Omul vrăjit (2)


Şi, citindu-l, nu am putut să nu fiu de acord că rele nemaipomenite au pornit de la neamurile creştine, că lumea actuală porneşte de la neamurile creştine, că mare parte, poate cea mai mare parte, în mod sigur o prea mare parte dintre cei care compun neamurile noastre creştine sunt aşa cum sunau descrierile acuzatoare ale pagânilor ocupaţi, civilizaţi şi prea adesea creştinaţi cu sabia, tunul sau mărgelele şi sticla de alcool.
Mi-au rămas aceste lucruri în minte (într-o perioadă destul de aglomerată în care nu am putut să trec mai departe de acest prag) împreună cu pornirea de a şi scrie despre cât de răi şi de urîţi suntem, până într-o altă zi în care un alt gând a venit să echilibreze oarecum situaţia. 
- Da, spunea el, om fi noi aşa, dar ceilalţi nu au, în afara eroilor mitologici, eroi religioşi sau( pentru a preîntâmpina acuzaţiile de parti pris sau de fundamentalism sau de cine mai ştie ce chestie incorectă politic) atâţia eroi religioşi: atâţia mucenici, atâţia cuvioşi, atâţia sfinţi, atâţia jertfiţi pentru credinţă de buna voie şi fiecare faţă în faţă cu destinul lui teribil (mult mai mulţi cei fără  nume decât cei numiţi, pomeniţi şi cinstiţi) şi nu în aşa-zisele războaie religioase în care, sub această etichetă mincinoasă s-au acoperit crima şi jaful la nivel de stat şi popor contra altor state şi popoare, nu de puţine ori chiar în interiorul lor.
Următoarea firească întrebare a fost: 
- Dar de ce sunt aici şi cei mai răi şi cei mai buni? C e au altceva cei din aceste neamuri, ce e diferit în structura lor. Şi chiar pornisem să caut răspunsul - mă rog, un posibil răspuns mulţumitor, deşi eram destul de conştient că nu am informaţiile necesare pentru o astfel de evaluare - când am înţeles brusc, ca şi cum cineva mi-ar fi şoptit, că nu e vorba de structură, de moştenire genetică, de etnie, rasă, zonă geografică, istorie ci despre credinţă, adică despre creştinism, aşa cum ne-a fost el lăsat de Hristos şi transmis de apostoli, ucenici, sfinţi părinţi ai primelor secole. Că eram trimis pe un drum greşit, îmbâcsit, confuz şi mincinos aşa cum suntem trimişi mereu, mai nou zi de zi, chiar clipă de clipă.
Am înţeles că tinţa nu au fost şi nu sunt creştinii ca oameni ci ca mărturisitori ai credinţei creştine, că ţinta reală este creştinismul. El trebuia compromis şi batjocorit de creştini, urât şi respins de păgâni, apoi de toată lumea (şi nu mai avem aşa de mult până acolo). 
Iar asta arată încă o dată, altfel, dar tot tragic, că creştinismul este singura credinţă adevărată, singura relaţie ne-mincinoasă cu Dumnezeu, singura noastră reală cale de comunicare şi de întâlnire cu el. Şi că, de aceea, aici s-a concentrat atacul diavolului.
Dacă de cei de alte credinţe era oarecum sigur, aici era în nesiguranţă totală, aici pierduse pe toată linia, aici fusese descoperit în toată hidoşenia lui şi tot aici oamenii primiseră trusa de prim ajutor, tratamentul vindecător dar mai ales cel profilactic pentru a nu cădea în bolile pregătite de el pentru pierderea oamenilor. Şi atunci, aici a atacat cu toate forţele, cu toată dibăcia şi viclenia, a uneltit, a conspirat, a minţit şi a utilizat tot arsenalul său de atac. Adică, magia, vraja, opusul minunii dumnezeieşti, realitatea contrafăcută. A construit o lume paralelă, i-a sedus pe oameni, i-a vrăjit şi i-a adus pe foarte mulţi pe calea sa, adică în lumea sa, o lume a iluziilor construită din aceleaşi cărămizi cu aceasta numai că pe dos.
Datorită Adevărului în creştinism au apărut şi apar sfinţii, din cauza minciunii aici au crescut monstruoase ciupercile cele mai otrăvitoare ale firii omeneşti.
În realitate nu oamenii au fost sau sunt diferiţi, ci credinţa dată lor, astfel că duşmanii acesteia au adus la lumină  şi ceea ce este mai bun în om dar şi ceea ce este mai rău .


Va urma.

Omul vrăjit

Omul vrăjit

Citeam, nu demult, în cartea arhimandritului rus Spiridon, supranumit şi duhovnicul închisorilor, relatarea sa despre diferite întîlniri cu musulmani şi budişti din ţinuturile siberiene şi asiatice. Fie că aceştia făceau parte din clerul respectivelor religii sau erau doar oameni simpli, Arhimandritul povesteşte că adesea i se reproşa viaţa păcătoasă, caracterul mizerabil, comportamentul urât, fără egal, al neamurilor creştine în raport cu cele păgâne - era vorba de întîlniri cu oameni din triburile şi populaţiile zonelor aspre sau aride ale Orientului nordic şi extrem, comunităţi cu reguli simple, clare, adeseori la fel de aspre ca mediul în care vieţuiau şi mult diferite de cele ale semenilor lor întru religie din zonele bogate, din oraşe, din ţinuturile primitoare. (Trăiţi ca fiarele sălbatice. Ar trebui să vă fie ruşine să vorbiţi despre Hristos, căci aveţi gura plină de sânge. Cine înşală mai mult, cine desfrânează, pradă, minte, luptă, omoară? Creştinii, ei sunt primii apostaţi. Veniţi la noi cu propovăduirea lui Hristos dar aduceţi groază şi durere.... Muncitorii voştri veneau beţi în iurtele noastre, îmbătau şi bureţii, le seduceau femeile, chiar printre noi au apărut beţiile, hoţiile, omorurile, bătăliile, certurile, bolile. Până atunci, nu aveam lacăte, căci nu aveam furturi şi, cu atât mai mult, nu aveam omoruri...
După ce primea găleata cu reproşuri, arhimandritului Spiridon, care, făcea misionarism în acele ţinuturi, i se spunea că într-adevăr religia creştină este cea mai înaltă dar că credinţa creştină lipseşte celor  ce se revendică creştini şi de care ei, "sălbaticii" fug ca de ciumă. Şi că vor putea sta de vorbă despre botezare şi creştinare de-abia după ce creştinii se vor schimba. Iar părintele Spiridon, tăcea amărât, nevoit să recunoască cu amară ruşine şi nesfârşită tristeţe că ceilalţi aveau dreptate.
Şi citindu-l nu am putut să nu fiu de acord că cu cele spuse acolo.
Va urma.
  

- Astăzi e Duminica Sfinţilor Români!

- Cine sunt aştia?
- Ce e cu ei?
- Lasă că chestia asta cu sfinţii e o prostie, dar şi români?
- Nişte papagali, cel mult. Şi voi!
- Nişte handicapaţi, inadaptaţi, obsedaţi ori nebuni de-a binelea.
- Termină, domnule cu prostiile astea!
- Ne dau de mâncare? Dau copiilor mei pâine?
- Bă, habotnicilor!
- Lasă-mă domnle că am treabă!
- Adică cine? Ştefan cel Mare?
- Ţara arde ...Aţi auzit de criză? CRIZĂĂĂ!!!
- Nu există Dumnezeu.
- Nu există sfinţi.
- Oamenii sunt naşpa.
- Românii sunt cei mai naşpa.
- Românii sunt indolenţi, inculţi, needucaţi, leneşi.
- De la Mioriţa ni se trage.
- La ce folosesc? Ha, ha!
- Am rate la bancă.
- Astăzi oamnii s-au deşteptat, ştiinţa a ajuns pe nişte culmi nebănuite, mâine o să facem noi oamenii, nişte oameni perfecţi, fără boli, poate chiar nemuritori.
- Suntem totuşi în secolul 21!
- Eu vreau o maşină!
- Am auzit da....
- ..........

Auzi şi ve-i auzi astfel de comentarii - şi chiar unele mult mai tari - în fiecare zi. Cineva lângă tine, în dialog cu tine, cineva dintr-un ziar, cineva de la o televiziune, cineva de la un radio, cineva din  mai toate ziarele, televiziunile şi radiourile, cineva dintr-un ong progresist, cina din familie, cineva din tine va spune o frază asemănătoare. Cineva îşi va bate joc, cineva îşi va afirma crezul masonic, luminist, umanist, marxist, leninist, materialist, neo-marxist etc., adică diavolesc, cineva va arunca cu pietre, cineva va înjura, cineva nu va crede. Schimbă asta cu ceva ordinea acestei lumi? Schimba asta cu ceva ceea ce tu deja ştii? Schimbă asta cu ceva relaţia ta cu Dumnezeu? Îi desfiinţează necredinţa lor pe sfinţi? Schimbă victoria luminii asupra întunericului?
Nu, şi dacă vezi că nu le poţi schimba ideile, lasă-i, are Dumnezeu grijă de ei.
Noi să ne amintim de sfinţii noştri, chiar dacă nu le ştim numele, să ne gândim la ei aşa cum ne gândim la cineva drag din familie, un prieten, un mentor, un iubit, cu aceeaşi duioşie caldă şi cu recunoştinţă pentru că au existat şi există pentru noi, bucuria lor. Să fie şi ei bucuria noastră alături de toţi ceilalţi la care ţinem.

Ceilalţi, adevărata bucurie

          Oricât de rea ar fi viaţa omului - şi uneori ea ştie să fie cruntă, nimicitoare - chiar şi în cele mai atroce şi înspăimântătoare situaţii, viaţa are, pe lângă nenorocire, suferinţă, nemulţumire, griji, durere, întuneric şi ceva frumos, minunat, ceva ce rămâne în amintirea sufletului, după ce trece urgia, ca luminos şi cald, născător de zâmbet blând - întrebaţi-i pe, de exemplu, foştii deţinuţi politici. Rămâne aşa pentru că la fel suntem şi în urgie, numai că atunci e  acoperit de aceasta şi nu e liber, ca mai târziu, să treacă din conştiinţa sufletului în pământul amintirilor şi acolo să înflorească.  

          A fi viu rămâne, pentru cei mai mulţi dintre noi, în orice  situaţie, chiar atunci când eşti făcut literalmente ţăndări sau eşti cu pistolul în ceafă, la o distanţă infinită de a fi mort - întrebaţi-i pe foştii deţinuţi politici. Doar sfinţii, martirii, mucenicii, ştiuţi şi neştiuţi, au simţit şi gîndit altfel această distanţă, pentru că ei întrezăreau, pregustau, uneori ştiau, cam cum e viaţa cea adevărată, care, după cele ce am făcut pe aici, ne poate aştepta după moarte.

          

         Aşa că, oricât am fi de supăraţi, de îngrijoraţi, de hărţuiţi, de îndureraţi, de chinuiţi, de dezmembraţi ... să nu uităm să trăim şi să privim şi în jurul nostru, acolo unde sunt ceilalţi, adevărata bucurie, antidotul nenorocirilor noastre. Căci, în orice situaţie, în orice nenorocire, în orice urgie, ceilalţi - existenţa lor, prezenţa sau absenţa lor - este lumina, căldura, bucuria. Cei pe care îi avem alături şi îi ajutăm sau ne ajută, cei care pe care aşteptăm să îi revedem sau să îi vedem, cei alături de care aşteptăm să existăm, adică să fim. Micile gesturi, zâmbetele, emoţiile, grijile, necazurile, bucuriile, vorbele, privirile, atingerile, mirosurile, linile, vibraţiile pe care le provoacă. 
          Adu-ţi aminte, întreabă-te pe tine!

Cine e de vină în România [Despre dispariţia neamului românilor (3)]

Despre dispariţia neamului românilor (2)

Rugăciunea lui Iorga

       După ce am scris cele din postarea anetrioară, într-o formă mai scurtă,  într-un caiet de gânduri, pe care nu-l mai deschisesem de mult, am descoperit la sfârşitul acestuia – ce mai, mi-a căzut pur şi simplu sub nas că sincer nu aş fi căutat - printre alte hârtii, o jumătate de pagină cu următorul text:

       Este un singur Dumnezeu şi multe feluri de a crede în el nu sânt. Dar felul în care trebuie să i te închini se schimbă după durerile şi grijile ce le aduce fiecare zi. Cerem în zilele obişnuite sănătate, putere de muncă şi voie bună, cerem binecuvântarea cerească pentru noi şi toţi ai noştri de sângele şi din apropierea noastră. Dar în zilele cum sunt cele de astăzi, neobişnuite, trebuie să cerem dacă nu neobişnuite lucruri, măcar cu o stăruinţă neobişnuită, cele urmează:
       Dă, Doamne, mintea Ta cerească acelora care au să ducă ţara românească în zilele greutăţilor celor mai mari! Dă, Doamne, bună înţelegere între toţi cei buni şi destoinici, iar gurile vorbitoare de rău opreşte-le de a rosti şi zădărniceşte faptele cele rele pe care cei răi le gătesc! Dă, Doamne, prieteni credincioşi ţării şi neamului, iar pe duşmani orbeşte-i şi ia-le înţelegerea!
     Dă României, dă poporului român întreg tot dreptul lui, căci mai mult nu-ţi cere! Ajută-ne, Doamne, în ceasul cel greu, căci, din părinţi în fii, mult am răbdat pentru Tine! 
                                                                                                  
                                                                                  Amin !
                                                                                    
                                                                       NICOLAE IORGA

            Cum, evident, gândurile mele plecau şi de la criza economică prin care trecem, descoperirea mi s-a părut cel puţin neîntâmplătoare. Şi mi-am dat încă o dată seama că în momentele grele, care ne privesc pe toţi, uităm să facem ceea ce, pentru noi şi ai noştri, chiar dacă magic şi nu mistic întotdeauna, facem: să ne rugăm. Aşa cum mi-a reamintit, aşa cum ne reaminteşte, prin mine, Nicolae Iorga. Să ne rugăm şi apoi să căutăm ieşirea la lumină. Înafara slujbelor din biserică, noi nu ne rugăm – nu ne mai rugăm – pentru ceilalţi, pentru neamul nostru, aşa cum făceau părinţii, bunicii, străbunicii, stră-stră-stră …moşii noştri.

            Am învăţat în schimb, de la stăpânitorul acestei lumi, să ne lamentăm, să strigăm, să acuzăm, să urlăm, să nu ascultăm şi să ne pierdem încet-încet minţile, uitând, cei care mai ştiu, că viaţa noastră nu este numai o conversaţie intimă cu Dumnezeu în tainiţa sufletului nostru, ci şi un dialog la lumină prin felul în care ne aşezăm faţă cei de lângă noi.

            Şi procedam aşa pentru că  mulţi dintre noi, poate cei mai mulţi dintre noi, în mod sigur prea mulţi, suntem conduşi de egoism, lăcomie, avariţie, dispreţ, ură ….

Despre dispariţia românilor

Apăraţi familia, salvaţi România!

COMUNICAT


Forul Ortodox Român (FOR) şi Alianţa Familiilor din România (AFR) atrag atenţia întregii clase politice că este direct responsabilă pentru gravele ameninţări şi loviturile neîncetate la care este supusă familia în România.


Din cauza problemelor de ordin material, dar şi a celor de ordin moral şi legislativ, instituţia familiei riscă să dispară sau să se transforme într-o curiozitate inutilă în cadrul societăţii moderne. Iar în absenţa familiei româneşti solide, însuşi viitorul ţării este pus sub semnul întrebării.


FOR şi AFR protestează împotriva preconizatei măsuri guvernamentale de reducere a indemnizaţiei pentru creşterea copilului nou-născut. Această măsură descurajează serios natalitatea şi riscă să provoace încă o creştere a valului de avorturi – prin care România deja ocupă un trist loc de lider în lumea civilizată.


Potrivit studiilor demografice, populaţia din România se află într-o scădere dramatică, ceea ce face acţiunea guvernului şi mai condamnabilă, întrucît duce la îmbătrînirea populaţiei, la scăderea forţei de muncă şi de aici la consecinţe economice şi sociale grave.


Pe de altă parte, FOR şi AFR îşi manifestă îngrijorarea faţă de lejeritatea cu care autorităţile tratează fenomene deosebit de dăunătoare familiei, ca prostituţia, pornografia şi propaganda deşănţată a unor practici sexuale aberante – care iau amploare în contextul relativizării valorilor, al slăbirii credinţei şi al unei legislaţii şubrede, deloc româneşti – deci necreştine şi nereprezentative – în setul ei intim de valori.


Pe marginea acestor pericole conjugate la adresa familiei, FOR şi AFR organizează o conferinţă de presă miercuri 19 mai a.c., ora 16.00, la sediul FOR din Bucureşti, str. Vulturilor nr. 8.


La conferinţă participă, alături de reprezentanţii FOR şi AFR, şi doi invitaţi special: omul de presă Liana Stanciu şi prof. univ. dr. Pavel Chirilă.


Pe linia continuării protestului, vineri 21 mai a.c., începînd cu ora 17.30, FOR şi AFR cheamă lumea creştină, dar şi toate forţele sociale asumate la un Marş pentru Familie, pornind de la Biserica Kretzulescu, de pe Calea Victoriei, până în Piaţa Unirii.




Persoane de contact:


Bogdan Mateciuc (AFR), tel. 0745 783 125


Iulian Capsali (FOR), tel. 0722 593 033

Sclavii fericiti ai noului Imperiu

(Această postare reprezintă o continuare la cele 4 articole despre nevoia de o politica construită pe valori creştin-ortodoxe, publicate în ultimele numere ale revistei ROST - www.rostonline.org , şi ea va fi continuată în postări ulterioare)

             Să citim cele ce urmează prinşi fiind în apele tulburi şi învolburate ale ceea ce este cunoscut îndeobşte sub numele de criză dar care este de fapt o rearanjare, o redistribuire a banilor şi puterii de la cei mulţi la cei aleşi, un pas important şi tot mai transparent către lumea de mâine (dimineaţă).

Noul Imperiu

              Dezvoltarea economiei din ultimele secole a condus la dependenţa economică totală a omului faţă de stat. Primul pas în această direcţie este distrugerea "gospodăriei naturale" ţărăneşti şi crearea pieţelor regionale. Un om care nu e inclus în relaţii comerciale active cu oraşul nu mai este în stare să-şi hrănească familie. Pasul următor este crearea pieţelor multinaţionale. Un oraş, sau o regiune, care nu participă la cooperarea multinaţională dă faliment şi, oricum, îşi pierde atât independenţa economică cât şi pe cea politică. În secolul al XX-lea s-a constituit sistemul economiei mondiale şi o ţară întreagă, care refuză să joace conform regulilor pieţei mondiale, nu poate să-şi mai asigure independenţa.

            Din punctul de vedere al eficienţei economice, este un sistem extrem de lucrativ. Dar el are o consecinţă care poate fi decisivă pentru sfârşitul istoriei: omul şi-a pierdut deprinderea vieţii independente. Gradul lui de dependenţă faţă de lumea exterioară nu s-a diminuat, ci a crescut de multe ori. Omul contemporan este ameninţat de pericole de care omul societăţilor tradiţionale nu trebuia să se îngrijească. El este dependent nu numai de starea vremii şi de stihiile naturii, ci şi de furnizarea de benzină şi gaze, de căldură şi energie electrică şi, în ultima vreme, de fluxul informaţional. Suprimarea uneia dintre arterele care alimentează un apartament, un oraş, o regiune sau o ţară duce la moartea lentă a locuitorilor acestora chiar în condiţii meteorologice care ar fi îmbogăţit o gospodărie tradiţională.

            Ştergerea graniţelor statelor naţionale se petrece într-un mod foarte original. Statele îşi pierd suveranitatea. Şi cine le preia puterea din mâini? Structurile de guvernarea internaţională, apatride, dar având interese financiare şi politice în întreaga lume. (Diaconul Andrei Kuraev)

            Arhitectura globalistă contemporană se construieşte, evident, după alte măsuri decât cele ale democraţiei. Iar modelul parlamentului universal, alcătuit din persoane cu drepturi egale de vot, a rămas, în continuare, o utopie. Dimpotrivă, are loc o anume diminuare, un recul al autorităţii şi influenţei largilor forumuri politice, în paralel cu întărirea comunităţilor mai înguste, elitiste.  (...) Are loc o regrupare a potenţelor conducătoare dinspre structurile politice spre centrele de putere economică (de tipul FMI sau al Băncii Mondiale). Eroziunea instituţiilor democratice se manifestă tot mai distinct. Democraţia, ca formă de conducere a maselor, cedează locul unui alt tip de guvernare: neodemocraţiei, ca putere a banilor, manifestată în principiul decizional specific organizaţiilor de acest fel: UN DOLAR, UN VOT. Pe baza acesteia, sub acoperirea lozincilor democratice, în lume se conturează profilul unui regim oligarhic internaţional, care preferă acţiunea de pe poziţii de forţă. ( Alexandr Neklessa - politolog)

Societatea occidentală este din punct de vedere economic o societate a totalitarismului financiar. Acest totalitarism este realizat şi apărat de un mechanism uriaş format dintr-un gigantic sistem financiar, condiţionat înainte de toate de un număr incomensurabil de operaţiuni cu bani care au cuprins toate aspectele oamenilor şi ale societăţii. Este mecanismul unei subunităţi a aspectului lucrativ al societăţii – activitatea financiară -  care a devenit un fenomen supraeconomic şi suprapolitic. Este un capital uriaş care a pus stăpânire pe toată societatea şi este despotic faţă de ea. Nicio putere dictatorială din lume nu se poate compara cu el, în această calitate. (Alexandr Zinoviev - Sociolog, matematician, scriitor etc.)

Şi sclavii săi

            Mentalitatea oamenilor din noile vremuri va fi caracterizată de credinţa organică în rolul înfloririi economice, ca garanţie a libertăţii omului. Limitele bunăstării lumeşti se vor identifica, în mod ascuns, cu măsura acestei libertăţi. iar dezvoltarea personalităţii şi statutul ei vor fi puse în relaţie directă cu propăşirea economică. De aceea, o ameninţare a standardelor de prosperitate obţinute va fi percepută ca un atac la adresa spaţiului cucerit, ca o rodare a continentului libertăţii de către apele întunecate ale arhaismului, care îl înconjoară. Ergo, pericolul falimentului valorilor fundamentale este real şi trebuie evitat cu orice preţ. din acest moment, liberalismul va începe să suporte metamorfoze semnificative şi, eliberându-şi potenţialităţile radicale, va începe să-şi epuizeze toleranţa specifică (care părea să-I fie organică)… Versiunea renascentist-iluministă a umanismului a rămas un pom înflorit, cât timp a rămas într-un anumit context. Dar numai acum, în pragul unei lumi secularizate la maximum, postcreştine, orizonturile lui îndepărtate se descoperă la modul cel mai paradoxal: umanismul începe să  se manifeste ca o concepţie antiumanistă despre lume”. (Neklessa)  - Va urma