luni, 11 octombrie 2010

Ruşinea de noi înşine

E bine să ne fie ruşine, să cunoaştem ruşinea de cele rele şi urâte, de greşelile, de păcatele noastre. E cum se cuvine să ne fie ruşine de lucrurile rele, necuviincioase pe care le facem.
Există o ruşine bună; care construieşte, care ridică, care luminează, care dă viaţă.
Dar există şi o ruşine rea, o ruşine de noi cei cum se cuvine, de noi cei cuminţi, smeriţi, răbdători, generoşi, săraci, curaţi, drepţi, cinstiţi.
O ruşine care distruge, care întunecă, care mistifică, care ucide.
Există o ruşine de la Dumnezeu şi una de la diavol.
O ruşine de cel ce am ajuns să fim, şi o ruşine de cel care ar fi trebuit să fim.
Cea de-a doua este, vorba lui Rougemont, partea diavolului.
Pentru că diavolul a reuşit să ne facă să ne fie ruşine de noi - să fim nemulţumiţi de noi, dezamăgiţi de noi, - chiar dinainte de a avea o cât de mică idee despre cine suntem. Adică din Rai.
Aşa a făcut Adam. Aşa a făcut şi Eva.
Aşa au făcut şi aşa facem fiecare dintre noi, încă de când suntem doar nişte copii.
Veţi zice: Nu, atunci doar visăm, ne imaginăm.
Da, dar tocmai de asta se foloseşte amăgitorul. Aşa ne prinde pe unii; pe mulţi dintre noi. Ne prinde în năvodul unei imaginări perpetue, care intră la un moment dat - repede - în conflict cu realitatea, pentru că devine - mai repede - nemulţumită de realitate (mai ales la cei care chiar au tot ce şi-ar putea imagina şi atunci nici nu se mai imaginează, nici nu vor să cunoască realitatea) şi ne distruge puţin câte puţin.
Distruge, adică, ceea ce eram cu adevărat şi nu o să ajungem să cunoaştem niciodată.
Nici nu ştim cât pierdem. Nici nu ştim cât ne pierdem. Cum eşuăm să ne întâlnim. Să ne întâlnim, să ne plimbăm, să stăm de vorbă, poate să ne devenim prieteni şi să facem restul - viaţa - împreună.
Nu ne placem - deşi habar nu avem pe cine nu placem - şi atunci ne ascundem. După lucruri ne ascundem. După forme, după iluzii, după praf, după ceea ce nu este.
După hainele, după podoabele, după muzica, după ţigările, după alcoolul, după drogurile, după jocurile de pe computer, după limbajul liber (trivial), după comportamentul exotic, după sexul prematur şi fără sentimente, după refuzul culturii, după contestarea lui Dumnezeu...
Mai târziu: după incompetenţă, după iresponsabilitate, după hoţie, după ticăloşie, după egosim, după lăcomie..pe care le afişăm de pe poziţiile de om politic, funcţionar, justiţiar, poliţist....
Şi tot aşa, toată viaţa: ne-au căzut dinţii, ne ascundem, suntem proşti, ne ascundem, ne-am fleşcăit, ne ascundem, suntem laşi, ne ascundem, suntem graşi, ne ascundem ....
Iar ceea ce puteam fi noi cu adevărat, ceea ce eram noi să fim, ceea ce încă, în pofida tuturor celor de mai sus, rămânem - şi, cei care au fericirea, descoperă chiar şi mai târziu decât niciodată, dar câţi? - ştie doar Cel care ne-a creat şi care - ATENŢIE - apare lângă noi de fiecare dată când posibilul se epuizează.

joi, 16 septembrie 2010

"Orice altceva am crede, nimic din ceea ce facem nu este important dacă nu este important pentru ceilalţi. Şi asemenea faptelor, nici noi.                                                                                   



O dovadă despre cum înţelepţesc nevoile - şi sărăcia - materia şi despre cum este cu adevărat materia - slabă, oarbă şi surdă, coruptibilă, fără voinţă şi fără putere în faţa plăcerilor etc.. - dacă mai era nevoie (dar, nevoie e întotdeasuna) - avem de la prietenii noştri, animalele de casă.
Sfrijiţi şi amărâţi, jigăriţi şi fantomatici, şi cîinii şi pisicile fără stăpân - dar şi câte din cele cu stăpâni haini - sunt gata să mănânce orice şi asta mai ales la ţară unde chiar şi cele din curtea unor aşa-zişi gospodari sunt în această situaţie. Şi fac asta mai ales dacă nu au avut şansa (sau neşansa cum se întâmplă cu mulţi vagabonzi care privesc cu dispreţ bucata de pâine aruncată de o mână miloasă) să dea de ceva mai bun - cărnuri, adică.
Ia un astfel de animal pe lângă casă şi dă-i mâncare bună. După un scurt timp va uita în castron pâinea sau mâncarea fără carne pe care o hăpăia la început cu lăcomie. Şi dacă a apucat pe lângă masa ta şi a mirosit şi gustat cele care se perindă pe acolo, uită şi de mâncarea bună. Pentru că o vrea pe una care i se pare şi mai bună - vrea ce mănânci şi tu. La început s-ar omorî pentru un os sau o bucată de carne fiartă. Mai târziu descoperă că grătarul e mai bun decât cea fiartă cu orez, că mezelurile sunt mai bune decât carnea simplă şi aşa mai departe.
O foamete zdravănă îl poate însă înţelepţi din nou.
Tot aşa şi cu oamenii.

miercuri, 15 septembrie 2010

Bogăţie - sărăcie

Bogăţia, cea râvnită de noi toţi, e poate printre cele mai grele şi periculoase încercări (ispite) ce sunt date omului.
Bogăţia nu te face mai înţelept, nici mai bun, nici mai talentat.
Nici sărăcia.
Dar în sărăcie poţi mai uşor să îţi regăseşti - descoperi - înţelepciunea
Bogăţia înşală, seduce, vrăjeşte, moleşeşte, corupe, viciază, distruge, putregăieşte, deşertifică...
Sărăcia abrutizează, dar te ţine în realitate, îţi ţine ochii larg deschişi asupra ta şi asupra lumii, nu mistifică...
Iar cei care săraci fiind sau ajungând, îşi pierd şi bruma de înţelepciune şi omenie pe care le aveau, aceia, ca bogaţi, nu ar fi cu nimic mai buni decât nu sunt ca săraci. Invers, e posibil.
Dar bogaţii dau - unii dintre ei. 
E adevărat. dar important e şi cum dai, cu ce scop, ce urmăreşti să câştigi. Chiar dacă dai nu devii mai bun dacă nu dai din suflet, cu milă, cu sentimente pentru cei cărora le dai. De aceea mai valoros e banul dat de un sărac decât sacul cu bani dat de un bogat dar dat cu interes lumesc.
Şi una şi cealaltă sunt periculoase. Din ambele situaţii te poţi sminti. În ambele te poţi pierde (dar şi găsi). Mai multe şanse ai însă în sărăcie.  

marți, 14 septembrie 2010

Omul vrăjit (idei)

Povestea omului vrăjit este cea a hainelor împăratului. Numai că este vorba nu despre trupul nostru fizic, ci despre trupul sufletului nostru.
 
"Şi intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă.
Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut.
Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară.
Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor." (Matei 22)

Viaţa pe care o avem ar trebui să o folosim pentru a ne înveşmânta sufletul cum se cuvine pentru Împărăţia lui Dumnezeu în care El ne-a chemat şi ne aşteaptă. Şi noi ce facem? Ne lăsăm amăgiţi, ne lăsăm păcăliţi şi în loc să-l înveşmântâm cu strai bogat îl dezgolim, apoi îl tăvălim prin noroaie şi gunoaie, prin rahaturi şi putreziciuni.
Şi atunci când ne uităm în oglindă nu-i vedem nici goliciunea, nici murdăria, ci ni se pare - ameţiţi de aburii vrăjilor - că suntem asemenea împăraţilor.
Cât despre "întunericul cel dinafară" , altădată.

miercuri, 25 august 2010


Omul vrăjit (III)

Amăgitorul

În fiecare zi, fiecare dintre noi ne trezim că suntem dezamăgiţi de ceva, de cineva, uneori chiar de noi. Dar cum ajungem dezamăgiţi ? Cum ajungem să ne simţim trădaţi, înşelaţi în speranţele şi în aşteptările noastre, cum ajungem să ni se dărâme construcţiile, care păreau atât de solide şi care se adeveresc a fi doar fum înşelător, doar ceaţă înecăcioasă, cum ajungem să ne simţim singuri, fără ieşire, fără speranţă, cum ajungem să ne îmbolnăvim, să cădem pradă unor patimi distrugătoare, cum ajungem să ne chiar omorâm ? De ce trăim mereu şi mereu amara şi dureroasa dezamăgire ? – cei care o trăim pentru că mulţi alţii nu reuşesc să se dezamăgească nici până la capătul zilelor.
Există un cuvânt care adună – sau ascunde – în el povestea lumii, a omului terestru, adică chiar povestea omului şi acela este amăgire. De ce ajungem dezamăgiţi ? Pentru că am trăit mai înainte dulcea şi adormitoarea de raţiune amăgire, pentru că ne-am lăsat amăgiţi ; ne-am lăsat, adică, păcăliţi, înşelaţi, ne-am trăit viaţa induşi în eroare (şi astfel aflăm că ne construim viaţa pe eroare, şi atunci şi ea este eroare). Pentru că ne-a plăcut să ne păcălim, să ne înşelăm încă mai mult decât a făcut-o Înşelătorul, pentru că am dat nu fuga, ci iureş să ne facem construcţii din ceaţă care, atunci când se împrăştie, ne lasă mereu şi mereu în acelaşi pustiu al dezolării cu gust fiere şi miros de pucioasă.
Şi asta de la început.
Prima amăgire, marea amăgire, teribila amăgire de la care viaţa noastră a fost complet schimbată a fost cea din Grădina Raiului, când diavolul ne-a făcut să credem în posibilitatea unei alte grădini ; o grădină în care noi să fim stăpâni, în care să putem şi să ştim tot ce putea şi ştia Dumnezeu – în care puteam, adică, să fim dumnezei.
Omul a căzut pentru că s-a lăsat amăgit. Omul terestru este omul amăgit, lumea lui este produsul amăgirii, este o lume a amăgirii, a greşelii.

Seducătorul
Dar cum am ajuns să fim amăgiţi, cum de ne-am lăsat păcăliţi într-un asemenea hal încât să mizăm fără pic de minte destinul nostru, viaţa noastră ? Cum ? Simplu : prin seducţie, un alt cuvânt deosebit de important pentru existenţa noastră, în legătură cu care în dicţionare găsim următoarele explicaţii :
A seduce : 1. A incita, a captiva, a subjuga, a cuceri prin farmecul vorbelor, prin purtare, etc.
                    2. (Despre bărbaţi) – A abuza de buna credinţă a unei femei, ademenind-o şi determinând-o să întreţină relaţii sexuale, cu promisiuni înşelătoare ; a ademeni, a înşela, a amăgi.
Iată că ne-am întors de unde am plecat! Iată deci ce-am păţit, iată cum s-a construit amăgirea noastră şi mai apoi existenţa noastră! Căci lăsând de-o parte chestia punctuală cu relaţiile sexuale (deşi este vorba în final tot de stabilirea unor relaţii intime între diavol şi noi, mai importante chiar, căci sunt relaţii sufleteşti, relaţii de prietenie, de colaborare, de întovărăşire, de corupere morală şi sufletească), toate acestea le-am păţit noi, toate au fost aplicate asupra noastră – e adevărat, cu deplina noastră cooperare, cu entuziasm, cu plăcere. Seducţia a fost de la început principala armă a diavolului ; cu ea ne-a înşelat în Rai şi ne-a alungat de acolo, cu ea a continuat să ne amăgească pe Pământ, cu ea a reuşit să-şi atingă scopul de a ne ţine în eroare = greşeală = păcat, adică departe de Dumnezeu.
Seducerea Evei şi a lui Adam a fost prima ciocnire din viaţa omului între drept şi strâmb, adevăr şi minciună, real şi virtual. Omul a pierdut. E adevărat că a întâlnit un duşman teribil, pe chiar duşmanul Adevărului, Înşelătorul, Amăgitorul, Seducătorul care l-a făcut să creadă că el îi este prieten şi aliat şi să uite, de fapt, pe adevăratul Părinte şi Aliat. L-a uitat, l-a refuzat, l-a renegat şi apoi l-a şi minţit – ca pe un duşman, ca pe cineva care îi voia răul – pe Dumnezeu.
După ce ne-a coborât, pentru a ne ţine legaţi în lumea amăgirilor,  diavolul a mers mai departe ne-a dat şi nouă priceperea sa, ne-a calificat şi pe noi în tot ceea ce înseamnă, conform dicţionarelor şi realităţii înconjurătoare, amăgirea şi seducţia.
Le practicăm cu toţii, chiar şi cu cei care ne sunt cei mai dragi, dar există două tipuri de activităţi în care amăgirea şi seducţia sunt aproape însăşi esenţa şi care au contribuit cel mai mult la construirea lumii de astăzi : negustoria şi politica. Negustorul, bancherul (adică negustorul de bani) şi omul politic sunt, cei mai mulţi dintre ei, chiar fără intenţii rele, seducătorii interpuşi ai lumii. Ei nu fac nimic, nu crează şi nu produc nimic, dar cu toţii ne vînd ceva pentru a obţine de la noi altceva ; ne dau lucruri de care avem nevoie, dar şi mai multe lucruri de care nu avem nevoie (Uitaţi-vă la lumea de astăzi în comparaţie cu aceea de acum o sută de ani, de acum două sute de ani, de acum o mie de ani : numărul mărfurilor a crecut de mii, poate de sute de mii de ori şi vorbesc despre tipuri de articole şi nu despre cantităţi. Şi chiar şi în acele vremuri, unele erau necesare dar altele nu.)
Negustorii ne vând altceva decât este în pachet ; politicienii se străduiesc să pară altfel decât sunt în pachet ; şi unii şi alţii ne vând cel mai adesea iluzii. Pentru a ne convinge să le cumpărăm – fie că dăm pe ele bani (adică timp, muncă) fie că dăm voturi (adică încredere, suflet) – şi negustorii şi pamenii politici creează în jurul produselor lor poveşti, le îmbracă în haine strălucitoare, le ascund defectele şi inventează calităţi incredibile şi inexistente, ne incită, ne captivează, ne subjugă, ne ademenesc, ne amăgesc cu farmecul vorbelor şi al purtărilor făcându-ne să  credem că ceea ce ne vând ne este absolut necesar, făcându-ne să dorim cu ardoare acel produs, sau să îi urâm pe unii ca să îi votăm pe alţii. Dar şi vorbele şi purtările ţin de aparenţe, de spectacol, de virtual, de amăgire.
În schimbul a ceea ce ne vând ei vor putere. Iar puterea o iau de la noi. De aceea ne ameţesc. Pentru că ei nu vor oricum şi orice putere, ei vor puterea noastră: adică, timpul, gândurile, emoţiile, sufletul. Vlaga, viaţa.
Aţi văzut, în unele filme, cum vrăjitorii înghit ca pe un fum viaţa  unor oameni ? Acolo pare caraghios, dar exact aşa face şi diavolul cu noi, direct sau prin interpuşii lui.

Văjitorul
Aşa face. Ca un vrăjitor . Pentru că el este Vrăjitorul.
Cum ne-a amăgit şi ne amăgeşte, cum ne-a sedus şi ne seduce ? Prin vrajă, prin farmece, prin, cu un cuvânt mult folosit astăzi, magie.
Ce este vraja ? Ceea ce nu este şi pare a fi ca şi ceea ce este şi în locul a ceea ce este. Vraja este amăgire, iluzie.
Vraja este o imagine deplasată a lumii, ca şi cum o schimbare de lungime de undă ar face ca lucrurile să pară altfel. Vraja înmiresmează rahatul şi poleieşte noroiul, face întunericul să pară lumină şi exilează lumina ca răufăcătoare, aduce închinarea către cele de jos şi ura către Cele de Sus, îndreptăţeşte poftele şi justifică crima. Ea este justificarea, pentru cel care i se dă rob, practicând-o, a neputinţei sufleteşti, a fricii, a laşităţii, a egosimului desăvârşit, a urii de ceilalţi, a veninului, puroiului şi morţii ; a dispreţului, a însingurării, a dorinţei de putere,  a nimicului.
Urmarea magiei, rodul ei este nimicul, căci aşezându-se în viaţa (în timpul) noastră în locul realului, a adevărului, ca negaţie a lor, ea devine negaţie a însăşi vieţii ; prin vrajă diavolul ne înghite hulpav timpul fără a lăsa nimic în loc. Vraja este nimicul din existenţa noastră. Şi de prea multe ori din existenţa noastră nu rămâne nimic. (Va urma)
 

sâmbătă, 17 iulie 2010

Omul vrăjit (2)


Şi, citindu-l, nu am putut să nu fiu de acord că rele nemaipomenite au pornit de la neamurile creştine, că lumea actuală porneşte de la neamurile creştine, că mare parte, poate cea mai mare parte, în mod sigur o prea mare parte dintre cei care compun neamurile noastre creştine sunt aşa cum sunau descrierile acuzatoare ale pagânilor ocupaţi, civilizaţi şi prea adesea creştinaţi cu sabia, tunul sau mărgelele şi sticla de alcool.
Mi-au rămas aceste lucruri în minte (într-o perioadă destul de aglomerată în care nu am putut să trec mai departe de acest prag) împreună cu pornirea de a şi scrie despre cât de răi şi de urîţi suntem, până într-o altă zi în care un alt gând a venit să echilibreze oarecum situaţia. 
- Da, spunea el, om fi noi aşa, dar ceilalţi nu au, în afara eroilor mitologici, eroi religioşi sau( pentru a preîntâmpina acuzaţiile de parti pris sau de fundamentalism sau de cine mai ştie ce chestie incorectă politic) atâţia eroi religioşi: atâţia mucenici, atâţia cuvioşi, atâţia sfinţi, atâţia jertfiţi pentru credinţă de buna voie şi fiecare faţă în faţă cu destinul lui teribil (mult mai mulţi cei fără  nume decât cei numiţi, pomeniţi şi cinstiţi) şi nu în aşa-zisele războaie religioase în care, sub această etichetă mincinoasă s-au acoperit crima şi jaful la nivel de stat şi popor contra altor state şi popoare, nu de puţine ori chiar în interiorul lor.
Următoarea firească întrebare a fost: 
- Dar de ce sunt aici şi cei mai răi şi cei mai buni? C e au altceva cei din aceste neamuri, ce e diferit în structura lor. Şi chiar pornisem să caut răspunsul - mă rog, un posibil răspuns mulţumitor, deşi eram destul de conştient că nu am informaţiile necesare pentru o astfel de evaluare - când am înţeles brusc, ca şi cum cineva mi-ar fi şoptit, că nu e vorba de structură, de moştenire genetică, de etnie, rasă, zonă geografică, istorie ci despre credinţă, adică despre creştinism, aşa cum ne-a fost el lăsat de Hristos şi transmis de apostoli, ucenici, sfinţi părinţi ai primelor secole. Că eram trimis pe un drum greşit, îmbâcsit, confuz şi mincinos aşa cum suntem trimişi mereu, mai nou zi de zi, chiar clipă de clipă.
Am înţeles că tinţa nu au fost şi nu sunt creştinii ca oameni ci ca mărturisitori ai credinţei creştine, că ţinta reală este creştinismul. El trebuia compromis şi batjocorit de creştini, urât şi respins de păgâni, apoi de toată lumea (şi nu mai avem aşa de mult până acolo). 
Iar asta arată încă o dată, altfel, dar tot tragic, că creştinismul este singura credinţă adevărată, singura relaţie ne-mincinoasă cu Dumnezeu, singura noastră reală cale de comunicare şi de întâlnire cu el. Şi că, de aceea, aici s-a concentrat atacul diavolului.
Dacă de cei de alte credinţe era oarecum sigur, aici era în nesiguranţă totală, aici pierduse pe toată linia, aici fusese descoperit în toată hidoşenia lui şi tot aici oamenii primiseră trusa de prim ajutor, tratamentul vindecător dar mai ales cel profilactic pentru a nu cădea în bolile pregătite de el pentru pierderea oamenilor. Şi atunci, aici a atacat cu toate forţele, cu toată dibăcia şi viclenia, a uneltit, a conspirat, a minţit şi a utilizat tot arsenalul său de atac. Adică, magia, vraja, opusul minunii dumnezeieşti, realitatea contrafăcută. A construit o lume paralelă, i-a sedus pe oameni, i-a vrăjit şi i-a adus pe foarte mulţi pe calea sa, adică în lumea sa, o lume a iluziilor construită din aceleaşi cărămizi cu aceasta numai că pe dos.
Datorită Adevărului în creştinism au apărut şi apar sfinţii, din cauza minciunii aici au crescut monstruoase ciupercile cele mai otrăvitoare ale firii omeneşti.
În realitate nu oamenii au fost sau sunt diferiţi, ci credinţa dată lor, astfel că duşmanii acesteia au adus la lumină  şi ceea ce este mai bun în om dar şi ceea ce este mai rău .


Va urma.

marți, 13 iulie 2010

Omul vrăjit

Omul vrăjit

Citeam, nu demult, în cartea arhimandritului rus Spiridon, supranumit şi duhovnicul închisorilor, relatarea sa despre diferite întîlniri cu musulmani şi budişti din ţinuturile siberiene şi asiatice. Fie că aceştia făceau parte din clerul respectivelor religii sau erau doar oameni simpli, Arhimandritul povesteşte că adesea i se reproşa viaţa păcătoasă, caracterul mizerabil, comportamentul urât, fără egal, al neamurilor creştine în raport cu cele păgâne - era vorba de întîlniri cu oameni din triburile şi populaţiile zonelor aspre sau aride ale Orientului nordic şi extrem, comunităţi cu reguli simple, clare, adeseori la fel de aspre ca mediul în care vieţuiau şi mult diferite de cele ale semenilor lor întru religie din zonele bogate, din oraşe, din ţinuturile primitoare. (Trăiţi ca fiarele sălbatice. Ar trebui să vă fie ruşine să vorbiţi despre Hristos, căci aveţi gura plină de sânge. Cine înşală mai mult, cine desfrânează, pradă, minte, luptă, omoară? Creştinii, ei sunt primii apostaţi. Veniţi la noi cu propovăduirea lui Hristos dar aduceţi groază şi durere.... Muncitorii voştri veneau beţi în iurtele noastre, îmbătau şi bureţii, le seduceau femeile, chiar printre noi au apărut beţiile, hoţiile, omorurile, bătăliile, certurile, bolile. Până atunci, nu aveam lacăte, căci nu aveam furturi şi, cu atât mai mult, nu aveam omoruri...
După ce primea găleata cu reproşuri, arhimandritului Spiridon, care, făcea misionarism în acele ţinuturi, i se spunea că într-adevăr religia creştină este cea mai înaltă dar că credinţa creştină lipseşte celor  ce se revendică creştini şi de care ei, "sălbaticii" fug ca de ciumă. Şi că vor putea sta de vorbă despre botezare şi creştinare de-abia după ce creştinii se vor schimba. Iar părintele Spiridon, tăcea amărât, nevoit să recunoască cu amară ruşine şi nesfârşită tristeţe că ceilalţi aveau dreptate.
Şi citindu-l nu am putut să nu fiu de acord că cu cele spuse acolo.
Va urma.
  

duminică, 6 iunie 2010

- Astăzi e Duminica Sfinţilor Români!

- Cine sunt aştia?
- Ce e cu ei?
- Lasă că chestia asta cu sfinţii e o prostie, dar şi români?
- Nişte papagali, cel mult. Şi voi!
- Nişte handicapaţi, inadaptaţi, obsedaţi ori nebuni de-a binelea.
- Termină, domnule cu prostiile astea!
- Ne dau de mâncare? Dau copiilor mei pâine?
- Bă, habotnicilor!
- Lasă-mă domnle că am treabă!
- Adică cine? Ştefan cel Mare?
- Ţara arde ...Aţi auzit de criză? CRIZĂĂĂ!!!
- Nu există Dumnezeu.
- Nu există sfinţi.
- Oamenii sunt naşpa.
- Românii sunt cei mai naşpa.
- Românii sunt indolenţi, inculţi, needucaţi, leneşi.
- De la Mioriţa ni se trage.
- La ce folosesc? Ha, ha!
- Am rate la bancă.
- Astăzi oamnii s-au deşteptat, ştiinţa a ajuns pe nişte culmi nebănuite, mâine o să facem noi oamenii, nişte oameni perfecţi, fără boli, poate chiar nemuritori.
- Suntem totuşi în secolul 21!
- Eu vreau o maşină!
- Am auzit da....
- ..........

Auzi şi ve-i auzi astfel de comentarii - şi chiar unele mult mai tari - în fiecare zi. Cineva lângă tine, în dialog cu tine, cineva dintr-un ziar, cineva de la o televiziune, cineva de la un radio, cineva din  mai toate ziarele, televiziunile şi radiourile, cineva dintr-un ong progresist, cina din familie, cineva din tine va spune o frază asemănătoare. Cineva îşi va bate joc, cineva îşi va afirma crezul masonic, luminist, umanist, marxist, leninist, materialist, neo-marxist etc., adică diavolesc, cineva va arunca cu pietre, cineva va înjura, cineva nu va crede. Schimbă asta cu ceva ordinea acestei lumi? Schimba asta cu ceva ceea ce tu deja ştii? Schimbă asta cu ceva relaţia ta cu Dumnezeu? Îi desfiinţează necredinţa lor pe sfinţi? Schimbă victoria luminii asupra întunericului?
Nu, şi dacă vezi că nu le poţi schimba ideile, lasă-i, are Dumnezeu grijă de ei.
Noi să ne amintim de sfinţii noştri, chiar dacă nu le ştim numele, să ne gândim la ei aşa cum ne gândim la cineva drag din familie, un prieten, un mentor, un iubit, cu aceeaşi duioşie caldă şi cu recunoştinţă pentru că au existat şi există pentru noi, bucuria lor. Să fie şi ei bucuria noastră alături de toţi ceilalţi la care ţinem.

miercuri, 2 iunie 2010

Ceilalţi, adevărata bucurie



          Oricât de rea ar fi viaţa omului - şi uneori ea ştie să fie cruntă, nimicitoare - chiar şi în cele mai atroce şi înspăimântătoare situaţii, viaţa are, pe lângă nenorocire, suferinţă, nemulţumire, griji, durere, întuneric şi ceva frumos, minunat, ceva ce rămâne în amintirea sufletului, după ce trece urgia, ca luminos şi cald, născător de zâmbet blând - întrebaţi-i pe, de exemplu, foştii deţinuţi politici. Rămâne aşa pentru că la fel suntem şi în urgie, numai că atunci e  acoperit de aceasta şi nu e liber, ca mai târziu, să treacă din conştiinţa sufletului în pământul amintirilor şi acolo să înflorească.  
          A fi viu rămâne, pentru cei mai mulţi dintre noi, în orice  situaţie, chiar atunci când eşti făcut literalmente ţăndări sau eşti cu pistolul în ceafă, la o distanţă infinită de a fi mort - întrebaţi-i pe foştii deţinuţi politici. Doar sfinţii, martirii, mucenicii, ştiuţi şi neştiuţi, au simţit şi gîndit altfel această distanţă, pentru că ei întrezăreau, pregustau, uneori ştiau, cam cum e viaţa cea adevărată, care, după cele ce am făcut pe aici, ne poate aştepta după moarte.
          
         Aşa că, oricât am fi de supăraţi, de îngrijoraţi, de hărţuiţi, de îndureraţi, de chinuiţi, de dezmembraţi ... să nu uităm să trăim şi să privim şi în jurul nostru, acolo unde sunt ceilalţi, adevărata bucurie, antidotul nenorocirilor noastre. Căci, în orice situaţie, în orice nenorocire, în orice urgie, ceilalţi - existenţa lor, prezenţa sau absenţa lor - este lumina, căldura, bucuria. Cei pe care îi avem alături şi îi ajutăm sau ne ajută, cei care pe care aşteptăm să îi revedem sau să îi vedem, cei alături de care aşteptăm să existăm, adică să fim. Micile gesturi, zâmbetele, emoţiile, grijile, necazurile, bucuriile, vorbele, privirile, atingerile, mirosurile, linile, vibraţiile pe care le provoacă. 
          Adu-ţi aminte, întreabă-te pe tine!

Cine e de vină în România [Despre dispariţia neamului românilor (3)]


Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...