Ponta nu a citit când era mic
E adevărat, nu pare a citi nici acum. Sau are probleme cu IQ-ul. Pentru că tot bătând târgul cu fascismul vorbeşte de funie în casa spânzuratului.
Nu mai vorbim de personajele pe care le face fasciste - aici are şi omul iubirile lui - dar să nu ai habar de originea şi structura socialistă a fascismului este, pentru un socialist şef, cel puţin penibil. Iar dacă combinăm asta cu retorica - curat fascisto-comunistă - folosită de Ponta cel crud dar obraznic foc nici nu mai ştim ce să credem. Adică ştim. Dar vom reveni.
sâmbătă, 20 noiembrie 2010
vineri, 19 noiembrie 2010
Ion Iliescu sau “Ca în finalul unui film de groază” (II)
De ce m-am trezit să scriu acum despre Ion Iliescu? Ce mi-a venit să mă iau de bietul bătrânel?
Exact ceea ce trăim: dezastrul, haosul, falimentul acestui stat construit strîmb după ’89 de el şi de gaşca lui de activişti, securişti, miliţieni… – nu ca o negaţie, ci ca o continuitate a holocaustului comunist anterior.
Minciuna, abuzul, incompetenţa, lipsa de reponsabilitate, aroganţa agresivă, dispariţia solidarităţii umane şi sociale reale, hoţia, tâlhăria, jaful generalizat de acolo, de la ei, vin.
Statul mafiotizat de acolo vine.
Disoluţia autorităţii, nelegiuirea în locul respectului legiuirii, de acolo vin.
Legile strâmbe, şchioape, chioare sau chiar oarbe de-a dreptul, aşezarea politicienilor deasupra legii, de acolo vin.
Faptul că acum, după ce modelul politicienilor, magistraţii şi poliţiştii nu mai respectă legea, pe care ei trebuie, printre primii, să o apere, de acolo vine.
Faptul că acum legiferează şi justiţia începând cu chiar drepturile lor salariale – anii trecuţi – şi modificarea incredibilă a legii alegerilor pentru CSM, chiar de către CSM, de acolo vine.
Poliţia şi justiţia înfrăţită cu mafia, de acolo vin.
Funcţionarii leneşi, obraznici şi corupţi, de acolo vin.
Nu Ion Iliescu le-a făcut pe toate, dar a fost Cel Dintâi, a fost Fruntea, Mintea, Îndrumătorul, Conducătorul, apoi Simbolul celor care le-au făcut în aceşti 20 de ani.
Nu tot ceea ce este rău a făcut el, dar el este în tot ceea ce e rău, pidosnic, potrivnic, invers în România. Probabil că şi fără el lucrurile ar fi mers oarecum pe un făgaş similar, căci balaurul era prea mare şi prea determinat; dar el, şi nu altul, a fost acolo în posturile amintite mai sus, el a avut o cotă de popularitate nemaiatinsă de niciun alt preşedinte al României, el ar fi putut să încerce să ducă ţara asta năpăstuită într-o altă direcţie. Chiar dacă ar fi fost sacrificat politic sau omorât. Ce altceva mai măreţ ar fi putut să i se întâmple? Ce altă şansă de a te împăca cu istoria?
Dar el, nu: a fost acolo şi a tunat şi fulgerat împotriva altora, a înfierat realele sau pretinsele metehne ale altora, dar a ascuns, patronat, girat, oblăduit, bine cuvântat toate matrapazlăcurile, hoţiile, tâlhăriile, ticăloşiile, crimele împotriva românilor, înfăptuite de ai lui.
Nu s-a dezis de ei, nu i-a dezvăluit, nu i-a înfierat cu cunoscuta lui mânie, încă şi mereu, proletară.
A fost acolo şi nu a zis nimic. Aşa cum nu zice nici azi. Decât despre alţii. Care alţii? Păi, depinde ce negociem cu ei, ce folos ne aduc!
Îl văd, îl ascult, aud sau citesc depre Ion Iliescu în fiecare săptămână. Se simte bine, e în formă, mereu vioi, vigilent, sfătuitor, ironic, acid, zâmbitor, agresiv, ultimativ. Le ştie cel mai bine pe toate, combate, organizează, luptă. Citeşte şi ne povesteşte şi nouă. Ca să ne lumineze.
Este evident că doarme bine, că nu-l deranjează nimic din interior. Pentru cineva care nu a trăit aici şi nu ştie, Ion Iliescu poate părea un omuleţ corect, documentat, simpatic.
Dar Ion Iliescu nu mai este un simplu om; el este un simbol: simbolul balaurului care a luat ostatică această ţară şi acest popor. El este simbolul răului, al cancerului care a măcinat acest neam şi care vrea să-l distrugă cu totul.
Ion Iliescu nu este răul, el este un simbol al lui. Un simbol, poate, a ceva mai dureros decât ceea ce reprezenta Ceauşescu. Căci dacă dictatorul ne amiteşte de noaptea îngheţată a comunismului, Ion Iliescu, părtaş la acel simbol, ne-a furat şi dimineaţa libertăţii.
Chiar după ce va muri, Ion Iliescu nu va dispărea; ca în filmele de groază, răul pe care l-a întruchipat s-a răspândit în noi toţi, în care a renăscut şi va continua să renască cu toată haita lui de demoni. Şi, din nefericire, pentru rău nu există soluţii miraculoase, medicamente vindecătoare, spălături. Ţine de fiecare, de relaţia lui cu Binele, cu Adevărul, cu Dumnezeu, pe care Ion Iliescu îl înfruntă de la începuturi, de a putea să se curăţa de el.
Ion Iliescu nu trebuie urât; a-l urâ înseamnă a sădi răul în noi încă o dată. Dar nu trebuie nici uitat – marea şmecherie a răului este aceea că el încearcă să ne facă să credem că nu există. Ion Iliescu trebuie pus la gazeta de perete la “Aşa nu!”, trebuie trecut în poveste, trebuie să-şi reia înfăţişarea de cap al balaurului, care, dacă nu suntem cuminţi, vine şi ne mănâncă şi pe care eroul viteaz din fiecare, Făt Frumosul sufletului nostru să-l prăbuşească simbolic dar şi real în ţărână.
Exact ceea ce trăim: dezastrul, haosul, falimentul acestui stat construit strîmb după ’89 de el şi de gaşca lui de activişti, securişti, miliţieni… – nu ca o negaţie, ci ca o continuitate a holocaustului comunist anterior.
Minciuna, abuzul, incompetenţa, lipsa de reponsabilitate, aroganţa agresivă, dispariţia solidarităţii umane şi sociale reale, hoţia, tâlhăria, jaful generalizat de acolo, de la ei, vin.
Statul mafiotizat de acolo vine.
Disoluţia autorităţii, nelegiuirea în locul respectului legiuirii, de acolo vin.
Legile strâmbe, şchioape, chioare sau chiar oarbe de-a dreptul, aşezarea politicienilor deasupra legii, de acolo vin.
Faptul că acum, după ce modelul politicienilor, magistraţii şi poliţiştii nu mai respectă legea, pe care ei trebuie, printre primii, să o apere, de acolo vine.
Faptul că acum legiferează şi justiţia începând cu chiar drepturile lor salariale – anii trecuţi – şi modificarea incredibilă a legii alegerilor pentru CSM, chiar de către CSM, de acolo vine.
Poliţia şi justiţia înfrăţită cu mafia, de acolo vin.
Funcţionarii leneşi, obraznici şi corupţi, de acolo vin.
Nu Ion Iliescu le-a făcut pe toate, dar a fost Cel Dintâi, a fost Fruntea, Mintea, Îndrumătorul, Conducătorul, apoi Simbolul celor care le-au făcut în aceşti 20 de ani.
Nu tot ceea ce este rău a făcut el, dar el este în tot ceea ce e rău, pidosnic, potrivnic, invers în România. Probabil că şi fără el lucrurile ar fi mers oarecum pe un făgaş similar, căci balaurul era prea mare şi prea determinat; dar el, şi nu altul, a fost acolo în posturile amintite mai sus, el a avut o cotă de popularitate nemaiatinsă de niciun alt preşedinte al României, el ar fi putut să încerce să ducă ţara asta năpăstuită într-o altă direcţie. Chiar dacă ar fi fost sacrificat politic sau omorât. Ce altceva mai măreţ ar fi putut să i se întâmple? Ce altă şansă de a te împăca cu istoria?
Dar el, nu: a fost acolo şi a tunat şi fulgerat împotriva altora, a înfierat realele sau pretinsele metehne ale altora, dar a ascuns, patronat, girat, oblăduit, bine cuvântat toate matrapazlăcurile, hoţiile, tâlhăriile, ticăloşiile, crimele împotriva românilor, înfăptuite de ai lui.
Nu s-a dezis de ei, nu i-a dezvăluit, nu i-a înfierat cu cunoscuta lui mânie, încă şi mereu, proletară.
A fost acolo şi nu a zis nimic. Aşa cum nu zice nici azi. Decât despre alţii. Care alţii? Păi, depinde ce negociem cu ei, ce folos ne aduc!
Îl văd, îl ascult, aud sau citesc depre Ion Iliescu în fiecare săptămână. Se simte bine, e în formă, mereu vioi, vigilent, sfătuitor, ironic, acid, zâmbitor, agresiv, ultimativ. Le ştie cel mai bine pe toate, combate, organizează, luptă. Citeşte şi ne povesteşte şi nouă. Ca să ne lumineze.
Este evident că doarme bine, că nu-l deranjează nimic din interior. Pentru cineva care nu a trăit aici şi nu ştie, Ion Iliescu poate părea un omuleţ corect, documentat, simpatic.
Dar Ion Iliescu nu mai este un simplu om; el este un simbol: simbolul balaurului care a luat ostatică această ţară şi acest popor. El este simbolul răului, al cancerului care a măcinat acest neam şi care vrea să-l distrugă cu totul.
Ion Iliescu nu este răul, el este un simbol al lui. Un simbol, poate, a ceva mai dureros decât ceea ce reprezenta Ceauşescu. Căci dacă dictatorul ne amiteşte de noaptea îngheţată a comunismului, Ion Iliescu, părtaş la acel simbol, ne-a furat şi dimineaţa libertăţii.
Chiar după ce va muri, Ion Iliescu nu va dispărea; ca în filmele de groază, răul pe care l-a întruchipat s-a răspândit în noi toţi, în care a renăscut şi va continua să renască cu toată haita lui de demoni. Şi, din nefericire, pentru rău nu există soluţii miraculoase, medicamente vindecătoare, spălături. Ţine de fiecare, de relaţia lui cu Binele, cu Adevărul, cu Dumnezeu, pe care Ion Iliescu îl înfruntă de la începuturi, de a putea să se curăţa de el.
Ion Iliescu nu trebuie urât; a-l urâ înseamnă a sădi răul în noi încă o dată. Dar nu trebuie nici uitat – marea şmecherie a răului este aceea că el încearcă să ne facă să credem că nu există. Ion Iliescu trebuie pus la gazeta de perete la “Aşa nu!”, trebuie trecut în poveste, trebuie să-şi reia înfăţişarea de cap al balaurului, care, dacă nu suntem cuminţi, vine şi ne mănâncă şi pe care eroul viteaz din fiecare, Făt Frumosul sufletului nostru să-l prăbuşească simbolic dar şi real în ţărână.
Ion Iliescu, sau “Ca în finalul unui film de groază” (I)
Finalul unui film de groază – sau al unor filme de groază – nu înseamnă decât finalul acelei ore şi jumătate dar nu al coşmarului. Aţi văzut poate filme, unele thriller nu neapărat de groază, în care, la final, atunci când crezi că ameninţarea a trecut, răul se pregăteşte a se întrupa în altcineva, sau a se transmite într-un fel sau altul către un viitor pe care nu-l vedem dar putem să-l bănuim extrem de întunecat. Pentru că pe Pământ răul găseşte mereu cel puţin un petec de sol fertil pentru o viitoare recoltă.Seminţele comunismului nu s-au uscat, nu au putrezit, nu au îngheţat. Ele au fost răspândite peste noi toţi şi au germinat, într-un fel sau altul, în fiecare. Şi nu au sucombat nici alienii din care s-au răspândit. Ba, din contră, ei au dus-o chiar mai bine.
Ion Iliescu
Ion Iliescu nu a dispărut. Nu s-a ascuns. Nu s-a retras.
Ion Iliescu e bine mersi şi înfierează cu aceeaşi mânie -căreia nu-i mai spune proletară, dar sună absolut identic – pe cei care îl deranjează, pe duşmanii poporului, adică pe duşmanii lui. De exemplu, duşmanii PSD-ului sunt duşmanii lui. Dar şi alţii.
Ion Iliescu nu tace. El stabileşte principii morale, criterii de evaluare civică, dă note de valoare şi decenţă politică, măsoară IQ-ul şi cultura politică a celorlalţi, emite judecăţi şi dă sentinţe, ştie oricând ce este cel mai bine pentru România. Ştie dar nu spune chiar tot cu voce tare. (Cel mai bine era tot ca înainte dar cu el în locul lui Ceauşescu, nu-i aşa?)
Lui Ion Iliescu nu i-a părut nicio clipă rău.
Ion Iliescu nu şi-a cerut iertare.
Ion Iliescu nu a arătat decât regrete pentru devierile tovarăşului Ceauşescu care, nu-i aşa, a întinat nobilele idealuri …. – după cum chiar el a declarat prin ’90.
Pentru Ion Iliescu, asasinatele, reprimarea cruntă, detenţia politică, torturare şi omorârea, destinele frânte, sărăcia şi foamea, terorizarea psihică, alienarea, deformarea structurii umane normale, deportarea, tâlhărirea, aculturalizarea a milioane de români nu au existat, sau dacă au existat atunci au existat pentru că ăia o meritau.
Ion Iliescu pare a avea o conştiinţă curată, luminoasă. Dacă l-ai întreba sunt sigur că asta ar şi declara: Că nu are ce să-şi reproşeze. Poate nişte chestiuţe mici care mai curând ar înduioaşa decât ar îndemna la condamnare. Nu spune el că este o victimă a represiunii Ceauşiste? Nu e el primul revoluţionar al ţării? Nu a ajuns el, după vreo 60 de ani de fruntăşie comunistă – cu toate cele din panoplia respectivă – un dizident muritor de foame pe post de director la Editura Tehnică?
Şi tot ca în filme, Ion Iliescu rânjeşte şi hohoteşte lugubru peste morţii comunismului lui, peste morţii revoluţiei lui, peste toţi ceilalţi amintiţi mai sus, dar şi peste noi şi prezentul nostru şi peste copii noştri şi viitorul lor.
Pentru că Ion Iliescu nu e singur. Nu, el nu este decât un cap, poate nici cel mai de seamă, al balaurului.
-Voi reveni
Politicienii sunt proşti (3) – învăţământul
Să aşezi, aşa cum se face de 20 de ani, învăţământul la coada interesului politic, să pui profesorii, învăţătorii, educatorii pe treapta cea mai de jos a salarizării celor cu sau fără facultate, purificând astfel de talente şi competenţe învăţământul, să nu modernizezi şcolile, să nu faci săli, bazine şi terenuri de sport, să aplici experimente tembele fără de sfârşit atât pe copii cât şi pe profesori, atunci când faci asta cu acel domeniu care lucrează clipă de clipă cu lutul încă moale din care se construieşte viitorul acestei ţări este o dovadă de prostie fără limite. (Intră aici, cum am mai arătat şi ticăloşia, şi trădarea, şi dezinteresul şi ireponsabilitatea şi hoţia.)Politicienii sunt proşti (2) – Care viziune?
Şi ca să fim mai aplicaţi în legătură cu constatările anterioare, să luam ca exemplu ultimele dispute: legea educaţiei, a salarizării şi a pensiilor. Ce vedem: puterea zice cea, opoziţia se încordează pe hăis. De ce? Pentru că aşa e bine. Cine zice? Zicem noi? Noi care ce specializare aveţi? Hau, hauuu!Dar aţi văzut dragilor, aţi auzit pe cineva, undeva, măcar în spatele sediilor de partid dacă nu la televiziunile aferente, discutând despre viziunea partidului x asupra României, despre studiile specialiştilor săi şi ale instituţiilor statului, despre evaluările şi previziunile legate de resursele şi evoluţia internă şi internaţională? Despre ce fel de oameni vrem să avem în viitor, aşa ca oameni? Sau aşa, ca specialişti? Despre din ce va fi compusă industria naţională sau agricultura naţională?
Nimic. Unii zic că aşa e bine (?!) alţii ba pe-a mătii (!?!). Ăsta e nivelul de argumentaţie. Şi aşa de douăzeci de ani. Păi nu sunt proşti?
Politicienii sunt proşti (I)
Chiar dacă pare brutal voi încerca să arăt că nu este decât adevărat. Asta dacă se mai îndoieşte cineva. Şi oricum, este un titlu mai blând decât “Aceşti idioţi care ne conduc” numele cărţii unui foarte cunoscut om politic francez.Deci: Politicienii sunt proşti. Tare sunt proşti politicienii. Şi inculţi. Şi ticăloşi. Şi fuduli. Mamă ce fuduli sunt. De parcă lumea a început şi o să se sfârşească cu ei. Cei mai mulţi sunt aşa. Adică, vreo 99%. Chiar dacă nu le au toţi pe toate cele de mai sus.
Cei mai mulţi nu prea au resurse intelectuale – stau prost cu logica, cu raţiunea. Asta înseamnă, la oricare muritor, prostie. Unii pot gândi, dar sunt ticăloşi: tot prostie. Alţii chiar au mai şi citit dar ori nu gândesc, ori sunt lepre, aşa că cititul nu le foloseşte şi deci tot proşti sunt. Unii au venit cu entuziasm dar pe drum au rămas fără el. Şi asta e prostie.
Să fii prost ca om politic înseamnă deci: să ai o minte slabă, să fi mincinos, hoţ, corupt, ticălos, incult, egoist, lipsit de responsabilitate, încrezut, arogant, fudul. Şi de aceea şi politica acestor politicieni este de cea mai proastă calitate. Recunoaşte-ţi ceva pe aici prin jur?
Şi aşa sunt şi rezultatele politicii lor. Cum să aibă ei grijă de ţară dacă sunt proşti? Cum să administreze corect bugetul dacă sunt hoţi? Cum să facă ei legi bune dacă sunt inculţi? Cum să facă ei legi bune dacă au minţi slabe şi deformate? Cum să se gândească la interesul naţional când se gândesc, că atât îi duce capul, la cel personal?
Întrebaţi-i încotro se îndreaptă România, sau, după mintea lor, încotro ar trebui să se îndrepte. Habar nu au! Nu are niciunul o imagine despre o Românie care să fie a tuturor şi nu numai a lui şi a găştii lui de tâlhari travestiţi în reprezentanţi ai poporului.
Întrebaţi partidele acelaşi lucru, dacă au un proiect naţional pentru România, adică o proiecţie în viitor a acestei ţări. Nu au! Vă vor arăta programe, adică nişte liste pe care înşiră de-a valma obiective populiste, obiective realiste, obiective fanteziste, obiective europeniste (adică dictate de la Uniune) şi pe urmă măsuri. Ce dacă obiectivele se anulează reciproc, ce dacă măsurile se fugăresc una pe alta. Nu contează, oricum totul e la mişto. Pentru, după cum consideră ei, proşti. Că, în mintea lor, proştii sunt ceilalţi.
Păi măi oameni buni, dacă nu ştii în ce casă vrei să stai mâine cum să te apuci să o construieşti? Şi dacă te apuci să arunci banii fără un plan, fără un proiect, fără să ştii cât de costă şi dacă ei banii necesari, nu înseamnă că eşti prost? Da’ prost de-a binelea?
Aşa că: Politicienii sunt proşti pentru că Dumnezeu le-a dat o şansă extraordinară – aceea de avea grijă de semenii lor, de mii şi milioane de semeni – iar ei o ratează în modul cel mai jalnic şi ordinar cu putinţă.
NU-I CREDETI!
Problema principală a cardului de sănătate – aceeaşi ca şi în cazul cărţii de identitate – este aceea a încrederii. Încrederea este, de fapt, problema principală a statului român, adică a instituţiilor şi se datorează celor care le populează. Nimeni nu mai are azi încredere în stat. Nici chiar cei care îl reprezintă. Care, din interior fiind, ştiu chiar mai bine decât ceilalţi de ce. De ce?În primul rând, din cauza minciunii. Toţi mint, toţi au minţit. Toţi preşedinţii, prim-miniştrii, parlamentarii, miniştrii, secretarii de stat, directorii, funcţionarii simpli. Iliescu, Constantinescu, Băsescu – toţi au minţit şi continuă să o facă.
În al doilea rând, din cauza hoţiei. Toţi fură, toţi au furat, chiar dacă nu-şi bagă, rare cazuri, direct în buzunare. Toţi preşedinţii, prim-miniştrii … Fură singuri, cu colegii lor, cu subordonaţii lor, cu prietenii lor, cu mafioţii lor.
În al treilea rând, urmare a primelor două, din cauza corupţiei. Statul român este în acest moment, prin calitatea şi activitatea infracţională a reprezentanţilor şi slujbaşilor săi, un stat mafiot.
Rezervele câtorva ţări dar şi ale Bruxellului în ceea ce priveşte aderarea României la spaţiul Schengen pleacă de la lipsa de încredere; din cauza minciunilor şi a corupţiei. Europenii nu au încredere în ceea ce vom face noi cu bazele de date, cu actele false, cu interlopii care dau ordine politicienilor. Voicu nu e unul singur. El este numai unul dintr-o armată tot mai mare şi mai organizată. Toţi ştiu, ca şi Voicu ce valoare au bazele de date cu elemente legate de existenţa privată a oamenilor: a adversarilor politici sau de afaceri, a demnitarilor, judecătorilor, incoruptibililor, şantajabililor.
Fără Mecanismul de Cooperare şi Verificare nu am fi avut astăzi nici DNA nici ANI, nici vorbă de declaraţii de avere sau de anchete asupra demnitarilor. (Asa handicapate şi strâmbe cum sunt ele.) Dar câtă frunză şi iarbă de politicieni, moguli şi mogulişori împreună cu armatele lor de analisti, jurnalisti, caftangii nu s-au ridicat împotriva lor. De ce? – dacă tot nu au nimic urât de ascuns.
Nu avem niciun motiv pentru a ne încrede că datele privind bolile nu vor fi folosite pentru şantaj, pentru corupţie sau pentru hoţie – cum s-a întîmplat deja cu diverşi doctori care având acces la date despre pacienţi prescriu mii de reţete şi fură milioane de euro? Nu avem niciun motiv ca să credem că nimeni nu va folosi datele privind bolile grave sau cronice, sau/şi opţiunea privind donaţia organelor pentru a omorâ şi a face bani. Nu avem nicio fărâmă de siguranţă în legătură cu ceea ce se poate întâmpla cu noi care suntem pe cale de a încăpea cu totul pe mâna funcţionarilor şi/sau a interlopilor.
Ne vor spune cât de păzite, de încifrate, de încodate, secrete şi dezvoltate tehnologic sunt documentele, bazele de date instalaţiilor lor. Tehnic sună bine. Dar NU-i credeţi. Acestea nu sunt păzite şi folosite de roboţi. Sunt păzite şi folosite de oameni. Nu există cod care să nu fie spart, nu există invenţie care să nu aibă un antidot, nu prea mai există înalt sau mai mic responsabil cu ceva care să nu fi cost cumpărat. Sau care să nu poată să fie cumpărat, sau şantajat.
Nici europenii nu-i mai cred (decât atunci când le convine, că oameni cu interese sunt şi acolo). Raportul triumfalist despre execuţia tehnică a procesului de aderare la Schengen (revin la această situaţie pentru că este recentă şi deosebit de edificatoare în ceea ce priveşte autorităţile centrale şi locale române) nu a convins pe nimeni. Ce poate face tehnica săraca în faţa corupţiei? Nimic nu poate. Aşa cum nici justiţia nu poate; nici în faţa corupţiei nici a crimei organizate şi aşa, în general, în faţa crimei. Din păcate, suntem pe cont propriu. Ne putem apăra doar noi, doar între noi.
Nu avem niciun motiv pentru a-i crede pe politicienii, pe demnitari şi pe funcţionari. Chiar vă rog: NU-I CREDEŢI!
Noul blog: paulghitiu.wordpress.com
Bună ziua şi bine v-am regăsit.
Pentru că nu am mai putut intra pe acest blog de ceva timp şi de-abia acum am descoperit despre ce este vorba - o modificare făcută de google, se pare - am făcut un alt cont pe wordpress pe care funcţionez de vreo două săptămâni. Adresa lui este cea de sus. Voi încerca să aduc şi aici ceea ce am scris acolo, dar în timp, din motive de manevrabilitate, aş vrea să rămân pe celălalt.
Paul Ghiţiu
Pentru că nu am mai putut intra pe acest blog de ceva timp şi de-abia acum am descoperit despre ce este vorba - o modificare făcută de google, se pare - am făcut un alt cont pe wordpress pe care funcţionez de vreo două săptămâni. Adresa lui este cea de sus. Voi încerca să aduc şi aici ceea ce am scris acolo, dar în timp, din motive de manevrabilitate, aş vrea să rămân pe celălalt.
Paul Ghiţiu
sâmbătă, 23 octombrie 2010
Social - politic: Campaniile la români
Poliţia rutieră n-are treabă cu telefoanele mobile
La care se vorbeşte în trafic. Evident. Căci la telefoane vorbesc şi ei, poliţiştii.
La rutieră este ca şi în restul naţiunii: se trăieşte în campanii. Campaniile se fac când se supără şefii supăraţi de alţii. Eventual de ziarişti. Sau de şefii lor. Sau când au acţiuni de imagine. Ca toată lumea, că aşa e moda.
Pedepsirea şoferilor care vorbesc în timp ce conduc a devenit demult o amintire a unei astfel de campanii. Vezi peste tot, dar mai ales pe trecerile de pietoni, în intersecţii - sau poate acolo ticăloşia şi iresponsabilitatea respectivilor sare şi mai tare în ochi - şoferi care se chinuie să tragă de volan, de schimbător şi de semnalizare cu o singură mână, ori cu dinţii şi picioarele, care privesc alb undeva în orizontul convorbirii telefonice, care au tot mai puţin habar de ceea ce este în jurul lor.
Si ne mai mirăm de tot mai multele accidente de pe trecerile de pietoni şi din intersecţii.
Dacă în perioada de început a telefoanelor mobile, atunci când apăruseră şi dispozitivele hands free, vedeai - amuzat, căci imaginea era comică - oameni care vorbeau singuri în maşină, acum îi vezi vorbind în telefonul ţinut în mână - şi eventual trecut dintr-una într-alta pentru manevrele rutiere - sau sub capul îndoit peste un umăr .
Studiile au arătat că o convorbire telefonică poate afecta atenţia respectivului, funcţie de ceea ce se discută, cu de la 20 la 95%!!! Adică, practic, unii dintre aceştia, care se ceartă, care negociază, care cuceresc sau sunt cuceriţi etc. habar nu au pe ce lume se află. Ca şi în cazul drogurilor. Această deteriorare a atenţiei suprapusă peste handicapul de a acţiona vehicolul cu o singură mână, măreşte posibilitatea accidentelor acestor criminali pe roţi de mai multe ori. Şi posibilitatea, din nefericire, devine realitate.
Astăzi un om de lângă mine a fost foarte aproape de a fi lovit de un şofer care a trecut liniştit pe zebră deşi înaintea acesteia oprise regulamentar un ditamai autobuzul. Evident şoferul vorbea la telefon. Nu peste multe minute, puţin a lipsit să nu arunc cu o carte după un altul care a trecut la fel de liniştit pe zebră. Păcat de carte. Dar dacă aş fi avut o cărămidă, sau un pistol? Oare o să ajungem să mergem cu bâtele după noi?
În fiecare zi văd repetându-se scena vorbitului la telefon în trafic pe trecerile de pietoni şi în intersecţii de mai multe ori. Nenumăraţi rămân cei care pot fi zăriţi în aceeaşi ipostază peste tot în trafic. Numai poliţia rutieră nu-i vede. Şi aşa devine părtaşă, complice la crimele nesimţiţilor iresponsabili de care vorbim.
Fiecare pieton mort, în condiţiile în care el era în regulă, înseamnă o complicitate a poliţiştilor cu criminalul. De ce? Pentru că nu îi văd sau îi iartă - sensibilizaţi de emoţia întîlnirii cu hârtii din plastic, sau poate din revoltă faţă de viaţa lor mizeră, sau din revolta faţă de putere, sau din indolenţă, sau din nesimţire, mai contează? - pe cei care trec în goană pe trecerile de pietoni - cu sau fără telefon -, pe cei care gonesc peste tot, pe cei care se urcă cu maşinile pe trotuar silindu-i pe pietoni să meargă pe jos, pe cei care fac raliuri noaptea, pe cei care îşi bat joc de alţii în trafic, pe cei care nu au, nu au avut şi nu vor avea de gând să respecte regulile de circulaţie şi codul bunelor maniere în circulaţie.
Personal cred că examenul de şofer se ia mult, mult prea uşor. Că ar trebui să fie foarte sever, dublat de o extrem de serioasă şi decisivă examinare psihologică. (Şi o fi legea ştirbă, dar domnii de la circulaţie, după cum am putut afla în ultimii ani, au strâmbat-o de tot livrând carnete pe bandă rulantă tuturor celor care plăteau, analfabeţi, dezaxaţi, orbi, bolnavi. ) Cu atât mai mult sunt de condamnat purtătorii de caschete - câţi nu le-au aruncat - care după ce le dau drumul criminalilor în stradă nu fac mare lucru pentru a ne apăra de ei. Nu le pasă.
Şi mai bănuiesc că dacă nu dorm bine noaptea nu este din cauza morţilor şi invalizilor pe care îi au pe conştiinţă ci pentru, eventual, casele, vilele, maşinile, plasmele......
Îi rog să mă ierte pe cei care nu se înscriu în tabloul de mai sus, dar pesemne că sunt foarte puţini, pentru că se văd rar, foarte rar. Şi după cum se circulă, nu au niciun efect.
Poliţia rutieră n-are treabă cu telefoanele mobile
La care se vorbeşte în trafic. Evident. Căci la telefoane vorbesc şi ei, poliţiştii.
La rutieră este ca şi în restul naţiunii: se trăieşte în campanii. Campaniile se fac când se supără şefii supăraţi de alţii. Eventual de ziarişti. Sau de şefii lor. Sau când au acţiuni de imagine. Ca toată lumea, că aşa e moda.
Pedepsirea şoferilor care vorbesc în timp ce conduc a devenit demult o amintire a unei astfel de campanii. Vezi peste tot, dar mai ales pe trecerile de pietoni, în intersecţii - sau poate acolo ticăloşia şi iresponsabilitatea respectivilor sare şi mai tare în ochi - şoferi care se chinuie să tragă de volan, de schimbător şi de semnalizare cu o singură mână, ori cu dinţii şi picioarele, care privesc alb undeva în orizontul convorbirii telefonice, care au tot mai puţin habar de ceea ce este în jurul lor.
Si ne mai mirăm de tot mai multele accidente de pe trecerile de pietoni şi din intersecţii.
Dacă în perioada de început a telefoanelor mobile, atunci când apăruseră şi dispozitivele hands free, vedeai - amuzat, căci imaginea era comică - oameni care vorbeau singuri în maşină, acum îi vezi vorbind în telefonul ţinut în mână - şi eventual trecut dintr-una într-alta pentru manevrele rutiere - sau sub capul îndoit peste un umăr .
Studiile au arătat că o convorbire telefonică poate afecta atenţia respectivului, funcţie de ceea ce se discută, cu de la 20 la 95%!!! Adică, practic, unii dintre aceştia, care se ceartă, care negociază, care cuceresc sau sunt cuceriţi etc. habar nu au pe ce lume se află. Ca şi în cazul drogurilor. Această deteriorare a atenţiei suprapusă peste handicapul de a acţiona vehicolul cu o singură mână, măreşte posibilitatea accidentelor acestor criminali pe roţi de mai multe ori. Şi posibilitatea, din nefericire, devine realitate.
Astăzi un om de lângă mine a fost foarte aproape de a fi lovit de un şofer care a trecut liniştit pe zebră deşi înaintea acesteia oprise regulamentar un ditamai autobuzul. Evident şoferul vorbea la telefon. Nu peste multe minute, puţin a lipsit să nu arunc cu o carte după un altul care a trecut la fel de liniştit pe zebră. Păcat de carte. Dar dacă aş fi avut o cărămidă, sau un pistol? Oare o să ajungem să mergem cu bâtele după noi?
În fiecare zi văd repetându-se scena vorbitului la telefon în trafic pe trecerile de pietoni şi în intersecţii de mai multe ori. Nenumăraţi rămân cei care pot fi zăriţi în aceeaşi ipostază peste tot în trafic. Numai poliţia rutieră nu-i vede. Şi aşa devine părtaşă, complice la crimele nesimţiţilor iresponsabili de care vorbim.
Fiecare pieton mort, în condiţiile în care el era în regulă, înseamnă o complicitate a poliţiştilor cu criminalul. De ce? Pentru că nu îi văd sau îi iartă - sensibilizaţi de emoţia întîlnirii cu hârtii din plastic, sau poate din revoltă faţă de viaţa lor mizeră, sau din revolta faţă de putere, sau din indolenţă, sau din nesimţire, mai contează? - pe cei care trec în goană pe trecerile de pietoni - cu sau fără telefon -, pe cei care gonesc peste tot, pe cei care se urcă cu maşinile pe trotuar silindu-i pe pietoni să meargă pe jos, pe cei care fac raliuri noaptea, pe cei care îşi bat joc de alţii în trafic, pe cei care nu au, nu au avut şi nu vor avea de gând să respecte regulile de circulaţie şi codul bunelor maniere în circulaţie.
Personal cred că examenul de şofer se ia mult, mult prea uşor. Că ar trebui să fie foarte sever, dublat de o extrem de serioasă şi decisivă examinare psihologică. (Şi o fi legea ştirbă, dar domnii de la circulaţie, după cum am putut afla în ultimii ani, au strâmbat-o de tot livrând carnete pe bandă rulantă tuturor celor care plăteau, analfabeţi, dezaxaţi, orbi, bolnavi. ) Cu atât mai mult sunt de condamnat purtătorii de caschete - câţi nu le-au aruncat - care după ce le dau drumul criminalilor în stradă nu fac mare lucru pentru a ne apăra de ei. Nu le pasă.
Şi mai bănuiesc că dacă nu dorm bine noaptea nu este din cauza morţilor şi invalizilor pe care îi au pe conştiinţă ci pentru, eventual, casele, vilele, maşinile, plasmele......
Îi rog să mă ierte pe cei care nu se înscriu în tabloul de mai sus, dar pesemne că sunt foarte puţini, pentru că se văd rar, foarte rar. Şi după cum se circulă, nu au niciun efect.
luni, 11 octombrie 2010
Ruşinea de noi înşine
E bine să ne fie ruşine, să cunoaştem ruşinea de cele rele şi urâte, de greşelile, de păcatele noastre. E cum se cuvine să ne fie ruşine de lucrurile rele, necuviincioase pe care le facem.
Există o ruşine bună; care construieşte, care ridică, care luminează, care dă viaţă.
Dar există şi o ruşine rea, o ruşine de noi cei cum se cuvine, de noi cei cuminţi, smeriţi, răbdători, generoşi, săraci, curaţi, drepţi, cinstiţi.
O ruşine care distruge, care întunecă, care mistifică, care ucide.
Există o ruşine de la Dumnezeu şi una de la diavol.
O ruşine de cel ce am ajuns să fim, şi o ruşine de cel care ar fi trebuit să fim.
Cea de-a doua este, vorba lui Rougemont, partea diavolului.
Pentru că diavolul a reuşit să ne facă să ne fie ruşine de noi - să fim nemulţumiţi de noi, dezamăgiţi de noi, - chiar dinainte de a avea o cât de mică idee despre cine suntem. Adică din Rai.
Aşa a făcut Adam. Aşa a făcut şi Eva.
Aşa au făcut şi aşa facem fiecare dintre noi, încă de când suntem doar nişte copii.
Veţi zice: Nu, atunci doar visăm, ne imaginăm.
Da, dar tocmai de asta se foloseşte amăgitorul. Aşa ne prinde pe unii; pe mulţi dintre noi. Ne prinde în năvodul unei imaginări perpetue, care intră la un moment dat - repede - în conflict cu realitatea, pentru că devine - mai repede - nemulţumită de realitate (mai ales la cei care chiar au tot ce şi-ar putea imagina şi atunci nici nu se mai imaginează, nici nu vor să cunoască realitatea) şi ne distruge puţin câte puţin.
Distruge, adică, ceea ce eram cu adevărat şi nu o să ajungem să cunoaştem niciodată.
Nici nu ştim cât pierdem. Nici nu ştim cât ne pierdem. Cum eşuăm să ne întâlnim. Să ne întâlnim, să ne plimbăm, să stăm de vorbă, poate să ne devenim prieteni şi să facem restul - viaţa - împreună.
Nu ne placem - deşi habar nu avem pe cine nu placem - şi atunci ne ascundem. După lucruri ne ascundem. După forme, după iluzii, după praf, după ceea ce nu este.
După hainele, după podoabele, după muzica, după ţigările, după alcoolul, după drogurile, după jocurile de pe computer, după limbajul liber (trivial), după comportamentul exotic, după sexul prematur şi fără sentimente, după refuzul culturii, după contestarea lui Dumnezeu...
Mai târziu: după incompetenţă, după iresponsabilitate, după hoţie, după ticăloşie, după egosim, după lăcomie..pe care le afişăm de pe poziţiile de om politic, funcţionar, justiţiar, poliţist....
Şi tot aşa, toată viaţa: ne-au căzut dinţii, ne ascundem, suntem proşti, ne ascundem, ne-am fleşcăit, ne ascundem, suntem laşi, ne ascundem, suntem graşi, ne ascundem ....
Iar ceea ce puteam fi noi cu adevărat, ceea ce eram noi să fim, ceea ce încă, în pofida tuturor celor de mai sus, rămânem - şi, cei care au fericirea, descoperă chiar şi mai târziu decât niciodată, dar câţi? - ştie doar Cel care ne-a creat şi care - ATENŢIE - apare lângă noi de fiecare dată când posibilul se epuizează.
E bine să ne fie ruşine, să cunoaştem ruşinea de cele rele şi urâte, de greşelile, de păcatele noastre. E cum se cuvine să ne fie ruşine de lucrurile rele, necuviincioase pe care le facem.
Există o ruşine bună; care construieşte, care ridică, care luminează, care dă viaţă.
Dar există şi o ruşine rea, o ruşine de noi cei cum se cuvine, de noi cei cuminţi, smeriţi, răbdători, generoşi, săraci, curaţi, drepţi, cinstiţi.
O ruşine care distruge, care întunecă, care mistifică, care ucide.
Există o ruşine de la Dumnezeu şi una de la diavol.
O ruşine de cel ce am ajuns să fim, şi o ruşine de cel care ar fi trebuit să fim.
Cea de-a doua este, vorba lui Rougemont, partea diavolului.
Pentru că diavolul a reuşit să ne facă să ne fie ruşine de noi - să fim nemulţumiţi de noi, dezamăgiţi de noi, - chiar dinainte de a avea o cât de mică idee despre cine suntem. Adică din Rai.
Aşa a făcut Adam. Aşa a făcut şi Eva.
Aşa au făcut şi aşa facem fiecare dintre noi, încă de când suntem doar nişte copii.
Veţi zice: Nu, atunci doar visăm, ne imaginăm.
Da, dar tocmai de asta se foloseşte amăgitorul. Aşa ne prinde pe unii; pe mulţi dintre noi. Ne prinde în năvodul unei imaginări perpetue, care intră la un moment dat - repede - în conflict cu realitatea, pentru că devine - mai repede - nemulţumită de realitate (mai ales la cei care chiar au tot ce şi-ar putea imagina şi atunci nici nu se mai imaginează, nici nu vor să cunoască realitatea) şi ne distruge puţin câte puţin.
Distruge, adică, ceea ce eram cu adevărat şi nu o să ajungem să cunoaştem niciodată.
Nici nu ştim cât pierdem. Nici nu ştim cât ne pierdem. Cum eşuăm să ne întâlnim. Să ne întâlnim, să ne plimbăm, să stăm de vorbă, poate să ne devenim prieteni şi să facem restul - viaţa - împreună.
Nu ne placem - deşi habar nu avem pe cine nu placem - şi atunci ne ascundem. După lucruri ne ascundem. După forme, după iluzii, după praf, după ceea ce nu este.
După hainele, după podoabele, după muzica, după ţigările, după alcoolul, după drogurile, după jocurile de pe computer, după limbajul liber (trivial), după comportamentul exotic, după sexul prematur şi fără sentimente, după refuzul culturii, după contestarea lui Dumnezeu...
Mai târziu: după incompetenţă, după iresponsabilitate, după hoţie, după ticăloşie, după egosim, după lăcomie..pe care le afişăm de pe poziţiile de om politic, funcţionar, justiţiar, poliţist....
Şi tot aşa, toată viaţa: ne-au căzut dinţii, ne ascundem, suntem proşti, ne ascundem, ne-am fleşcăit, ne ascundem, suntem laşi, ne ascundem, suntem graşi, ne ascundem ....
Iar ceea ce puteam fi noi cu adevărat, ceea ce eram noi să fim, ceea ce încă, în pofida tuturor celor de mai sus, rămânem - şi, cei care au fericirea, descoperă chiar şi mai târziu decât niciodată, dar câţi? - ştie doar Cel care ne-a creat şi care - ATENŢIE - apare lângă noi de fiecare dată când posibilul se epuizează.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin
Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...
