dacă nu ne încearcă Dumnezeu, trebuie să ne luăm noi înşine la trântă cu ostenelile (ascunzătoare de atâta neştiută dulceață) ale ascultării Lui. Pentru că altfel….

vineri, 8 aprilie 2011

Ion Iliescu - cu degetul în sus (III)

       Trebuie să fac o mărturisire: am greşit faţă de Ion Iliescu.
       Am greşit chiar grav, atunci când am spus despre Ion Iliescu că a rămas un comunist, acelaşi comunist – adică un soi de idealist, un personaj care chiar dacă şi-a greşit viaţa şi a greşit grav faţă de semenii săi, are măcar meritul că crede în ceva: într-o sumă de idei, într-un proiect, într-o, de fapt, utopie.
        Am greşit şi atunci când, în diverse discuţii, am mai afirmat – după ce am reluat teza “Iliescu comunist” – că trebuie că este sfâşiat între satisfacţie şi ciudă: satisfacţie pentru că, cel puţin în România, Iliescu şi ai lui par a fi avut dreptate cu “capitalismul găunos”, şi ciudă pentru că ceea ce a fost până în ’89 pare tot atât de îndepărtat pe cât părea atunci ceea ce este acum.
Mi-am înţeles greşeala nu cu mult timp în urmă, într-o zi în care, după o şedinţă iniţial secretă şi restrânsă, apoi deconspirată şi lărgită, a conducerii psd, am găsit relatată şi o poziţie a lui Ion Iliescu. Ceva cu daunele aduse partidului de declaraţiile lui Geoană dar şi despre şi mai marile prejudicii pe care le-ar aduce în acest moment excluderea acestuia. Şi atunci în cea clipă, în aceeaşi clipă, am mai recitit şi reauzit aceste cuvinte spuse de multe alte ori cu acelaşi sens. Şi am înţeles fulgerător că am greşit: Ion Iliescu nu a rămas tot un comunist idealist. Nu, Ion Iliescu a rămas tot un activist, un funcţionar credincios şi devotat partidului; ieri, celui comunist, azi, celui capitalist. Nu contează ideile, ci structurile. Nu contează rezultatele sociale, ci binele partidului, adică al oamenilor lui. Ion Iliescu a rămas permanent preocupat de ceea ce este mai bine pentru partid. Asta a fost şi este preocuparea bătrânului activist.
        Dacă ar fi crezut în comunism şi ar fi rămas cu acest crez, Ion Iliescu ar fi fugit repede din PSD; pe vremea când acesta se numea FSN sau FDSN. Ar fi fugit şi ar fi încercat de mai multe ori – căci ar fi dat de fiecare dată greş – să facă un partid după modelul pe care îl purta în minte şi în suflet şi cu acesta să intre în lupta pentru o Românie dacă nu se putea comunistă, măcar socialistă.
        Ar fi fost oripilat de grobianismul, indiferenţa, hoţia, imoralitatea şi amoralitatea noilor săi colegi şi supuşi, de capitalismul tâlhăresc şi otrăvitor pe care aceştia au pornit şi au reuşit să-l construiască în România.
        Dar, chiar dacă a mai mârâit la unul sau la altul, Ion Iliescu nu a acţionat ca un comunist credincios idealului său. Nu, de fiecare dată când a avut o critică internă, a avut-o doar pentru că cei arătaţi cu degetul făceau rău partidului; nu ţării, nu "maselor largi populare", nu viitorului lor.
        Aruncat de Ceauşescu la magazia celor fără putere – probabil nu atât pentru ideile sale reformatoare cât pentru relaţiile sale cu ruşii – Iliescu a rămas fără jucăria care spera că într-o zi va fi a lui; să-i poată el invârti cheiţa şi prin ea, pentru stăpânii săi de la răsărit, să ne învârtă nouă destinul.
        Nu i-a fost uşor. E clar că a suferit. S-a măcinat. A urât. Dar s-a şi întărit, a făcut, ca să zicem aşa, o bună condiţie fizică.
        Şi când a venit momentul, pentru că nu mai avea partid, a făcut el unul: cel în care este şi acum şi care s-a numit: fsn, fdsn, pdsr, psd (nu pot, pentru răul pe care l-au făcut, să le scriu cu litere mari).
       Nu are acelaşi principii ca cel comunist? Şi ce dacă? Ce contează? Partid să fie şi, dacă se poate, la guvernare. Importantă era jucăria şi misiunea pe care o putea îndeplini cu ajutorul ei: de a ne distruge nouă şansele, de a face o Românie haotică, dezamăgitoare, bolnavă, isterică, depopulată, prostituată, interlopă. O Românie care multor români le trezeşte ruşinea, iar străinilor dispreţul, jena, greaţa. O Românie în genunchi, vîndută pe tarabe.
       Pe de altă parte, ideea că psd-ul (şi asemeni lui toate celelalte partide) nu a funcţionat şi nu funcţionează după cerinţele comuniste este şi ea falsă; în realitate este vorba de acelaşi tip de oameni, de aceleaşi abuzuri şi hoţii, de acelaşi dispreţ şi dezinteres, de aceeaşi corupţie, şi multe altele, ca şi în atotbiruitorul şi atotputernicul pcr (partidul comunist).

miercuri, 6 aprilie 2011

Omul vrăjit (VI): Un stupefiant, incredibil, inimaginabil caz real

       Vorbeam în episoadele anterioare despre faptul că diavolul i-a oferit omului mărul otrăvit al împlinirii dorinţelor lumeşti: iată câte poţi avea, munceşte până la epuizare, trădează, fură, omoară; lasă-i pe ceilalţi, uită de copiii tăi, lasă-i în grija mea, fiecare e pe cont propriu.  Căci cum altfel s-ar putea citi întâmplarea, desprinsă parcă dintr-un terifiant film absurd, pe care v-o voi povesti; un caz real cu niște elevi de liceu din România.
          Mai mulţi copii de clasa a zecea, băieţi şi fete, au plecat de acasă şi stau împreună la unul dintre ei, ai cărui părinţi sunt plecaţi care pe unde. Bref, băiatul e singur cu casa şi cu bani pe mână. Alţi colegi vin şi îşi petrec timpul cu ei dar se duc totuşi acasă. Consumă cu toţii droguri - probabil şi din cele dure şi din cele, zise, uşoare, care par a fi la fel de distrugătoare de minţi ca şi celelalte. Au, la școală vorbesc, accese de euforie incontrolabilă, după care lungi timpi de cădere în prostaţie. Nu mai învaţă. Nu se mai poate comunica cu ei decât minimal. Unii în pericol de a pierde anul - sunt chiar şi din cei la care repetarea clasei a zecea ar fi a treia oară. S-au transformat fizic, şi-au tăiat părul în fel şi chip, s-au vopsit, au slăbit, s-au urâţit. Ceva hidos pare a veni din interiorul lor şi a li se aşeza pe chip. Ochii sunt pustii; devin agitaţi sau cad în somnambulism ca la comanda cuiva. Nu e clar când şi dacă îşi spală hainele. Nu vreau să trec dincolo de ceea ce ştiu, dar e de presupus că promiscuitatea nu se opreşte la uşa relaţiilor sexuale de toate soiurile.
          Poate vreţi să ştiţi, aşa cum m-am întrebat şi eu, ce mănâncă, cu ce bani îşi cumpără drogurile şi celelalte. Nicio problemă; de exemplu, numai unul despre care știu, primeşte de acasă, câteva sute de lei pe zi - este probabil unul din cei care trece şi pe acasă. Nişte fete le aduc mâncare din frigiderele familiilor lor. Probabil că şi alţii aduc bani.
          Dar nu acesta este de fapt cazul pe care voiam să vi-l relatez; nu acest tablou, altfel destul de aprins, constituie incredibilul, stupefiantul, inimaginabilul, pe care le aminteam la început. Nu copii şi "rebeliunea" lor (V-aţi gândit vreodată că primii rebeli au fost Adam şi Eva!). Ci PĂRINŢII. 
          Primele întrebări, atunci când am auzit cele pe care vi le-am povestit, au fost: Dar părinţii? Păi cum au plecat de acasă şi ei nu-i caută? Sau le mai dau şi bani? Şi am aflat că părinţii aceia şi ai altora, de obicei oameni înstăriţi, nici nu trec pe la şcoală, nu vin la şedinţe, nu se interesează de situaţia şcolară a copiilor lor. Sunt oameni ocupaţi, oameni cu bani - se pare că în toate cazurile - oameni care nu mai au timp de altceva şi care probabil dispreţuiesc şcoala şi profesorii.  Gândiţi-vă că unul dintre copii este pe pragul de a pierde, după cum spuneam a treia oară anul, şi deci de a fi eliminat complet din şcoală. Dar el are în continuare bani, face ce vrea.
          Cineva spunea că poate nici nu ştiu (părinţii) ce fac odraslele lor. Dar problema iniţială şi de fapt principală nu este ce fac, ci unde sunt? Cum, când copilul tău lipseşte de acasă n zile, tu nu ai nicio problemă? Nu vrei să afli - în caz că ştii totuşi că stă la un coleg sau la o colegă - la cine stă, cum stă? Un adolescent de 16 - 17 ani? În această lume care numai sănătoasă nu e? Sunt aceşti oameni sănătoşi? Mai pot fi ei numiţi oameni? Mai au ei întregi echilibrul, discernământul, responsabilitatea? Ca să nu mai vorbesc de grijă, atenţie, bun simţ, respect, blândeţe, gingăşie, dragoste.
          Pe cine are răbdare, îl rog să se mai uite odată pe cele scrise în episoadele anterioare ale acestui ciclu şi apoi, dacă diagnosticul sub care am așezat acest caz nu li se pare corect, să mă anunţe. Poate eu greşesc: poate greşesc în tratarea acestui lui sau poate greşesc, aşa, în general. Dar pe cei care gândesc la fel îi rog - chiar dacă nu le ştim numele, Dumnezeu ştie despre cine este vorba - să se roage pentru aceşti copii. Căci măcar unii dintre ei - ştiu asta sigur - chiar dacă nu toţi, pot fi salvaţi. Şi rugaţi-vă şi pentru mulţi - când spun mulţi înseamnă realmente mulţi - alţii în situaţii similare.
 

Ali şi Alila - Un bărbat şi o femeie

O poveste repovestită (pe care o găsiţi în romanul Numele meu fie Gantenbein al lui Max Frisch):

Ali, un tânăr şi sărac păstor de capre de pe malul Eufratului, ajunsese la vâsta la care trebuia să-şi găsească o nevastă, dar o fată costa, în ţinuturile de la marginea deşertului în care trăia el, cel puţin 15 galbeni, iar Ali nu avea decât 10. Auzind însă că în Sud fetele sunt mai ieftine, şi cum găsirea unei soţii era o chestiune de viaţă şi de moarte, îşi luă măgarul, umplu burdufurile din piele de capră cu apă şi plecă. Şi astfel coborâ el timp de câteva săptămâni de-a lungul Eufratului hrănindu-se cu curmale până când ajunse în Sud. Aici descoperi că preţul fetelor crescuse între timp şi sub 12 galbeni nu putea găsi nimic. Aşa că, după ce înţelesese că nu are nicio şansă, zdrobit de supărare, îşi umplu din nou burdufurile cu apă şi plecă înapoi către casă, cu cei zece galbeni în buzunar, pe care îi păstrase cu străşnicie, rezistând oricărei alte ispite, ca şi cum credea că totuşi mai este posibilă o minune.
Iar minunea se întâmplă, căci, pe la jumătatea drumului de întoarcere, pe când se odihnea lângă o fântână, zări o fată mai frumoasă decât toate fetele pe care le văzuse până atunci, dar o fată oarbă. Şi fata nu era numai cea mai frumoasă, ci era şi atât de binevoitoare încât, atunci când Ali îi spuse cât de frumoasă este, ea, care nu-şi zărise niciodată chipul, se îndrăgosti pe loc şi îl rugă pe tatăl său să o vândă păstorului. Era o afacere bună toată lumea, pentru că oarbă fiind nimeni nu avea nevoie de ea nici ca nevastă, nici ca fiică, ea îşi găsise un bărbat, iar  Ali primise cea mai frumoasă nevastă din lume în schimbul a numai 6 galbeni. O luă, o aşeză pe măgar, îi dădu numele de Alila şi plecară mai departe. Şi, peste tot pe unde treceau, lumea se minuna de frumuseţea nemaivăzută a Alilei dar căina nenorocul celor doi.
Ajunşi acasă, Ali luă cei patru galbeni care îi rămăseseră şi îi dădu unui vraci ca să o vindece pe Alila. Şi, iarăşi minune, acesta reuşi, astfel că tînăra femeie începu să vadă. Iar atunci când îl văzu pe Ali, chiar dacă nu era cel mai frumos dintre păstorii de pe malul Eufratului, Alila îl iubi şi mai mult, căci el îi dăruise lumina şi culorile acestei lumi. Aşa că cei doi erau perechea cea mai fericită de la marginea deşertului.
După un an însă, fie că boala Alilei era contagioasă, fie din alt motiv, numai de Cel de Sus ştiut, Ali îşi pierdu încet dar complet vederea. Orb, sărac, departe de a fi un bărbat frumos, tânărul păstor îşi pierdu şi încrederea în dragostea Alilei astfel că, de fiecare dată când aceasta pleca din cort, era măcinat de gelozie. Şi oricât îi jură Alila că nimic nu se schimbase în sufletul ei, Ali nu putu să o creadă, porni să o bată şi refuză să o mai atingă. Trecu astfel o bună bucată de timp şi Ali începu, ca pentru a se răzbuna, să strângă în braţele sale o tânără fată, care se furişa tot mai des în cortul lui. Dar acest lucru nu-i vindeca durerea şi de câte ori revenea Alila o bătea tot mai cumplit, iar ea plângea atât de tare că se auzea până departe. Şi astfel, Ali şi Alila deveniră perechea cea mai nefericită de la marginea deşertului.
Auzind povestea lor, vraciului i se făcu milă şi, fără a mai cere vreun ban, veni şi-l vindecă pe Ali, care însă nu-i spuse nimic Alilei, pentru că voia să-i vadă infidelităţile. Şi iată ce văzu: o văzu pe Alila plângând pentru că a fost bătută, o văzu ieşind din cort şi spălându-şi faţa, o văzu revenind ca cealaltă fată pentru ca orbul Ali să o ia în braţe şi să o iubească…

marți, 5 aprilie 2011

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (9) - Deplasare la Valea Plopului

Doamne ajută!
 
Dragi prieteni,
 
După cum am anunţat săptămâna trecută, pe data de 16.04.2011 ne-am propus să ajungem la copii din Valea Plopului – Valea Screzii.
Necesarul acolo de data acesta, aflat în urma unei convorbiri telefonice cu pr. Nicolae Tănase este: fier beton, ciment şi cherestea. Bineînţeles că este cam imposibil să ne deplasăm cu acestea acolo pe data de 16.04., însă avem nădejde că Dumnezeu ne va da putere să-i ajutăm întru-un fel, sau poate chiar cu materiale fizic, pentru că la noi ce este cu neputinţă la Dumnezeu este cu putinţă. În orice caz, dacă nu o să puteţi ajuta cu materialele fizic, puteţi ajuta cu bani pentru ele, după putere. Necesarul de acum nu exclude ajutorarea cu produsele cu care dumneavoastră ajutaţi de obicei şi anume: alimente, produse de curăţenie şi igienă etc.
 
Deplasarea se face ca de fiecare dată, cu plecare de la sediul fundaţiei, la ora 10.15. Dorim să se meargă cu câteva maşini, iar numărul persoanelor care vor merge depinde de numărul de locuri libere în aceste maşini. Astfel, îi rugăm pe cei care au maşini personale şi care sunt interesaţi să vină, să ne ajute cu cât mai multe locuri libere în automobil şi să ne confirme numărul acestor locuri până la data de 14.04.2011.
 
Aşteptăm întrebările, ajutorul şi confirmările dumneavoastră până joi, 14 aprilie.
 
În ceea ce priveste ajutorul pe care vrem să-l oferim şi celor de la Centrul Social Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Slobozia, Giurgiu, mulţumim pentru toată dăruirea de până acum! Sunteţi minunaţi pentru tot sprijinul oferit copiilor pe care i-am/i-aţi cercetat şi/sau dorim să-i cercetăm! Am avut o discuţie telefonică cu pr. Valentin, care ne-a transmis că ne aşteaptă cu drag să-i vizităm! Să ne dea Dumnezeu putere să ajungem şi acolo! Mai avem în vedere încă câţiva copii ( aprox. 5 la număr) pe care dorim să-i cercetăm, însă toate la timpul lor.
 
Mai jos vă transmitem materialele (care sperăm să fie de folos duhovnicesc) de săptămâna aceasta:
 
  1. Rugăciune a Părintelui Ilarion Argatu;
  2. Cum îl văd eu pe Dumnezeu? Emisiune radifonică: Sfatul înţeleptului (07 august 2010) - cu invitat Alexandru Cornel Cuc ( a 4-a imagine de pe pagina de sus în jos. Bucurie!)
  3. Despre Sfânta Împărtăşanie - Ierom. lect. dr. Petru Pruteanu.
 
Cu preţuire,
 
Irina Coşoveanu

Adresa: Str. Barbu Delavrancea Nr. 3, Et. 1, Ap. 2
Interfon 2, Sector 1, Bucureşti
Telefon: 021.223.24.96; 0724.271.236 (un nou număr de telefon)

 

luni, 4 aprilie 2011

Sondajul CURS: Băsescu, jupânul Opoziţiei

       Sondajul CURS ne arată ceea ce prevăzusem în diverse analize anterioare: că USLul are meritate motive de îngrijorare - şi de aici, de dezbinare şi de rupere (cel mai târziu după alegerile locale) - iar PDLul are nemeritate motive de bucurie. Dar înainte de a argumenta de ce, o remarcă: sondajul este - parcă şi primul - care ne  dezvăluie ceea ce ştia toată lumea, mai puţin Ponta şi Antonescu, că,  USL-ul s-a făcut degeaba; sau nu chiar degeaba, ci pentru pierderea lor şi pentru câştigul lui Voiculescu, care, dacă alianţa nu sare în aer până atunci, va putea să-şi frece din nou, din când în când, posteriorul de scaunele de la Senat; 59%, cu cât este evaluată electoral alianţa socialistă, este mai puţin decât aveau împreună PSD şi PNL înainte de încheierea ei, ca să nu mai luăm în calcul şi 1% al PCului, care la caşcaval va primi însă circa 4%. Şi ca să nu vorbim nici de faptul că raportul dintre PSD şi PNL, ca opţiune de vot, a scăzut de la 1,8 la 1,6. Nimic tragic, deocamdată, doar un alt motiv de iritare.
        Din datele care ne-au fost puse până acum la dispoziţie, în susţinerea afirmaţiei de la început, am următoarele 5 argumente principale:
  
       1. Stagnarea, chiar refluxul, alianţei comparativ cu, de exemplu, un an în urmă. O complicată problemă de suflu a votanţilor alianţei.
  
       2. Mascarea, de către repondent, a opţiunii sale reale în condiţiile în care aceasta se referă la un om, un grup sau un partid diabolizat în mass-media şi într-o mare parte a societăţii, de obicei cu reprezentanţi şi cu reprezentaţii foarte vocale. Au fost mai multe astfel de situaţii în care repondenţii au deformat datele sondajelor din motivul arătat mai sus, dar pe locul unu se situează fără doar şi poate scorul de circa 28% al PRM-ului din anul 2000, mult peste toate evaluările anterioare. Efectul respectiv sporeşte în cazul unei chestionări faţă în faţă, după cum este şi cazul acestui sondaj, în comparaţie cu cea prin telefon. O bună temă de meditaţie.

       3. Numărul destul de mare de nehotărâţi, ceea ce arată că suntem, încă departe de aceea radicalizare totală a taberelor şi fractură politică a societăţii româneşti atât de clamată de analiştii de serviciu de la televiziunile mogulare şi de politicienii din opoziţie. Şi printre cei de aici funcţionează fenomenul de mai sus - pentru a nu minţi oamenii spun, de exemplu, că nu s-au hotărât. Apoi contează şi ce se întâmplă în economie în continuare. Încă o meditaţie.

       4. Românii de afară. Nu am date în acest sens, dar cu atât mai mult cu cât sondajul s-a făcut faţă în faţă, mi-e greu să cred că i-a luat în calcul şi pe românii din afară, ceea ce poate schimba semnificativ situaţia, chiar şi în cazul unui sistem de vot ca acela din 2009. Dar dacă coaliţia reuşeşte să treacă votul prin corespondenţă, care convine şi UDMR-ului? Iată cum se naşte o problemă!

     5. Timpul lucrează de acum - dacă lumea nu o ia din nou la vale, astfel încât să ne înfunde şi pe noi - în favoarea PDL-ului. Mai avem, dacă alegerile se ţin la termen şi nu sunt cumva decalate cu şase luni, 1 an şi opt luni, adică 20 de luni. Dacă îngheţarea declinului continuă şi trece în anunţata timidă, apoi mai vioaie creştere economică, dacă sunt condiţii pentru a lua şi alte măsuri - în afara codului muncii - care să-i favorizeze pe angajatori şi să-i motiveze pe investitori, deci dacă va fi o ofertă semnificativă de noi locuri de muncă, dacă se vor mai repara găurile bugetelor personale din preaplinul bugetului naţional şi aşa mai departe, chiar şi fără creşteri de salarii şi pensii ca în precedenţii ani electorali, sunt toate şansele ca în noiembrie 2012 să avem un cu totul alt tablou decât cel pe care îl oferă acest sondaj  timpuriu care, să nu uităm să reamintim, aşa cum fac şi instituţiile specializate reflectă opţiunea momentului, adică a duminicii, să zicem, viitoare. Şi, completăm noi, după cum am arătat mai sus, nici pe acea foarte precis, dar asta nu din vina sociologilor.
  
       Aşa că titlurile şi discuţiile de genul "am aflat cine ne va conduce din 2012" sunt deocamdată pentru uzul activiştilor din cele trei partide şi nici atât. Am aflat în schimb, după cum spuneam la început, că Ponta şi Antonescu au de ce să fie îngrijoraţi. Şi că, probabil, fruntaşii, baronii şi mogulii PDL şi toţi protejaţii lor vor avea de ce să se alinieze pentru a săruta mâna lui Băsescu care le-a fost încă odată jupân meştericilor, gen Costel din reclame, din PSD, PNL şi PC.
 

Ion Iliescu - cu degetul în sus (II)

          De ce m-am trezit să scriu acum despre Ion Iliescu? Ce mi-a venit să mă iau de bietul bătrânel?
          Exact ceea ce trăim: dezastrul, haosul, falimentul acestui stat construit strîmb după ’89 de el şi de gaşca lui de activişti, securişti, miliţieni… – nu ca o negaţie, ci ca o continuitate a holocaustului comunist anterior.
           Minciuna, abuzul, incompetenţa, lipsa de reponsabilitate, aroganţa agresivă, dispariţia solidarităţii umane şi sociale reale, hoţia, tâlhăria, jaful generalizat de acolo, de la ei, vin.
           Statul mafiotizat de acolo vine.
           Disoluţia autorităţii, nelegiuirea în locul respectului legiuirii, de acolo vin.
           Legile strâmbe, şchioape, chioare sau chiar oarbe de-a dreptul, aşezarea politicienilor deasupra legii, de acolo vin.
           Faptul că, după modelul politicienilor, magistraţii şi poliţiştii nu respectă legea, pe care ei trebuie, printre primii, să o apere, de acolo vine.
           Faptul că acum legiferează şi justiţia începând cu chiar drepturile lor salariale – anii trecuţi – şi modificarea incredibilă a legii alegerilor pentru CSM, chiar de către CSM, de acolo vine.
           Poliţia şi justiţia înfrăţită cu mafia, de acolo vin.
           Funcţionarii leneşi, obraznici şi corupţi, de acolo vin.
           Nu Ion Iliescu le-a făcut pe toate, dar a fost Cel Dintâi, a fost Fruntea, Mintea, Îndrumătorul,  Conducătorul, apoi Simbolul celor care le-au făcut în aceşti 20 de ani.
          Nu tot ceea ce este rău a fost făcut de el, dar el este în tot ceea ce e rău, pidosnic, potrivnic, invers în România. E posibil ca şi fără el lucrurile ar fi mers oarecum pe un făgaş similar, căci balaurul era prea mare şi prea determinat; dar el, şi nu altul, a fost acolo în posturile amintite mai sus, el a avut o cotă de popularitate nemaiatinsă de niciun alt preşedinte al României, el ar fi putut să încerce să ducă ţara asta năpăstuită într-o altă direcţie. Chiar dacă ar fi fost sacrificat politic sau omorât. Ce altceva mai măreţ ar fi putut să i se întâmple? Ce altă şansă de a te împăca cu istoria?
Dar el, nu: a fost acolo şi a tunat şi fulgerat împotriva altora, a înfierat realele sau pretinsele metehne ale altora, dar a ascuns, patronat, girat, oblăduit, bine cuvântat toate matrapazlăcurile, hoţiile, tâlhăriile, ticăloşiile, crimele împotriva românilor, înfăptuite de ai lui.
           Nu s-a dezis de ei, nu i-a dezvăluit, nu i-a înfierat cu cunoscuta lui mânie, încă şi mereu, proletară.
           A fost acolo şi nu a zis nimic. Aşa cum nu zice nici azi. Decât despre alţii. Care alţii? Păi, depinde ce negociem cu ei, ce folos ne aduc!
            Îl văd, îl ascult, aud şi citesc depre Ion Iliescu în fiecare săptămână. Se simte bine, e în formă, mereu vioi, vigilent, sfătuitor, ironic, acid, zâmbitor, agresiv, ultimativ. Le ştie cel mai bine pe toate, combate, organizează, luptă. Citeşte şi ne povesteşte şi nouă. Ca să ne lumineze.
           Este evident că doarme bine, că nu-l deranjează nimic din interior. Pentru cineva care nu a trăit aici şi nu ştie, Ion Iliescu poate părea un omuleţ corect, documentat, simpatic.
           Dar Ion Iliescu nu mai este un simplu om; el este un simbol: simbolul balaurului care a luat ostatică această ţară şi acest popor. El este simbolul răului, al cancerului care a măcinat acest neam şi care vrea să-l distrugă cu totul.
           Ion Iliescu nu este răul, el este un simbol al lui. Un simbol, poate, a ceva mai dureros decât ceea ce reprezenta Ceauşescu. Căci dacă dictatorul ne aminteşte de noaptea îngheţată a comunismului, Ion Iliescu, părtaş la acel simbol, ne-a furat şi dimineaţa libertăţii.
           Chiar după ce va muri, Ion Iliescu nu va dispărea; ca în filmele de groază, răul pe care l-a întruchipat s-a răspândit în noi toţi, în care a renăscut şi va continua să renască cu toată haita lui de demoni. Şi, din nefericire, pentru rău nu există soluţii miraculoase, medicamente vindecătoare, spălături. Ţine de fiecare, de relaţia lui cu Binele, cu Adevărul, cu Dumnezeul, pe care Ion Iliescu îl înfruntă de la începuturi, de a putea să se curăţa de el.
           Ion Iliescu nu trebuie urât; a-l urâ înseamnă a sădi răul în noi încă o dată. Dar nu trebuie nici uitat – marea şmecherie a răului este aceea că el încearcă să ne facă să credem că nu există. Ion Iliescu trebuie pus la gazeta de perete la “Aşa nu!”, trebuie trecut în poveste, trebuie să-şi reia înfăţişarea de cap al balaurului, care, dacă nu suntem cuminţi, vine şi ne mănâncă şi pe care eroul viteaz din fiecare, Făt Frumosul sufletului nostru să-l prăbuşească simbolic dar şi real în ţărână.

Va urma.

duminică, 3 aprilie 2011

Omul vrăjit (V): CRIZA ca bătaie de joc

          Diavolul, spuneam, ne arată lumea (fiecăruia acea lume care se potriveşte nivelului şi poftelor lui) şi ne spune: Uite, tot ceea ce vezi poate să fie al tău, să consumi, să stăpâneşti, să fii teribil.; ca un rege.
          Dar perioada dulce nu durează mult (pentru că nici viaţa nu prea durează; par uriaşi optzeci de ani în comparaţia cu secunda, dar cum par ei în comparaţia cu veşnicia?) şi omul vrăjit se trezeşte într-o zi fie că a devenit dependent fie de droguri, fie de sex, fie de putere, fie de burtă, fie, mai nou, de shopping, de clubbing, fie de atâtea altele. Şi mai descoperă el că ceea ce s-a substituit sângelui şi sufletului său şi care, până la acel moment, îi fusese livrat cu dărnicie, dispare brusc.
          De cele mai multe ori, omul vrăjit ajuns într-o stare atât de dărăpănată, ca o clădire fantomă gata să se prăbuşească, nu se trezeşte din vrajă, ci vrăjit în continuare fiind intră la şi mai mare batjocură: la chinuri, la suferinţă, la o mai aprigă degradare, chiar la violenţă şi crimă ori la propria-i moarte.
          Toate aceste se petrec atât individual, cu fiecare, dar şi într-un proces comun cu ceilalţi, într-un soi de turmă (Cer iertare animalelor pentru folosirea în acest text a unor  termeni zoologici pentru sub-oamenii cu care ele nici nu pot să fie comparate!) mânată de la spate către prăpastie de vrăjitorul-ciurdar de oameni. (Este relatată în Noul Testament eliberarea de către Hristos a unor îndrăciţi de sub stăpâniea unei legiuni de draci în ţinutul Gargasenilor. Ieşti din oameni, necuraţii îl roagă pe Iisus, să-i lase să intre într-o mare turmă de porci. Ceva pare aici în neregulă: adică au intrat în oameni fără să ceară voie şi pentru nişte porci au nevoie de încuviinţare? Da, pentru că oamenii le-au deschis uşa cu păcatele lor, pe când în animale, fiinţe fără păcate, ei nu pot intra. De aceea oamenii şi, mai ales, sub-oamenii nu pot fi comparaţi cu animalele.)
      
          Iată CRIZA! Un bun prilej, un socotit, un premeditat, aşteptat şi savurat moment pentru ca această a doua etapă a distrugerii noastre să fie aplicată nu unuia aici, altuia acolo, ci unor sute de milioane, miliarde chiar, de maimuţe fără păr trepanate pe raţiune. O omenire întreagă, devine în astfel de momente, victima râsului infernal al Batjocoritorului.
          Căci, după ce oamenii s-au învăţat să aibă aia şi aialaltă, să cumpere încă ceva şi încă ceva, chiar dacă nu aveau nevoie de 90% din cele cumpărate, după ce au ajuns să creadă că sunt asemenea puternicilor zilei doar pentru că privesc lumea prin rumegătura prezentată pe  acelaşi televizoare, sau socializează în aceleaşi grupuri, sau intră în acelaşi magazine (mă rog "aceleaşi" are un anume grad de relativitate, senzaţia lor însă asta este), iată că vine o zi a căderii în realitate: când nu-şi mai pot cumpăra , uneori, nici mâncarea necesară, când nu mai pot plăti întreţinerea casei, când rămân fără casă pentru că s-au împrumutat, când noii stăpâni cu care socializează sunt lipsurile, foamea, frigul, murdăria, dispreţul.
          Şi, dacă atunci când ai trăit greu, în lipsuri, modest, răul sau, mă rog, lipsa prea-plinului, este oarecum normală, cunoscută, şi suportabilă pentru că eşti antrenat şi vaccinat, atunci când cazi din puful celor 7 sau 77 de perne virtuale îngrămădite sub fundul tău prin minciuna magiei, pare că pentru tine s-a deschis iadul pe Pământ.
           Numai că în iad erai de mult; într-o cameră de intrare cu oglinzi şi geamuri mincinoase, în care vedeai ceea ce doreai să vezi şi prin care Vrăjitorul îţi arăta o lume plăsmuită din aceleaşi minciuni.
Va urma.

Ceilalţi, seminţele fericirii noastre

       Oricât de rea ar fi viaţa omului - şi uneori ştie să fie cruntă, nimicitoare - chiar şi în cele mai atroce şi înspăimântătoare situaţii, ea are întotdeauna, pe lângă nenorocire, suferinţă, nemulţumire, griji, durere, întuneric şi ceva frumos, minunat, ceva ce rămâne în amintirea sufletului, după ce trece urgia, ca luminos şi cald, născător de zâmbet blând - întrebaţi-i pe, de exemplu, foştii deţinuţi politici. După ce trece urgia şi cerul se înseninează, trec şi lucrurile frumoase din conştiinţa sufletului în pământul amintirilor şi acolo prind să înflorească. 
       Acele seminţe ale frumuseţii şi, într-un fel ciudat, ale unei fericiri incredibile, pentru cei care o privesc din afară, trăite în chiar miezul celor mai teribile grozăvii, sunt cu toatele legate de momente petrecute alături de alţii, de întâmplări prin care am trecut nu de unul singur, ci împreună cu nişte mai mult sau mai puţin întâmplători tovarăşi de drum, fie că ele s-au situat la limita maximă a rezistenţei şi a şansei de a rămâne viu, fie că au fost mici necazuri sau mari şi mici bucurii.

         Aşa că, oricât am fi de supăraţi, de îngrijoraţi, de hărţuiţi, de îndureraţi, de chinuiţi, de dezmembraţi ... să nu uităm să trăim şi să privim şi în jurul nostru, acolo unde sunt ceilalţi, adevărata bucurie, antidotul nenorocirilor noastre. Căci, în orice situaţie, în orice nenorocire, în orice urgie, ceilalţi - existenţa lor, fie alături de noi, fie la distanţă - este lumina, căldura, bucuria. Cei pe care îi avem alături şi îi ajutăm sau ne ajută, cei care pe care aşteptăm să îi revedem sau să îi vedem, cei alături de care aşteptăm să trăim, adică să fim. Micile gesturi, zâmbetele, emoţiile, grijile, necazurile, bucuriile, vorbele, privirile, atingerile, mirosurile, linile, vibraţiile pe care le provoacă. 
          Adu-ţi aminte, întreabă-te pe tine!

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Conservatorism: Russel Kirk - Imaginaţia morală (II)

Imaginaţia morală aspiră la recunoaşterea oridinii 
adevărate în suflet şi a ordinii corecte în comunitate.

Prin această „imaginaţie morală” Burke înțelege acea putere a percepţiei etice care trece peste barierele experienţei particulare şi ale evenimentelor trecătoare „în mod special,” după cum o spune dicţionarul, „forma superioară a acestei puteri exercitată în poezie şi în artă.” Imaginaţia morală aspiră la înţelegerea ordinii adevărate în suflet şi a ordinii drepte în comunitate. Această imaginaţie morală a fost darul şi obsesia lui Platon şi a lui Virgiliu şi a lui Dante. Făurite în secole de conştiinţă umană, aceste concepte ale imaginaţiei morale – atât de cu forţă deşi atât de concis exprimate de către Burke –  renasc în fiecare epocă. Acesta este şi cazul literaților din secolul nostru, ale căror opere par a avea cele mai mari şanse să dăinuiască, şi care nu au fost noi-născocitori de cuvinte, ci mai curând purtători ai unui vechi standard, aruncaţi de pe aripile moderne ale doctrinei: numele lui Eliot, Frost, Faulkner; Waugh şi Yeats sunt suficiente pentru a sugera varietatea acestei imaginaţii morale a secolului douăzeci.

Spiritul religiei, împreună cu un întreg sistem de moravuri
a susţinut mult timp această imaginaţie morală.

Imaginaţia morală este aceea care ne vorbeşte despre demnitatea naturii umane, care ne învaţă că suntem mai mult decât nişte maimuţe fără păr. După cum Burke a sugerat în 1790, literatura şi educația sunt fără substanţă dacă sunt lipsite de imaginaţia morală. Şi, după cum sugera Burke, spiritul religiei a susţinut pentru o lungă perioadă imaginaţia morală, împreună cu un întreg sistem de moravuri. Fie ca această imaginaţie să lipsească, pentru a cita un alt pasaj din Burke, şi noi vom fi aruncaţi « din această lume a raţiunii şi a ordinii şi a păcii şi a virtuţii şi a plinei de daruri căinţe, în lumea contrarie a nebuniei, discordiei, viciului, confuziei şi zadarnicei păreri de rău.” 
Burke voia să spună că există şi alte forme de imaginaţie decât imaginaţia morală. El era destul de conştient de puterea imaginaţiei lui Jean Jacques Rousseau, “nebunul Socrate al Adunării Naţionale”. Împreună cu Irving Babbitt, putem numi modul de imaginaţie reprezentat de către Rousseau “imaginaţia idilică” - adică, imaginaţia care respinge vechile dogme şi vechile moravuri şi jubilează în faţa noţiunii de emancipare de la datorie şi convenţie. Am văzut cum această “imaginaţie idilică” a sucit minţile unui mare număr de tineri din America anilor 6o şi 70 – chiar dacă cei mai mulţi dintre aceştia discipoli nu îl citiseră vreoidată pe Rousseau. Imaginaţia idilică sfârşeşte de cele mai multe ori în deziluzie şi plictiseală.
Iar atunci când acesta e finalul, prea adesea o a treia formă de imaginaţie preia puterea. În prelegerile sale intitulate Pe urma unor zei ciudaţi (After strange Gods – 1934), T. S. Eliot atinge subiectul imaginaţiei diabolice: acel soi de imaginaţie care se delectează cu perversitatea şi cu sub-umanul. Numele de Sade îţi vine imediat în minte ; dar Eliot găseşte la fel de bine « operaţiile rodnice ale Geniului Răului » în scrisul lui Thomas Hardy şi D. H. Lawrence. Oricine este interesat în legătură cu imaginaţia morală şi în imaginaţia anti-morală trebuie să citească cu atenţie After strange Gods. « Numărul oamenilor care se găsesc în posesia vreunui criteriu de deosebire între bine şi rău este foarte mic » concluzionează Eliot ; «numărul celor pe jumătate vii, înfometaţi după orice formă de experienţă spiritulă, sau după ceea ce își oferă ei înşişi drept experienţă spirituală, înălțat sau căzut, bun ori rău, este considerabil. Propria mea generaţie nu i-a servit prea bine. Nicicând nu a fost presa scrisă atât de ocupată şi niciodată nu au pornit dinspre ea asemenea specimene de vorbărie fără sens şi de false doctrine. Vai de  profeţii nebuni, care îşi urmează propriul duh şi nu au văzut nimic !         (Va urma.)

Traducere: Paul Ghiţiu

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...