sâmbătă, 1 februarie 2014

Povestiri de la sfârşitul lumii (II) - PIELEA



Într-o zi, mi-am dat seama că m-am săturat de pielea mea. Nu ştiu precis de ce: era prea mică, prea meschină, ponosită, învechită. E şi o vorbă cum că nu-ţi mai încăpi în piele! Sentimentul cam ăsta era, că nu mă mai încăpea, nu mă mai merita. Mă schimbasem, acum nu mai eram – sau nu mai voiam să fiu – oricine; adică un nimeni, nimic.
          Aşa că am hotărât să o schimb şi să-i uit numele. Să intru şi eu în rând cu lumea. Şi să nu vă aud că mă întrebaţi ipocrit: Cum, adică, să intri în rând cu lumea? Păi, uite aşa. Cum ştiţi, de fapt, fiecare. Credeţi că nu v-am văzut? Credeţi că nu ştiu că fiecare dintre voi aveţi pieile voastre, unii chiar dulapuri întregi, pe care le schimbaţi după cum vreţi să vă vadă ceilalţi? Ei, da, ştiu! Aşa că ciocu’ mic! Mucles!
            Deci, ce mai tura vura, pielea cea veche nu mai ţinea pasul cu realitatea. Aşa că am schimbat-o.  Ca fiecare, pe piaţa liberă, pe calea scurtă. Pentru că altfel ar fi fost prea complicat – analize, cercetări, studii de compatibilitate. Şi o groază de bani. Cei pe care îi consultasem îmi spuseseră că nu merită să pierzi atâta timp şi să arunci atâţia bani – adică tot muncă, timp – doar ca să-ţi iei o piele cu “pedigree”, acte de provenienţă şi diplomă de autenticitate, când poţi să iei aceeeaşi marfă, cu acte în regulă, de la nişte oameni de treabă, gata să te ajute pentru o sumă substanţial mai mică.
            Aşa că am luat-o de la iei. Am luat una, apoi alta… Am început să le schimb. Un timp a fost extraordinar. Mă simţeam cumva nou, renăscut, un altul, expandat, ca să zic aşa. Pe urmă… Chiar dacă din jur curgeau laudele, ceva părea a nu fi totuşi în regulă, chiar dacă păream în regulă, chemat şi primit peste tot, golul pe care noile piei îl astupaseră un timp revenea. Când rămâneam singur, după un timp, în care liniştea lua locul zgomotului şi agitaţiei, simţeam că golul nu se mai astupă, ba, din contră, devine tot mai mare.
            Pe urmă au început accidentele. (Pieile nu erau de loc ceea ce păruseră a fi. Chiar dacă aveau acte de acoperire, chiar dacă erau imprimate în relief cu semnele specifice unor nume renumite, noile mele piei se dovedeau, una câte una, doar nişte imitaţii. Nu erau piei, erau înlocuitori. Nu erau de la marile case de piei, ci din cine ştie ce fabrică chinezească specializată în contrafaceri.) Au apărut mici fisuri, apoi crăpături, în alte părţi se lăsau şi nu-şi mai reveneau, culorile se cojeau de pe ele. Cum nu aveau certificate, nu aveau nici garanţie, aşa că trebuia să fie reparate sau înlocuite pe proprii bani. Alţi bani. Dar pentru a face mai mulţi bani, era nevoie de alte piei, mai scumpe. Şi tot aşa într-un cer vicios.
În acelaşi timp, sunt sigur că unii – poate mulţi – văzuseră deja crăpăturile, golurile şi încreţiturile mele, aşa cum le vedeam şi eu pe ale altora. Imagini îngrozitoare, care aduceau înăuntrul nostru teroarea ca o gheaţă întunecată, şi pe care ne chinuiam să le uităm, inventând alte jocuri, alte plăceri, alte lucruri fără care viaţa noastră părea că nu mai poate continua. Şi mai ales nu vorbeam despre ele, ca şi cum nu ar fi existat şi totul era extraordinar. Ne lipeam pieile, le tăiam părţile lăsate, le încărcam cu mai multe farduri şi haine; continuam să ne gratulăm şi să ne lăudăm unul pe altul, ca şi cum am fi fost cu toţii cei mai fericiţi purtători de piei veritabile.
            Pe urmă, într-o zi, azi-dimineaţă de fapt, în oglinda murală din baie am văzut soarele care răsărea chiar în spatele meu, am văzut obiectele care se găseau în cameră în spatele meu şi pe care, în mod normal nu ar fi trebuit să le văd acoperite fiind chiar de mine. Pielea mea era găurită peste tot şi peste tot prin ea trecea lumina. Ca şi cum nu ar fi fost nimic sub ea; nimic ce să îmbrace, nimic care să o sprijine. Şi, parcă pentru a-mi confirma această uimire-întrebare-decoperire, a şi pornit să cadă înspre gresia verde cu entarsii din aur; încet, extrem de încet, într-o cădere compusă din rotiri şi alunecări apropiate mai curând de static decât de mişcare, parcă purtată de lumină, de toţi acei corpusculi-energie din care ştim că este alcătuită ceea ce noi numim lumină. Odată ajunsă jos, mult mai târziu, după ce prin oglindă trecuse şi se ştersese tot ceea ce fusesem eu până într-acel moment, când se părea că nu mai rămâne nimic şi acesta e chiar ultimul gând, o particulă, un corpuscul, o infimă bucăţică de lumină, un punct luminos s-a oprit în dreptul gândului meu şi i-a spus pe nume. Un nume care, odată, fusese numele meu, însemnat pe vechea mea piele şi pe care îl uitasem.

marți, 28 ianuarie 2014

Reforma educaţiei: prima rundă



Ministrului nu-i plăcuse şcoala şi nu-i plăcuseră, cum e şi normal, nici profesorii care în loc să-l înveţe să facă bani şi să fie cel mai tare, încercau să-i bage în cap toate tâmpeniile. Noroc cu taică-său că fusese „barosan”: colonel de securitate, în ultimii ani, care coinciseseră cu anii de liceu şi cu cei de facultate, pe funcţie de general, apoi chiar general. Iar mama ministrului fusese şef de birou personal la Consiliul Popular (primăria comunistă) apoi director în aparatul Consiliului de Miniştri. Familie pricopsită, cu resurse, prea multe chiar pentru acea perioadă, în care nu-ţi puteai construi câte vile voiau „muşchii tăi” şi cum voiau ei, nu puteai avea cele mai scumpe maşini, nu puteai călători oricând şi oriunde şi, în general, nu puteai cheltui oricât.
Începând din copilărie, se învârtise prin cercurile selecte ale fostei nomenclaturi comuniste– regăsite astăzi în mai formule VIP mult mai largi şi mai diverse – ale copiilor de activişti, de securişti, de miliţieni, de foşti miniştri comunişti, de foşti directori generali, toţi oameni cu poziţie şi bani, adică cu putere.
Acum era avut, plin de sine, impetuos, ocupat şi deci mereu grăbit, important. Maşinile elegante îl purtau împachetat în costume de mii de euro, cu cămăşi şi cravate de sute de euro şi pantofi din aceeaşi categorie. Ceasul de la mâna lui, unul dintre cele câteva zeci, bătea suta de mii. Era ras, cremat, pieptănat, parfumat, periat de altă sută. Mustaţa îi era tunsă fir cu fir. Schimba amantele la trei luni, promovând de fiecare dată o altă tânără a cărei vârstă incertă putea fi optsprezece sau doar patrusprezece. Nimeni nu-l întreba.
Avea banii în petrol, sare, electricitate, bănci, clădiri, metalurgie. Era o poveste de succes, prezenţă constantă în topul averilor în primele zece locuri, un model, un motiv de admiraţie, o prezenţă de temut.
- Ce avem astăzi? – îşi întrebă el şeful de cabinet, care îl aştepta în holul vilei, în picioare, îndoit din mijloc, strângând la piept geanta ministerială .
- Şedinţă de colegiu director la minister, întâlnire cu ambasadorul Braziliei, întâlnire cu delegaţia din Polonia, deschiderea târgului internaţional de inventică, dejunul cu primul ministru, negocierile cu profesorii, prezentarea de lenjerie intimă a casei Clovis – îi răspunsese acesta precis ştiind că  ministrul nu agrea vorbăria fără rost a unui subaltern.
- Profesorii!! – repetă demnitarul savurând cu toată fiinţa sa cuvântul magic în timp ce chipul i se lumina de o bucurie interioară explozivă – Bunii şi drepţii şi culţii şi înţelepţii noştri profesori. Ce plăcere!!....Vine şi primu’?
- Desigur. Tot guvernul, plus invitaţii speciali.
- Păi atunci ce mai aşteptăm, la treabă! Şi fără să-şi mai aştepte omul, ministrul educaţiei se lansă în jos pe treptele care duceau la maşină pentru a-şi începe ziua de muncă.

  •  
Deşi lipsită de hârtiile şi dosarele care îl plictiseau şi oboseau îngrozitor, ziua trecuse totuşi greu, marcată de aşteptarea momentului aplicării noii strategii de negociere. Era o noutate naţională, parte a noi strategii de comunicare cu sindicatele stabilită într-o şedinţă secretă de guvern, în urmă cu numai o săptămână. Iar profesorii erau cei mai nimeriţi pentru testarea ei.
La patru fără un sfert părăsise biroul urmat de şeful de cabinet. Hummerul era tras la scară cu cheile în contact şi şoferul alături, asemeni tuturor celorlalţi şoferi, ai tuturor celorlalţi miniştri ale căror maşini erau parcate cu spatele către scările clădirii guvernlui. În câteva minute, toţi participanţii la această primă rundă de negocieri strângeau cu nerăbdare volanul maşinilor, pregătiţi să pornească spre întălnirea cu profesorii.
Porni motorul, aprinse toate farurile din faţă şi demară în urma primului ministru. De pe peronul clădirii, şoferii înţepeniţi în poziţie de drepţi, ca nişte manechine în costume negre, priveau cu încredere viitorul. În acelaşi timp, în întregul oraş, elevii deschideau larg uşile şcolilor lăsând să iasă în stradă mulţimea cenuşie a profesorilor.
Primul punct în negocieri îl marcă agitatul de la agricultură, care reuşise să lipească de un stâlp creierul impertinent, muzical şi visător al unui profesor de matematică. 

(Din ciclul "Povestiri despre sfârşitul lumii")

vineri, 24 ianuarie 2014

Sfârşitul lumii

          Sosise ziua alegerii genului. Ultimii oameni ai planetei erau adunaţi în ceea ce, cândva, fusese o piaţă, probabil, impresionantă, acum mărginită doar de clădiri goale sau ruinate. Sus, pe platoul din faţa intrării într-o clădire înaltă, păstrând încă urmele unei decoraţii exterioare multicolore, într-un jilţ din aur, o persoană în vârstă, nici bărbat, nici femeie, sau şi una şi alta, îşi ţinea capul cu creastă albă pe centru şi bucle albe pe laterale între cei doi şerpi din aur care încadrau tronul.
          Două trepte mai jos, cu spatele către el şi cu faţa către mulţime, doi copilaşi; ultimii doi copii ai planetei, căci producători nu mai erau, iar ştiinţa şi tehnica îşi atinseseră limitele în problema reproducerii artificiale repetate.
         - Ce vei fi? - îl întrebă, cu voce sîsîită şi tremurătoare, cel din jilţ, atingându-l cu vârful bastonului, pe cel care, în ciuda îmbrăcăminţii şi a tunsorii asemănătoare cu ale celuilalt, părea a fi un băieţel.
          - Fată!
          - Şi cum te vei numi?
          - Eva!
          - Iar tu? - îl întrebă vârful bastonului pe celălalt, băiat sau fată, mai greu de spus.
          - Băiat!
          - Şi cum te vei numi?
          - Adam!
          
         

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Ceauşescu reloaded, cu parizeru' n mână, călare pe-o mobră şi cu un "alendelon" alb în chip de hlamidă

          Comunismul  este în ofensivă la nivel mondial. Putin restrânge libertăţile şi-l proclamă pe Lenin sfânt, Ianukovici vrea să împiedice organizarea manifestaţiilor Opoziţiei, Bulgaria vrea un cod penal după modelul celui comunist, în America nu e bine să spui ceea ce gândeşti decât dacă spui ceea ce este în curentul zilei, Franţa suspendă dreptul la libertatea de conştiinţă şi lasă pe drumuri sau trimite în puşcărie oameni care nu sunt de acord cu politica guvernului socialist, "în Occidentul nostru super-civilizat, sub noi forme, mai subtile, libertatea de conştiinţă este din ce în ce mai greu de garantat şi tutelat" afirma cu ceva timp în urmă Giuseppe Dalla Torre. Şi, ca să nu iasă din acest sincronism comunist, iată că şi în ţărişoara noastră veselă, cei care ne conduc, încearcă din greu să ne păstreze pe val. E adevărat, nici populaţia nu se lasă, în mare parte, mai prejos.
          În sensul celor din urmă, aflăm dintr-un studiu sociologic că românii (din ţară, evident)  consideră, în proporţie de 45 %, că comunismul era un lucru bun şi, în proporţie de 47,5 %, că Ceauşescu a jucat un rol mai degrabă pozitiv în istoria României. Pentru a folosi acest flux de simpatie pentru comunism şi în acelaşi timp pentru a fi şi noi în rând cu lumea, oficialităţile noastre grijulii, responsabile şi competente s-au gândit să ne asigure mezeluri care să aibă calitatea şi gustul celor de dinainte de '89.
          Ce nu ni se spune este dacă este vorba de produse din anii 50, din anii 60, din anii 70, sau de la sfârşitul anilor 80 când dispăruseră aproape în totalitate pentru marele public, rămânând doar pentru "coneseurii" de la partid, securitate, poliţie, utc, pentru directori, gestionari şi rudele tuturor acestora.  Iar ceea ce "se mai băga" pentru prostime, adică pentru restul 90 şi ceva % din populaţie, şi putea fi cumpărat după aşteptări îndelungate şi lupte crâncene la coadă, era cam ca rumeguşul amestecat cu zeamă de şorici şi tocană de zgârciuri - asta pentru toate doamnele şi toţi domenii în vârstă care salivează după parizeru' de pe vremuri. Întreb de ani pentru că, dacă despre mezelurile cincizeciste nu am memorii, despre cele şaizeciste, şaptezeciste şi optzeciste (parcă am fi la un curs de istoria literaturii române referitor la generaţiile literare denumite chiar după deceniile respective) amintirile sunt extrem de diferite: ca gust, ca calitate, ca prezenţă sau lipsă din "galantare". Deci, s-ar putea ca ştirea respectivă să însemne şi că inspirata noastră conducere ne pregăteşte, de exemplu, mezeluri gustoase ca în anii 70, cu rafturile alimentarelor goale ca în anii 80. Că doar n-om fi noi atât de norocoşi (ceea ce în schimb le doresc celor 45 % şi celor 47,5 %, dacă tot au nostalgii ceauşiste) să fie şi la fel de proaste şi la fel de lipsă ca după '80 până în '89.
         Oricum ar fi, în faţa acestei subtile propagande comuniste a honoribilului nostru guvern socialist nu ar fi o mirare ca într-o zi, ca în filmele americane de 20 de bani, să aflăm că Ceauşescu n-a murit, că Voican şi ai lui l-au pus doar puţin la naftalină printr-un ţinut exotic şi să ne trezim că distinsul dictator descalecă în cetatea lui de scaun cu un parizer în mână, călare pe o mobră şi cu un alendelon alb pe spate. Iar după ce mătrăşeşte ce are de mătrăşit şi intră seara în intimitatea vilei sale să descoperim că-şi dă jos masca de Ceauşescu şi din spatele ei apare.... (Uite o temă pentru un nou sondaj!)
          Dar despre comunismul actual (Chiar aţi crezut în povestea cu capitalismul învingător?), de la noi şi din restul lumii, mai pe larg într-un  text viitor. Până atunci puteţi înlocui .... cu cine credeţi de cuviinţă, că a aranjat Scaraoţchi  să aveţi la dispoziţie cel puţin o legiune din  care să alegeţi.
         
PS (1) - "alendelon" = cojoc cu blana pe dinăuntru produs la Orăştie şi denumit astfel  pentru că îl purta Alain Delon în filmele epocii. Cine nu avea un alendelon era un nimeni şi , ca şi mezelurile bune din anii 80, se bucurau de el tovarăşii de la partid, secu, miliţie, utc, directorii, gestionarii şi rudele lor.
PS(2) Nu vă încurcaţi în cacofonii; nu le ocolesc pentru că nu vreau să stâlcesc limba din cauza unei preţiozităţi tâmpite.

joi, 16 ianuarie 2014

Chiloţii, antemergătorii subchiloţilor

După ce au rezolvat toate problemele planetei, ale ţării şi ale localităţii în care trăiesc, ale activităţii pe care o desfăşoară, ale familiei din care fac parte, ale persoanei proprii, adică după ce au rezolvat problema datoriilor suverane, deficitul de democraţie, îngrădirea libertăţilor fundamentale, sărăcia, mizeria, analfabetismul, execuţiile în masă şi genocidul practicat pe scară largă în diverse zone ale lumii, problema drogurilor, a violenţei casnice, a desfrâului onorabil şi eliberator şi a prostituţiei ca formă de sclavagism contemporan, sclavagismul contemporan în general, pedofilia ca viitor de aur al copiilor,  controlul statului de către mafie, spălarea  creierelor la nivel planetar, bolile, incultura conducătorilor ca model pentru bravul popor condus, imoralitatea conducătorilor, ca model pentru bravul popor condus, ticăloşia conducătorilor pentru bravul popor condus, terorismul de stat, armele de distrugere în masă, comunismul şi neocomunismul, rasismul, xenofobia cu pedigree şi sânge albastru, încălzirea globală, poluarea, dispariţia accelerată a unor animale şi plante,  o nouă glaciaţiune, asteroizii şi cometele care ameninţă Pământul, tuberculoza, sida, hepatitele epidemice, moralitatea infantilă, lipsa locuinţelor, lipsa hranei pentru cei din lumea treia, epuizarea resurselor şi alte multe sute şi mii de probleme ale lumii contemporane, lipsiţi de griji, prea-plini de fericirea adevăratei libertăţi a exibării publice, ultima frontieră înaintea deplinei şi iluministei fericiri, o nouă treaptă pe scara desăvârşirii creierelor curate, nişte locuitori ai acestei planete şi-au dus chiloţii la metrou, înfioraţi de momentul, care ca mâine va veni, în care îşi vor da chiloţii jos la metrou şi oriunde vor dori muşchii capului lor.

miercuri, 15 ianuarie 2014

DESTINE PE DRUMUL CRUCII

Dragii noştri, 

vă invităm la un eveniment special dedicat foştilor deţinuţi politic, Destine pe drumul crucii, care va avea loc joi, 16 ianuarie 2014, de la ora 18.00, la Teatrul de pe Lipscani (Sala Rapsodia, str. Lipscani 53).

Un eveniment care face parte din campania Asociaţiei ROST, desfăşurată în ultimii 11 ani, pentru recuperarea adevăratei istorii româneşti de sub comunism, recunoaşterea jertfelor celor din rezistenţa anticomunistă, canonizarea sfinţilor din închisori şi pentru repunerea în circuitul public a unor valori naţionale autentice, care prea multă vreme s-au aflat sub obroc din motive politice.
Un eveniment închinat unor simboluri ale demnităţii româneşti şi prilejuit de lansarea primei cărţi a Editurii ROST: Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri, de Aurel State.
Un eveniment prezentat de maestrul Dan Puric şi la care vor lua cuvîntul dna Anca Crivăţ, îngrijitoarea şi prefaţatoarea cărţii, dl Marcel Petrişor- scriitor, fost deţinut politic, prieten al autorului, ca şi al prinţului gruzin Ciabua Amiredjibi, despre care vom difuza un film documentar -, dl Lucian D. Popescu, jurist şi teolog, care de asemenea i-a cunoscut pe Aurel State şi Ciabua Amiredjibi şi care subtitrat în româneşte documentarul artistic Evadat din Gulag, şi subsemnatul, în calitate de editor.
Avînd în vedere programul bogat al manifestării, vă rugăm să fiţi prezenţi din timp pentru a vă ocupa locurile, aşa încît evenimentul să înceapă exact la ora fixată. Intrarea este liberă. Vă aşteptăm cu drag.
Program
PROIECŢIE DE FILM
Kutsna Amiredjibi:
Evadat din Gulag - documentar artistic subtitrat în româneşte de Lucian D. Popescu
(Un prinţ şi mare scriitor gruzin – Ciabua Amiredjibi: 1921-2013, tatăl cineastului – a evadat de 5 ori din lagărele ruseşti, unde l-a cunoscut pe eroul român Aurel State, “cavalerul fără pată şi fără reproş”, de care l-a legat o lungă şi nobilă prietenie, pecetluită sub semnul Crucii lui Hristos)
INTERMEZZO AUDIO:
Constantin Iulian:
Înregistrare inedită cu Aurel State, pe patul de spital, cu puţin înaintea morţii
LANSARE DE CARTE:
Aurel State
Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri - ediţie îngrijită de Anca Crivăţ
(Un ofiţer român – Aurel State: 1921-1983 – a săvîrşit minuni de vitejie în cruciada antibolşevică, iar în lagărele ruseşti l-a cunoscut pe prinţul gruzin Ciabua Amiredjibi, căruia mai tîrziu, după eliberarea din temniţele comuniste, i-a tradus în româneşte celebrul roman Data Tutashia)

Organizatori:
EDITURA ROST
FUNDAŢIA SFINŢII ÎNCHISORILOR
COMPANIA DAN PURIC
FUNDAŢIA AIUD 

marți, 14 ianuarie 2014

Un om avea un dinte

     Un om avea un dinte.
     Veţi zice: Ei şi ce? Cei mai mulţi oameni dinţi. Doar unii dintre bătrâni nu mai au.
     E adevărat oamenii au dinţi. Faptul că un om avea un dinte nu e nimic extraordinar, nu e o excepţie. Dar nu asta ne interesează, cum nu ne interesează nici măcar cum ajunsese aşa. Deci, de la început:
     Un om, care nu era bătrân, avea un singur dinte, căruia îi dăruia tot timpul său liber. Îşi scotea cu grijă proteza, care acoperea restul maxilarului, apoi îşi privea îndelung dintele în oglindă ca să descopere vreun posibil pericol. Urma perierea blândă,  grijulie, îndelungată, a dintelui cu mai multe feluri de pastă de dinţi: contra cariilor, contra sângerării, cotra tartrului, contra paradontozei. De acelaşi tratament se bucura, ulterior, şi gingia din jurul dintelui. Şi acest ritual se repeta nu numai dimineaţa şi seara, ci de fiecare dată după ce omul mânca ceva. Ceea ce, în final, ajungea să însemne cam tot timpul său liber.
     Dar, într-o zi, nu contează de ce, nu contează cum, nu are importanţă unde, parcă pentru a-şi bate joc de dedicaţia exclusivă a omului pentru a-l îngriji, dintele totuşi a căzut. Şub şocul dispariţiei iubitului său dinte, coloana existenţei sale, unicul destinatar al gândurilor, grijilor şi viselor sale, omul a rămas pironit în faţa oglinzii, care îi arăta acum doar (ceea ce i se părea a fi) hăul întunecat al gurii sale. Au trecut ore? Zile?  Nu ştim. Ceea ce ştim e că atunci când l-au găsit era atât de înţepenit încât iniţial au crezut că este un exponat de la muzeul statuilor din ceară.
     La început a crezut că va muri, apoi a vrut să se omoare, apoi şi-a spus că nu va mai ieşi niciodată din casă. Şi a stat aşa, suspendat între vis şi realitate, între amintirea luminoasă şi prezentul tragic, pe valurile sălbatice ale disperării, până când vântul, sau propria voinţă, l-a dus într-un golf liniştit. În tăcerea şi întunericul recluziunii sale voluntare, a început să vadă  lumina, să simtă vibraţia aerului,  să asculte ceasul celulelor, să cuprindă în palme muzica atomilor. A ieşit din casă. Şi-a reluat lucrul. A început să vadă oamenii, cerul, lumea, animalele, plantele. S-a minunat. S-a îndrăgostit. S-a căsătorit. Au făcut copii, şi-au luat o casă la ţară şi s-au mutat undeva în mijlocul naturii. La bătrâneţe, îşi amuza nepoţii şi strănepoţii cu detaliile incredibile ale poveştii omului care avea doar un dinte, detalii pe care noi, nefiind de faţă, nu avem cum să vi le povestim şi dumneavoastră. 
Odată un om a rămas fără niciun dinte. Ei şi ce?

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Ponta chiuleşte! Ooo!

          Victor Ponta ne-a mai dezvăluit zilele acestea o dimensiune a personalităţii sale complexe: nu numai că ştie să copieze, ştie şi să chiulească. Iată că iedul  "neînţărcat" al Bunicuţei  a crescut, s-a emancipat şi s-a descoperit orgolios, drept care a chiulit de la ora cu dna profesoară Nuland. Bravo lui şi sictirului pe care l-a arătat pentru doamna cu pricina, doamnă care nici măcar nu şi-a dat titularizarea în sistemul de învăţământ politic românesc cu dom' profesor Hrebenciuc, dom' profesor Frunda sau măcar dom' profesor Dragnea, ca să nu cităm decât câteva dintre miile de nume de cadre foarte bine pregătite ale sistemului păstorit de domnul rector Iliescu.
          Dincolo de caraghioslâcul fără margini al acestei situaţii, în care un prim ministru dispare câteva zile fără ca nimeni să ştie unde se află (Şi dacă dă Băsescu o lovitură de guvern în timpul acesta? La asta nu s-a gândit badgea Victor, amicu lu' badgea Ghiţă!) povestea cu pricina, încă în desfăşurare şi posibil pregătind şi alte surprize, ne-a furnizat deja două certitudini:

          - Victor Ponta e un laş. Da, un laş mare, mare de tot şi cam "păstârnac" (nu vreau să reiau termenul folosit de Iliescu pentru Geoană, ca să nu zică că l-am plagiat şi nici nu se cade ca în texte publice să folosim cuvinte nerespectuoase). Păstârnac pentru că, fiind un om mare - adică lung şi deja prim-ministru -, şi deci foarte vizibil, seamănă în aceste zile cu  struţul care îşi ascunde capul în nisip cu speranţa că s-a făcut nevăzut.

          - Primul ministru Ponta a fost  îndelung şi îndelat tras de urechi în ultimii doi ani, muştruluit, pus să scrie de 1000 de ori ba una ba alta, şi arătat cu degetul "Aşa NU!", şi nu lăudat, pupat, mângâiat, încurajat, aşa cum ne spunea cu zâmbetul lui lărgit între cele două urechi, la finalul întrevederilor. De aici reiese o a treia, care, vor spune unii, nu este chiar o noutate:

          - Ca şi bunicul său politic natural, Lenin, şi ca toată stânga, de la cea mascată sub rafinareţuri academice, literare şi filosofice, la cea terorisr-revoluţionară, Victor Ponta crede că :  
Adevărul este o prejudecată burgheză meschină!


în măsura în care nu este minciuna impusă drept adevăr, cu bâta sau prin spălarea creierului, de către comunişti revoluţionari de şcoală veche sau de către neocomuniştii corect politici de şcoală nouă.
            Şi o concluzie a acestor certitudini: Ponta şi ai lui (marea majoritate a politicienilor de astăzi) cred despre noi fie că suntem ca ei, ceea ce, din păcate, este valabil pentru mult prea mulţi, dar este doar parţial adevărat, fie că suntem proşti, ceea ce este iarăşi, dar din fericire, doar parţial adevărat.
 

duminică, 17 noiembrie 2013

Tarkovski despre rădăcini, Dumnezeu, opera artistului ca rugăciune


Trebuie să crezi în izvoarele tale, în rădăcinile tale. Să ştii de unde vii şi încotro te îndrepţi, pentru ce trăieşti. Cu alte cuvinte, să simţi, constant, dependenţa faţă de Creatorul tău. Dacă nu, dacă gândirea la Creator lipseşte, omul devine animal. Singura specificitate a omului este sentimentul său de dependenţă, această libertate pe care i-o dă faptul de se simţi dependent. Această simţire este calea spiritualităţii. Şansa omului constă în a dezvolta neîncetat această cale spre spiritualitate. Dependenţa este singura şansă a omului, căci această credinţă în Creator, această smerită conştiinţă de a nu fi decât creatura unei făpturi superioare, această credinţă are puterea de a salva lumea. Trebuie să-ţi umpli viaţa de slujire. Această relaţie este foarte simplă: seamană cu cea care îi leagă pe copii de un părinte. Trebuie recunoscută autoritatea celuilalt. Acest respect, această slujire este cea care îi dă omului puterea de a se vedea în lăuntrul său, îi furnizează privirea introspectivă, privirea contemplativă. Este ceea ce numim rugăciune (în cazul meu după ritul orthodox), dar este totodată forma pe care o îmbracă opera mea cinematografică, opera mea de artist. Cu toate acestea, sunt departe de a realiza acest ideal al rugăciunii.

Din volumul lui Costion Nicolescu

Credinţa, nădejdea şi iubirea în viaţa şi opera lui Andrei Tarkovski

oferit publicului în această săptămână de editura Lumea Credinţei

luni, 5 august 2013

Traducerea articolului despre pedofilia în America


Folosind aceleaşi tactici ca şi activiştii pentru drepturile “gay”-lor, pedofilii au început să solicite un statut similar argumentând că dorinţa pentru copii este o orientare sexuală cu nimic diferită de cea heterosexuală sau de cea homosexuală.

Criticii stilului de viaţă homosexual au afirmat permanent că imediat ce va deveni acceptabil să se identifice homosexualitatea cu o simplă “alternativă de stil de viaţă” sau cu o orientare sexuală, în mod logic, nimic nu va mai avea limite. Susţinătorii “gay”lor s-au arătat deranjaţi de o astfel de poziţie insistând că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Totuşi, psihiatrii încep acum să susţină redefinirea pedofiliei în acelaşi fel în care a fost redefinită homosexualitatea cu ceva timp în urmă.

În 1973, Asociaţia Psihiatrică Americană a scos homosexualitatea de pe lista ei de dereglări mentale. Un grup de psihiatri de la B4U-Act au ţinut recent un simpozion la care au propus o nouă definire a pedofiliei în Manualul de diagnostic şi statistică al dereglărilor sănătăţii mentale al APA.

B4U-Act îi defineşte pe pedofili ca “oameni atraşi de minori”. Site-ul web al organizaţiei îşi afirmă că scopul său este acela de  “a ajuta pe profesionişii din sănătate să înţeleagă mai mult despre atracţia faţă de minori şi să ia în considerare efectele stereotipizării, stigmatului şi al fricii”.

În 1998, APA a produs un raport în care pretindea că “potenţialul negativ al sexului adulţilor cu copii a fost supraestimat’ şi că ‘marea majoritate atât a bărbaţilor cât şi a femeilor nu au raportat niciun fel de efecte sexuale negative ca urmare a experienţelor de abuz sexual din copilărie.”

Pedofilia a obţinut deja un statut de protejare din partea guvernului federal. Legea pentru împiedicarea delictelor provocate de ură, enumeră “orientarea sexuală” ca pe o clasă protejată; totuşi nu definşte acest termen.

Republicanii au încercat să adauge un amendament care să specific că “pedofilia nu are acoperirea unei orientări”; totuşi, amendamentul lor a fost respins de către democraţi. Democratul Alcee Hastings a afirmat să toate alternativele de stil de viaţă sexuală trebuie să fie protejate de lege. “Legea corectează decizia noastră de a se pune capăt violenţei bazată pe prejudecată şi de a garanta tuturor americanilor, indiferent de rasa, culoarea, religia, originea naţională, genul, orientarea sexuală, identitatea de gen, sau handicap sau toate aceste ‘file’ şi fetişuri şi ‘isme’ că precumpănitoare este nevoia de a nu mai trăi în frică din cauza a ceea ce eşti. Îi îndemn pe colegii mei să voteze în favoarea acestei reguli.”

Casa Albă a binecuvântat legea spunând: “La bază, nu este vorba numai despre legile noastre; este vorba despre cine suntem noi ca popor. Este vorba despre dacă ne apreciem unii pe alţii, dacă ne acceptăm diferenţele în loc să le lăsăm să devină o sursă pentru animozitate.”

Nu de mult în acest an, doi psihologi din Canada au declarat că pedofilia este o orientare sexuală la fel ca homosexualitatea sau heterosexualitatea.

Van Gijseghem, psiholog şi fost profesor al Universităţii din Montreal, le-a spus membrilor parlamentului că: “Pedofilii  nu sunt nişte oameni obişnuiţi care comit o mica infracţiune din timp în timp, ci mai curând sunt prizonierii unei orientări sexuale la fel cum oricare individ poate să fie prizonierul heterosexualităţii sau al homosexualităţii.”

El a continuat spunând că “Adevăraţii pedofili au o preferinţă exclusivă pentru copii, ceea ce este acelaşi lucru cu a avea o orientare sexuală. Unei astfel de personae nu i se poate schimba orientarea sexuală. El poate, totuşi, să fie abstinent.”

Atunci când a fost întrebat dacă el ar compara pedofilii cu homosexualii, Van Gijseghem a replicat “Dacă, de exemplu, aţi trăi într-o societate în care heterosexualitatea ar fi proscrisă sau prohibită şi vi s-ar spune că trebuie să faceţi terapie pentru a vă schimba orientarea sexuală, aţi spune, probabil că este o nebunie. Cu alte cuvinte,  nu aţi accepta absolut de loc acest lucru. Folosesc această analogie pentru a spune că, da, cu adevărat, pedofilii nu-ţi schimbă orientarea sexuală.

Dr Quisey, professor emerit de psihologie la Queen’s University in Kingston, Ontario, a fost de acord cu Van Gijseghem. Quinsey a spus că interesele sexuale ale pedofililor preferă copii şi că “Nu este nicio dovadă că acest tip de preferinţă poate să fie schimbat prin tratament sau prin orice altceva.”

În iulie 2010, Harvard health Publications spunea: “Pedofilia este o orientare sexuală şi nu pare posibil să se schimbe. Tratamentele au ca scop să permit cuiva să reziste la a acţiona după impulsurile sale sexuale”.

Linda Harvey, de la Mission America, a spus că presiunea pentru ca poedofilii să aibă drepturi egale va deveni tot mai obişnuită pe măsură ce grupurile LGBT vor continua să-şi afirme drepturile. Totul este parte a unui plan de a introduce sexul la copii la vârste tot mai mici; de a-i convinge că prietenia normală este de fapt atracţie sexuală.”

Milton Diamnond, professor la Universitatea din Hawai şi director al Pacific Center for Sex and Society, a afirmat că pornografia cu copii poate să fie benefică pentru societate pentru că “potenţiali infractori sexuali folosesc pornografia sexuală ca un înlocuitor al sexului cu copii.”

Diamond este un distins colaborator al Institute for the Advanced Study of Human Sexuality din San Francisco.  IASHS a susţinut în mod deschis eliminarea interdicţiei ca homosexualii să servească în armată.

IASHS listează, pe site-ul său, o listă a “drepturilor sexuale de bază” care include “dreptul de a te angaja în acte sau activităţi sexuale de orice fel,cu condiţia ca ele să nu implice acte neconsimţite, violenţă, constrângere, coerciţie sau înşelăciune.” Un alt drept este acela de “a nu suferi persecuţii, condamnări, discriminare sau intervenţia societală în comportamentul sexual privat” şi “libertatea oricărei concepţii, fantezii sau dorinţe sexuale.” Organizaţia spune, de asemenea, că nimeni nu trebuie să fie “dezavantajat din cauza vârstei.”

Legile infracţiunii sexuale care protejau copii au fost contestate în mai multe state, printre care California, Georgia şi Iowa. Infractorii sexuali pretend că legea care îi împiedică de la a trăi lângă şcoli sau parcuri sunt nedrepte pentru că îi pedepsesc pe viaţă.

sâmbătă, 3 august 2013

Pedofilia, orientare sexuală "normală" în SUA. Şi de acolo în toată lumea.

Am afirmat, la fel ca mulţi alţi observatori şi analişti ai desfăşurării evenimentelor pe frontul Noii Ordini Mondiale (în particular, tematice LGBT), că imediat în urma homosexualităţii vine pedofilia. Şi după asta, orice altă manifestare "satanică" terminând, evident, cu crima sadico-sexuală, care, în logica actuală, va trebui să fie admisă egală între celelalte orientări sexuale de care adultul nu se poate vindeca  (drept care şi el este egal (chiar mai egal şi mai îndreptăţit după atâţia ani de teroare) cu heterosexualii). 
Că mâine părintele care se va opune ca copilul (sau copiii) său să fie obiectul plăcerii unui adult va risca chiar închisoarea. Că va veni momentul în care să ne ascundem copiii şi bunicile prin văgăunile munţilor ca să îi scăpăm de pedofili, gerontofili, sadici. Un articol din Northern Colorado Gazette , reluat şi în http://patdollard.com/2013/07/it-begins-pedophiles-call-for-same-rights-as-homosexuals/ sună astfel:

Începe: pedofilii cer aceleaşi drepturi ca şi homosexualii.

Şi, după cum veţi putea vedea din articol, în mare parte le-au şi primit.

sâmbătă, 27 iulie 2013

Democratizarea ca sistem de distrugere în masă

Reîncărcată cu conţinut actualizat şi remodelată după ultimele cercetări ale laboratoarelor pentru structurarea omului nou şi trasarea noii lumii, despărţindu-se tot mai net de cea veche, noua democraţie se profilează la fel de devastatoare şi pustiitoare ca şi comunismul (ceea ce şi este sub o formă de liberalism comunist).
De la marxismul cultural care urmăreşte anihilarea sufletului şi a personalităţii, la restrângerea libertăţilor ca răspuns la (presupuse) ameninţări teroriste (terorismul s-a încheiat odată cu dezmembrarea reţelelor italiene şi germane de extremă stânga şi a formulelor teroriste irlandeze şi basce, care au stat însă la baza reinventării lui în formula actuală, a terorismului fără terorişti), sau la terapia de şoc, popoarele democraţiei trec prin pustiul de cenuşă al dezumanizării, robotizării, sclavagismului liber consimţit (prin amputarea sufletului şi a voinţei), extincţie şi înlocuire tot mai accelerate.
Nu altfel stăm atunci când este vorba despre "exportul de democraţie". Foloasele "democratizării" în, de exemplu, ca să luăm numai ultimele ţinte, bazinul Mediteranei indică date pe care niciunul dintre mai vechii sau mai noii dictatori ai regiunii nu ar fi cutezat să viseze: ţări şi popoare aruncate în haos pentru zeci de ani, zeci de milioane de oameni ucişi, alte zeci de milioane refugiaţi, , alte zeci de milioane de vieţi care trăiesc sub semnul terorii, lipsurilor grave, molimelor şi bolilor de toate soiurile, subnutriţiei, lipsei de asistenţă medicală şi socială, lipsei de educaţie (fenomen caracteristic acestei noi democraţii, spre deosebire de cea veche, ANALFABETIZAREA, pentru că trebuie să nu mai ştim).
Nu ştiu cât este "partea diavolului" în toate acestea, dar sunt sigur că este extreme de satisfăcut de felul noi în care noi oamenii ne dăm silinţa să îi împlinim obiectivul.

 

miercuri, 24 iulie 2013

"Minunea" de la Rupea

Pe pământul bietei noastre ţări se mai întâmplă şi lucruri care par aproape nişte minuni; de aceea am şi pus cuvântul între ghilimele. La Rupea, în numai trei ani - aţi mai auzit aşa ceva? - s-a restaurat cetatea, care părea condamnată unei ruinări constante şi implacabile, după cum am constatat personal în cele câteva drumuri făcute acolo în ultimii 20 de ani.
Am fost ieri din nou şi nu am avut altă variantă decât să fiu uimit, aproape şocat de ceea ce vedeam: Incredibil! Extraordinar! Scoasă din vegetaţia invadatoare şi demolatoare, refăcută acolo unde ruinele permiteau acest lucru, întărită, curăţată, excelent prezentată pe fiecare porţiune sau componentă, cu o şosea care a înlocuit vechiul drum de pământ şi iarbă pînă în faţa porţilor (inclusiv stâlpi cu lumini stradale) cu două parcări extreme de generoase, ceea ce s-a făcut acolo în numai 3 ani (aţi mai auzit aşa ceva? - vă întreb iarăşi pentru că numai la faţa locului vă puteţi da seama de amploarea şi dificultatea lucrărilor) e de nivelul cel mai de sus al oricărui obiectiv de acest gen din lume. Nu mai vorbesc de diversele încăperi ale turnurilor, ale zidurilor sau ale locuinţelor refăcute care de-abia aşteaptă să primească obiecte  de muzeu sau destinaţii comerciale.
În concluzie, cetatea Rupei îmi pare a fi cea mai spectaculoasă şi mai bine amenajată cetate de pe teritoriul românesc. Nu mă ocup cu turismul - nici cu promovarea lui - dar dacă aveţi drum pe aproape - şi chiar dacă nu - merită să o vedeţi. Puteţi începe cu acest film de pe youtube. Atenţie, (am văzut comentariile unor privitori ai filmului) pe jos nu este asphalt, ci un nisip-pietriş, probabil bazaltic.
http://www.youtube.com/watch?v=72Z_mzlYrrU
 

duminică, 21 iulie 2013

Libertate vs. mărgele de sticlă şi democraţie

Cândva, nu demult, libertatea era privită ca valoarea supremă a omului(la revoluţia din 89, de exemplu, în stradă nimeni nu a strigat: Democraţie!, ci Libertate!). În lumea de astăzi, în afara discursului teologic (pe care câţi îl mai iau în seamă?) nimeni nu mai vorbeşte despre libertate. Băieţii deştepţi şi (ca să nu fim sexişti) fetiţele deştepte ale noii ordini mondiale, care au nevoie de roboţi tâmpiţi, ascultători şi mult consumatori au găsit două căi pentru "cucerirea" (prostirea) noastră:
  • mărgelele din sticlă colorată ale bunăstării materiale, obţinute de ei (datorită ştiinţei şi tehnicii) cu costuri minime, obiecte sau beneficii iluzorii şi trecătoate în schimbul cărora am cedat cele mai de preţ valori ale noastre, cele ale sufletului, într-un soi de aducătoare de moarte colonizare interioară;

  • democraţia, etalon absolut, criteriu infailibil, judecată ultimă. super-doctrină politică, supra-ideologie, acoperiş a tot ceea ce e bun politic; la fel ca în communism, ceea ce este declarat democratic este bun, iar ceea ce este declarat nedemocratic este rău. Democraţia este pe cale de a deveni, asemeni acestuia, sistem de teroare şi terorism de stat  pentru supunerea atât a persoanei cât şi a popoarelor într-un proces a cărui ţintă finală (şi bine ascunsă sub mii de aparenţe) este distrugerea omului.

vineri, 19 iulie 2013

Libertate la grădina zoologică

Rare, probabil, animalele care să accepte atât de bucuroase să stea în cuşcă, cum o face omul: dă-i o bere, câţiva mici, un televizor (varianta minimală)  maşini, vile, ţoale, gadget-uri, călătorii exotice, iahturi, insule, mulţi parteneri  de sex şi altele asemenea (varianta maximală) şi renunţă bucuros la libertate, ba chiar o înjură, dacă cutează cumva să se aşeze între el şi bananele de mai sus. Renunţând la libertate însemană că renunţă la el ca fiinţă creată de Dumnezeu, cu trup, dar mai ales cu suflet. Păstrează trupul şi aruncă sufletul, apoi se aşează cuminte în spatele gratiilor la montarea cărora participă cu bucurie, pentru a-şi consuma micile, şi de moarte aducătoare, plăceri.

miercuri, 17 iulie 2013

Bordelul mondial

Lumea noastră (cel puţin cea zisă civilizată) seamănă tot mai mult cu un soi de sălaş de prostituţie şi de tâlhărie, în care au trecere deformarea până dincolo de grotesc a sexualităţii şi capacitatea de a-i minţi, prosti, fura şi tâlhări pe ceilalţi. Prostituate şi tâlhari de ambele sexe şi-au dat mâinile peste capetele  colectivităţilor, societăţilor, popoarelor şi naţiunilor pentru a pune mâna pe putere şi a reconstrui lumea în varianta lui Scaraoţchi. E normal să îţi vinzi trupul, să umbli gol, să fii homosexual, să ai preferinţe cât mai excentrice prezentate, eventual, cât mai public. Ca mâine va fi un delict de discriminare să refuzi oferta unui pedofil pentru copilul tău, să priveşti strâmb un act de zoofilie, sau să-ţi ascunzi bunica de asaltul drăguţilor de gerontofili.
La fel, legile şi autorităţile sunt tot mai permisive pentru hoţi şi tâlhari, mai ales pentru cei "instituţionalizaţi", în aceeaşi măsură în care ajung să condamne normalul din viaţa intima şi din cea publică. De la Washington până la Moscova, din Toronto până în Canberra, tâlhari deghizaţi în miei care reprezintă popoarele s-au aşezat pe acestea ca roiuri uriaşe formate din cei mai scârboşi şi mai însetaţi paraziţi.
În această lume, bătălia cea grea este deja aceea de reuşi, mai întâi interior, în fiinţa ta, apoi şi în afară, în societate, să fii normal, corect, cinstit, îndreptat către cei din jurul tău şi nu numai către tine.

marți, 16 iulie 2013

Un nou partid (IV): Modelul


Am alergat cale de trei episoade pentru a vorbi despre nişte lucruri pe care, de altfel, le ştim cu toţii şi le-au scris alţii cu mult mai multe informaţii, cu mult mai mult talent şi cu mult mai multă inteligenţă. Şi atunci de ce am mai făcut-o? Pentru a găsi un răspuns la nişte întrebări pe care mulţi şi le pun: Ce e de făcut? Ce mai poate fi făcut? Cum? După care model? Cu cine?
Scurta radiografie a situaţiei din România este, cu alte cuvinte, din motive adesea opuse, în minţile, pe buzele, în textele multor români. Am reamintit-o pentru a crea punctul de pornire; pentru a prezenta, cum se spune, datele problemei.
Situaţia de la noi este, în general, prezentată în comparaţie cu cea din  Occident. Şi, fără a fi încercat să fi fost polemici cu apologeţii lui, cu cei care admiră sau respectă, valorile şi realităţile Occidentalismului, am simţit nevoia să mergem şi să vedem ce se ascunde în spatele lor pentru a putea socoti dacă politica de acolo poate sau nu să fie luată ca model.
V-am propus deci o privire în ograda Occidentului, după care tânjim, pentru a arăta că soluţia nu este acolo.  Soluţia nu o vom găsi nici în aşa-zisele ştiinţe politice sau economice – singura lor calitate reală ar fi doar aceea de istorie a politicii sau economiei – nici în profesionalismul politic apusean, nici în activismul civic născut pe aceleaşi meleaguri. Rămân valabile, e adevărat, o mulţime de detalii despre cum se poate totuşi comporta respectuos administraţia cu contribuabilul, despre eficienţa investiţională, despre muncă. Dar şi despre cum să furi cu ştaif, sau despre cum să-ţi asiguri liniştea în suprastructură legându-l pe cetăţean la ochi cu un confort ieftin. Lucruri care se pot schimba, care, de fapt, sunt în schimbare de ceva vreme, şi chiar acum suferă deteriorări masive. Lumea de mâine dimineaţă nu va mai fi la fel de plăcută ca lumea de azi. Ba, s-ar putea să fie chiar greţoasă.
Nu, soluţia nu este în altă parte, ea este aici; a fost aici mereu, la îndemâna noastră numai că nu văzut-o, nu am agreat-o, am refuzat-o, am alungat-o. Şi continuăm, cu încă şi mai mult avânt să facem acelaşi lucru.
Omul zeroului absolut
Dincolo de politică şi de toate celelalte: cultură, economie, mass-media, educaţie etc., a fost şi este mereu vorba despre o singură unitate, despre singura unitate care le defineşte pe toate şi datorită căreia acestea există: omul. Despre orice am discuta, orice limbaje codificate de „cerinţele ştiinţifice ale domeniului” am folosi, oricât de aridă şi tehnică ar părea discuţia, am vorbit şi vorbim, oricând şi întotdeauna, despre om. Despre - cum îi place să creadă de la Renaştere încoace - măria sa omul. De aceea, orice explicaţie am căuta, orice soluţie am propune nu putem să uităm nici măcar o clipă de el; nu putem înţelege şi nu putem propune nimic fără a-l chema la bara martorilor sau a acuzării. Ideologiile, doctrinele, constructele imaginate şi articulate în laboratoare nu înseamnă nimic fără el.
Vorbind de diverse epoci şi civilizaţii, Istoria încearcă să ne demonstreze, în text cât şi în subtext, că omul s-a schimbat mereu; că şi-a schimbat credinţele, concepţiile, obiceiurile, cunoştinţele despre lume. La fel de adevărat este însă şi că omul a rămas, consecvent cu el însuşi.
Dar dacă ne întoarcem tot la istorie şi apoi privim la omul de astăzi descoperim că  de data aceasta e vorba despre o schimbare cu totul aparte: pentru prima oară în istorie, omul s-a decretat  buricul pământului şi chiar al universului, centrul în jurul căruia gravitează tot ceea ce este cunoscut şi necunoscut. Şi acest simţământ, această asumare trufaşă şi neghioabă nu mai este, ca în alte epoci, substanţa filosoficărelilor personale ale unor filosofi, artişti sau avuţi prostiţi de îmbuibare, ci este a tuturor; astăzi ea este chiar a maselor. A omului-masă al lui y Gasset. Omul l-a interzis pe Dumnezeu în viaţa lui, l-a trimis sub pază la muzeu ca pe un exponat ciudat, dar periculos, l-a dat afară din prezent, a proiectat viitorul fără El.
Însă, în măsura în care nu există un Creator, care nu numai să-l aşeze pe om în lume, dar să-l şi îngrijească şi să-l aştepte, în măsura în care nu există adică Dumnezeu, Împărăţia lui şi iadul şi viaţa veşnică, viaţa unui om, privită de la nivelul timpului Universului, ba chiar existenţa Universului în comparaţie cu eternitatea - o eternitate a inexistenţei - este  nimic, zero. Dar zero, zero; zero absolut fără ceva la stânga ori la dreapta lui. Viaţa noastră pur şi simplu nu există, noi acum, pur şi simplu nu existăm. Aşa cum, mâine, nici universul nu va mai exista.
Un sclav bun, un stăpân prost
Refuzându-şi dimensiunea spirituală, sau mai bine zis subsumându-şi transcendenţa şi spiritualitatea, omul s-a întors către această lume, către această viaţă. Şi cu cât s-a afundat în ele, cu atât disperarea zeroului absolut l-a făcut să se afunde în devoţiunea faţă de trup.
Omul occidental şi-a castrat sensibilitatea şi şi-a hipertrofiat trupul. Este pentru prima dată în istoria existenţei sale când nu mai recunoaşte decât un singur stăpân – trupul. Nu banul, nu puterea, nu confortul, ci toate acestea adunate într-un aici şi acum care este trupul omului. Conştiinţă lui s-a lăsat cumpărată şi s-a dus la culcare.
Porcul lui Orwell din Ferma Animalelor – deşi în realitate animalul respectiv este o fiinţă mai sensibilă, dreaptă, loială, grijulie, curată şi onestă decât omul – Porcul care a luat puterea, care conduce ferma (lumea) este trupul nostru şi raţiunea lui primară. Este acelaşi lucru cu Somnul raţiunii naşte monştrii. Doar că nu e vorba de raţiunea trupului, cum nici la Goya nu era – ci de raţiunea spirituală, cea care împreună cu sufletul alcătuiesc partea dumnezeiască din om.
Acest  model s-a răspândit ca un cancer pe toate latitudinile şi longitudinile şi ameninţă să se generalizeze în scurt timp. Numai că trupul este un sclav bun, dar un prost stăpân: capricios, pofticios, lacom, egoist, crud, narcisist, răzbunător, viclean, mincinos, fără limite în toate acestea şi în multe altele.
Activism sau iubire?
Iată coordonatele în care trebuie să discutăm despre politică - activitatea prin care se ia puterea pentru a se conduce destinele unei comunităţi mai mici sau mai mari.
Hristos ne-a vorbit despre iubire, iubirea creştină, care înseamnă a-l vedea în celălalt pe Dumnezeu, iar relaţia cu el ca pe începutul unei veşnice relaţii cu Dumnezeu Însuşi; este descoperirea „persoanei” în om, a ceea ce este de la Dumnezeu, a unicităţii în ceea ce pare comun. Evident că pe perioada vieţii lor, ca lucrători şi ca cetăţeni, creştinii trebuie să facă ceea ce le este posibil pentru o lume mai bună. Dar ea este altceva decât o simplă grijă umanitară, decât grijile politice, economice şi sociale. Persoana este obiectul ei şi nu entităţi anonime precum rasa, clasa socială, grupul minoritar etc.
Iubirea creştină este opusul „activismului social” care s-a născut în Occident şi care a ajuns să o înlocuiască. Iată ce spune Alexander Schmemann despre diferenţele dintre cele două în cartea sa „Postul cel Mare”:
Pentru un „activist social” obiectul iubirii nu este „persoana” ci „individul”, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte „umanităţi”... „Activistul social” nu are nici un interes pentru persoană şi o sacrifică cu uşurinţă pentru „interesul comun”. Creştinismul pare să fie, şi în anumite privinţe, de fapt, este, mai degrabă sceptic despre acea umanitate abstractă care săvârşeşte un păcat de moarte de fiecare dată când renunţă la grija şi la dragostea sa pentru persoană. Activistul social este întotdeauna „futuristic” în abordările sale; el întotdeauna acţionează în numele dreptăţii, al ordinii, al fericirii şi pentru realizarea lor. Creştinismul se preocupă mai puţin de această problematică a viitorului şi pune tot accentul pe acum – singurul timp hotărâtor pentru iubire. Cele două atitudini nu se exclud reciproc, dar nici nu trebuie confundate. 
Activismul oboseşte, normele plictisesc şi se vestejesc înlocuite de altele, poate contrare celor dintâi. Se face extrem de mult activism în Occident şi din Occident către celelalte zone ale lumii, şi pe unele direcţii rezultatele sunt evidente şi de lăudat. Dar în sine, aceste rezultate, nu schimbă esenţa şi direcţia activismului născut tocmai pentru a fi un substitut al iubirii creştine într-un război generalizat dus împotriva creştinismului şi a lui Dumnezeu. Alimentat cu bani, susţinut de lobby şi campanii de presă, el rămâne, dincolo de rezultatele sale – care puteau să fie obţinute mai bine şi mai bune  prin apelul la credinţă – parte din strategia transformării persoanei în individ şi a comunităţii în sumă de indivizi. Activismul care nu este în numele şi cu Dumnezeu este adesea împotriva acestuia; chiar dacă pare absurd pentru o activitate umanitară, acesta este adevărul ascuns sub multe văluri mistificatoare. Mai mult decât atât, pentru mulţi activismul a devenit o profesie, o meserie; se învaţă şi se trăieşte din el. Iar la o adică se schimbă pe ceva mai profitabil, chiar dacă opus. 
Politicieni creştini, nu politicieni profesionişti 
S-a evocat şi se evocă des la noi necesitatea unor politicieni profesionişti; se pun jalnicele rezultate ale acestor douăzeci de ani pe seama neprofesionalismului politicienilor români în comparaţie cu cei din Vest, a puţinelor cunoştinţe de politologie, a dezinteresului pentru doctrine etc. Realitatea este însă că politicienii români sunt la fel de profesionişti cu ceilalţi, doar puţin mai grosolani, mai grăbiţi, mai neatenţi şi mai neşlefuiţi decât colegii lor de aiurea. Şi mai fără „pedigriu”.
De aceea e nevoie nu de politicieni profesionişti, asemeni profesioniştilor din celelalte domenii, pentru că politica nu este o meserie, ci  de o politică care să plece de la lucrul simplu că există şi celălalt – ceilalţi – şi că trebuie să lucrăm şi să trăim pentru ei.
Grija faţă de celălalt, (grijă izvorâtă nu din activism) interesul constant pentru el ar trebui stea la baza sentimentului politic, cel care determină acţiunea politică individuală a fiecăruia dintre noi, indiferent dacă suntem sau nu într-o structură politică organizată. De existenţa acestui sentiment politic depinde activitatea politică îndreptată către folosul fiecăruia dar şi al comunităţii ca ansamblu de persoane şi nu de indivizi.
Este nevoie de politică pe fundament creştin pentru ca politica să fie făcută pentru ceilalţi şi nu pentru sine – oricum ar suna acest sine, de la propria persoană, la familia, clanul, haita de prădători, banda de tâlhari, mafia din care politicianul face parte.
Este nevoie de o politică creştină pentru ca această îndreptare către ceilalţi, acest întru ceilalţi să fie real şi durabil. Numai acest fel de aşezare în ecuaţia existenţei, în relaţia cu aproapele, dă tărie, claritate, omenie şi eficienţă actului politic. Numai astfel politicianul poate fi consecvent cu vorbele sale nu o oră sau o zi, ci o viaţă întreagă.
Aceasta este baza pe care trebuie să se construiască. Iar construcţia să nu însemne numai asigurarea hranei, locuinţei, locului de muncă, hainelor etc., (necesare şi ele) cât educarea în spiritul acestui unic principiu de bază, creşterea unui om armonios, echilibrat între ceea ce îi este necesar trupului ca să trăiască aici, dar, pentru că „totul ne este permis, dar nu totul ne este şi de folos” şi ceea ce ne este de folos pentru veşnicia lui.
O lămurire: Ce (nu) vra’ să zică politică creştină şi politician creştin!
Politică creştină nu înseamnă prezenţa Bisericii în politică; Biserica trebuie să rămână separată de stat, de politică şi de administraţie. Misiunea Bisericii este cea de construcţie şi de îndrumare a omului, misiune care se face în general în biserici, dar care ar trebui să se facă şi în mijlocul oamenilor pentru a avea mai mulţi politicieni şi administratori corecţi şi responsabili.
Tot astfel, nu este neapărat creştin cel care bate toată ziua cruci şi, la două vorbe, îl pomeneşte pe Dumnezeu. Nici cel care face „milostenie” la televizor. Nici cel care se înconjoară de icoane, îşi atârnă cruci, bate mânăstirile, merge la Athos. Nici cel care se înconjoară la tot pasul de soboare de preoţi. Nici cel care este prieten cu înalţi ierarhi. Nici cel care vorbeşte pios cu capul uşor aplecat într-o parte, sau cu ochii aţintiţi în sus. Nici cel care se revendică astfel. Nici cel care face paradă de cinstea , responsabilitatea şi competenţa sa. Nici cel care îi judecă pe toţi ceilalţi pentru a arăta cât de bun este el. Nici cel care anunţă însoţit de fanfară cât de preocupat este de grija poporului. Nici cel care se dă de ceasul morţii cât mai munceşte şi se sacrifică el pentru ceilalţi. Nici cel care zâmbeşte mieros şi linguşeşte masele. Nici cel care promite un viitor luminos. Nici cel care împarte fără să aibă de unde. Şi nici mulţi alţii ca ei. Pentru că, îngăduiţi-mi o ultimă referire la Dumnezeu, „nu tot cel ce îmi zice mie  Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor”.
Dincolo de toate acestea, care ţin de o variantă virtuală prefabricată a politicianului, rămân faptele sale reale, cele care îi atestă cinstea, responsabilitatea, dăruirea, bunăvoinţa, preocuparea…

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...