- Astăzi e Duminica Sfinţilor Români!

- Cine sunt aştia?
- Ce e cu ei?
- Lasă că chestia asta cu sfinţii e o prostie, dar şi români?
- Nişte papagali, cel mult. Şi voi!
- Nişte handicapaţi, inadaptaţi, obsedaţi ori nebuni de-a binelea.
- Termină, domnule cu prostiile astea!
- Ne dau de mâncare? Dau copiilor mei pâine?
- Bă, habotnicilor!
- Lasă-mă domnle că am treabă!
- Adică cine? Ştefan cel Mare?
- Ţara arde ...Aţi auzit de criză? CRIZĂĂĂ!!!
- Nu există Dumnezeu.
- Nu există sfinţi.
- Oamenii sunt naşpa.
- Românii sunt cei mai naşpa.
- Românii sunt indolenţi, inculţi, needucaţi, leneşi.
- De la Mioriţa ni se trage.
- La ce folosesc? Ha, ha!
- Am rate la bancă.
- Astăzi oamnii s-au deşteptat, ştiinţa a ajuns pe nişte culmi nebănuite, mâine o să facem noi oamenii, nişte oameni perfecţi, fără boli, poate chiar nemuritori.
- Suntem totuşi în secolul 21!
- Eu vreau o maşină!
- Am auzit da....
- ..........

Auzi şi ve-i auzi astfel de comentarii - şi chiar unele mult mai tari - în fiecare zi. Cineva lângă tine, în dialog cu tine, cineva dintr-un ziar, cineva de la o televiziune, cineva de la un radio, cineva din  mai toate ziarele, televiziunile şi radiourile, cineva dintr-un ong progresist, cina din familie, cineva din tine va spune o frază asemănătoare. Cineva îşi va bate joc, cineva îşi va afirma crezul masonic, luminist, umanist, marxist, leninist, materialist, neo-marxist etc., adică diavolesc, cineva va arunca cu pietre, cineva va înjura, cineva nu va crede. Schimbă asta cu ceva ordinea acestei lumi? Schimba asta cu ceva ceea ce tu deja ştii? Schimbă asta cu ceva relaţia ta cu Dumnezeu? Îi desfiinţează necredinţa lor pe sfinţi? Schimbă victoria luminii asupra întunericului?
Nu, şi dacă vezi că nu le poţi schimba ideile, lasă-i, are Dumnezeu grijă de ei.
Noi să ne amintim de sfinţii noştri, chiar dacă nu le ştim numele, să ne gândim la ei aşa cum ne gândim la cineva drag din familie, un prieten, un mentor, un iubit, cu aceeaşi duioşie caldă şi cu recunoştinţă pentru că au existat şi există pentru noi, bucuria lor. Să fie şi ei bucuria noastră alături de toţi ceilalţi la care ţinem.

Ceilalţi, adevărata bucurie

          Oricât de rea ar fi viaţa omului - şi uneori ea ştie să fie cruntă, nimicitoare - chiar şi în cele mai atroce şi înspăimântătoare situaţii, viaţa are, pe lângă nenorocire, suferinţă, nemulţumire, griji, durere, întuneric şi ceva frumos, minunat, ceva ce rămâne în amintirea sufletului, după ce trece urgia, ca luminos şi cald, născător de zâmbet blând - întrebaţi-i pe, de exemplu, foştii deţinuţi politici. Rămâne aşa pentru că la fel suntem şi în urgie, numai că atunci e  acoperit de aceasta şi nu e liber, ca mai târziu, să treacă din conştiinţa sufletului în pământul amintirilor şi acolo să înflorească.  

          A fi viu rămâne, pentru cei mai mulţi dintre noi, în orice  situaţie, chiar atunci când eşti făcut literalmente ţăndări sau eşti cu pistolul în ceafă, la o distanţă infinită de a fi mort - întrebaţi-i pe foştii deţinuţi politici. Doar sfinţii, martirii, mucenicii, ştiuţi şi neştiuţi, au simţit şi gîndit altfel această distanţă, pentru că ei întrezăreau, pregustau, uneori ştiau, cam cum e viaţa cea adevărată, care, după cele ce am făcut pe aici, ne poate aştepta după moarte.

          

         Aşa că, oricât am fi de supăraţi, de îngrijoraţi, de hărţuiţi, de îndureraţi, de chinuiţi, de dezmembraţi ... să nu uităm să trăim şi să privim şi în jurul nostru, acolo unde sunt ceilalţi, adevărata bucurie, antidotul nenorocirilor noastre. Căci, în orice situaţie, în orice nenorocire, în orice urgie, ceilalţi - existenţa lor, prezenţa sau absenţa lor - este lumina, căldura, bucuria. Cei pe care îi avem alături şi îi ajutăm sau ne ajută, cei care pe care aşteptăm să îi revedem sau să îi vedem, cei alături de care aşteptăm să existăm, adică să fim. Micile gesturi, zâmbetele, emoţiile, grijile, necazurile, bucuriile, vorbele, privirile, atingerile, mirosurile, linile, vibraţiile pe care le provoacă. 
          Adu-ţi aminte, întreabă-te pe tine!

Cine e de vină în România [Despre dispariţia neamului românilor (3)]

Despre dispariţia neamului românilor (2)

Rugăciunea lui Iorga

       După ce am scris cele din postarea anetrioară, într-o formă mai scurtă,  într-un caiet de gânduri, pe care nu-l mai deschisesem de mult, am descoperit la sfârşitul acestuia – ce mai, mi-a căzut pur şi simplu sub nas că sincer nu aş fi căutat - printre alte hârtii, o jumătate de pagină cu următorul text:

       Este un singur Dumnezeu şi multe feluri de a crede în el nu sânt. Dar felul în care trebuie să i te închini se schimbă după durerile şi grijile ce le aduce fiecare zi. Cerem în zilele obişnuite sănătate, putere de muncă şi voie bună, cerem binecuvântarea cerească pentru noi şi toţi ai noştri de sângele şi din apropierea noastră. Dar în zilele cum sunt cele de astăzi, neobişnuite, trebuie să cerem dacă nu neobişnuite lucruri, măcar cu o stăruinţă neobişnuită, cele urmează:
       Dă, Doamne, mintea Ta cerească acelora care au să ducă ţara românească în zilele greutăţilor celor mai mari! Dă, Doamne, bună înţelegere între toţi cei buni şi destoinici, iar gurile vorbitoare de rău opreşte-le de a rosti şi zădărniceşte faptele cele rele pe care cei răi le gătesc! Dă, Doamne, prieteni credincioşi ţării şi neamului, iar pe duşmani orbeşte-i şi ia-le înţelegerea!
     Dă României, dă poporului român întreg tot dreptul lui, căci mai mult nu-ţi cere! Ajută-ne, Doamne, în ceasul cel greu, căci, din părinţi în fii, mult am răbdat pentru Tine! 
                                                                                                  
                                                                                  Amin !
                                                                                    
                                                                       NICOLAE IORGA

            Cum, evident, gândurile mele plecau şi de la criza economică prin care trecem, descoperirea mi s-a părut cel puţin neîntâmplătoare. Şi mi-am dat încă o dată seama că în momentele grele, care ne privesc pe toţi, uităm să facem ceea ce, pentru noi şi ai noştri, chiar dacă magic şi nu mistic întotdeauna, facem: să ne rugăm. Aşa cum mi-a reamintit, aşa cum ne reaminteşte, prin mine, Nicolae Iorga. Să ne rugăm şi apoi să căutăm ieşirea la lumină. Înafara slujbelor din biserică, noi nu ne rugăm – nu ne mai rugăm – pentru ceilalţi, pentru neamul nostru, aşa cum făceau părinţii, bunicii, străbunicii, stră-stră-stră …moşii noştri.

            Am învăţat în schimb, de la stăpânitorul acestei lumi, să ne lamentăm, să strigăm, să acuzăm, să urlăm, să nu ascultăm şi să ne pierdem încet-încet minţile, uitând, cei care mai ştiu, că viaţa noastră nu este numai o conversaţie intimă cu Dumnezeu în tainiţa sufletului nostru, ci şi un dialog la lumină prin felul în care ne aşezăm faţă cei de lângă noi.

            Şi procedam aşa pentru că  mulţi dintre noi, poate cei mai mulţi dintre noi, în mod sigur prea mulţi, suntem conduşi de egoism, lăcomie, avariţie, dispreţ, ură ….

Despre dispariţia românilor

Apăraţi familia, salvaţi România!

COMUNICAT


Forul Ortodox Român (FOR) şi Alianţa Familiilor din România (AFR) atrag atenţia întregii clase politice că este direct responsabilă pentru gravele ameninţări şi loviturile neîncetate la care este supusă familia în România.


Din cauza problemelor de ordin material, dar şi a celor de ordin moral şi legislativ, instituţia familiei riscă să dispară sau să se transforme într-o curiozitate inutilă în cadrul societăţii moderne. Iar în absenţa familiei româneşti solide, însuşi viitorul ţării este pus sub semnul întrebării.


FOR şi AFR protestează împotriva preconizatei măsuri guvernamentale de reducere a indemnizaţiei pentru creşterea copilului nou-născut. Această măsură descurajează serios natalitatea şi riscă să provoace încă o creştere a valului de avorturi – prin care România deja ocupă un trist loc de lider în lumea civilizată.


Potrivit studiilor demografice, populaţia din România se află într-o scădere dramatică, ceea ce face acţiunea guvernului şi mai condamnabilă, întrucît duce la îmbătrînirea populaţiei, la scăderea forţei de muncă şi de aici la consecinţe economice şi sociale grave.


Pe de altă parte, FOR şi AFR îşi manifestă îngrijorarea faţă de lejeritatea cu care autorităţile tratează fenomene deosebit de dăunătoare familiei, ca prostituţia, pornografia şi propaganda deşănţată a unor practici sexuale aberante – care iau amploare în contextul relativizării valorilor, al slăbirii credinţei şi al unei legislaţii şubrede, deloc româneşti – deci necreştine şi nereprezentative – în setul ei intim de valori.


Pe marginea acestor pericole conjugate la adresa familiei, FOR şi AFR organizează o conferinţă de presă miercuri 19 mai a.c., ora 16.00, la sediul FOR din Bucureşti, str. Vulturilor nr. 8.


La conferinţă participă, alături de reprezentanţii FOR şi AFR, şi doi invitaţi special: omul de presă Liana Stanciu şi prof. univ. dr. Pavel Chirilă.


Pe linia continuării protestului, vineri 21 mai a.c., începînd cu ora 17.30, FOR şi AFR cheamă lumea creştină, dar şi toate forţele sociale asumate la un Marş pentru Familie, pornind de la Biserica Kretzulescu, de pe Calea Victoriei, până în Piaţa Unirii.




Persoane de contact:


Bogdan Mateciuc (AFR), tel. 0745 783 125


Iulian Capsali (FOR), tel. 0722 593 033

Sclavii fericiti ai noului Imperiu

(Această postare reprezintă o continuare la cele 4 articole despre nevoia de o politica construită pe valori creştin-ortodoxe, publicate în ultimele numere ale revistei ROST - www.rostonline.org , şi ea va fi continuată în postări ulterioare)

             Să citim cele ce urmează prinşi fiind în apele tulburi şi învolburate ale ceea ce este cunoscut îndeobşte sub numele de criză dar care este de fapt o rearanjare, o redistribuire a banilor şi puterii de la cei mulţi la cei aleşi, un pas important şi tot mai transparent către lumea de mâine (dimineaţă).

Noul Imperiu

              Dezvoltarea economiei din ultimele secole a condus la dependenţa economică totală a omului faţă de stat. Primul pas în această direcţie este distrugerea "gospodăriei naturale" ţărăneşti şi crearea pieţelor regionale. Un om care nu e inclus în relaţii comerciale active cu oraşul nu mai este în stare să-şi hrănească familie. Pasul următor este crearea pieţelor multinaţionale. Un oraş, sau o regiune, care nu participă la cooperarea multinaţională dă faliment şi, oricum, îşi pierde atât independenţa economică cât şi pe cea politică. În secolul al XX-lea s-a constituit sistemul economiei mondiale şi o ţară întreagă, care refuză să joace conform regulilor pieţei mondiale, nu poate să-şi mai asigure independenţa.

            Din punctul de vedere al eficienţei economice, este un sistem extrem de lucrativ. Dar el are o consecinţă care poate fi decisivă pentru sfârşitul istoriei: omul şi-a pierdut deprinderea vieţii independente. Gradul lui de dependenţă faţă de lumea exterioară nu s-a diminuat, ci a crescut de multe ori. Omul contemporan este ameninţat de pericole de care omul societăţilor tradiţionale nu trebuia să se îngrijească. El este dependent nu numai de starea vremii şi de stihiile naturii, ci şi de furnizarea de benzină şi gaze, de căldură şi energie electrică şi, în ultima vreme, de fluxul informaţional. Suprimarea uneia dintre arterele care alimentează un apartament, un oraş, o regiune sau o ţară duce la moartea lentă a locuitorilor acestora chiar în condiţii meteorologice care ar fi îmbogăţit o gospodărie tradiţională.

            Ştergerea graniţelor statelor naţionale se petrece într-un mod foarte original. Statele îşi pierd suveranitatea. Şi cine le preia puterea din mâini? Structurile de guvernarea internaţională, apatride, dar având interese financiare şi politice în întreaga lume. (Diaconul Andrei Kuraev)

            Arhitectura globalistă contemporană se construieşte, evident, după alte măsuri decât cele ale democraţiei. Iar modelul parlamentului universal, alcătuit din persoane cu drepturi egale de vot, a rămas, în continuare, o utopie. Dimpotrivă, are loc o anume diminuare, un recul al autorităţii şi influenţei largilor forumuri politice, în paralel cu întărirea comunităţilor mai înguste, elitiste.  (...) Are loc o regrupare a potenţelor conducătoare dinspre structurile politice spre centrele de putere economică (de tipul FMI sau al Băncii Mondiale). Eroziunea instituţiilor democratice se manifestă tot mai distinct. Democraţia, ca formă de conducere a maselor, cedează locul unui alt tip de guvernare: neodemocraţiei, ca putere a banilor, manifestată în principiul decizional specific organizaţiilor de acest fel: UN DOLAR, UN VOT. Pe baza acesteia, sub acoperirea lozincilor democratice, în lume se conturează profilul unui regim oligarhic internaţional, care preferă acţiunea de pe poziţii de forţă. ( Alexandr Neklessa - politolog)

Societatea occidentală este din punct de vedere economic o societate a totalitarismului financiar. Acest totalitarism este realizat şi apărat de un mechanism uriaş format dintr-un gigantic sistem financiar, condiţionat înainte de toate de un număr incomensurabil de operaţiuni cu bani care au cuprins toate aspectele oamenilor şi ale societăţii. Este mecanismul unei subunităţi a aspectului lucrativ al societăţii – activitatea financiară -  care a devenit un fenomen supraeconomic şi suprapolitic. Este un capital uriaş care a pus stăpânire pe toată societatea şi este despotic faţă de ea. Nicio putere dictatorială din lume nu se poate compara cu el, în această calitate. (Alexandr Zinoviev - Sociolog, matematician, scriitor etc.)

Şi sclavii săi

            Mentalitatea oamenilor din noile vremuri va fi caracterizată de credinţa organică în rolul înfloririi economice, ca garanţie a libertăţii omului. Limitele bunăstării lumeşti se vor identifica, în mod ascuns, cu măsura acestei libertăţi. iar dezvoltarea personalităţii şi statutul ei vor fi puse în relaţie directă cu propăşirea economică. De aceea, o ameninţare a standardelor de prosperitate obţinute va fi percepută ca un atac la adresa spaţiului cucerit, ca o rodare a continentului libertăţii de către apele întunecate ale arhaismului, care îl înconjoară. Ergo, pericolul falimentului valorilor fundamentale este real şi trebuie evitat cu orice preţ. din acest moment, liberalismul va începe să suporte metamorfoze semnificative şi, eliberându-şi potenţialităţile radicale, va începe să-şi epuizeze toleranţa specifică (care părea să-I fie organică)… Versiunea renascentist-iluministă a umanismului a rămas un pom înflorit, cât timp a rămas într-un anumit context. Dar numai acum, în pragul unei lumi secularizate la maximum, postcreştine, orizonturile lui îndepărtate se descoperă la modul cel mai paradoxal: umanismul începe să  se manifeste ca o concepţie antiumanistă despre lume”. (Neklessa)  - Va urma

              

Devoratorul de timp

     Dacă a văzut că nu-i reuşesc decât parţial alte şmecherii (atenţie pentru cei înclinaţi să privească cu îngăduinţă şi haz şmecheria!) - cum ar fi sectarismul catolic, protestant, neoprotestant, filosofic etc. - diavolul a făcut în ultimul secol şi jumătate două mişcări importante: a acoperit viaţa omului cu magia realizărilor tehnicii şi l-a pus să muncească cât mai mult pentru a le avea. Amândouă sunt direcţii tactice de dezvoltare a unei aceleiaşi strategii: devorarea timpului personal, ocuparea lui cu orice altceva decât gândul la Dumnezeu, astfel încât, atunci când ajungem la capăt să nu găsim în urmă nimic pe care să ne sprijinim; să rămână după noi doar neantul indiferenţei şi al păcatelor.
     Pentru aceasta el a creat şi aşezat peste lumea reală o lume virtuală în care ne plimbă printr-un palat fabulos plin de cele mai neînchipuite bogăţii, plăsmuiri pe care cei dinainte nu au putut nici măcar să şi le imagineze. Ne plimbă şi ne spune: 
    " Uite, toate astea pot fi ale tale, iar tu stăpânul acestui palat şi al acestei lumi. Haide, ai curajul, curiozitatea, dorinţa, plăcerea de a le avea şi folosi şi nu vei mai fi un simplu om, un muritor de rând, ba poate chiar nici muritor, căci ce rost are să ne gândim la moarte."
      Şi, uite aşa, deschidem de exemplu televizorul şi ne uităm în faţa acestuia ore în şir, iar dacă vrem să ne ridicăm şi să plecăm constatăm fie că nu putem să ne ridicăm, fie că ceva ne trage cu putere înapoi ca să vedem mai departe sau să mai vedem o poveste care nu e a noastră, dar ar fi putut fi. Şi tot aşa alergăm să ne cumpărăm maşini tot mai performante, computere, note-bookuri. iphone etc. etc. etc., pe care trebuie să le avem pentru că sunt mai teribile decăt cele pe care tocmai le-am cumpărat.
     Dar pentru ca să le ai, trebuie să munceşti. Vrei mai mult şi mai multe, trebuie să stai mai mult la servici, să fii mai loial, mai devotat, mai supus, mai sclav, să ai chiar mai multe servicii, să fii o fiară cu cei asemeni cu tine, să-i dai la o parte, la o adică chiar să-i distrugi pe cei care-ţi stau în cale. Sau trebuie să furi, să loveşti, să mutilezi, să ucizi.
     Dar timpul tău totuşi trece: fie la televizor, fie la computer, fie alergând după altă maşină, după altă casă, după alte "scule", după alte "ţoale", fie risipindu-l prin cluburi, prin locuri "fancy" adică de "fiţe"; fie la locul (locurile) de unde îţi procuri banii pentru a putea avea toate cele de mai sus. Iar el, diavolul, ne priveşte mulţumit zbaterea nemaiavând a face nimic: noi singuri ne mâncăm timpul, ne autodevorăm, aşa că nu ne mai rămâne răgaz să ne schimbăm, să ne căim, să-l ascultăm pe Hristos şi să-L urmăm. 
     Ce nu ştie însă întunericitul, singura lui nelinişte, este însă cât timp mai avem - pentru că pe asta o ştie doar Dumnezeu. Şi astfel putem, ca şi tâlharul de pe cruce, să ne mântuim chiar în ultima clipă, atunci când se pare că soarta ne este pecetluită, că timpul ni s-a oprit.
     Dar, atenţie! Să nu ne bazăm pe asta. Pentru că acest moment nici noi nu-l ştim, drept care nu putem amâna mereu refuzul vrăjilor diavolului şi recuperarea timpului nostru. Căci, amintiţi-vă: doar un tâlhar de pe cruce s-a mântuit. Celălalt nu. 

Hristos a Înviat!

Sfintele Paşti cu bucurie!