În nebunia primelor zile ale Nebuniei din Japonia, excentricul de serviciu al Rusiei, Jirinovski, a venit cu propunerea ca statul nipon să-și ia cetăţenii şi să se mute undeva în Rusia, în Siberia, parcă. Un comentariu peste care s-a trecut cu viteză. Unde s-a mai pomenit să se mute o ţară, un întreg popor?
Unde? În istorie. E adevărat, pe atunci nu erau statele de acum, nici popoarele de acum; erau cele de atunci, altfel construite, altfel definite, altfel definindu-se. Dar, popoare întregi au plecat sute de ani, chiar mii de ani, fie din Est, fie din Nord, asta dacă ne referim numai la Eurasia, către Centru, Sud, Vest. Deci s-a mai făcut.
Se va mai face. Din n motive, Japonia va trebui să se mute: dacă nu total, sau dacă nu de la început total, atunci măcar ca în antichitatea statelor-cetăţi greceşti care îşi dislocau o parte din populaţia în exces către alte regiuni.
Aşezarea într-una din cele mai agitate zone seismice, forma (dimensiunile), fărâmiţarea în insule, vecinătatea oceanului, suprapopularea, dezvoltarea tehnologică prea avansată, care nu se înţelege de loc cu evenimentele naturale extreme sunt elementele din care se construieşte această perspectivă care poate să pară halucinantă.
Un prim motiv este pericolul distrugerii masive, până spre 100%, ca urmare a unor astfel de evenimente. O nouă Atlantida.
Un altul, acela al amplificării dezastrului natural prin cele tehnologice; fie accidente nucleare, fie neadecvarea dintre catastrofele naturale şi progresul tehnic în ceea ce priveşte pregătirea populaţiei pentru a supravieţui: lipsa hranei, a apei, a energiei, pentru perioade îndelungate, pe zone mult mai mari decât cele de acum
Al treilea motiv este unul psihologic: riscul de a rămâne fără populaţie care urmare a efectelor de devastare interioară a celor direct implicaţi, dar şi a acelora care se aşteaptă ca mâine să fie în aceeaşi situaţie. Cine va uita, în cât timp? Vor uita oare? Vor avea timp? Evenimentele le vor da acest prilej? Japonezii sunt bravi, sunt perseverenţi, sunt luptători, sunt disciplinaţi, sunt ascultători; până unde? De câte ori? Ce trebuie să primească pentru ca deprimarea, stresul, neliniştea, teama, să nu-i transforme, să nu-i ucidă din interior?
Şi apoi, nici japonezii de azi nu mai sunt cei de ieri. Ne place nouă să-i vedem aşa, dar nu mai sunt samurai. Cum nici pe vremuri nu erau toţi samurai. Dincolo de mirare şi neînţelegere, de resemnare şi de disciplină i-am văzut fragili, dependenţi, dezorientaţi; ei cei mai tehnologizaţi să păţească aşa ceva? Au căzut mult mai de sus decât alte victime ale dezastrelor: din uriaşele săli de jocuri electronice, din imensele discoteci, din electronicul care era, mai ales pentru cei tineri, 99% din viaţa lor, din virtual adică, în realul focului, pământului, apei şi aerului.
Primul ministru a spus că va reîncepe munca de reconstrucţie, că Japonia va renaşte, că totul va fi şi mai minunat. Până când? Nu cred că un cap limpede nu se gândeşte că data viitoare va fi – după cum merg lucrurile pe - Terra – mai rău, şi nu se întreabă când va lovi acest rău; un rău poate nimicitor.
Iar Japonia nu e singura în această situaţie; ea poate fi numai prima. Deşi, cine ştie?!
Un dezastru de neimaginat pentru Japonezi, dupa ce ca a fost aproape stearsa de pe harta zona Fukushima de acest tsunami urmat de zecile de cutremure, au mai aparut si radiatiile nucleare!
RăspundețiȘtergereDe-a lungul timpului, japonezii au invatat sa reactioneze destul de pozitiv nenumaratelor calamitati, raspunzand cu solidaritate, intocmai cum spunea si Natsuo Amemiya, ambasadorul Japoniei... Nu cred ca alte natiuni ar putea fi capabile de o astfel de unitate...
RăspundețiȘtergereCu totul de acord. Mica mea analiză-opinie, nu are intenţia de a pune Japonia într-o lumină proastă, cu atât mai puţin pe japonezi; ea vine într-o serie de alte articole despre urmările acestor evenimente şi mai ales despre adevărata lumea în care trăim. Despre ceea ce s-ar putea să ne aştepte dacă continuăm pe drumul acesta. Pe care, din păcate cred că se va merge mai departe.
RăspundețiȘtergereIar japonezii, după cum spuneam şi în text: şi-au păstrat caracteristicile care le-au dat identitate, dar în acelaşi timp au fost slăbiţi, fragilizaţi, moleşiţi de "beneficiile" progresului tehnic. Nu e nimic condamnabil, e o urmare firească.
Ca orice alta fiinta, odata ce incepe a fi bombardata de greutati, incepe bineinteles a se degrada si dupa cum bine stim ca nimeni nu este impenetrabil au inceput si ei sa clacheze.
RăspundețiȘtergereNU cred că fenomenul care se petrece în confruntarea cu greutățile este chiar degradarea: i-aș zice, mai curând,definirea identităţii. Unii, cei cu structură bună, chiar dacă până atunci nu s-au arătat astfel, se dovedesc eroi, viteji, cutezători, oameni de acţiune, persoane dedicate semenilor, fiinţe tari. Alţii, din contră: îşi arată toate slăbiciunile, mascate altfel sub poleiala modernităţii. Mai sunt unii care nu reacţionează imediat, care se mişcă cu întâziere, dar care şi ei, în final se aşează într-una din cele două categorii. Greutăţile nu sunt, la urma urmei, decât încercări prin care trecem. Şi încă ceva: nici unii, nici ceilalţi nu sunt bătuţi în cuie acolo unde se aşează vremelnic; pot apărea eroi dintre gunoaie, tot aşa cum eroii de azi pot claca mâine. Pentru că în zona asta nimic nu e definitiv.
RăspundețiȘtergereAnterior am vrut sa ma raportez la sensul oarecum ipotetic al cuvantului, acela de decadere, depreciere, de regresare si nu la injosire, ruinare sau mai stiu eu cu ce mai poate fi asociat acest cuvant.
RăspundețiȘtergereApreciez foarte mult ca nu sunteti idealist ci chiar un om foarte realist,practic.