vineri, 26 februarie 2010

Cu bocancii prin istorie


După ce înaintaşii lor au pus umărul la edificiul masonic, la Revoluţia Franceză, la revoluţiile de la 48, şi au implementat comunismul în Rusia şi apoi în jumătate de omenire (ocazie cu care au fost trimişi, în neantul în care în mod ştiinţific cred aranjorii noii lumi, zeci de milioane de oameni şi au fost mutilaţi fizic, psihic şi intelectual peste un miliard), domnii Florian şi Katz, încercând să se arate demni de această moştenire, atacă cu mânie totalitară noul duşman al umanităţii corect politice: un film.
„La cateva zile dupa premiera mondiala a lungmetrajului de fictiune al lui Constantin Popescu, “Portretul luptatorului la tinerete”, Institutul pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” si Asociatia pentru Studierea Istoriei Romilor au cerut nu doar directorului Berlinalei, Dieter Kosslick, dar si membrilor juriului Competitiei Oficiale interzicerea filmului. Semnatarii, Marco Katz, Alexandru Florian...” (HotNews)
Este adevărat, nu orice film, ci unul despre cei ce s-au opus cu arma în mână, în munţi, peste zece ani (singurii din Europa de Est), comunismului adus în România de tancurile sovietice şi de înaintaşii domnilor Florian şi Katz.
Nu trecutul legionar al lui Ogoranu îi deranjează pe aceşti politruci-birocraţi (A-i reproşa luptătorului anticomunist scurtul său trecut legionar e la fel de absurd cu a-i reproşa lui Moise trecutul egiptean!), cât lupta acestuia, şi a celorlalţi eroi, împotriva holocaustului comunist. Adevărul adică, care, ne-o demonstrează de câteva sute de ani, este duşmanul lor de moarte.
Domnii Florian şi Katz cer, în anul 2010, în lumea pluralismului şi democraţiei, pur şi simplu interzicerea istoriei. Ceea ce ne arată încă odată cât de mult dau ei pe democraţie şi pe toată lista de drepturi şi libertăţi de care fac atâta caz.

POSTUL CEL MARE

Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann.

Judecata ...

Pericopa evanghelică a Duminicii Lăsatului sec de carne ne vorbeşte despre Înfricoşătoarea judecată, acel timp când “Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10). Psalmistul ne-a anunţat cu mult timp în urmă încă despre voia lui Dumnezeu: “Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”, iar la judecată, goi, fără chipurile mincinoase cu care ne preumblăm prin lume, vom fi însoţiţi numai de bunele şi relele noastre. “Unul se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40); unul va merge spre lumina lui Hristos, pentru neîncetata şi fără capăt “bună schimbare” altul va coborî în întunericul îngheţat al potrivnicului Domnului. Iar iadul va fi pentru unul infernul în care a crezut şi pe care l-a hrănit în viaţa sa sau nimicul, în măsura în care în viaţă nu a crezut în nimic. Fiecăruia după cum a crezut şi a făcut.

...iubirii
Traducând parabola, Schmemann ne spune însă şi care este etalonul aceastei judecăţi, care va fi măsura divină: “iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea… Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcede întâmplătorul şi exteriorul din celălalt – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica rădăcină personală a fiinţei umane, partea divină din el? … Nu există iubire impersonală pentru că iubirea este minunata descoperire a persoanei în om, a unicului şi personalului în comun şi general…” Pentru Schmemann, iubirea creştină este opusul activismului social în care acţionează nu atât iubirea cât datoria, al cărei obiect nu este persoana ci “individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte umanităţi”. Activistul îşi proiectează acţiunea în viitor, acţionând “în numele dreptăţii, ordinii, fericirii şi pentru realizarea lor” în timp ce iubirea se manifestă acum. Pentru binele comun, al grupului sau umanităţii, persoana poate fi, şi adesea este, sacrificată.
Creştinismul are responsabilităţi atât faţă de persoană, cât şi faţă de lume dar în ceea ce priveşte persoana responsabilitatea revine în primul rând creştinului. În relaţia lor cu ceilalţi, oamenii pot fi duşmănoşi, indiferenţi, “salvatorii lumii” şi iubitori de aproapele. Primele două categorii vor repeta povestea bogatului dispreţuitor faţă de suferinţele sărmanului Lazăr de la poarta sa şi vor ajunge să zică, după moarte şi judecată, ca şi bogatul: “Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată”. Cei din a treia cate-gorie trebuie să aibă grijă: “Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru umanitate, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos.” Sub aşteptarea destinului exemplar, a chemării umanităţii, se poate ascunde fie trufia, fie lenea şi indiferenţa, iar ei riscă să ajungă foarte aproape de primii. În fine, cei din a patra categorie sunt cei pentru care se deschide limpede calea către viaţa cea veşnică. Nici drumul lor nu este însă lin pentru că este presărat cu mulţime mare de ispite menite a-i abate, până în ultima clipă, din cale.
Fiecare a primit darul şi harul iubirii lui Hristos, fiecare are nevoie de iubirea personală. Lipsa ei distruge vieţi, aduce foamete şi mizerie, boală şi suferinţe; flămândul, bolnavul, întemniţatul pe nedrept sunt lângă noi, rezultat al răcirii noastre, al refuzului de a ne face responsabili de darul iubirii primit de la Hristos. Dar “chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi.”
Întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie aţi făcut.


Crăpătura împărăţiei cereşti

Povestea cuprinsă în pericopa Duminicii Lăsatului sec de brânză ne vorbeşte despre profetul Iona, căruia Dumnezeu îi spune: Scoală şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în faţa mea!. În loc să urmeze poruncii, Iona se urcă pe o corabie cu care să ajungă la Taris. De-abia pornită însă corabia că începe o furtună puternică care e gata să o sfărâme, iar tragerea la sorţi îl desemnează pe profet ca fiind cel vinovat de furia mării. Iona recunoaşte şi cere să fie aruncat în apă deşi corăbierii încearcă să ducă corabia la mal pentru a nu face pierdere de viaţă omenească. În mare, Iona este înghiţit, din porunca Domnului, de un peşte mare în interiorul căruia stă trei zile, timp în care se căieşte, iar Dumnezeu dă poruncă peştelui să-l lepede pe ţărm unde iarăşi primeşte cuvântul Lui de a se duce la Ninive pentru a vesti cetăţii că în patruzeci de zile va fi distrusă. Iona duce cuvântul Domnului, iar Ninivitenii îl cred. Se îmbracă în sac, cei mari şi cei mici şi ţin post cu toţii chiar şi cu animalele lor. Însuşi regele leapădă veşmântul cel scump, se acoperă cu sac şi se culcă în cenuşă, împreună cu toţi supuşii săi cere îndurarea lui Dumnezeu şi se întorc de pe calea cea rea. Iar Dumnezeu îi iartă.
Ninivitenii nu au stat pe gânduri, ei nu s-au îndoit de autenticitatea mesajului şi nici nu au pus în cumpănă viaţa cea rea pe care o mare parte o duceau, abandonând păcatul. Mai mult chiar, cei buni s-au căit, rugat şi au postit cot la cot cu cei răi. Şi chiar dacă nu toţi păcătoşii au făcut acestea, atunci le-au făcut totuşi suficient de mulţi pentru a obţine iertarea lui Dumnezeu pentru toţi, căci Dumnezeu era hotărât să-i pedepsească dar era hotărât şi să-i ierte. De aceea – spune Sf. Ioan Gură de Aur – îi anunţă de nenorocirea care trebuia să se întâmple: ca să nu facă ceea ce poruncise să se vestească. “însă pentru ce hotărăşte El un termen aşa de scurt de iertare? Pentru ca tu să cunoşti fapta cea bună a ninivitenilor, care în aşa puţine zile s-au pocăit de aşa multe păcate şi le-au stârpit. Totodată trebuie să te minunezi de îndurarea lui Dumnezeu, căreia i-a fost de ajuns o pocăinţă atât de scurtă pentru atât de multe păcate; de aceea nu trebuie să cazi în deznădejduire, măcar de-ai fi săvârşit mii de păcate.” şi continuă Sf. Ioan Hrisostom în omilia la această duminică: “Aşadar, vezi cât de adevărat este ceea ce zic eu, că cineva nu trebuie să se teamă de post, ci să se teamă de viaţa cea desfătată, de lăcomie, de îmbuibare. Îndoparea şi îmbuibarea au zguduit cetatea Ninivei şi au adus-o aproape de pieire. Postul însă iarăşi a întărit cetatea.”
Condiţia libertăţii noastre adevărate şi a bucuriei necontenite este scăparea din robia păcatului iar povestea pericopei ne precizează – spune Schmemann – “condiţiile acestei eliberări. “Prima este postirea – refuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre căzute ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului. (…) Cea de a doua condiţie este iertarea – că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Biruinţa păcatului, principalul semn al stăpânirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Aşadar, prima încercare de a sparge această fortăreaţă a păcatului este iertarea: reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune între mine şi vrăjmaşul meu iertarea lui Dumnezeu însuşi. A ierta este depăşirea punctului mort în relaţiile umane şi raportarea lor la Hristos. Iertarea este crăpătura împărăţiei cereşti deschisă către această lume păcătoasă şi decăzută. În sâmbăta de dinaintea acestei duminici, Biserica pomeneşte pe toţi cei luminaţi prin postire, pe sfinţii care ne sunt modele în post şi pocăinţă, adică pe drumul eliberării noastre. În acest moment al Postului Mare se realizează “tainica întrepătrundere dintre deznădejde şi nădejde, dintre întuneric şi lumină. Toată pregătirea se apropie acum de sfârşit. Stau în faţa lui Dumnezeu, în faţa slavei şi a frumuseţii împărăţiei Sale. Realizez că aparţin acesteia, că nu am alt cămin, nici o altă bucurie, nici un alt ţel…”
„Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajama lui plângea tânguidu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie ce am pătimit eu ticălosul. O poruncă am călcat a Stăpânului meu şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce eşti pentru mine sădit şi pentru Eva încuiat, roagă pe Cela ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit ca să mă satur de florile tale. Pentru aceasta şi Mântuitorul către dânsul a zis: Zidirea mea nu voi să piară, ci voi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu îl voi goni afară.”

Deci: “Vremea postului să o începem luminat, supunân-du-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţîm trupul. Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne de bunătăţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne.”

Duhurile Sfântului Efrem Sirul

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!
Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din Postul Mare, de luni până vineri şi nu întâmplător: ea ne aminteşte tot ceea ce trebuie să câştigăm şi să lepădăm pe drumul pocăinţei, fiindu-ne îndrumar pentru transformarea noastră din timpul Postului.
Duhul trândăviei este refuzul lui Dumnezeu, abandonarea în voia poftelor, risipirea, dezintegrarea noastră în cele exterioare, alungarea sufletului şi refuzul schimbării interioare. Din cauza trândăviei omul ajunge în grija de multe, în care în loc să se ridice se risipeşte şi mai mult pentru a-şi acoperi deznădejdea care îi opreşte lumina. Trândăvia şi deznădejdea aduc iubirea de stăpânire, un soi de dragoste pervertită: dacă omul nu aspiră către Dumnezeu şi nu vede în el centrul, îşi va fi sieşi centru absolut, viaţa îi va deveni egoistă şi egocentrică, iar lumea va deveni obiect al nevoilor, dorinţelor, ideilor şi judecăţilor lui, deci subordonată acestora. Grăirea în deşert se manifestă prin devalorizarea şi încărcarea negativă a cuvântului care, în loc să construiască, să spună adevărul, să inspire şi să mântuiască, ajunge să dărâme, să mintă, să otrăvească sau să ucidă, devenind astfel deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad – spune Schmemann. Cele patru se înlănţuie astfel într-un cerc de două ori vicios.
Rugăciunea ne dă însă şi antidotul, reţeta salvatoare care cuprinde: curăţia, adică plinătatea, inversul trândăviei, obţinută prin întoarcerea către Dumnezeu şi refacerea adevăratei scări de valori; smerenia, adică aşezarea în această scară de valori; răbdarea, cunoaşterea nu prin sine, ci prin lumea ce ne înconjoară şi care este nesfârşită; şi în urmă, dar cea mai de preţ, dragostea pentru persoana de lângă noi, acum, aici, cu tot ceea ce ne stă în putinţă, cea care şterge păcatele, sparge canoanele, desfide limitele şi-l ridică pe om. Rugăciunea se încheie cu un ultim avertisment care ne dezvăluie cauza tuturor bolilor – mândria – şi cu modul de utilizare a reţetei: curăţia, smerenia, răbdarea şi chiar dragostea trebuie luate fără mândrie, adică fără intenţia de a deveni mai buni decât ceilalţi, ci mai buni pentru ceilalţi: …dăruieşte-mi ca să văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu este îndemnul de a nu transforma iubirea mântuitoare de aproapele în iubirea lumească pierzătoare de sine.


Întoarcerea la viaţă

Ghidul cel mai nimerit – arată Schmemann – pentru o “adevărată înţelegere a Postului, a scopurilor şi înţelesurilor sale” este Triodul, o carte liturgică ce cuprinde cântări şi pericope biblice (parabole, povestiri pilduitoare) pentru fiecare zi a unei perioade care începe cu două săptămâni înaintea lăsatului sec de carne şi se termină în Sâmbăta Mare. Permanent, cântările sale ne avertizează asupra postirii formale, făţarnice: Cei ce săvârşesc faptele bune în taină aşteptând răsplătirile duhovniceşti, nu le vestesc în mijlocul uliţelor, ci mai vârtos le poartă poartă înăuntrul lor. Şi Cel ce vede toate câte se fac în taină ne dă plata înfrânării. Să săvârşim dară postul, nemâhnindu-ne la feţe, ci, în cămările sufletelor noastre rugându-ne, neîncetat să strigăm: Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, nu ne duce pe noi în ispită, rugămu-ne, ci ne izbăveşte de cel rău. Sau: …de bucate postindu-te, suflete al meu, şi de pofte necurăţindu-te, în deşert te lauzi cu nemâncarea (…) răilor draci te vei asemăna, care nici odinioară nu mănâncă.
Punând în opoziţie de-a lungul întregului Post smerenia vameşului cu trufia fariseului, Triodul ne arată că adevăratul Post este cel al unei “curăţii interioare”, este “o întoarcere la iubire, o luptă împotriva vieţii distruse, împotriva urii, nedreptăţii, invidiei”: Postindu-ne, fraţilor, trupeşte să ne postim şi duhovniceşte. Să dezlegăm toată legătura nedreptăţii. Să rupem încurcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l spargem. Să dăm flămânzilor pâine şi pe săracii fără case să-i aducem în casele noastre… toată scrisoarea nedreaptă a celui de aproape să o lepădăm de la noi, nepuindu-i împiedicare spre sminteală. Să lăsăm desfătarea trupească, să creştem darurile sufletului, şi să dăm celor lipsiţi pâine, şi să ne apropiem către Hristos cu pocăinţă strigând: Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi!
Împotriva concepţiei actuale că Postul este un chin sau un sacrificiu fără alt sens decât, poate, sănătatea, “o perioadă când ceva ce pare a fi bun este interzis, ca şi cum Binelui i-ar face plăcere să ne tortureze” – zice Schmemann – Triodul ne prezintă Postul ca pe o “întoarcere la viaţa normală, la acea postire pe care Adam şi Eva au întrerupt-o, introducând în lume suferinţa şi moartea”. Mai mult chiar, Postul este văzut ca “o primăvară duhovnicească, ca o perioadă a bucuriei şi luminii”: Răsărit-a primăvara postului şi floarea pocăinţei… /Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit strămoşul Adam n-am fi suferit căderea cea din Eden…
Bucuria şi lumina sunt mereu cu cei care, oricât de îngustă şi dificilă este calea, ştiu că ea duce la “masa lui Hristos”, iar nevoinţele Postului la minunea mântuitoare a Învierii Domnului.

luni, 21 decembrie 2009

1989. Revoluţie sau complot? Acelaşi lucru!


Dilema devine fără obiect în măsura în care ne este cunoscut mecanismul oricărei revoluţii. Astfel, definiţiile tuturor dicţionarelor vorbesc despre o schimbare bruscă de sistem – economic, social, politic – însoţită cel mai des de violenţă. Mai rar întâlnim că este spontană şi niciodată că este lipsită de organizare. Pornind de la aceste definiţii şi analizând revoluţiile de până acum, începând cu Revoluţia Americană (Războiul Civil), putem fixa în pagină caracteristicile generale ale unei asemenea mişcări politice pentru a da un verdict în cazul contestatei Revoluţii Române.

Revoluţiile, spre deosebire de revoltele spontane, întotdeauna locale, au acoperire naţională, sunt minuţios pregătite şi au forţe aliate în chiar sistemul politic pe care îl atacă. Nu trebuie să amintesc decât Revoluţia Franceză, organizată şi sponsorizată, alături de burghezie, de nobilime (inclusiv prinţi ai regatului), care voia să ia puterea din mâna regelui; deci două revoluţii suprapuse: una feudală şi una burgheză.

La rândul lor, cele două clase sociale/forţe revoluţionare şi-au extras şi forjat ideile, modelele, principiile şi planurile de organizare şi de luptă din mediile lojilor masonice, care depăşiseră la aceea vreme, în Franţa, numărul de o mie, şi care, cu toatele, au fost cuiburile în care s-au format complotiştii.

Ajungem astfel la o altă caracteristică: revoluţiile au grupuri de organizare şi comandă pe mai multe nivele, între care doar unul este centrul real, iar celelalte centre aparente. Aceste forţe revoluţionare cooperează între ele, direct şi indirect, până la răsturnarea vechiului regim. Ulterior, centrul real digeră, dizolvă sau elimină brutal celelalte centre.

Şi în toate revoluţiile există şi factorul extern – ce alt exemplu mai bun, pentru aceste ultime trăsături decât revoluţia din Rusia şi lanţul de revoluţii socialiste care au urmat pe tot globul.

Între elementele definitorii ale unei revoluţii, nu cel din urmă, este cel al războiului civil declanşat de cei care urmăresc ca o ideologie să se aşeze, sau reaşeze, în lume. Revoluţiile au nevoie de sânge, de victime, de spectacole terifiante, care să zdruncine sufletele şi convingerile, pentru ca o altă realitate – prefabricată – să se impună. Povestea cu revolta spontană a întregului popor nu este decât o gogoriţă menită să mascheze adevăratele mişcări şi să asigure legitimitate noilor conducători. Revoluţia nu este altceva decât un complot care se acoperă cu, şi utilizează pentru a reuşi, nemulţumirile populaţiei.

Având în vedere aceste caracteristici principale ale unei revoluţii şi aplicând această grilă peste cele petrecute începând din 16 decembrie 1989, putem spune acum că şi în România am avut o revoluţie cu toate centrele de comandă interne şi externe necesare, cu lovitură de palat şi armată, cu înfruntarea ideologiilor, cu complotiştii şi profitorii care, pentru a se legitima până la capăt, au utilizat revolta maselor şi crima. Este absolut adevărat că ieşirea oamenilor în stradă a fost sinceră, dar aceasta nu s-a întâmplat decât după ce a fost creată conjunctura şi a fost aprinsă scânteia, care a dat semnalul şi i-a încurajat; în plus, în contra planurilor şi aşteptărilor organizatorilor, acţiunea maselor a fost paşnică (amintiţi-vă lait-motivul „Fără violenţă!”); sentimentul predominant nu era ura împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului, cât bucuria eliberării.

duminică, 20 decembrie 2009

Ca nişte cavaleri ai Luminii


LA ÎNCEPUT ERA CUVÂNTUL ŞI CUVÂNTUL ERA LA DUMNEZEU ŞI DUMNEZEU ERA CUVÂNTUL… ÎNTRU EL ERA VIAŢA ŞI VIAŢA ERA LUMINA OAMENILOR ŞI LUMINA LUMINEAZĂ ÎN ÎNTUNERIC ŞI ÎNTUNERICUL NU A CUPRINS-O… ŞI CUVÂNTUL S-A FĂCUT TRUP ŞI S-A SĂLĂŞLUIT ÎNTRE NOI ŞI AM VĂZUT SLAVA LUI, SLAVĂ CA A UNUIA NĂSCUT DIN TATĂL, PLIN DE HAR ŞI DE ADEVĂR. (Ioan)


Cavalerii copilăriei

Să ne amintim – pentru că tot ne îndeamnă aceste zile să ne întoarcem în copilărie – ceea ce simţeam, pe vremea când eram copii şi adolescenţi, după citirea unei cărţi, vizionarea (dar şi ascultarea) unei piese de teatru sau a unui film. Cum, în funcţie de povestea acestora, eram romantici, eram oameni de ştiinţă geniali sau scriitori de mare succes, artişti nemaipomeniţi sau pur şi simplu oameni buni, dar mai ales luptători. Să ne reamintim aura de justiţiar, de luptător pentru apărarea celorlalţi, de luptător pentru bine, care izvora din noi pentru câteva ore sau zile - uneori mai mult pentru că eroii respectivi deveneau jocuri transmise de la cei mai mari la cei mai mici. Să ne reamintim extraordinarul entuziasm, starea aceea care ne mobiliza şi ultima celulă şi ne făcea să învingem gravitaţia, rutina zilnică, lipsa de ani, de forţă sau de pregătire, pentru a ne transforma în eroi, în cavaleri ai Binelui. Să ne reamintim; pentru că nu mulţi dintre noi mai pot, mai au timp sau resurse să simtă astăzi acest lucru. Unii au fugit atât de departe de acele timpuri şi trăiri încât astăzi nici nu mai par a fi oameni.


Cavalerii istoriei

Ce sunt, în definitiv, cavalerii? Toate dicţionarele, atunci când vorbesc despre cavalerism menţionează că se face referire la o atitudine, un comportament caraterizat prin curaj, vitejie, lealitate, onestitate, nelimitată răspundere, amabilitate, bunăvoinţă. Romanticii cavaleri ai Evului Mediu îşi dăruiau inima unei femei căreia îi purtau de grijă, adeseori din umbră, dar erau totodată dăruiţi luptei pentru dreptate, pentru adevăr, pentru frumos şi pentru bine. Dăruirea totală faţă de o persoană şi o cauză, caracteriza şi pe samuraiul japonez sau pe similarii cavalerilor din oricare timp şi zonă geografică. Un strict cod de onoare şi comportament, cât şi un regim de viaţă sever, aspru, plin de renunţări şi dificultăţi erau alte caracteristici ale acestora. Azi ei nu mai sunt un model, ci o ciudăţenie; a rămas doar asumarea individuală a unor astfel de atitudini, cel mai adesea structurală şi educaţională, dar fără o legătură directă conştientă cu acest model.


Lumea de azi

Pentru că omul de azi a uitat. Omul a fugit de răspunderea faptelor sale. Omul de azi a fugit de curaj, lealitate, amabilitate, onestitate. Omul de azi a abandonat lupta. Fugind de toate acestea el a fugit de identitate, s-a separat de Dumnezeu, de Cel care, într-un mod minunat şi de nepătruns, pentru această minte a noastră, ne-a făcut, ne-a dăruit o lume a Luminii, ne-a sfătuit şi îngrijit chiar şi după ce L-am nesocotit şi înlocuit – cu cel pe care l-am ascultat – cu diavolul. Oricâte ne-a făcut şi dat bunul nostru Tată, oricâte minuni a făcut, oricum s-a apropiat de noi – chiar coborând între noi prin Fiul Său – mereu am ales să-l ascultăm pe diavol. Am ales să considerăm, după îndemnul acestuia, că totul ni se cuvine, că nu avem nici o datorie, că nu am păcătuit, că noi putem fi Dumnezeu; în definitiv, şi copilul ajunge la un moment dat mai puternic decât părinţii.

Diavolul a încercat, şi a reuşit, să ne facă să credem că nu există, că este nimeni. Dar că există o putere care abia aşteaptă să fie cucerită şi împărţită. Această putere este ascunsă şi curge din individualism, egoism, autoîndreptăţire, penumbră şi întuneric, conspiraţie, delirul raţiunii şi al simţurilor, abandonul trecutului, contestarea curăţeniei, adevărului, dreptăţii, sfinţeniei, iubirii.


Cavaleria sacră – Cavaleria Luminii

“…fapta de vitejie a sfântului Arhanghel Mihail a fost prima ispravă şi faptă cavalerească ce s-a săvârşit vreodată; de aici izvorăşte cavaleria care, ca oaste pământească şi cavalerie omeneasacă este o imitaţie a cetelor îngereşti ce înconjoară tronul Domnului” (J. Huizinga) .

Cavalerii istoriei au dispărut din societatea actuală, dar Cavalerii Luminii au existat dinaintea lor şi au rămas după ei. Cei care au crezut şi cred în Dumnezeu, care respectă sfaturile şi îndrumările Sale şi care, conştient şi voluntar, au purtat lupta mântuirii. Cei care s-au supus şi şi-au dăruit viaţa, tot astfel cum făcea şi cavalerul sau samuraiul, unui senior şi prin acesta unei cauze, lui Dumnezeu, Care a şi coborât între ei pentru a-i îndruma şi conduce ca Împărat al Luminii şi nu ca împărat al lumii: apostoli, ucenici, preoţi, monahi, mucenici, sfinţi şi marele număr al credincioşilor anonimi cu nimic mai prejos în asumarea lor interioară, în curăţenia şi curajul vieţii lor.

Datoria unui astfel de cavaler este să învingă. Numai că lupta nu este în afară ci în noi; acolo trebuie să învingem, acolo şi-a ales diavolul, încă din Rai, câmpul de luptă. Dacă pentru cavalerii istoriei datoria era în primul rând lupta, în războiul cu diavolul obligatorie e victoria.

A fi Cavaler al Luminii înseamnă a uita de sine în favoarea celorlalţi, a te supune unui aspru regim de înfrânare, a fi curajos, consecvent, vigilent, mereu pregătit, mereu cu armele alături, fără pauză, căci pauza, viaţa aşa-zis normală însemna, şi pentru cavalerii istoriei, moleşire. Pentru că diavolul încearcă permanent să ne înşele trebuie să învăţăm, să ştim şi să gândim; e nevoie de vigilenţă neîntrerupră, de învăţătură, de inteligenţă şi de puritatea spiritului.

Putem pierde, şi vom pierde, mii, milioane de bătălii în fiecare ceas în fiecare clipă: orice gând rău, nesimţitor, pofticios, orice judecată lipsită de smerenie, orice răbufnire interioară sau exterioară de supărare sau ură pe cineva, orice cedare la nerespectarea cerinţelor vieţii creştineşti şi încălcare a regulilor ei, vor fi înfrângeri, răni, schilodiri. Cu timpul însă, printr-un exerciţiu neîntrerupt, printr-o voinţă şi fermitate mereu renăscute, cu curaj, nădejde şi iubire de Seniorul nostru, de Împăratul nostru, Iisus Hristos, vom reuşi. Dar atenţie: Nu trebuie să fim niodată siguri că am izbândit căci în chiar acea clipă vom fi făcuţi una cu pământul, vom risipi toate victoriile şi avantajele lor şi va trebui să luăm totul de la capăt.

Domnul nostru coboară printre noi anunţat de Lumină şi aducându-ne Lumina; pentru a-L urma ajunge să ne imaginăm din nou copii, să ne lăsăm să fim din nou copii. Încercaţi, nu pierdeţi nimic altceva decât: griji, nervi, venin, frig, întuneric, mizerie, singurătate, moarte.

vineri, 15 mai 2009

Cugetarea zilei

Cei care ascultă de propria voinţă conform plăcerii lor, aceia vor stăpâni pe ceilalţi şi vor fi singurele pilde, cautând însă nu să zidească, ci să se fălească. În felul acesta cei neînţelepţi vor domina prin tiranie pe cei înţelepţi şi vor lupta pentru întâietate; drepţii vor fi prigoniţi de către cei răi şi cei buni nu vor avea nicio libertate în zilele acestora”.
Sfântul Pahomie cel Mare

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...