MAI AVEM NEVOIE DE PARLAMENT? DAR DE PARTIDE?

Din moment ce descoperim, zi de zi că sunt putrede, ineficiente, distructive? Adică, defecte? Că mai mult ne încurcă decât ne ajută? Şi nici nu avem încredere în ele?

Ce facem când ni se strică ceva pe acasă? Dacă nu prea avem bani, sau dacă ţinem la obiectul respectiv, încercăm să-l reparăm. O dată, de mai multe ori. Până când constatăm că deja reparatul ne costă mai mult decât cumpărarea unuia nou. Sau, cumpărăm direct altul. Îl înlocuim. Şi nu neapărat cu acelaşi tip. De ce nu, cu unul mai performant.

De 25 de ani constatăm că parlamentul nu merge. Că ne costă prea mult, că ne încurcă, că ne împiedică. Şi ce facem? Încercăm să-l reparăm. Dar tot nu merge. Ba, dimpotrivă, merge încă şi mai prost. Ca o atestare a calităţii activităţii sale, de la o încredere care urca la 70 % în 1990, parlamentul a ajuns în 1992-1993 la 20 % şi a evoluat de atunci între 10 şi ocazional, 2008 – 20 %, 2009, după alegeri, 30 %, pentru a reveni în 2010 la 10 %. După parlament vin partidele. Înaintea lui, cu doar câteva procente în plus, guvernul expresia executivă a partidelor. Ultimele sondaje evaluează încrederea în parlament la 10-12 %. Mult sub cota de avarie.

Descoperim în ultimii ani, dacă cumva eram naivi, că parlamentul este plin de corupţi, de hoţi, de mincinoşi, de oameni cu două feţe, de incompetenţi şi că aşa autonumita “clasă politică” este putredă de la un capăt la celălalt. Şi mai descoperim, după ce mulţi ani am fost tămâiaţi cu aşteptarea tinerei generaţii de politicieni că aceasta este încă şi mai analfabetă, mai coruptă şi mai agresivă decât cea veche. Ghinion, ar zice cineva. Dar, de fapt, oare ce se întâmplă?

Partidele se construiesc tot mai mult din oameni mediocri, fără aptitudini deosebite – nu este importantă competenţa într-un domeniu, ci competenţa în „profesia” politică, adică ascultarea şefilor, aptitudinile spre furt şi cv-ul cât mai tulbure posibil – fără limitări morale, ipocriţi, demagogi, predispuşi la manevre oculte, la încălcarea legilor şi normelor. Dacă acestea sunt trăsăturile necesare, fundamentul pe care se poate construi o carieră politică cere resurse materiale personale, relaţii politice şi de alte tipuri, investitori dispuşi să cheltuiască bani astăzi pentru a-i înmulţi mâine.

Cele trei puteri în stat: legislativă, executivă şi judecătorească, sunt de fapt numai două: partidică şi judecătorească  (Atunci când ultima chiar există, aşa cum se întâmplă în ultimii ani în România. În realitate, până prin 2009 am avut o reală dictatură a partidelor.). Cea executivă, guvernul, şi cea legislativă, parlamentul, funcţionează pe aceeaşi curea de transmisie a deciziei luate în sediul de partid. Nici nu s-ar putea altfel în actuala formulare a vieţii politice şi a instituţiilor statului.

Chiar dacă deocamdată partidismul rămâne sub umbrela pluralismului – fie pentru că încă nu s-a ajuns la nivelul necesar de integrare cu statul, fie pentru că încă nu s-a extras totul din această găselniţă care le asigură liniştea – pe ansamblu partidele s-au aşezat în structura statului aproape în acelaşi mod în care partidele comuniste şi activiştii lor erau un element al statalităţii în comunism. Şi ele îşi trimit activiştii în structurile şi instituţiile statului, controlează prin oamenii lor instituţiile puterii, fuzionează cu mediul economic distorsionându-i funcţionarea, controlează alături de alţii mecanismul ideologic, transformă cultura într-un instrument al ideologiei alterându-i grav calitatea. În fapt, partidele au confiscat statul, pe care îl parazitează pentru bunăstarea proprie prin activiştii de frunte de la nivel central şi local. Mai mult, partidele sunt finanţate de stat, aceasta fiind un alt aspect al statutului lor real.

În plan politic, partidele şi nu instituţiile statului  (de ex. parlamentele) deţin puterea. Mai mult ca niciodată, astăzi, pentru administrarea puterii (fie la Putere, fie în Opoziţie) partidele atrag voturile prin programe de conjunctură (cel mai adesea uitate după alegeri), prin lozinci, intens mediatizate şi prin spectacolul politic – politicienii interpretează roluri, în care sunt alţii decât cei din realitate, orice mişcare este atent pusă în scenă şi transmisă cu mai mult succes decât programele clasice de divertisment. Ce contează că nu-şi îndeplinesc promisiunile, că nu au o concepţie coerentă asupra omului şi societăţii umane, sau – dincolo de vorbe – un sistem de valori şi principii morale.

Parlamentele, aceste clamate foruri ale suveranităţii şi libertăţii populare, nu sunt, în final, nimic altceva decât oamenii pe care partidele îi trimit acolo. Ele nu pot şi nu vor funcţiona altfel decât o cer interesele acestora, pentru că membrii lor sunt mai întâi membrii partidelor, iar mişcările acestora se aranjează în culisele în care se face trecerea dinspre structurile politice spre centrele de putere reală. Lamentările pe care le ascultăm astăzi privitoare la proasta funcţionare a parlamentelor, discuţiile nesfârşite privind îmbunătăţirea activităţii lor, reforma clasei politice etc. pot fi găsite şi în presa şi literatura de acum 150 de ani, de acum 100 de ani şi din fiecare legislatură.

Puterea reală o deţine cu adevărat, aşa cum vedem tot mai mult în ultima vreme, aşa-numita „elită a puterii” formată din personajele cele mai influente din societate, ale căror nume sunt adesea necunoscute opiniei publice, personaje din lumea financiar-bancară, a afacerilor, politică, a mass-media, culturală, sindicală. Aceste carteluri iau toate hotărârile importante exercitând controlul asupra întregii societăţi  repartizând la nivel central şi local oamenii pe posturi, avantajele şi privilegiile, distribuind conform înţelegerilor veniturile statului care a devenit prada lor.  

            Caracteristici, costuri şi beneficii

Politic – În îndeplinirea funcţiei sale, parlamentul nu este, după cum arătam, decât un tampon între centrul de decizie politică şi popor, astfel încât, pe de o parte, să se poată afirma că, prin intermediul reprezentanţilor săi, acesta din urmă este cel care are puterea (adică, în ultimă instanţă, poporul e de vină, după cum se şi spune că aleşii nu pot fi mai buni decât cei care îi aleg).

Pe de altă parte, parlamentul se constituie într-o zonă de protecţie pentru partide, adică pentru liderii acestora şi elitele puterii despre care vorbeam mai sus, diluând, atenuând sau direcţionând spre o ţintă falsă – parlamentul - acuzaţiile societăţii nemulţumite de politica (în mod real a) partidelor.

De fapt, de la selectarea parlamentarilor până la activitatea lor, totul depinde de conducerea partidului din care fac parte. Nimic nu trece, sau nu cade, în parlament dacă nu este vorba de o decizie a liderilor de partide. Legislaţia blochează intenţionat formarea unor partide noi, sau alegerea unor reali parlamentari independenţi şi activitatea acestora (în afara alipirii la un grup un parlamentar independent este aproape un nimeni).

Administrativ – Interfaţa parlamentului, în afară că maschează adevăraţii vinovaţi şi disipează acuzaţiile într-un spaţiu cu vinovăţie confuză (parlamentarii, partidele, poporul?), îngreunează şi întârzie mult luarea deciziei, lucru important mai ales în cazul puţinelor legi folositoare. Pretextul discutării şi modificării în parlament nu stă în picioare pentru că nicio modificare nu se admite în formula finală fără a trece prin filtrul deciziei de partid. Mai mult încă, parlamentul este încă odată întrebuinţat pe post de tampon acreditând minciuna suveranităţii şi supremaţiei lui asupra guvernului atunci când acesta din urmă, identificabil altfel imediat cu un partid (sau o coaliţie), îşi maschează intenţiile reale nepopulare sub argumentul că parlamentul e suveran. Vezi, de exemplu, bipolaritatea lui Ponta, în aceeaşi problemă pe de o parte prim-ministru, pe de alta deputat.

Economic – funcţionarea parlamentului implică costuri mari, banii respectivi putând fi suficienţi pentru acoperirea nevoilor din diverse sectoare ale societăţii. De exemplu, pentru anul 2015 bugetul parlamentului se aşează undeva în zona a 350 milioane lei – circa 80 milioane euro. Dar acestea nu sunt singurele costuri. Nu numai că nu-şi face treaba pentru care ne consumă banii, ci el mai consumă şi alte energii şi resurse importante, inclusive timpul şi nervii fiecăruia dintre noi, pentru supravegherea lui şi pentru corijarea derapajelor sale. Vezi lovitura de stat din 2012, nenumăratele legi strâmbe trecute la vedere sau pe ascuns, protejarea membrilor săi în faţa justiţiei.

Cultural – Aduce grave deservicii societăţii prin modelul cultural - incultul imoral - pe care îl promovează: personajul slab instruit sau chiar neinstruit, şmecher, mincinos, prefăcut, arogant, agresiv, tupeist, corupt, devenit peste noapte puternic şi avut datorită tocmai acestor caracteristici ale sale. Este un îndemn afişat zi cu zi pentru tinerele generaţii, ceea  ce se şi întâmplă în realitate după cum vedem în şcoli, în facultăţi, sau din nivelul intelectual şi din instruirea tot mai precare ale noilor parlamentari.

În aceste condiţii de nerentabilitate pe toate planurile ce ar trebui să facem? Nu ar fi cazul, oare, să prospectăm mai cu responsabilitate viitorul şi să vedem dacă nu putem găsi formule mai viabile?

Soluţii exemplu

Un exemplu: De ce ne trebuie 600, 400, 300 sau 100 de parlamentari (în afară de motivele şmechereşti şi ipocrite pe care le-am prezentat) şi nu sunt suficienţi 4, 5, 6, 7… persoane, liderii sau reprezentanţii partidelor care trec un anumit prag de susţinere populară, din moment ce  în parlament se votează după cum se decide la partid?

 Un soi de consiliu de administraţie politică a ţării, asemănător celor din companii, în care fiecare are atâtea voturi câte procente. O renunţare la ipocrizie şi revenirea la realitate: cine conduce, răspunde. Deciziile s-ar lua repede, mai transparent, cu costuri mult mai mici şi, poate, mai responsabil dat fiind contactul direct cu publicul interesat.

Mi s-ar putea răspunde invocându-se posibilitatea (iluzorie) ca parlamentarii mânaţi de responsabilitate să se unească pentru a se opune iniţiativelor dăunătoare şi pentru a le susţine pe cele benefice pentru ţară. Cunoaştem vreo astfel de situaţie în cei 25 de ani? Eu nu-mi amintesc.

Sau, să ne gândim cum ar putea concura partidele cu un segment consistent de parlamentari în mod real independenţi? Sau cum ar fi cu un parlament numai din independenţi? Sau cum să asigurăm accesul unor partide noi, care să nu fie obligate de corsetul sufocant al limitărilor legislative actuale să se acomodeze încă de la început, pentru a putea exista, cu frauda semnăturilor şi clientelismul financiar? Dar pentru asta ar trebui schimbată din temelii filosofia formării unui partid sau a candidaturii unui independent (pe toate palierele, nu numai la parlament) şi legile aferente.

Adăugaţi aceste întrebări celor din titlu şi veniţi cu comentariile dumneavoastră dar, mai ales, cu propunerile pe care voi încerca să le discut în articolele viitoare – evident, în măsura în care nu contravin bunului simţ şi normelor morale şi au valoare inventivă reală.

Elena Udrea, viitorul preşedinte al României?

Acest text poate fi luat în serios sau poate fi citit ca o ficţiune. În oricare dintre variante, el nu încearcă să convingă de nimic altceva decât că trebuie să gândim, adică să refuzăm întrebările şi răspunsurile fabricate de alţii şi livrate de-a gata, şi să ne confruntăm cu propriile nelămuriri pentru a găsi propriile lămuriri.

Punerea în pagina publică a procedurilor în cazul Elenei Udrea (marea buluceală a cererilor adresate parlamentului, întorcându-se pe dos chiar ordinea procedurală: arestare-urmărire penală, nu, cum e firesc, urmărire penală-arestare) nu numai că provoacă, ba chiar cerşeşte, urlă după interpretări şi scenarii. Nici la începuturile sale, DNA-ul nu a acţionat atât de neîndemânatic şi amatoriceşte; nici la cei mai periculoşi interlopi, sau la parlamentari/miniştri cu „active” şi „pasive” grele, de sute de milioane, nu au rămas parlamentarii fără suflare, alergând să se adune duminica; nici un discurs de preşedinte nu a fost atât de încălecat de evenimente cu mare impact mediatic cum a fost discursul de luni al preşedintelui Iohannis (bun prilej pentru PSD de a-l pune în umbră pe „neamţ”); şi nicicând nu a fost atât de vrednic Monitorul Oficial în a tipări voturile parlamentului aproape înainte de a fi date, sau în limbaj modern, în timp real. Pe de altă parte, chiar dacă acuzaţiile împotriva Elenei Udrea (EU) sunt destul de variate, ele nu sunt nici dintre cele mai spectaculoase, nici foarte solide, în măsura în care se susţin, din câte ne spun comunicatele şi referatul DNA, pe declaraţiile altor inculpaţi. Şi, ca să încheiem, în mod sigur EU nu are nici profilul şi nici palmaresul criminalului public numărul unu, aşa cum au lăsat impresia acţiunile coroborate ale instituţiilor statului mai sus menţionate.

Explicaţiile (scenariile) pot fi multe: resentimentele procurorilor faţă de EU; presiunea asupra procurorilor a urii populare generată de EU; decredibilizarea justiţiei (în speţă a DNA) prin stângăciile amintite şi dezvăluirile EU; compromiterea anchetei în ceea ce o priveşte pe EU; conjugarea unor interese oculte interne cu interese externe (vezi Rusia) în decredibilizarea serviciilor, decapitarea şi dezorganizarea lor sau scoaterea de pe relaţia cu SUA şi Uniunea Europeană şi trecerea în sfera de influenţă rusească; lupta între servicii, grupuri de interse, centre de putere pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă (adică putere şi bani; sau invers) etc.

Nu ştiu nimic despre sentimentele procurorilor faţă de EU (habar nu am nici cum îi cheamă), dar nu pot presupune că aceştia s-au lăsat copleşiţi de o ură fără margini, acţionând ca nişte berbeci ieşiţi prima oară între mioare. Este lesne de intuit presiunea publică, care apăsa pe umerii lor, dar iarăşi, nu cred că este un motiv pentru acea năvală dezorganizată de cereri adresate parlamentului.  Decredibilizarea justiţiei este un punct permanent pe agenda multor concetăţeni, tot aşa cum şi manifestarea sub diverse forme a intereselor ruseşti nu se face doar o dată pe lună, dar ele par mai curând a se lipi de cazul EU. În realitate, probabil că în ceea ce se întâmplă se combină câte ceva din fiecare.

În cele ce urmează vă propun discutarea unei ipoteze, care, chiar dacă pare mai fantezistă, poate oferi cele mai multe răspunsuri acceptabile. Este vorba, de o amplă şi sofisticată punere în scenă, structurată pe mai multe nivele în jurul cazului EU şi  care ar avea ca obiective:

1.      Lovirea într-un grup cu multiple ramificaţii în politică şi în instituţiile statului – inclusiv în cele juridice şi servicii – de exemplu, unul care îi are la vârf pe Victor Ponta şi Sebastian Ghiţă.

2.      Reconfigurarea unor sfere de putere interne.

3.      Refacerea imaginii Elenei Udrea.

4.      Câştigarea alegerilor prezidenţiale din 2019 de către EU.

Ordinea este oarecum aleatorie, cele patru obiective putând fi aşezate şi altfel, de exemplu după ordinea punerii în practică.

Elementul central: sacrificiul

Imaginea EU în populaţie este (era până deunăzi) atât de negativă (nu mai insist din ce cauze) încât compensarea acestui deficit este aproape imposibil de realizat prin mijloace normale. Singura variantă pentru decompensarea conştientului şi subconştientului colectiv, adică a fiarei însetate de sânge din fiecare, este cea (mitologică) a unui sacrificiu personal vindecător, desfăşurat în public, cu toate elementele necesare acestuia. Pentru a acoperi ura acestor semeni ai ei şi a o transforma în indiferenţă sau chiar simpatie, EU nu are altă variantă decât să se ofere public acuzatorilor şi contestatarilor săi. Mai concret Elena Udrea trebuia să fie acuzată, urmărită, prinsă, arestată, plimbată prin popor (cu ajutorul televiziunilor), tot aşa cum vinovaţii de pe vremuri erau plimbaţi în căruţe, pentru ca pe un traseu al umilinţei supreme şi al defulărilor personale tămăduitoare, să fie înjurată, scuipată, să se arunce în ea cu legume sau scârnăvii, să provoace urletele de bucurie ale spectatorilor înverşunaţi, delirul răzbunării şi toate celelalte care să pună cu botul pe labe fiara interioară.

Dacă cineva (cu ştiinţa sau fără ştiinţa ei) şi-a propus să o salveze pe EU, să o exorcizeze de toate relele, care i se atribuiau, să-i ardă imaginea, care aţâţa ura din atâta popor, să o transforme printr-un sacrificiu ritualic, în care răul este ars pentru a lăsa în urma lui numai binele, şi dacă pentru acest lucru avea nevoie şi de buzduganul cu  şase cereri al DNA, de sprintul parlamentar duminical şi de marea înghesuială de evenimente de luni, sunt destule şanse ca, funcţie de ceea ce se întâmplă în sala de judecată, de dovezile procurorilor şi de dovezile Elenei Udrea, această acţiune de salvare să reuşească. Evident că nu total şi nu dintr-o dată; la început, o atenuare sau ştergere a urii, înlocuirea acesteia cu un sentiment de jenă, apoi de compătimire şi, printr-un proces de autoînvinovăţire pentru ura anterioară (să fim clari, procese din subconştientul nostru, nu revelaţii logice), chiar de simpatie.

Dar, după cum arătam mai sus, deşi elementul de fundaţie al unei astfel de strategii, refacerea imaginii EU nu este şi singurul obiectiv.

Câteva elemente/argumente de parcurs

Între timp, desfăşurarea evenimentelor a început să provoace diverse întrebări şi discuţii. Una pe care o regăsim la foarte multă lume – jurnalişti, analişti sau consumatori de informaţie – este cea a unei evidente campanii împotriva lui Traian Băsescu prin „luarea oamenilor lui Traian Băsescu” dintr-o perioadă sau alta, astfel încât, pe de o parte să se demonstreze cu acesta a fost patronul tâlharilor naţionali, şi, pe de altă parte, prin aceştia să se ajungă chiar la incriminarea lui. Cel puţin pe Microsoft, cei mai atinsi sunt, deocamdată cei din fostul PDL, în timp ce iniţiatorii şi aranjorii de la PSD sunt bine mersi. Culmea, Elena Udrea este arestată într-o cauză disjunsă din dosarul Microsoft, privind o mită de 500.000 euro de la Dinu Pescariu (dar, se întreabă lumea, parcă era vorba de o afacere de aproape 1 miliard fonduri de la stat, cu şpăgi de milioane sau zeci de milioane, unde sunt şpăgarii? Dau cumva lecţii de politică şi morală pe televizor?).

Mai mult, conform aşteptărilor celor ce fac această lucrare, Victor Ponta, se simte nevoit să se bage în seamă şi să-şi exprime public satisfacţia faţă de ceea ce se întâmplă prin nişte declaraţii tâmpe despre Traian Băsescu şi Elena Udrea (Nicolae şi Elena Ceauşescu doi) sperând ca astfel să-i facă şi mai oribili în ochii oamenilor dar reuşind decât să-şi mai dea o dată cu stângul în dreptul.

Lucrurile se complică, disputele se încing, apar informaţii care încep să se adune încet încet de un tablou. Ministrul justiţiei Cazanciuc este din judeţul cu cel mai mare potenţial penal probat şi în curs de anchetare, judeţul Prahova, în care SRI-ul ţinea de şase mafiei, sau era, prin şefii săi, parte a conducerii mafiei locale.

Din acelaşi judeţ este şi dl Sebastian Ghiţă, genialul om de afaceri, care nu-şi luase bacalaureatul dar era deja un maestru al biznisului autohton.

Tot judeţul Prahova are „onoarea” de a găzdui la Cornu, în jurul lui Adrian Năstase şi cea mai mare aglomerare de politicieni PSD (şi aliaţi psd), prieteni, clienţi sau oameni de afaceri de la curtea PSD-ului, care, după cum merg lucrurile, este pe cale să devină cea mai mare aglomerare de penali de vază din România.

Culmea, se descoperă că ministrul (numit politic) Cazanciuc are un consilier ofiţer activ al SRI, tot din Prahova, de la curtea vestitului general mafiot, judecat şi condamnat, Păltânea. Nu se ştie dacă consilierea agentului secret este pe latură politic. Dar pentru ce altceva atât timp cât  pentru colaborarea Parchet-SRI există protocoale, proceduri şi persoane de legătură.

Pionul sau ţinta falsă Coldea

Generalul Coldea a fost lansat în dezbatere de către Elena Udrea ca complotistul şef împotriva ei. Tot de la ea aflăm însă (prin gura lui Ion Cristoiu) că Ponta îi promisese că-l va face praf imediat de ajunge la Cotroceni. Cum Ponta nu a câştigat, acuzaţiile EU par total aiurite: ce interes mai avea generalul să se dea bine pe lângă Ponta et. Comp, dacă acesta oricum nu mai avea un viitor? Asta prin prisma părerii deja generale că ceea ce se întâmplă este o lucrătură cel puţin ciudată cu vector de acţiune pornind de la primul ministru.

Dar dacă Florian Coldea este o ţintă falsă? Dacă el este ales şi băgat în joc (chiar conştient) tocmai pentru a amorţi şi aburi vigilenţa celor vizaţi cu adevărat? În definitiv, despre el nu există decât o declaraţie a EU cum că ar fi aflat că generalul i-a cerut 500.000 euro fostului ei soţ pentru S Ghiţă. Declaraţie imposibil de probat şi, mai ales, uşor de retras într-un moment în care s-ar da cărţile pe faţă.

Asemeni lui Coldea şi alte personaje implicate de către EU, sau care o implică pe aceasta, pot fi ţinte false sau pioni falşi.

Întrebări, ipoteze, cetitudini

Vinovată sau nu (greu de crezut că iese fum fără ceva foc), Elena Udrea se aştepta, mai devreme sau mai târziu, la o acţiune împotriva ei; dosarele erau pornite şi ele trebuia să fie încheiat într-un fel sau altul. Chiar dacă ar fi nevinovată – sau ar fi vinovată numai de ascunderea de informaţii despre lucrurile nelegale care se făceau într-un loc sau altul – închiderea dosarelor din lipsă de probe, când toată lumea a judecat-o şi condamnat-o deja, nu ar fi produs decât neîncredere şi chiar mai multe ură. Dar dacă, într-un fel sau altul, după tot acest parcurs de umilire şi pedepsire publică, procesul s-ar termina cu o achitare sau cu o pedeapsă minimă, eventual cu suspendare, şi s-ar dezvălui pe parcurs lucruri mult mai canceroase despre alţii, nu s-ar putea rezolva situaţia EU în imaginarul şi sufletul colectiv şi personal? Dacă, folosind această vizibilitate extraordinară a personajului şi cazului său, pot fi rezolvate de o manieră chirurgicală de amploare, alte tumori? Dacă se ajunge într-un fel firesc într-o situaţie din care, cei vizaţi în operaţiunea de medicină politică, nu se mai pot fofila?  

Ca urmare a dezbaterii non-stop a cazului, pe piaţă au apărut, dincolo de mulţimea de întrebări fără răspuns sau cu prea multe răspunsuri, o serie de informaţii, care, dacă apăreau altfel, păreau a fi o vizibilă lucrătură a unei părţi interesate; şi nu este decât începutul, vârful aisbergului.

Posibil ca, din motive de acces direct al publicului la unele dezvăluiri importante pe care urmează să le facă şi din motive de siguranţă a dovezilor (care se pot şi pierde), Elena Udrea a vrut să ajungă cât mai repede în faţa instanţei (dar, din teama de a nu i se întâmpla ceva sau poate de a nu se produce o deincronizare, a încercat să evite arestarea).

Mai mult, din ceea ce ştim până acum, dosarele nu prea conţin probe, iar completul de miercuri a desfiinţat două dintre cele trei acuzaţii care i se aduc, reţinând doar acuzaţia de mită de la Dinu Pescariu).  probe indirecte, martori care sub ameninţarea unor ani lungi de puşcărie fac dezvăluiri incendiare (deocamdată însă fără probe), dar care tot la fel, într-un alt context, îşi pot schimba declaraţiile acuzînd presiunile din timpul anchetei (am mai avut astfel de cazuri), sau mărturiile lor pot să fie contestate pe motivaţia interesului acestora pentru scăderea sau anularea pedepsei şi lipsa probelor.

Înapoi la titlu

După ce monstruoasa grupare politico-interlopă este anihilată, după ce aflăm prin ce pericole am trecut în mod real şi ce ne-ar mai fi putut aştepta în viitor, după ce vom ştii că salvarea noastră i se datorează şi Elenei Udrea, s-ar putea ca umoarea populară să se schimbe, mulţimea să decidă că a greşit, că a fost josnică şi nedreaptă şi, chiar dacă se dovedeşte ceva furăciune, dar nu ia prea mulţi ani, sau ia cu suspendare şi nu i se interzic oarece drepturi politice, să o trimită peste cinci ani pe Elena Udrea la Cotroceni.

   

Grecia, prima gubernie rusească în UE?

Lumea în care trăim este într-o schimbare accelerată – de altfel, în spiritul timpurilor tot mai grăbite din cauza exploziei tehnologice. În toate regiunile Terrei au loc, chiar sub aparenţe de linişte, mişcări care se pot dovedi asemănătoare unor deplasări de plăci tectonice. Evident, spaţiul cccidental şi din el spaţiul european intră din plin în această multiplă şi masivă reconfigurare.

Ca orice prădător politic, Rusia a urmărit în permanenţă mărirea spaţiului aflat sub influenţa sa. Dacă până în 1918, această politică s-a concretizat cu precădere în cucerirea de noi teritorii, după 1918, într-o lume schimbată şi ea, Rusia a combinat cucerirea, sau aservirea prin forţă a unor state sau regiuni ale acestora, cu finanţarea stângismului radical internaţional la nivel de regimuri comunistoide, de fronturi de eliberare, terorism, sindicalism, mai nou, civism marxist şi secesionism (Scoţia, Catalonia, Transilvania, Nordul Italiei etc).

In articolul „Cum poate cuceri Rusia Europa fără armate” arătam că acest lucru poate fi făcut cu avantaje şi ajutoare economice; cu pomparea de energie şi materii prime; cu cumpărarea parţială (sectoarele cheie) sau majoritară  a economiilor lor; prin destabilizare politică şi agresiune economică; cu partidele socialiste (comunistoido-fascistoido-mafiote) şi cu partidele etnice acţionând ca nişte coloane a cincea în interiorul acestor state; cu mafia rusă controlând  mafiile locale; prin, în final şi ca un corolar al tuturor celor de mai sus, chiar voinţa populară liber exprimată în cadrul unor alegeri şi referendumuri desfăşurate democratic şi, deci, imposibil de contestat.  Evident că, de la caz la caz, acestea vor fi combinate.

Tot atunci aminteam că Rusia are în vedere să-şi consolideze zona de influenţă/de control pe un aliniament sufocant pentru Europa de Vest:  statele baltice, Bielorusia, Ucraina, o parte (în înţelegere cu Germania!!!) sau întreaga Polonie, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Grecia, Albania, că o primă breşă în sistemul de parteneriat militar şi economic european îl constituie Ungaria şi că posibilitatea reorientării statelor din prima linie (cu excepţia Poloniei şi, mai oscilant, a României) devine o posibilitate apropiată de certitudine dat fiind faptul că: Grecia a cochetat mai mereu cu comunismul, Bulgaria e atât slavă cât şi socialist-mafiotă, Serbia mutilată deja de Vest este slavă şi ea, iar statele baltice, au puternice minorităţi ruseşti pe teritoriul lor şi sunt  înconjurate de Rusia şi Bielorusia, După acestea pot urma celelalte din lista de mai sus. Urmarea va fi dominarea totală, militară, teritorială, şi economică a Europei, subordonarea ei, desfiinţarea UE şi înlocuirea cu (sau înglobarea în)  Imperiul Eurasiei. Ceea ce, la cum merg lucrurile, e ca şi făcut (Nu ar fi mare mirare să auzim într-o zi că era deja convenit.) (Un alt catalizator al acestei reformulări a Europei ar putea fi Islamul, care a devenit un pericol extrem de concret atât pentru Rusia cât şi pentru Europa de Vest.)

Astăzi, Grecia

În tabloul schiţat mai sus, schimbarea către o stângă de inspiraţie marxistă a Greciei (de fapt prima preluare a puterii de către o stângă radicală într-o ţară NATO) poate deveni un moment semnificativ (şi o victorie târzie în războiul civil din 1949). Mai ales că, la celălalt capăt al continentului, spaniolii (vezi mişcarea Podemos), care au trecut şi ei printr-un război civil distrugător provocat de comunişti, par a fi tot mai atraşi de o stângă revoluţionară (după ce oricum Spania a adoptat cu mare veselie ultimele expresii civico-politice ale marxismului cultural), care are mari şanse de a câştiga alegerile din acest an. În cazul Greciei, din variantele de acţiune a Rusiei de mai sus avem, la vedere, formula alegerilor libere; nu ştim însă ce alte lucruri se pot ascunde în spate. De exemplu, cine, cum şi cu cât a finanţat real Syriza?

Într-un text viitor vom discuta şi despre îndreptăţirea revoltei populaţiei multora dintre statele europene faţă de politica UE, Băncii Mondiale, FMI. Astăzi numai despre cât de real este fundamentul marxist-leninist al noii conduceri politice din Grecia şi despre cât de reală ar fi bănuiala transformării Greciei într-o gubernie rusească a UE.

Filiaţia marxistă a Syrizei

În primul rând, trebuie să vedem cine sunt cei care formează partidul Syriza pentru a şti ce este el. Pornită din 2001 ca o coaliţie de grupări de stânga şi radicale de stânga (marxiste, maoiste, troţkiste, eurosceptice, ecologiste etc.), dar şi cu personaje politice de pe aceeaşi arie se transformă în partid şi participă pentru prima data la alegerei în 2004. De atunci şi până acum se produc diverse transformări, despărţiri şi afilieri, dar important este faptul că, de la bază şi pînă la vârf, Syriza este un partid anti-sistem cu poziţionare de stânga radical.

În acest moment, conducerea Syriza şi guvernul grec sunt formate în mare parte din personaje cu afiliere comunistă clară. Alexis Tsipras (40 de ani) şi-a început cariera politică ca activist în organizaţia de tineret a partidului comunist. Este un admirator al lui Che Guevara, Fidel Castro, Hugo Chavez.

Ministrul afacerilor externe, Nikos Kotzias a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Grec (KKE), ministrul economiei şi infrastructurii, Giogios Stathakis, ministrul energiei Panaghiotis Lafazanis şi ministrul muncii şi solidarităţii sociale, Panos Skourletis au fost de asemenea comunişti de seamă. Viceprim-ministrul Yiannis Dragasakis a fost de asemenea membru al comitetului central al KKE. Ministrul de finanţe, Yanis Varoufakis se descrie ca un marxist libertarian. Bătrânul urs comunist Kotzias, menţionat mai sus, professor de ştiinţe politice şi vocea publică principală a guvernului în ceea ce priveşte legăturile mai strânse cu Rusia, a fost un permanent susţinător al liderilor sovietici duri de la Kremlin. Printre altele, a fost şi unul dintre cei care au înălţat în slavă public, din afara lagărului comunist, reprimarea de către guvernul polonez a mişcării Solidaritatea în anii ’80. Este un prieten al ideologului Alexander Dughin, promotorul euroasianismului.

Detalii de program: politică externă

Prin noul său guvern, Grecia se declară prietenă a Rusiei. În acelaşi timp se distanţează de NATO şi de actuala politică externă (câtă este!) a UE, mai ales în ceea ce priveşte Rusia, SUA, Israelul. În programul partidului punctele de la 37 la 40  se referă (în ordine) la retragerea trupelor din Afganistan şi Balkani, încetarea cooperării militare cu Israelul, sprijinul pentru crearea statului Palestinia, negocierea unui acord stabil cu Turcia, închiderea tuturor bazelor militare (NATO) din Grecia şi ieşirea din NATO. În acelaşi timp, guvernul s-a declarat împotriva unor noi sancţiuni faţă de Rusia şi pentru o schimbare majoră a politicii externe a UE în sensul unei apropieri sporite faţă de aceasta. Un capitol cu serioase posibilităţi de schimbare este 27 care prevede supunerea tuturor acordurilor şi tratatelor cu Europa sau cu alţe părţi unor referendumuri populare, prevedere care poate fi punctul de plecare al unor schimbări majore în ceea ce priveşte alianţele şi aliaţii Greciei în viitor.

Politică internă

Ambiţii mari şi greu realizabile: auditul datoriei publice, renegocierea dobânzii şi suspendarea plăţii datoriei până la revigorarea economiei, naţionalizări de bănci şi sectoare industriale strategice, reangajări masive în sectorul de stat, gratuităţi pentru sistemul de sănătate, eliminarea sectorului privat din sănătate, creşterea alocaţiilor pentru şomeri, creşterea salariului minim, întărirea asistenţei sociale pe toate palierele, realocarea clădirilor băncilor, clădirilor guvernamentale şi ale bisericilor pentru oamenii fără locuinţe, combaterea secretului bancar şi a ieşirilor de capital, creşterea taxelor şi impozitelor pentru marile companii, creşterea la 75 % a impozitului pe venit pentru venituri de peste 500.000 euro, impozite speciale pe tranzacţiile financiare şi pe bunurile de lux, cantine în şcoli pentru copii, subvenţionarea cu până la 30 % a creditelor ipotecare, reintroducerea contractelor colective de muncă, demilitarizarea Gărzii de Coastă şi a trupelor special anti-insurecţionale, interdicţia purtării de măşti şi arme de foc de către poliţie, tăierea drastică a cheltuielilor militare, abolirea privilegiilor bisericii şi industriei construcţiilor de nave, dezincriminarea consumului de droguri etc. Un amalgam de promisiuni sociale luminoase fără o bază economică în afara naţionalizărilor, care, să zicem, ar asigura oarece venituri pentru cele dintâi. Mai mult, dacă taxările, restricţiile, limitările anunţate sunt puse în practică, poate fi prevăzută o hemoragie de capital şi de companii înspre exteriorul ţării. Un program asemănător cu cel al regimului Chavez şi al altor regimuri socialiste sau comunistoide falimentare din trecut şi din prezent  – aşa cum este la ora actuală şi cel din Venezuela.

În acelaşi timp, un teren extrem de favorabil pentru implicarea financiară şi strategică a unor “prieteni” noi. Iar o poziţie strategică ca a Greciei, sau a Spaniei, atât în cadrul UE, cât şi pur şi simplu geographic, la un  capăt şi celălalt al Mării Mediterane, şi la gurile Mării Negre, chiar şi în vremuri de criză, chiar şi cu sancţiuni în spate, merită toţi banii, care, în mod sigur pot fi recuperaţi într-un viitor nu prea îndepărtat.

Noii guvernanţi au dat asigurări că vor binele atât al Greciei cât şi al UE. Au cerut initial tăierea a 200 miliarde  euro din datoria externă (circa 80 %) apoi au revenit cu alte propuneri, dar nimic nu e clar, iar sigur nici atât. Au făcut diverse nuanţări (faţă de program şi de declaraţiile anterioare alegerilor), care să calmeze pieţele şi aliaţii. Cert este însă că, ca în cazul tuturor guvernelor de stânga şi mai ales de stângă marxistă afirmată, încrederea în ceea ce ele spun nu trebuie să depăşească procente egale cu degetele unei mâini. Este o practică îndelungă şi binecunoscută a limbajului dublu, a una spunem şi alta facem, a tragerii de timp pentru distrugerea în linişte a ultimelor repere şi bariere morale şi pentru aşezarea noilor fundamente (o desăvârşire a acestor practici pe care, în diverse stadii, le întâlnim de fapt acum şi Occidentul tot mai socialistizat).

Sunt departe de a agrea capitalismul scăpat din frâul eticii şi libertinajul Occidentului actual, în care valorile morale, necesare pentru apărarea existenţei umane, au fost înlocuite cu opusul lor pe un drum care duce, inexorabil, către autodistrugere. Dar atât din cunoaşterea directă a funcţionării unui regim marxist (am trăit într-unul  peste 30 de ani), cât şi din cea indirectă oferită de mulţimea de tentative “luminoase” eşuate în crimă, mizerie şi sărăcie (vezi şi Venezuela, un ultim exemplu) nu dau mari şanse unei rezolvări a situaţiei Greciei de un astfel de guvern, pe un astfel de program. Mai iau în calcul şi interesele personale, corupţia, structurile mafiote care însoţesc şi acest gen de regimuri, ca pe oricare altele. Ca să nu mai vorbim de interesele “prietenilor”.  

  

Dacă Ungaria a fost primul admirator declarat al Rusiei în UE, Grecia are toate şansele (interne şi internaţionale) să devină prima gubernie rusească în UE.