sâmbătă, 29 decembrie 2012

CRĂCIUNUL ŞI PAŞTELE, CELE MAI PROFITABILE MĂRCI COMERCIALE


Crăciunul: o superproducţie cu Moş Crăciun şi Sfântul Cristian       
         Un fruntaş al coaliţiei de guvernare, un star al politicii, al doilea şi, poate, în curând, chiar primul, om în stat şi-a felicitat admiratorii şi prietenii de pe Facebook cu prilejul Sfântului Cristian. După o oră a şters postarea, dar săracul sfânt rămăsese deja mutat în ziua de 25 decembrie 2012. Unii vor zice că nu e vina politicianului, că nu are el timp de aşa ceva, că e cineva care scrie pentru el. Poate. Aşa cum, sunt convins, că toate mirarea autorilor plagiatelor dezvăluite e chiar reală: ei nu ştiau că sclavii care au lucrat pentru ei, leneşi şi limitaţi, nu au ştiut să facă altceva decât să copieze de ici de acolo. Această posibilitate nu rezolvă însă nimic, aşa cum nu rezolvă nici în cazul plagiatelor.  Ba din contră, arată o faţă şi mai îndoielnică a personajelor cu pricina.
            Dar nu despre  minciună şi înşelătorie voiam să scriu. În schimb, acest exemplu al Sf. Cristian introdus de preşedintele PNL în calendarul bisericesc îmi este extrem de folositor pentru tema propusă: Ce serbăm noi de popularele sărbători ale Crăciunului şi Paştelui? Ce marchează ele şi ce au devenit în realitatea abundenţei tehnologice a vremurilor actuale? Iată, de exemplu, dl. Preşedinte al Senatului României habar nu are. Dar noi ceilalţi avem? Şi mai ales, ce este aceea o sărbătoare?

Când cerurile se deschid

        Sărbătorile vechi, sărbătorile mari ale existenţei umane pe care le are (sau le-a avut) fiecare popor sunt momente de excepţie în care legile obişnuite sunt suspendate şi omul are prilejul, într-un fel neînţeles, dar nu mai puţin adevărat, de a se întâlni cu divinitatea. În paranteza magică a sărbătorii, transcendentul se coboară şi se arată oarecum în lume, făcându-i pe muritori să-i simtă prezenţa, să bănuiască fâlfâitul inefabil de aripi al marelui duh nevăzut. Sau, dimpotrivă, lumii istorice i se dă prilejul  de a fi ridicată, printr-o translaţie spirituală, către împărăţia luminii extatice a transcendentului – ne spune Vasile Băncilă, poate cel mai autorizat desluşitor al sărbătorii. Raportarea la transcendent, la un plan de viaţă profund, tainic şi care depăşeşte tot ceea ce poate oferi universul simţurilor este faptul uman prin excelenţă, care îl deosebeşte pe om de restul vieţuitoarelor.

Răzbunarea negustorilor

            În Noul Testament ni se povesteşte că Hristos, căci despre El este de fapt vorba în ambele cazuri, a pus într-o zi mâna pe bici – este singurul moment de mânie manifestă a Mântuitorului - şi i-a izgonit din Templu pe negustorii care transformaseră Casa Domnului într-un bazar. Negustorilor, adică celor care umblă cel mai mult cu bani (şi să nu uităm că pentru mulţi – bănci, fonduri, IFN-uri etc. - chiar banii sunt marfa cea mai de preţ) nu le-a căzut bine acest lucru. Cum nu cred că le plăcea nici varianta de om pe care ne-a propus-o Iisus: corect, cinstit, grijuliu cu aproapele, cumpătat, refuzând să devină un sclav al poftelor trupeşti de tot felul, cu privirea aţintită nu spre cele ale Pământului ci către cele ale Cerului. Şi chiar dacă Evangheliile nu ne-o spun, sunt convins că au avut un rol în derularea acţiunii Sinedriului, ca şi în capricioasa relaţie a locuitorilor Ierusalimului cu Hristos.
            De atunci însă, prevăzători negustorii au lucrat zi şi noapte şi au construit o lume care să le aparţină şi din care Dumnezeu să fie nu numai exilat dar şi uitat. Le-au trebuit aproape două mii de ani, dar pot să fie mulţumiţi: au reuşit. Astăzi vorbim despre Crăciun şi despre Paşte ca despre două prilejuri minunate de a chefui zile întregi, de a avea scurte , dar intense vacanţe în care să ajungem la munte, la mare, în ţară sau la mai mică ori la mai mare depărtare de România: Chiar dacă neînregistrate, cele două sunt brandurile comerciale cele mai profitabile.

Moș Crăciun: un personaj cool

         Chiar dacă (încă) unii mai ştiu că pe 25 serbăm Naşterea Domnului Iisus Hristos, puţină lume se mai gândeşte la asta, sau ştie că acest moment unic înseamnă şi naşterea – sau renaşterea - noastră întru viaţa veşnică. Că nu suntem numai nişte bacterii transformate în mamifere, că nu suntem nişte stele căzătoare pe care le consumă întunericul veşnic, că poate mai este şi altceva în afară de ceea ce vedem, auzim, pipăim, mâncă, mirosim.
         Urările acestor zile sunt „Sărbători fericite!”, „La mulţi ani!”, „Crăciun fericit”. Aproape nimeni nu îţi mai doreşte ca „Naşterea Domnului să fie pentru tine …”.  Din apelul la introspecţie personală şi deschidere către cel în nevoie, de compasiune şi ajutor, ne-am ales cu Moş Crăciun, un personaj care pendulează între un bătrânel uneori puțin senil, alteori având de a face cu magia şi un personaj multivalent ca vârstă, sex, profesie, meserie, familie, gusturi lumeşti. Un produs 100 % comercial. Are familie; n-are dar şi-o face; e un om obişnuit sau totuşi nu; s-a multiplică în sute de milioane de exemplare, care bat străzile, magazinele, gările, vin la petreceri, întreţin atmosfera în baruri şi restaurante şi ocupă un spaţiu însemnat la televizor. E îmbrăcat cu costumul clasic, dar apare şi în haine obişnuite, are şi adaptări de costum de la unele sofisticate până la o simplă căciuliţă. Apare în tot costumul dar şi în variante reduse, până la nivelul lui Adam Crăciun în barurile pentru doamne şi al Evei Crăciun evoluând la bară.

„Spiritul Crăciunului” şi „e ceva magic”

sunt formulările care parcă ar aminti despre o dimensiune extra-lumească. Numai că, dacă vezi cine le foloseşte, în ce context şi ce altceva mai poate spune despre dimensiunea transcendentală a acestei sărbători, înţelegi repede că sunt două expresii goale de alt conţinut decât cel al unor momente de mare desfătare a simţurilor, puse în scenă de un magician ingenios. De exemplu, "Crăciunul e magic" era numele unei emisiuni, sau tema ei scrisă pe burtieră, în care nişte aşa numite "piţipoance" încercau să fie culte şi cool totodată.
      Sărbătoarea Nașterii Domnului se pierde cu repeziciune în spatele unui Crăciun cu o dimensiune lumească presărată cu ceva praf magic, care ne duc pentru o vreme într-o realitate fabricată. Darurile minunate ale magilor către Fiul nu mai sunt; au rămas doar darurile luate cu bani care se împrăştie între cei de azi.

Moş Crăciunul e nedrept şi fiţos

         Dar nu între toţi: sunt destui cei pentru care nici măcar masa acestor zile nu este mai puţin sărăcăcioasă. Compasiunea şi dărnicia noastră, fie materială, fie sufletească, ar trebui să se îndrepte în primul rând către cei săraci, către cei bolnavi, către copii, către oameni singuri. Dar ea se îndreaptă, proporţional cu veniturile, preponderent către sine şi către cei din imediata apropiere, aşa că unii îşi fac sau primesc daruri de milioane de dolari, iar alţii de câţiva lei. Mai sunt şi cei care nu primesc nimic, copii care ajung oameni mari fără ca Moş Crăciun să-i fi vizitat vreodată; pentru că nu sunt dintre cei cu fiţe. Iar în ceea ce priveşte apropierea sufletească, puţini mai au timp şi prea-plin sufletesc pentru a dărui şi altora.

Colindele, coloana sonoră a superproducţiei

         Colindele ar trebui să ne povestească cele ce se întâmplă, ar trebui să ne sensibilizeze şi să ne aducă adevărul sub formă de poveste, să ne ajute să trăim în timp real naşterea lui Iisus, care nu este comemorată, cum îndeobşte se crede, ci se petrece în mod real în fiecare an pentru noi, pentru ca noi să devenim părtaşi la ea prin propria renaştere.
         Colindele, în schimb, au devenit un simplu suport sonor pentru o atmosferă comercială prietenoasă sau unul dintre momentele incluse în spectacolul Crăciunului. La oraşe colindătorii sunt pe cale de dispariţie, iar copii care mai bat la porţi sau sună la uşi nu prea reuşesc să termine nici singurul colind, pe care, de obicei, îl au în repertoriu. În ceea ce priveşte cunoaşterea textului, nici cei care le ascultă nu stau, în general mai bine. Sau chiar dacă îl cunosc, îl ştiu ca pe o simplă poezie.

Prizonieri ai întunericului nefiinţei

        Naşterea şi Învierea Domnului dispar sub plasticul strident colorat al comerţului şi odată cu aceste pierderi, rămânem singuri, pieritori, prizonieri ai întunericului din care am venit şi în care ne întoarcem. Definitiv. Rămânem prinşi pe acest Pământ care este tot mai obosit şi mai sărac în resurse, înconjuraţi de un Univers copleşitor şi pustiu din care tot sperăm să apară – de parcă ei ar însemna altceva decât tot nişte fiinţe pieritoare – extratereştrii.
         Crăciunul – tot mai mult o sărbătoare orgiastică – este şi o măsură a revenirii păgânismului în lumea de azi. Depărtându-se de Dumnezeu, omul nu face decât să se reducă la un nivel, care este altul decât cel al animalelor, şi anume un nivel căzut, alterat, mult mai jos decât al acestora. Sărbătoarea zilelor noastre, în afara mediului religios, în afara Bisericii adică, rămâne doar un exerciţiu comercial, pentru cei care o manipulează şi hedonist, pentru cei care nu mai au întrebări, nu mai au nelinişti, nu caută răspunsuri, ci au pofte şi chefuri pe care trebuie de urgenţă să şi le împlinească.

marți, 25 decembrie 2012

NAȘTEREA DOMNULUI CU BUCURIE

cu spor în cele ce întreprindeți, cu ajutor pentru cele viitoare, cu sănătate și cu pace în suflet.
Și celor care citiți și celor care scrieți, și tuturor celorlalți care nu ne știm, dar de care, ca de noi toți, are Dumnezeu grijă. Chiar dacă unii nu știm.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Ne rugăm pentru televizor. Dar pentru neam?

      Este un singur Dumnezeu şi multe feluri de a crede în el nu sânt. Dar felul în care trebuie să i te închini se schimbă după durerile şi grijile ce le aduce fiecare zi. Cerem în zilele obişnuite sănătate, putere de muncă şi voie bună, cerem binecuvântarea cerească pentru noi şi toţi ai noştri de sângele şi din apropierea noastră. Dar în zilele cum sunt cele de astăzi, neobişnuite, trebuie să cerem dacă nu neobişnuite lucruri, măcar cu o stăruinţă neobişnuită, cele urmează:
       Dă, Doamne, mintea Ta cerească acelora care au să ducă ţara românească în zilele greutăţilor celor mai mari! Dă, Doamne, bună înţelegere între toţi cei buni şi destoinici, iar gurile vorbitoare de rău opreşte-le de a rosti şi zădărniceşte faptele cele rele pe care cei răi le gătesc! Dă, Doamne, prieteni credincioşi ţării şi neamului, iar pe duşmani orbeşte-i şi ia-le înţelegerea!
     Dă României, dă poporului român întreg tot dreptul lui, căci mai mult nu-ţi cere! Ajută-ne, Doamne, în ceasul cel greu, căci, din părinţi în fii, mult am răbdat pentru Tine! Amin !

                                                                       NICOLAE IORGA
      
       Mulţi dintre noi, poate cei mai mulţi, în mod sigur prea mulţi, suntem conduşi de egoism, lăcomie, avariţie, dispreţ, ură, indiferenţă, lipsă de responsabilitate, cruzime, minciună, dorinţă de mărire, nerăbdare, sete de putere, vedetism şi adulare încât nu cred că, în afara voii lui Dumnezeu şi a intervenţiei sale minunate, noi, românii, vom supravieţui ca neam după ce am reuşit - sub diverse alte denumiri - să străbatem mileniile. Uitarea lui Dumnezeu şi îmbrăţişarea diavolului fac ca pentru foarte mulţi - prea mulţi - viitorul să fie precum al celuilalt tâlhar, cel care, pe cruce fiind - ca noi acum – l-a refuzat pe Dumnezeu şi a ratat Viaţa. Despre el vorbim ca despre tâlharul cel mort, atunci când îl amintim, dacă îl amintim, pe când celălalt este răsfăţat şi aici şi în Împărăţia lui Dumnezeu.
       Instituţiile statului, de la cel mai înalt până la cel mai de jos nivel, prin oamenii care le însufleţesc, sunt atât de corupte, de putrede, de bolnave, de dăunătoare, de criminale, încât nu cred că există posibilitatea schimbării lor. Dintre cei care, din afară, ar putea veni să-i înlocuiască pe cei dinăuntru - într-un efort de imaginaţie, în care, ca pe nişte vase, le-am goli de conţinut şi am turna altul în loc - cei mai mulţi, foarte mulţi, în mod sigur prea mulţi sunt asemenea celor dinăuntru şi poate mai răi. Iar dacă unele dau semne de însănătoşire – cum e justiţia în ultimul timp – asupra lor se reped trolii întunericului pentru a le readuce la supunere. De aceea, disoluţia morală a neamului, lipsa de unitate, indiferenţa faţă de soarta lui, dispreţuirea lui şi dezicerea de el, chiar atacarea lui din interior, vor fi tot mai mari, ajungând până la acel punct - de care nu suntem departe - de la care întoarcerea va fi, poate, imposibilă; ca într-un cancer al trupului aflat într-un stadiu, brusc, foarte accelerat.
       Iar dacă sunt alţii dinafară care ne vor răul - şi sunt sigur de asta -, şi dacă sunt unii care vor să schimbe în rău lumea - şi sunt sigur de asta -, şi dacă sunt unii care vor să stăpânească lumea - şi sunt sigur de asta - aceştia pot să doarmă liniştiţi pentru că noi lucrăm pentru ei. Despărţirea de Dumnezeu, indiferenţa faţă de Dumnezeu, ura faţă de Dumnezeu şi lupta cu Dumnezeu au ajuns atât de departe încât diavolul (cel care urmăreşte distrugerea omului şi a lumii), stăpânul din umbră sau asumat al celor pomeniţi mai sus poate să stea şi el liniştit: noi facem chiar mai mult decât şi-ar imagina şi ar putea face el.
       Dar oricât de fără ieșire ar părea situația nu trebuie să abdicăm de la a crede și a spera; de la a gândi binele, de la a face binele, de la a compătimi, de la ajuta, de la a asculta, a da un sfat şi, dacă e cu putinţă, o mână de ajutor, de la ne îndrepta, şi nu îndreptăţi, permanent, de la a spera şi a crede, de la a lupta pentru Bine, împotriva răului. Tabloul sumbru de mai sus trebuie să îl cunoaştem pentru a şti unde ne aflăm, dar el nu are voie nici să ne sperie, nici să ne înfricoşeze, nici măcar să ne clatine. Nu-i vorbă, am avut, avem şi vom avea fiecare micile noastre clipe de tristeţe, de confuzie, de deznădejde chiar, vom avea fiecare ispitele lui, dar ele trebuie să rămână mici, trebuie să treacă repede, trebuie să aibă la orizont cerul albastru al credinţei în victoria Binelui, în triumfului lui Dumnezeu.
       Ca să reușim trebuie să nu ne mai dispreţuim, să nu ne mai urâm, să nu ne mai nedreptăţim, să nu ne mai lovim, să nu ne mai omorâm între noi. Să avem ochii sufletului şi ai minţii larg deschişi şi luminaţi pentru a înţelege, voinţa puternică pentru a rezista şi inima blândă pentru a ajuta şi iubi. Dar trebuie și să ne rugăm pentru neam. Căci cine mai face astăzi acest lucru în afara preoţilor şi a călugărilor, cine îi mai cere lui Dumnezeu, în gând sau cu glas tare, ca la liturghie, ajutorul pentru toţi românii. În momentele grele, care ne privesc pe toţi, să uităm televizoarele, mașinile, telefoanele și toate celelalte după care alergăm, și să ne rugăm, aşa cum ne-a reamintit Iorga, pentru neamul românesc. Să ne rugăm să găsească ieşirea la lumină. Să ne rugăm aşa cum făcea Nicolae Iorga, așa cum făceau moşii şi strămoşii noştri, de la care învățase și el.

vineri, 30 noiembrie 2012

Parlamentul penal - Uniţi împotriva României

        Din 1990 şi până astăzi, Parlamentul României s-a schimbat permanent – evident vorbesc de parlamentari (nu mă interesează clădirile, dotările, funcţionarii) şi mai precis de calitatea acestora. Era departe de a fi ideal şi la început, dar, în timp, după ceva academicieni, profesori universitari, oameni de cultură, specialişti din finanţe şi economie, din industria şi agricultură,au urmat tot mai mult activiştii neica nimeni, specialiştii pe puncte, semidocţii şi sfertodocţii, iar de un timp, oamenii de afaceri tip mafiotul incult şi cei din administraţia locală nevoiţi să-şi caute „un adăpost de vreme rea fiindcă vine DNA”.
        Concomitent s-a trecut şi de la ademenirea parlamentarilor de către personale penale pentru a-şi aranja afacerile necurate în dauna statului, la ademenirea alegătorilor de către penali, pentru a şi le continua din parlament şi din guvern sub pălăria sănătoasă şi răcoroasă a imunităţii  parlamentare. Este o transformare care se regăseşte în aproape întreg „spectrul politic”, sau, dacă vreţi, în aproape toată „clasa politică”, dar neasumată până acum de nimeni.
         Veţi fi înclinaţi să ziceţi: ce ticăloşi, ce nemernici, ce bandiţi! Dar nu aţi avea dreptate. Pentru că oricum ar părea, nu uitaţi, există şi în ei un suflet, o conştiinţă, ceva din lumina pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare din noi. Şi ca dovadă iată:                         
         Oarecum mai cinstiţi decât ceilalţi, dar neputând totuşi să ne spună adevărul în mod direct, „ca să nu află mama şi tata lor şi să nu-i mai lasă la calculatoarele de la parlamentu”, candidaţii USL ne zâmbesc galeş, ne întind mâna, ne propun şi ne ademenesc de pe nişte afişe mai mari sau mai mici cu formule (intenţionat perimate şi autoironizatoare, ca să ne atragă atenţia asupra adevărului ascuns):
        
         Uniţi, împotriva corupţiei!
         Uniţi, împotriva nedreptăţii! -
         Uniţi împotriva trădătorilor!
         Uniţi împotriva sărăciei!
         Uniţi, pentru România!
         Marea reUnire Naţională!
        
         Dat fiind faptul că, în acelaşi timp, marea lor majoritate este formată din:
        
          catindaţi cu dosare de corupţie, delapidare, constituire de grup infracţional organizat, evaziune fiscală, abuz în serviciu etc.
         catindaţi foşti demnitari care au construit cu sârg acest sistem nedrept
         catindaţi traseişti pe la mai toate partidele,
         catindaţi bogaţi, personaje cu zeci şi sute de milioane de euro făcute peste noapte,
         catindaţi devalizatori şi vânzători ai bietei noastre ţări,

şi pentru că noi ştim asta şi că ei ştiu că noi ştim asta, este evident că în realitate aceste afişe nu sunt altceva decât un strigăt disperat al conştiinţei acestor oameni, conştiinţă care vrea ca noi să aflăm că de fapt se pregăteşte o Mare reUnire Naţională a celor de mai sus într-un parlament în care vor fi nevoiţi să lupte:
       
         Uniţi, pentru corupţie!
         Uniţi, împotriva justiţiei!
         Uniţi, pentru trădare! – de orice fel
         Uniţi, ca să vă sărăcim şi mai mult.
         Uniţi Împotriva României!
        
         Aşa că, doamnelor şi domnilor, în numele tuturor catindaţilor penali de la aceste alegeri mă ridic şi vă întreb: Înţelegeţi dumneavoastră cu adevărat drama, dar ce zic drama, TRAGEDIA pe care aceşti oameni o trăiesc?
Şi dacă da, ce aveţi de gând să faceţi?
Sau: Mai puteți face ceva?

miercuri, 28 noiembrie 2012

Imbecilitatea europeanului de tip nou

Sau: Planeta maimuţelor

Nişte bipezi
care de-abia s-au ridicat în picioare ca să privească orizontul cu palma la fruntea îngustă,
care, descoperind lumea înconjurătoare, cred că aceasta a apărut odată cu ei şi chiar datorită lor,
care, descoperind băţul motorizat şi-au zis că acesta este esenţa civilizaţiei şi expresia ultimă a culturii,
care cred că a accepta că lumea a existat şi înainte de ei şi chiar a atins unele culmi la care astăzi nu se mai poate visa este echivalent cu a se nega pe ei înşişi,
care văzând soarele, luna, stelele atât de mici în comparaţie cu pământul şi cu umbra lor îşi imaginează că aici şi acum este centrul şi sursa universului, iar ei sunt dumnezeul civilizator al acestuia, aşa că nu mai este loc pentru un Dumnezeu care, ce tupeu! ce prostie! ce obscurantism! ar fi făcut însuşi Universul şi de care mai trebuie să şi ascultăm,
pentru care religia este opiul popoarelor,
pentru care sfinţii sunt un soi de nazişti care trebuie interzişi pentru că îi sperie pe cei mici adânciţi în jocuri pe calculator, droguri, alcool, reviste porno,
pentru care neutralitatea religioasă înseamnă dictatura ateismului, libertinajului şi a consumului ca motiv al existenţei,
pentru care adevărul e subversiv, intolerant și incorect,
pentru care istoria e un muzeu cu ciudăţenii nefolositoare,
pentru care ierarhia valorilor înseamnă inegalitate nedreaptă,
pentru care cultura este folositoare doar ca colecţii exprimate prin zerouri de dolari sau euro,
care nu au citit decât ceea ce au scris ei, mai ales rezumatele şi în special lozincile,
pentru care familia clasică, venind din trecut e un pericol la adresa drepturilor și libertăților şi trebuie înlocuită cu familia homosexuală,
pentru care dragostea este doar sex, eventual pe bani, pe bunuri, pe favoruri, în general, pe ceva câştig,
pentru care avortul este corect politic, căci foetusul nu e o fiinţă, aşa cum, de exemplu, un animal este,
pentru care tradiţia, morala, ordinea, datoria, loialitatea, sacrificiul, curajul sunt termeni reacţionari și subversivi,
pentru care identitatea înseamnă a alege între a fi unu sau zero,
pentru care femeia este un bun comercial şi un mijloc de a vinde,
pentru care Europa, fără trecut, fără creştinism, fără toate cele care în enumerarea de mai sus sunt „periculoase, inexistente, incorecte etc”, e o mare stână de turme clonate astfel încât să nu existe nicio diferenţă,
pentru care Pământul este Planeta maimuţelor,
s-au trezit într-o dimineaţă şi au decretat că nu se poate ca pe moneda aniversară de doi euro a Slovaciei să apară sfinţii Chiril şi Metodiu* căci ”având în vedere neutralitatea religioasă a Uniunii Europene, o monedă europeană nu poate avea sfinţi cu aureole”. Şi pe urmă, s-au întrebat ei important-ironici, ce mare lucru au făcut nenorociţii ăia mincinoşi, care au ţinut Europa noastră, cu toată tagma lor habotnică şi obscurantistă, în întuneric vreo 1900 de ani?

Imbecilitatea unei astfel de poziţionări nu poate fi egalată decât de ticăloşia pe care ea o poate presupune. Personal, cred că sunt implicate amândouă.

* Fraţii Chiril şi Metodie sunt cei care au creat alfabetul "glagolic", care vine de la slavonescul "glagol" (cuvânt), şi care, cu unele adăugiri ale ucenicilor, a devenit alfabetul chirilic. Ca instrument de cultură, limba slavă veche a avut o arie largă de răspândire, cuprinzând Marea Moravie (pe teritoriul Cehiei şi al Slovaciei), Bulgaria veche, Serbia, Croaţia şi Rusia veche. Ulterior, această limbă a fost adoptată ca limbă de cultură şi în ţări neslave, şi anume în Ţările Române şi în Lituania. (sursa: Radu Alexandru pe crestinortodox.ro)

marți, 27 noiembrie 2012

Povestiri din partea luminată a lumii: BARBARA

 
Sau:  
Despre cum a învins Barbara sistemul de două ori

      Barbarei îi place profesia ei (este chiar un medic foarte bun),  îi plac oamenii, dar, atunci când o cunoaştem, singurul lucru care o interesează cu adevărat, la care se gândeşte zi şi noapte, pentru care se pregăteşte, este fuga din Germania comunistă. Toate celelalte se aşează în mintea şi în sufletul Barbarei cuminţi, în aşteptare, în spatele dorinţei obsesive de evadare. Este o dorinţă atât de mare încât ea însăşi nu mai poate  fi nimic altceva decât „cea care aşteaptă să scape”.
        Din această cauză fusese deja închisă şi acum este deportată sub strictă supraveghere într-un mic spital al unui mic oraş din nord, de la malul mării. O maşină cu securişti stă ore lungi în faţa apartamentului sordid pe care îl primise ca locuinţă. La câteva zile, în prezenţa, dar şi în absenţa ei, supraveghetorii intră în casă, îi răvăşesc toate lucrurile, atunci când este de faţă, o percheziţionează, o tovarăşă specializată, cu mănuşi de cauciuc, îi investighează locurile tainice în care ar fi putut ascunde, probabil, mărci federale cu care să-şi plătească fuga, planuri, hărţi, mesaje de la cei care ar fi urmat să o ajute.
        De de fapt unul singur, un om de afaceri din Vest, iubitul ei, sau, nu ne dăm prea bine seama, oricum salvarea ei. Este omul cu care se întâlneşte pe ascuns într-o pădure, sau în camera de hotel în care intră noaptea pe geam. El este cel care îi trimite bani printr-o filieră , apoi, în întâlnirea din hotel îi dă o hartă cu locul de pe plajă în care trebuia să fie într-o noapte de sâmbătă şi de unde urma să fie luată. Tot atunci la hotel, acesta o anunţă că odată scăpată nu va mai trebui să facă nimic, adică să mai muncească, pentru că are el bani destui.
        La spital Barbara e retrasă, tăcută, singuratică. Lumea o crede distantă pentru că vine de la Berlin, dintr-un spital mare, de la o carieră în ascensiune. Se dovedeşte însă repede un medic cu adevărat bun şi mai ales plin de afecţiune faţă de pacienţii cu care stabileşte relaţii speciale. Unul dintre aceştia este o fată de circa 15-16 ani, Stela, închisă într-un lagăr de reeducare prin muncă pentru tineri, de unde evadase de mai multe ori. Ultima dată este găsită după câteva zile într-un lan de rapiţă, inconştientă, muşcată de căpuşe şi epuizată de foame şi oboseală. Barbara, care o îngrijeşte, îi citeşte până adoarme, petrece zile şi nopţi în preajma ei, devine prietena, sora mai mare, mama, singurul om în care Stela are încredere şi de care se agaţă cu disperare, sperând să nu mai fie dusă înapoi în lagăr. Barbara încearcă să o salveze dar, ea însăşi aflată sub „îngrijirea” organului de represiune, mai mult de câteva zile în plus în spital nu reuşeşte să câştige. Stela e dusă înapoi în lagăr de unde cu prima ocazie fuge din nou, rănindu-se în sârma ghimpată a gardului înconjurător.
        Directorul spitalului este un medic cam de o vârstă cu Barbara, André, a cărui carieră de succes este întreruptă de un nefericit accident cu incubatoare şi copii nou-născuţi, un amestec de neglijenţă şi neştiinţă al personalului pe care îl coordona. Este pedepsit cu o carieră de medic de provincie şi cu darea de rapoarte către securitate – după cum îi povesteşte el însuşi Barbarei. E pasionat de medicină, încearcă să-şi încropească un mic laborator în spital, îşi trăieşte viaţa alături de pacienţii săi.
Probabil din curiozitate şi din fraternizare la început – în definitiv erau doi ostracizaţi, Barbara venea cu o poveste specială – André, care cunoştea dosarul noii colege chiar de la şeful echipei de supraveghetori ai acesteia, e foarte atent, amabil, chiar grijuliu cu noua sa colegă. Descoperă astfel atât medicul cât şi omul. O îngrijesc un timp pe Stela, apoi pe un tânăr care se aruncase, din dragoste, de pe o clădire şi care se dovedeşte un caz întortocheat şi dificil. Îşi prelungeşte adesea timpul petrecut în spital alături de pacienţii cu probleme.
        Dar, după un timp, atenţia, curiozitatea, fraternizarea, şi ce o mai fi fost pe acolo, se transformă în afecţiune, poate chiar dragoste – o afecţiune a privirilor, micilor gesturi, complicităţilor; nimic ostentativ, nimic dulceag, nimic agresiv. O afecţiune care, se descoperă în chiar ziua dinaintea nopţii marii evadări; şi care este de ambele părţi. O afecţiune care se mărturiseşte într-un singur sărut.
       Totul e pregătit pentru fugă. Barbara şi-a luat liber de la spital, dar descoperă că tânărul lovit la cap are nevoie de o intervenţie urgentă, care este programată în chiar seara cu pricina – nicio clipă nu se gândeşte să ascundă starea acestuia, mai mult chiar, îl caută pe André peste tot şi îl găseşte îngrijind-o, cu aceleaşi sentimente cu care ar fi îngrijit orice alt bolnav, pe soţia securistului, aflată în faza terminală a unui cancer. Andre îi cere să participe la operaţie şi, după ce ezită puţin, ea îi promite că va veni. Aşa că pe seară acesta o aşteaptă până în ultimul moment.
       Barbara aşteaptă şi ea acasă. Probabil e prima dată când dezertează de la datorie, dar acum e mai mult decât dorinţa de fugă, acum e deja fuga. Şi oricum prezenţa ei nu era în mod special necesară. Avea cine să-i ţină locul. Dar atunci când se părea că nimic nu se mai poate întâmpla, la uşa ei se prăbuşeşte murdară, epuizată şi cu rănile infectate, Stela. Stela este şi ea o altă dorinţă de a scăpa, o dorinţă tânără, năvalnică, buimacă, sinucigaşă, iar Barbara este ultima ei speranţă, întreaga ei speranţă. În lipsa ei, e condamnată să dispară fie în nebunie fie în moarte. Barbara o îngrijeşte în grabă, îi face o injecţie, care să o ţină trează, şi o ia cu ea în noapte către plajă.
        După operaţie, neliniştit, presimţind ceva, André o caută acasă dar în apartamentul acesteia nu sunt decât securiştii care au întors, după tipic, totul pe dos, iar şeful acestora îl anunţă cu o voce resemnată că de data asta Barbara n-o să se mai întoarcă.
La malul mării soseşte clipa cea mare. Eliberatorul, care apare din mare, un  scafandru cu un motor subacvatic şi o mică saltea legată de mijlocul lui, o anunţă însă că nu poate lua decât un singur pasager. Aşa că Barbara îi dă banii, o urcă pe Stela pe saltea şi se întoarce pe mal. Cei doi sunt repede înghiţiţi unul de apă celălalt de întuneric.
       A doua zi, Barbara apare la spital, ca în oricare altă zi. Şi atunci când, venind din spate, îşi pune mâinile pe umerii lui André, care privea nedesluşit şi pierdut către niciunde, ştim că nu mai e aceeaşi. Că dorinţa de a pleca s-a topit, a dispărut, că Barbara a învins sistemul de două ori: odată atunci când putea să plece, dar a rămas pentru că ea a ales aşa, a doua oară când a înţeles că adevărata dorinţă, sensul real al existenţei este de a fi de folos celorlalţi, şi că aici sunt oameni care au mai multă nevoie de ea şi ca medic dar şi ca om.

       V-am povestit filmul lui Christian Petzold „Barbara”, un film despre fosta Germanie comunistă. Un film care nu seamănă de loc cu filmele noastre despre comunism. Un film care, chiar dacă vi l-am povestit, merită din plin să-l vedeţi – va fi din ianuarie pe ecrane.
       Un film extraordinar de simplu şi de complex totodată. Un film cu multe tăceri şi cu cadre liniştite, dar care te ţine în tensiune mai dihai decât un thriller.
       Un film despre cum ar trebui să fim.

       (Sursa fotografiei: www.cinemagia.ro)

duminică, 25 noiembrie 2012

România, o caricatură de ţară! Cine e de vină?

        În Europa am ajuns ultimii sau aproape ultimii: albanezii, cu care concurăm direct, câştigă tot mai mult teren. Prin Asia, dar mai ales în Africa sau America de Sud, state care nici nu visau în trecut să ajungă vreodată ca noi, ne privesc acum de la înălţimi care ni se par ameţitoare. Tot ceea ce facem - sau aproape - e neserios, de mântuială, iresponsabil, delirant. Cu greu mai putem fi aşezaţi într-un tipar european. Refacem - în sens invers - drumul către un spaţiu ocupat de o populaţie sinucigaşă. Ne distrugem, ne desfiinţăm zi de zi, clipă de clipă. Laurenţiu Ulici vorbea despre paradoxul românesc al, într-o asemuire cu o pădure, aruncării vreascurilor şi frunzelor moarte către în sus, adică invers de cum se întâmplă în orice pădure sănătoasă şi în orice popor care crede într-un viitor. Adică, la noi, tot ceea ce are neamul mai decrepit şi mai putred urcă pe scara ierarhiei politice, economice, profesionale... Am ajuns, e un sentiment care mă încearcă tot mai des, o caricatură: o caricatură de popor; prin el, în lume, o caricatură de ţară. Îi înţeleg pe cei care nu mai pot să ne ia în serios; pe cei care profită de noi; pe cei care scot din calcule. O facem oricum singuri: nu ne luăm în serios, ne tâlhărim, lovim buimaci în stânga şi în dreapta fără a ţine cont de răul pe care îl facem. Rău pe care am ajuns chiar să-l savurăm. Binele meu, al meu personal, oricum, pe orice căi, oricât de multe distrugeri am face, a ajuns "brand de ţară".
       Suntem o caricatură! Dar nu mi-e ruşine; nu, sunt furios, vreau să fac ceva pentru a inversa acest marş bezmetic către desfiinţare. Mai sunt şi alţii. Mai sunt şi alţii care prin ceea ce fac, prin cum sunt se opun acestei viituri de noroi şi gunoaie. Dar pentru a face ceva ar trebui, poate, să ştim cine e de vină.      Am putea începe, de exemplu, prin a face o listă.
       Ar fi, normal, preşedinţii ţării, prim-miniştrii, miniştrii, secretarii de stat, senatorii, deputaţii şi nu mai trebuie să spun de ce.
Preşedinţii şi vice-preşedinţii de agenţii, de companii sau societăţi naţionale, de consilii de administraţie ale firmelor cu capital de stat, directorii generali, directorii simpli, directorii adjuncţi, şefii de birouri care nu-şi fac treaba, care fură, care îşi pun salarii "nesimţite", care îşi angajează rudele, prietenii şi colegii de partid, care iau mită, care forţează mita, care direcţionează banii către anume firme umplându-şi adesea buzunarele pe mai multe căi.
Preşedinţii, vicepreşedinţii, consilierii, directorii etc. consiliilor judeţene, primarii, vice-primarii, consilierii, directorii etc. primăriilor pentru aceleaşi motive.
Judecătorii şi procurorii care sunt delicvenţi şi infractori.
Poliţiştii care sunt delicvenţi, infractori, mafioţi.
Funcţionarii din ministere, administraţii locale, agenţii etc., care sunt leneşi, aroganţi, lacomi, dispreţuitori, brutali, iau mită, cer mită, ne fură timpul, ne distrug nervii.
Specialiştii şi meseriaşii care nu-şi mai fac meseria.
Firmele particulare şi oamenii lor care iau pieile de pe clienţii lor.
Firmele particulare care parazitează sectorul de stat.
Firmele particulare care trăiesc din corupţia folosirii fondurilor bugetare contra unor comisioane uriaşe şi cu lucrări de o calitate execrabilă.
Profesorii care nu educă.
Medicii care nu vindecă.
Ceferiştii, ratbiştii, metroriştii, tractoriştii, fermierii, vânzătorii, asistenţii medicali ......
Dar mai ales:
Preşedinţii, vicepreşedinţii, secretarii generali, secretarii, membri organismelor de conducere, centrali şi locali ai partidelor pentru toate cele de mai sus.
Membrii partidelor asemănători şefilor lor pentru toate cele de mai sus.
Similarii lor din sindicate pentru toate cele de mai sus.
ONG-urile născute pentru a drena fonduri, pentru a susţine iniţiative potrivnice moralei, identităţii persoanei şi identităţii naţionale, pentru a susţine toate cele de mai sus.
Și, de ce nu, Eu, Tu, El pentru micile, nevinovatele noastre compromisuri, pentru justificatele încălcări ale regulii, fie ea normă nescrisă, fie lege, pentru prea puțin interes, prea puțină implicare, prea puțină responsabilitate, pentru prea puţină grijă, pentru prea puţin respect, pentru prea puţină bunăvoinţă, pentru…
Evident, fiecare aruncă vina pe toţi ceilalţi, sau măcar pe cei cu care intră în coliziune, cu cei din cealaltă tabără profesională, politică, de interese. Dar vina e în toți, chiar dacă în cantități diferite, iar transformarea trebuie să înceapă în fiecare dintre noi. Pentru că numai atunci, cei pe care îi alegem, sau îi punem undeva, cei pe care îi educăm, cei cărora le încredinţăm responsabilităţi, care vor fi, după cum e normal, asemenea nouă, vor fi altfel decât cei de azi. Dacă nu ieşim din nevoile, îndreptăţirile, drepturile, privilegiile, plăcerile, adică din feudele cu care ne-am înconjurat fiecare dintre noi şi nu privim în noi şi prin noi către ceilalţi, nu se va întâmpla nimic bun. Sau se va întâmpla doar după ce vom trece prin crunte încercări.
Drumul de la caricatură la capodoperă trece prin fiecare dintre noi.

marți, 20 noiembrie 2012

Povestiri din partea luminată a lumii - Maria CEBOTARI

În jurul nostru, pare că se întâmplă numai lucruri rele; cantitatea lor creşte nemăsurat, viteza cu care ne invadează viaţa devine ameţitoare. Tentaţia este de a răspunde cu aceeaşi monedă; şi atunci devenim la fel, producem noi înşine răul. Tentaţia este şi de a vorbi numai despre cele rele pentru că ne irită, ne macină, ne înfurie. Şi atunci "luăm atitudine", ieşim la luptă. Ceea ce nu e rău în măsura în care nu uităm lucrurile bune, nu devenim neatenţi sau indiferenţi faţă de bine şi frumos. În măsura în care, măcar din când în când, vorbim şi despre faţa luminată a lumii.
Cum ar fi, de exemplu, următorul eveniment:
            
                                               ACADEMIA  ROMÂNĂ
                                      Secția Arte, Arhitectură și Audiovizual
                                               Institutul de Istoria Artei
                                                      „G. Oprescu”

                                         COMUNICAT DE PRESA     
                                  
Sub egida Secției Arte, Arhitectură și Audiovizual a Academiei Române, Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, în colaborare cu Academia de Științe a Moldovei – Institutul pentru Patrimoniu Cultural și cu Goethe Institut, organizeaza Sesiunea Internațională ”Maria Cebotari”.
Evenimentul se va desfășura în zilele de Joi 22 Noiembrie 2012 (Aula Academiei Române) și Vineri 23 Noiembrie 2012 (Institutul de Istoria Artei, Calea Victoriei, nr. 196), Orele 10.
Sub semnul recuperării patrimoniului cultural, Sesiunea ”Maria Cebotari” omagiază un extraordinar destin artistic românesc, îngropat sub tăcere până  în 1989.
Personalitate de primă strălucire a artei românești și europene, stea  a marilor scene de operă și a studiourilor de film din Italia, Germania și România,  celebra soprană Maria Cebotari va fi evocată din dubla perspectivă a Istoriei Teatrului Liric și a Istoriei Cinematografului.
Născută la Chișinău în 1910, după ce a absolvit Conservatorul “Unirea” din același oraș, soprana a  avut  o ascensiune fulminantă. Vedetă a operelor din Berlin, Dresda și Viena, a fost aplaudată la Paris, Londra, Milano, București.
Talentul, frumusețea și vocea de o calitate excepțională, cu un ambitus rar întâlnit, au impus-o în galeria de aur a artiștilor europeni ai primei jumătăți a veacului trecut.
Prețuită de compozitori (Richard Strauss a scris pentru ea opera Salomeea)  și de dirijori (Arturo Toscanini, Bruno Walter, Herbert von Karajan, Fritz Bush, Clemens Krauss, Karl Böhm, Wilhelm Furtwängler),  adulată de marele public, a fost o personalitate de prim plan a vieții artistice europene.
Deși cotată  drept o “Callas” interbelică, în perioada comunistă numele Mariei Cebotari  a fost șters din cartea de aur a marilor artiști români. Este timpul și avem datoria să  îl readucem în actualitate.

miercuri, 14 noiembrie 2012

CÂT DE REPREZENTATIVĂ MAI ESTE DEMOCRAŢIA REPREZENTATIVĂ?

  În curând vom avea din nou alegeri în faţa cărora vom fi şi mai mulţi cetăţeni turmentaţi: Anul ăsta cu cine votăm? Sau: Mai votăm? Dacă nu avem cu cine, mai pierdem timpul, mai investim ceva speranţe? Există vreo şansă ca ceva să se schimbe în bine? O fi mai bun sistemul de democraţie parlamentară? Sau cel de democraţie prezidenţială? Sau: Nu ar trebui să găsim altceva?
       Actuala criză a adăugat, şi aici dar şi în restul lumii,  noi certitudini în legătură cu proasta funcţionare a selecţiei în politică prin evidenţierea incompetenţei, dezinteresului sau complicităţilor în  gestionarea ineficientă a economiei şi în special a sectorului financiar-bancar, dar şi prin corupţia, minciuna, populismul deşănţat al cărui unic scop este câştigarea alegerilor.
       Discuţia despre alegerea Puterii este grea şi veche. E o discuţie care, prin reducerea constantă a participării la vot, dar mai ales prin rezultatele acestuia, duce la chiar punerea sub semnul întrebării a întregului sistem politic actual, cel al aşa numitei democraţii reprezentative. E o discuţie pe care v-o propunem, cu referire la România, dar şi la restul lumii democratice, în cadrul acestei secţiuni a platformei Estica şi la care vă invităm să luaţi parte alături de analiştii platformei. Voi încerca în continuare să fac referire la câţiva dintre pilonii democraţiei în care trăim: partide, instituţii ale statului, tipul de vot, elitele. Mai mult pe noua platformă de analiză, opinii şi comentarii www.estica.eu

miercuri, 7 noiembrie 2012

Ponta se resetează cu Băsescu - sau - Frica păzeşte pepenii

       E posibil ca toată ofensiva americană - impresionanta delegaţie de business care vine la Bucureşti, vizita procurorului general adjunct Cole, vizitele şi ieşirile aproape săptămânale ale ambasadorului Gitenstein - probabil cel mai interesant ambasador SUA de după 90, de altfel cu rădăcini în nordul Moldovei - şi mai ales realegerea lui Obama care nu mai dă răgaz "grupului infracţional organizat" să se mişte înainte ca să se dezmeticească o nouă administraţie la Washington şi să-i tragă de urechi - să fi avut asuupra lui ponta efectul miraculos de a-l face să pară un tip responsabil şi rezonabil, care este dispus să coopereze pentru binele ţării, în loc să-l înjure pe preşedinte şi pe urmă tot el să ţipe ca din gură de şarpe că Băse e "mean and vicious".
      E posibil să fie şi contribuţia multor altor semnale şi crude realităţi pe care nici minciuna continuă nici privirea pe lângă  nu te ajută să şi scapi de ele.
       Dar mai cred că e ceva: victoraş a ajuns sus, sus de tot. A fost un timp ameţit de aerul tare de acolo. Ciracii lui i-au spus că de acolo poate face orice vrea, poate să fie exact cum îşi doreşte. Din păcate pentru el, nu a avut succes. A provocat forţele necunoscutului şi acestea i-au deschis cufărul cu comoda ocupaţie de plagiat. Despre care a aflat toată lumea bună de afară. E de ajuns să nu mai poţi face niciodată pe eroul intransigent. Şi toţi să aştepte politicoşi - nesuferiţie de politicoşi şi convenţionali - să fii trecut pe linia de depou.
       Apoi turnătoru', cu chiulangiu' şi cu dragnea (şi baronii lui) au început să ia distanţă; ba chiar să le convină ca el să nu fie desemnat prim ministru după 9 decembrie în cazul în care usl-ul are peste 50%. Ca, astfel  să aibă un motiv să-l dea jos pe Băse, antonescu să se suie în deal iar felixoiculescu să ia, într-o formă sau alta, Palatul Victoria.
       Poate  reîncarnarea lui Titulescu să facă ceva pentru a împiedica mişelescul plan? Nimic mai mult decât poate şi statuia aceluiaşi: să privească aburit viitorul.
       Aşa că, şi-o fi spus, soţul Dacianei şi ginerele lui sârbu, n-ar fi oare mai bine să-l vrăjesc pe marinar, decât să aştept să-mi dea golanii ăştia la gioale? Poate cădem la pace. Poate mă pune....

marți, 6 noiembrie 2012

De ce ar trebui să-i fie frică lui voiculescu de arestarea şefului său?

       Sau: Ar trebui să-i fie frică?
      
       Noi credem că îi chiar este frică.
       Nu întâmplător ieşirea sa cu suspendarea a fost în exact aceeaşi perioadă, doar cu puţin înainte de arestarea generalului securist diaconescu şi apariţia ştirii că acesta a fost şeful lui.
       O sursă pe care, evident, nu putem să o divulgăm ne-a şoptit că s-ar putea chiar ca vechiul cuplu să se refacă după bare. Dar, de data asta, după barele de ferestrele puşcăriei privite din interior.
       După cum spuneam şi de curând: Asta da investiţie! Să fie într-un ceas bun!

joi, 1 noiembrie 2012

voiculescu s-a autodenunţat! Vrea să fie prim-ministru.

       Nu mai căutaţi. Nu mai întrebaţi. Nu încercaţi în zadar să aflaţi dacă Rus, Tăriceanu, Hrebe, Geoană, Vanghelie ar fi acel prim ministru trădător care să tragă magnificele partidele din usl după el. Nu sunt ei, nu e nimeni altcineva. E chiar cel care v-a vorbit.
       Un caz teribil. Un caz care ar trebui studiat. Cel al criminalului care nu poate să se abţină, nu o poate comite fără ca ceilalţi să ştie, fără ca să împlinească cumplitul act ca pe o scenă.
       Un reflux al sincerităţii, în acelaşi timp. Mâna care a completat declaraţia că a fost turnător nu a putut fi oprită; ea s-a continuat în gura care a mărturisit.
       La fel ca în 2005, când tot el a fost soluţia imorală, felixoiculescu ştie că nu va putea rezista. Că atunci când va apărea Băse şi îi va propune să facă guvernul, el nu putea să refuze. E ceva care îl depăşeşte; trădarea este adevărata lui natură, adevărata lui dimensiune şi unica, adevăratul lui nume. Căci turnătorul, ce e el dacă nu un trădător?

       Dar nu uitaţi: danfelixoiculescu este duşmanul numărul 1 al României!

miercuri, 31 octombrie 2012

voiculescu ne-a luminat de ce nu trebuie să votăm cu usl-ul


       voiculescu ne-a anunţat că în psd şi în pnl sunt atât de mulţi trădători sau oportunişti, care, odată ajunşi în parlament, sunt gata să întineze nobilele idealuri ale alungării lui Băse şi să bată palma cu acesta încât, după alegeri nu ar mai rămâne, cert, decât el, ponta şi antonescu luptători împotriva dictatorului. De ăla micu n-a zis nimica, ceea ce înseamnă că ăsta ori că-l trimisese după ceapă, ori nu e nici el sigur.
       În această situaţie, vin şi zic: dacă-i aşa ce sfârâială mai e şi cu uslu ăsta? Şi de ce să mai facem alegeri şi să cheltuim de pomană banii ţărişoarei? Nu mai bine s-ar duce băieţii ăştia la Traian şi ar face guvernu de acum, să nu-i apuce iarna prin zloată şi pe noi mai rupţi în fund?
       Pen'că dacă insistă şi ne duc pe noi la alegeri şi ştim ceea ce ştim, n-am fi proşti să-i votăm pe trădătorii ăia de aşa-zişi uslişti? Cozile alea de topor băsiste? Nu mai bine stăm acasă şi pregătim cozonacii pentru Crăciun? Mulţam coane felixule că ne-ai luminat cu becul minţii tale de la răsărit. Şi mai dă din casă, că poate se dumiresc şi hipnotizaţii ăia de se uită la antene ca la Pitia, cam cine sunteţi.

    Şi ca să nu uitați: Dușmanul public numărul 1 este, pentru mine, danvoiculescufelix.
      

vineri, 26 octombrie 2012

Puşcăriile, investiția cea mai profitabilă pentru România

       Privind şi ascutând la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, evaluând potenţialul de mic sau mare "compromis" în dauna legii ca majoritar în rândul populaţiei noastre şi potenţialul înfricoşător de accelerare a degradării căreia trebuie să-i facem faţă, cred că cea mai profitabilă investiţie pentru noi şi pentru această ţară ar fi puşcăriile. Mai ales cele cu regim de lucru în interior sau pe "şantierele patriei".
       Şi nu vă dau decât trei motive:

       - va revitaliza puternic industria construcţiilor căci este nevoie de mii, poate zeci de mii de astfel de facilităţi;
       - oricât de mult ar costa întreţinerea în puşcărie a unui hoţ din structurile de stat ( chiar şi private), ea va fi uneori chiar infimă în raport cu cât ne costă menţinerea lui în respectivul post, structură, funcţie; iar dacă mai şi lucrează cu atât mai mult;
       - exemplul dat cu cei trimişi acolo se va constitui într-un glas al raţiunii pentru cei mai mulţi din cei rămaşi afară.

       Nu mai vorbesc de investiţiile străine stimulate, de revigorarea iniţiativei economice sănătoase locale, de viaţa mult mai senină şi mai lipsită de stres a cetăţeanului în raport cu aparatul de stat etc. etc., toate rezultând din diminuarea drastică a tâlhăriei generalizate din acest moment.
      

joi, 18 octombrie 2012

POLITICĂ ÎN ŞCOALĂ - A AUZIT PROCURATURA?

       Mulţi tineri participanţi la marea întrunire a usl de pe Arena Naţională au dezvăluit că erau acolo cu întreaga şcoală, cu absenţe motivate, ba chiar trimişi de directorii şi profesorii lor.
       Aşa că ne întrebăm:
       Nu era politica interzisă în şcoală?
       Şi atunci cum au ajuns şcoli întregi cu directori, profesori, elevi şi absenţe motivate la miting? Are de gând cineva să ancheteze această infracţiune? Sau mâine îi ducem la curăţenie pe străzi şi pe câmpuri, la toamnă la cules roadele ogorului şi la toate vizitele externe sau interne importante, pe şosele, aeroporturi, stadioane? Şi, de ce nu, pe unii îi luăm deoparte, îi dezinfectăm câteva săptămâni pentru ca, atunci când  îi trimitem să îi întâmpine cu flori pe domnul şi doamna/tovarăşu şi tovarăşa veniţi într-o vizită de lucru, să poată să îi pupe pe aceştia fără pericolul de a le da vreo boală.

EXTRAORDINAR!!! - Băsescu este iliescu + voiculescu

       În sfârşit, ponta ne-a luminat: Băsescu e ultimul comunist şi securist din Europa. Adică, este iliescu şi voiculescu la un loc şi în parte, în ceea ce priveşte România. În ceea ce priveşte Europa, nu cutez a mă pronunţa pen'că nu-i ştiu pe toţi cei din urmă ultimi comunişti şi securişti, în afară de, să zicem, Lukaşenko şi Putin. Dar dacă or fi alţii şi mai mari care să-i întruchipeze chiar şi pe aceştia care sunt foarte mari..
       Întrebare:
       Ce mai sunt, în această situaţie, foştii primul comunist şi primul securist ai ţării? Nişte ţuţeri? Neica nimeni? 1/2 Băsescu? Sau, poate, au devenit primul credincios şi primul filantrop al ţării?

marți, 16 octombrie 2012

gigi&crin - de la nuntă la balamuc

       Probabil că prezentând această inedită mutare colegilor săi, măritul crin le-a spus şi că nu vede nicio posibilă problemă pentru viitor din cauza caracterului nărăvaş şi neprevăzut al lui becali, că-l vor struni şi manevra ei pe gigi, ei fiind mulţi, inteligenţi şi credibili şi el unul singur, cam prostovan şi mai excentric.
       Probabil că se gândeşte şi la tunurile care pot fi date împreună că este, slavă Domnului, loc pentru toată lumea, şi apoi, nu vor toţi aceleaşi lucruri. Or să cadă ei la pace.
       Probabil că se gândeşte şi la ce bine i-ar prinde banii acestuia; şi în campanie şi, de ce nu, că o fi primit şi o ofertă personală, chiar conturilor sale.
       Probabil că hrebe, vechiul şi veşnicul prieten al lui gigi, a dat şi el nişte asigurări că e omul lor, că totul e ok.
     
       Probabil însă că habar n-are crinuţ ce bombă murdară şi-a luat lângă el. Îl cunosc bine pe becali, am peterecut 6 luni lângă el la începuturile clowneriei sale politice, atunci când încă era prea puţin cunoscut şi chiar Hurezeanu făcea o emisiune de lungă durată cu noul actor politic, din care acesta ieşea cu o imagine destul de bună.
       crinuţă nu va vedea prea mulţi bani de la jiji, posibil ceva la început, apoi încă ceva mărunţiş, o agitaţie pentru campania proprie şi pe urmă să vină "profiturile".
       Drumul alături de becali înseamnă să faci ce vrea el; ori şeful grupului infracţional organizat din pnl se vrea şi el atotputernicus. Golăneala va fi maximă, televiziunile vor cădea pe spate, românul manelist va fi încântat suprem, veselie mare, ce mai, să scoatem şi corturile între blocuri.
       Iar nunta de acum, la care deja becali a început să dea comenzi şi să căsăpească în direct  la tv cu un limbaj şi apucături de interlop de cartier, e nimic pe lângă balamucul care va urma nu peste mult timp, la divorţul cu care fratele de rudotel al lui vadim ne-a obişnuit deja. Asta nu pentru că eu le doresc acest lucru, ci pentru că un divorţ între aceşti doi "războinici" este în chiar firea lucrurilor. Iar un astfel de divorţ  va fi ca o budă publică aruncată în aer. Şi, din păcate pentru el, crin nu va avea nicio şansă. Iar pnl-ul.... care pnl?
     

luni, 8 octombrie 2012

Împotriva restauraţiei comuniste în şcoala românească - Scrisoare deschisă către Ministrul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, d-na Ecaterina Andronescu -



Doamnă Ministru,

Principalul câştig al revoluţiei din 1989 a fost Libertatea. Alături de libertatea de a gândi şi vorbi, de a călători, de a avea, am redobândit-o şi pe aceea de a ne manifesta religios, de a crede şi de a ne exprima credinţa într-o sursă superioară a existenţei Universului şi a vieţii, alta decât atât de salvatoarea şi miraculoasa „întâmplare” clamată de către ateişti. Este o libertate care nu ne îngrădeşte spiritul, ci îl înalţă, îl deschide către o realitate infinit mai complexă decât reducţionismul evoluţionismului ateist. Este în acelaşi timp sursa identităţii noastre ca popoare, ca persoane care compun aceste popoare, ca oameni, pentru că este o dimensiune esenţială a trecutului nostru şi, astfel, o componentă esenţială a ceea ce suntem noi astăzi.

Chiar dacă mulţi au crezut contrariul, comunismul nu a dispărut odată cu dispariţia statelor comuniste. El era anterior acestora, provenind din manifestări filosofice şi ideologice care au precedat cu câteva secole explozia lui devastatoare din secolul al XX-lea. Ca şi în cazul spargerii unei ciuperci, după 1990 sporii acestuia s-au răspândit în lume, s-au întâlnit cu mai vechile şi permanent existentele lui izvoare şi încearcă să preia astăzi, de data aceasta sub forme mascate în deziderate ale zilei, uneori extrem de perfid şi de ocolit, alteori aproape la fel de intolerant şi agresiv după cum s-a manifestat deja în secolul trecut, controlul asupra minţii şi sufletului omului acestui nou secol şi mileniu.

În sensul acestei ofensive care combină strategii, tactici şi mijloace extrem de diverse se înscriu şi încercările tot mai violente şi mai intolerante ale neocomunismului românesc, de supunere a conştiinţei şi spiritului copiilor noştri unei nivelări ateist-comuniste, cu nimic deosebite de aceea care se manifesta în şcoala şi societatea comunistă dintre 1944 şi 1989. Dacă în anii trecuţi atacul s-a îndreptat asupra unor forme exterioare ale fenomenului religios – icoanele, de exemplu – de o bucată de timp, încurajaţi de vectori interni şi externi, se încearcă din nou eliminarea religiei din şcoli, prin atacarea a însăşi interiorului, a însăşi esenţei: dogma religioasă, conţinutul de profunzime al credinţei.

Ultima manifestare a bigoţilor acestei falsei religii, care a devenit între timp ateismul, este conţinutul manualelor de religie. Acestea ar trebui, în viziunea lor de reducere la absurd, să fie curăţate de partea de dogmă, cea care contribuie la construirea tinerei persoane, şi ar trebui să conţină doar informaţii neutre, de exemplu de istorie a religiei şi artei. Evident, mâine se va putea pretinde că acestea fac obiectul manualelor de istorie generală şi astfel s-ar îndeplini scopul neo-comuniştilor: eliminarea religiei din şcoli, suprimarea încă o dată a libertăţii religioase, izolarea şi eliminarea lui Dumnezeu din lume.

În ceea ce priveşte această ultimă agresiune totalitară şi argumentele prin care se doreşte să ne fie impusă, cât şi a ceea ce ministerul poate să întreprindă, vrem să vă mai comunicăm următoarele:

1.     Trebuie, în primul, rând să plecăm de la realitatea că în timp ce peste 90 % din populaţia României se declară ca aparţinând unei religii sau unei confesiuni, doar 10 % din trunchiul comun al programei şcolare este dedicat studierii şi înţelegerii acestei apartenenţe, restul fiind informaţie ştiinţifică, ateist-umanistă. Activiştii neocomunişti şi organizaţiile pe care aceştia le reprezintă sunt 0,000.. din cei peste 90 % de mai sus, deci nu pot cere nimic şi nu pot impune nimic în numele acesteia. Pot vorbi şi propune doar în numele lor. Şi în niciun caz imperativ.
Societatea civilă românească nu este reprezentată doar de câteva asociaţii care aparţin unor minorităţi, de asociaţii seculare sau cu interese transnaţionale.  Acceptarea cererilor intolerante ale acestora poate duce la reprezentarea intereselor minorităţii în detrimentul celor ale majorităţii (cf recensământului din 2002 sunt, de exemplu, fără a lua în seamă şi celelalte culte şi confesiuni, 18.83 milioane credincioşi ortodocşi şi doar 33.000 de atei.).

2.     Însăşi Libertatea (în acest caz, cea religioasa) poate fi din nou suprimată prin acceptarea  demersurilor repetate, ale acestui grup de organizaţii neocomuniste conduse de ASUR, de a elimina predarea religiei  în şcoli şi de a interzice utilizarea simbolurilor religioase.

3.      Nu există îndoctrinare religioasă în şcolile publice, ci doar prezentarea  viziunii alternative, specifice religiei, asupra lumii si vieţii. În măsura în care predarea religiei este considerată îndoctrinare religioasă şi predarea ştiinţelor trebuie considerată îndoctrinare ştiinţifică, deoarece se impune o anumită viziune asupra lumii şi a vieţii care are la bază ipoteze neverificabile (de ex. strămoşul comun ipotetic din arborele speciilor sau punctul din care a început Universul).  Calendarul  ştiinţific 2012 promovat de ASUR ca pe o încercare de parodiere a celui bisericesc şi de înlocuire a lui,   demonstrează clar identitatea  demersurilor, câtă vreme a fost folosită exact forma şi alcătuirea calendarului bisericesc. Mesajul totalitar al acestei acţiuni (aflat în spatele celui de golire de esenţe a unui simbol lumesc al creştinismului): divinizarea ştiinţei.

4.     Predarea confesională a religiei în şcoli este firească, ţine de conservarea învăţăturii de credinţă specifice fiecărui cult şi nu generează intoleranţă sau xenofobie, ci o baza solidă fără de care dialogul nu este posibil.  Ideea nivelării, a predării neconfesionale duce la confuzie privind identitatea religioasă şi la diluarea sentimentului religios, adâncind şi mai mult secularizarea lumii contemporane, cu consecinţele cunoscute în plan moral şi existenţial.

5.     Manualele de religie nu pot fi proiectate astfel încât să satisfacă doleanţele unor organizaţii ce reprezintă partea seculară a societăţii şi care au scopul de a adânci orientarea ateist - ştiinţifică a tinerilor; ar fi o contradicţie logică, aşa încât este firesc ca numai reprezentanţii cultelor şi specialiştii să participe la elaborarea acestora.  Suntem interesaţi , de exemplu, daca societatea civilă, majoritar creştin-ortodoxă, care crede că omul  a fost creat de Dumnezeu,  a fost chemată  sa participe, prin dezbatere publica,  la elaborarea  manualelor de biologie prin care elevii sunt îndoctrinaţi cu ideologia evoluţionistă_ Pe cine deranjează  credinţa ca toţi oamenii sunt creaţi dupa chipul lui Dumnezeu, deci egali în demnitate? - fapt care nu poate duce nicidecum la intoleranţă, ci dimpotrivă, la respect reciproc. Intoleranţa este asociata viziunii evoluţioniste bazate pe selecţia naturală în care cel mai slab este eliminat – omul este un animal mai evoluat, dar totuşi un animal şi ne învăţăm copiii să se comporte ca atare.

6.     Manualele de religie nu prezintă numai iadul, păcatul şi pedeapsa, ci şi virtuţile, Raiul, răsplata. Copiii nu sunt agresaţi psihic atunci când li se face cunoscută ideea că nerespectarea poruncilor aduce cu sine pedeapsa,  ci atunci când constată că trăiesc într-o societate în care legile nu se aplică, nu există pedepse şi vinovaţi. Pe cine poate deranja faptul ca elevii  învaţă că trebuie sa nu ucizi, sa nu minţi, sa nu trăieşti în desfrânare, să îţi respecţi părinţii, să nu invidiezi şi să nu furi? În ce fel de societate dorim sa trăiască copiii noştri, într-una a infracţionalităţii, în care nu există răspundere şi teama de pedeapsă sau  într-una în are există respect pentru lege, fie că e divină sau civilă. Suspendarea ideii de păcat si pedeapsa duce indirect la ideea ca orice ar face cineva este lipsit de consecinţe negative si de aici orice este posibil.

7.     Românii s-au format într-o Europă, care, la rândul ei, are la baza construcţiei de astăzi dimensiunea principală a spiritualității iudeo-creştine. Naţionalismul adevărat, iubirea de neam, nu este caracterizat de intoleranţă şi xenofobie, ci de apărarea drepturilor şi aspiraţiilor naţionale, consecinţă fireasca a iubirii de neam şi de patrie. Creştinismul, de exemplu, ne învaţă să iubim aproapele, adică familia, neamul dar şi străinul. Credem ca iubirea de neam si patrie, ca şi iubirea faţă de celelalte neamuri, de un aproape, care poate fi orice om de pe acest pământ,  este un sentiment  nobil ce trebuie cultivat.

8.     MECTS trebuie sa întreţină un dialog pe această temă cu organizaţii reprezentative pentru structura etnică şi religioasă, cu factorii interesaţi de procesul educaţiei în mod direct (părinţi, elevi).

Cu convingerea că toate aceste argumente constituie, din câte vă cunosc, deja baza construcţiei dumneavoastră ca om, cadru didactic şi politician, ne exprimăm credinţa că nu veţi accepta ca întunericul, intoleranţa, nivelarea, schilodirea sufletească, dezarticularea fiinţei umane să sufoce din nou şcoala românească.

LIGA PENTRU IDENTITATE NAŢIONALĂ      
Preşedinte – Paul Ghiţiu

duminică, 7 octombrie 2012

Caragiale, profeţii despre usl

Sau:
Caţavencu, un ideolog al usl-ului
 sau
Nimic nou în politica românească după 130 de ani
sau
......
CAŢAVENCU (întrerupându-l lătrător): Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România... Progresul, stimabile, progresul! În zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică...
FARFURIDI (ŞI MAI ÎNŢEPAT): Dă-mi voie. Mi se pare că altcineva amăgeşte opinia publică...
CAŢAVENCU: Fireşte că nu vrei să ştii... nu-ţi vine la socoteală...
CAŢAVENCU (şi mai lătrător): Să-şi vază de treburile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre... D-ta eşti avocat, eşti confrate cu mine...
FARFURIDI: Da, sunt avocat, dar nu sunt confrate cu d-ta...
CAŢAVENCU: (urmându-ţi jocul):  Ştii ca şi mine principiul de drept fiecare cu al său, fiecare cu treburile sale... oneste bibere...
......

sâmbătă, 6 octombrie 2012

victor ponta portar la Circ

      
   
       victor ponta ne tot glăsuiește înțelept despre cum ar fi cu și fără circ, despre ce simplu ar fi dacă totul s-ar face ca la circ, despre cât, vezi doamne de responsabil este el, față de circari, el care înțelege să facă lucrurile serios, să se sacrifice şi să fie competent, eficient, conform interesului naţional; bla bla bla. Şi, ca să exemplifice (măi ce bine pică toată povestea asta pentru a putea avea o situaţie aşa da aşa nu ) a scos şi iepuraşul din mânecă, pe DD de la OTV, responsabil, în versiunea zilnic modificată şi îmbunătăţită a lui victor ponta, de ceea ce acesta  numeşte circ.
       Pentru v.ponta, ca și pentru mulți alții, care folosesc termenul cu aceeași condamnabilă și pe deplin idioată ușurință, Circul este scandal grotesc, băşcălie, batjocură, prosteală, pe care, pentru că le practică ei, cred că le practică toată lumea şi mai ales că sunt obiectul muncii la Circul adevărat. Atât ştiu, atât pot, atât înţeleg.(Habar nu are vp cât de mult şi de serios se munceşte la Circ, inclusiv cei la care face probabil trimitere, clownii, care nu prea îşi permit să plagieze şi să iasă în spectacole fără să muncească serios la antrenamente. Nu are habar nu pentru că nu ar avea aceste informaţii, ci pentru că el este incapabil să le înţeleagă.)
       Totul ar fi bine pentru vp dacă noi nu am mai avea memorie şi am uita că tot ceea ce s-a întâmplat cu Oltchimul i se datorează chiar lui, că cel care a pornit acest "circ" de care vrea să se lepede ca de satana, este chiar el.  
       Memorandumul prin care guvernul a aprobat procedura - schimbată în ultimul moment, astfel încât să permită batjocura la care a fost supusă, în final, o ţară întreagă - îi conţine semnătura. Neclarităţile care rămân ţin doar de detalii:
       - a fost totul a fost pregătit pentru a crea acum imaginea unui vp sobru şi responsabil în comparaţie cu un DD excentric? sau
       - a fost "prăjitura" pregătită pentru altcineva şi DD a aflat, a simţit cumva mişcarea şi potenţialul de scandal-spectacol şi a scurt-circuitat traseul aranjat?
       Vom afla sau nu vom afla; dar răspunsurile nu modifică cu nimic claritatea răspunderii care cade în poala lui ponta, că vrea el sau nu să recunoască, că îşi mai aminteşte sau nu. Aşa cum nu-şi mai aminteşte de celebra frază, rostită tot pentru bizonii consumatori de antene, prin care îl ameninţa pe ministrul Chiţoiu că îi ia capul , viaţa şi toate celelalte dacă privatizarea eşuează. Oricât ar încerca să se albească, dracul tot negru rămâne.

       victor ponta chiar este un personaj de "circ", dar de un circ jegos, urât mirositor, al scandalului, minciunii şi batjocurii, care nu are nimic de a face cu Circul adevărat. Unde v. ponta, la pregătirea şi calităţile pe care le are, ar fi bun cel mult de portar.

joi, 20 septembrie 2012

Proști, mulți și cu diplomă - Şi mult prea scumpi!

      Proști, adică inculți, needucați, distorsionați, dezorientaţi, greșit orientaţi, greşit construiți, în final limitați, neproductivi, lipsiţi de interes pentru orice altceva decât propriul bine material. Marea majoritate a absolvenților de liceu. Adică cei peste 50% care nu iau bac-ul plus o mare parte din cei care îl iau târâş-grăpiş, adică cei care există doar pentru a îngroşa conturile patronilor de universităţi particulare.
       Nu e vina lor. E vina noastră.

      Învăţământul gratuit şi obligatoriu de 10 clase plus liceu gratuit pentru toată lumea înseamnă o risipă uriaşă de resurse umane - atât din perspectiva absolvenţilor fără sens în viaţă, cât şi a profesorilor care se chinuiesc cu cohorte întregi de loaze dezinteresate - cât şi una la fel de mare de resurse financiare. (Adun aici toate cheltuielile cât şi lipsa posibilelor venturi personale şi publice pe care le-ar aduce o forţă de muncă calificată şi cerută de piaţă.) Studiile arată - dar şi orice profesor îţi poate spune acelaşi lucru - că după clasa a 8-a, adică după intrarea la liceu, cea mai mare parte a elevilor nu mai acumulează, ci pierd şi ceea ce au învăţat  până atunci. Mai mult, o perioadă atât de lungă fără niciun antrenament organizat de pregătire pentru viaţă - în ideea că cei mai mulţi se dedau cu totul distracţiei şi refuză să înveţe, iar şcolile îi trec de la un an la altul pentru a nu-şi diminua calificativele - are ca rezultat un om mult mai puţin pregătit pentru a fi o fiinţă socială decât cel care era în urmă cu patru ani. (De fapt, emanciparea în faţa profesorilor şi a procesului de formare din şcoală începe chiar mult mai devreme, funcţie de aşezarea şcolii - sat, oraş, cartier (deşi nu neapărat un cartier bun înseamnă o şcoală bună, după cum ne arată exemplul liceului Jean Monet) - şi de tradiţia acesteia încă dinspre clasele a treia - a patra. E un proces complex, în care, alături de degradarea evidentă datorată unei societăţi tot mai fără Dumnezeu dar tot mai plină cu "minunile tehnicii, "calitatea tot mai îndoielnică a noilor generaţii de părinţi este una dintre principalele cauze.)

       Nu există niciun motiv solid, serios, pentru a perpetua această situaţie care devine, în ritm accelerat, tot mai proastă de la an la an, de aceea nici nu am să deschid aici o discuţie din perpsectiva acestora. Nu există niciun motiv pentru a ţine în liceu tineri care nu sunt de loc interesaţi să înveţe, care se deprofesionalizează, se de-culturalizează, care îi chinuiesc pe toţi profesorii, care zădărnicesc eforturile profesorilor ce încearcă să facă ceva pentru acei puţini elevi interesaţi să studieze, care, din cauza faptului că de multe ori formează  majoritatea clasei, îi strică şi pe aceştia sau măcar le afectează pregătirea.  De aceea cred că trebuie ca:

       - învăţămîntul gratuit şi obligatoriu să fie doar de 7, maxim 8 clase;
       - liceul să fie gratuit doar pentru cei cu adevărat merituoşi - adică cei care au arătat pe parcursul anterior şi cu ocazia unui examen foarte serios, că doresc şi merită să meragă mai departe;
       - şcolile profesionale (de arte şi meserii, vocaţionale - indiferent cum se vor numi ele) gratuite pentru cei care termină clasa a opta, profilate după nevoile reale din economie, eventual în colaborare cu agenţi economici.

       E nevoie mult mai mare în acest moment, în România şi în toată lumea, de meseriaşi decât de mulţi dintre aceia care se înghesuie pe porţile facultăţilor pentru a deveni apoi o povară pentru societate, fie ca întreţinuţi, fie ca personaje puţin competente şi puţin responsabile, strecurate în activitatea şi decizia publică sau privată. Şi cel mai grav este când aceşti "neica-nimeni" ajung la vârful partidelor şi al instituţiilor statului şi de acolo ne construiesc un viitor după chipul şi asemănarea lor.

    
      
     

miercuri, 19 septembrie 2012

Victor Ponta - Din neantul gândirii

       Orice neica-nimeni care ajunge mai sus în politică se trăduieşte să aibă idei, opinii, concepţii, chit că e sau nu nevoie de ele, că a fost sau nu întrebat, că fac rău sau foarte rău (nu am pus bine pentru că asta este o excepţie). E natural, e firesc, e în fişa postului să vorbeşti ca să exişti. E normal pentru că toţi aceşti oameni, odată ajunşi parlamentar, ministru, şef pe la partid, cred - cred cu toată convingerea - că sunt exemplarele de rasă ale neamului, că au ajuns acolo datorită meritelor lor incontestabile, că sunt, ca în filmele de duzină, "aleşii",  Nu viaţa şi cariera anterioară îi justifică, ci postul politic din perpsectiva căruia se poartă ca nişte parveniţi convinşi de descendenţa lor nobiliară şi divină. Şi, parcă niciodată, nu am avut atâtea ziceri "bine cuvântate" ca în ultimele 4-5 luni.
     
       Iată de pildă clasa pregătitoare. Personal nu am o idee dacă e bine sau nu, dacă e bună sau nu, dacă să fie sau nu, sau dacă să fie la şcoală ori la grădiniţă. Nu am datele necesare ca să mă pronunţ. Alţii  însă o fac. Cum ar fi, de exemplu, primul ministru. Deşi nu adus niciun argument, premierul ponta ne spune că, în opinia lui, clasa pregătitoare în cadrul şcolii "reprezintă o prostie". Nu ne spune însă cum şi-a format această opinie? Pe ce bază? De unde ştie? Ce studii poate invoca? Ce rezultate din alte state poate aduce? Ce specialişti şi ştiinţele educaţiei îl susţin? E aşa doar pentru că e un lucru făcut de pdl-işti? E aşa pentru că nu-i place şefului său felixoiculescu? E aşa pentru că asta i-a spus Gâdea?

       Nimic, nimeni, gol, neant. Neantul gândirii. 

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Complicitatea criminală a Occidentului cu fundamentaliştii islamici

       În fiecare an, în lumea islamică, mor mii, uneori zeci de mii, din timp în timp chiar sute de mii de oameni doar pentru că sunt creştini; sunt incendiate, dărâmate, rase de pe faţa pământului sau transformate în moschei, zeci, sute de lăcaşuri de cult. Nu mai vorbesc despre represiunea economică, socială, profesională practicată permanent împotriva creştinilor pentru singura vină de a fi ceea ce sunt. Câteva din aceste evenimente, în mod obişnuit cele mai "groase", ajung până la noi atunci când sunt difuzate mass-media. Cele mai multe, tragediile personale, ale familiilor sau ale comunităţilor sfărâmte sau eliminate nu ne ating. Dincolo de palide luări de poziţii şi de condamnări, lumea, zisă civilizată, nu face nimic. Şi represiunea, crimele, distrugerile continuă zi de zi, an de an.
       Pentru că sunt creştini, genocidul acesta lent şi continuu nu trezeşte reacţii similare din partea celor supuşi represiunii, adică a celor care scapă cu viaţă. Nu este aplicată, aşa cum fac, de exemplu, islamiştii, legea "dinte pentru dinte". Uneori se apără, de multe ori se mută în regiunile cele mai aride - vezi situaţiile din Africa Orientală - cei care pot emigrează, cel mai adesea, către Occident.
       Zilele trecute, 4 americani, în frunte cu ambasadorul au fost omorâţi în Libia din cauza, la prima vedere, a unui film tâmpit, făcut de un american tâmpit şi pus pe You Tube. Din culise apar relatări despre un atac premeditat de Al Qaida.  Dincolo de această tragedie libiană strict localizată, rămân însă marile mişcări de stradă, atacurile împotriva reprezentanţelor diplomatice americane, împotriva firmelor americane, fie ele bănci sau numai restaurante, în mod sigur alte acte criminale împotriva unor creştini fără nicio vină.
       Dincolo de această tragedie, rămâne însă o poziţionare diferită, şi de aici un mod diferit de a acţiona, a forţelor politice din  "Lumea civilizată" şi din Lumea islamică: diplomaţia aşa-zisului interes geopolitic, în cazul Occidentului, şi militantismul agresiv, pentru Islam. Zeci de mii de oameni ies în stradă numai pentru un film (în alte situaţii exprimări nefericite, caricaturi, cărţi) care, într-o manieră băşcălioasă vorbeşte, cel puţin în parte, despre nişte adevăruri pe care cancelariile occidentale preferă să le bage sub covor. Şi vorbeşte astfel tocmai pentru că acestea preferă să le bage sub covor şi nu să le abordeze public, cu curaj, cu competenţă, în căutarea unor soluţii şi a unor măsuri care să preîntâmpine genocidul.
       Aici cred că stă şi marea vină - mult mai mare decât a Islamului - pe care o poartă Occidentul: politica struţului, tăcerea complice, criminală, faţă de ceea ce se întâmplă. O atitudine pornită din complexul - dar nu regretul - vinei de a fi lăsat brambureala neamaipomentiă din această zonă, de a fi fost acolo ca ocupanţi, ca stăpâni; un complex fals, de fapt, o expresie a corectitudinii politice şi a exceselor politicii privind drepturile omului prin care, cei ce ieri au fost nedreptăţiţi, se încearcă a fi astăzi recompensaţi, creând astfel alte dezechilibre, alte nedreptăţi, siluind alte personalităţi şi vocaţii, tăcând complice în faţa unor fapte care le depăşesc cu mult pe cele în faţa cărora se inflamează astăzi mass-media, civismul militant al corectitudinii politice, politicienii fără profunzime, ambalaţi în lozincile limbajului de lemn actual.
       Nu a existat şi nu există (în afara unor voci sau grupuri răzleţe, unele de extremă care mai curând compromit o abordare serioasă) o discuţie publică asupra acestor probleme; nu a existat şi nu există, ca urmare a unor astfel  de dezbateri, o atitudine coerentă, fermă, dincolo de interesele meschine ale marilor companii care conduc politica statelor occidentale, în legătură cu această tematică sensibilă şi complexă. Şi atunci apar aceste reprezentări extravagante, care par mai curând a fi în concordanţă cu interesele zonei islamice fundamentaliste. Tăcerea, laşitatea, drepturile negustorilor puse deasupra drepturilor reale ale omului, lipsa de poziţie şi de acţiune a guvernelor occidentale le fac pe acestea, le fac pe statele respective şi indirect pe popoarele respective, părtaşe la acest zilnic genocid uman, cultural şi spiritual.
       Din Indonezia până în Bosnia şi Kosovo, trecând prin fundamentalismul în creştere al nordului Africii, pentru aşa zise raţiuni de stat, care ascund mult mai pragmatice interese financiare, valul crimei şi al negării celui diferit de majoritari, este umflat de lipsa de omenie a celor care, în vorbe şi fapte mărunte, au ridicat umanismul la rang de religie.
       Aici rezidă şi un alt motiv al lipsei de reacţie, fie ea pentru a dezbate şi a înţelege, fie pentru a impune un echilibru al respectării unor norme de atitudine general acceptate în faţa identităţii religioase şi culturale a omului: creştinismul deranjează, sau nu este bine văzut, bine primit, nici în Ocicident unde ateismul, umanismul centrat pe individul fără Dumnezeu, adică fără trecut şi viitor, se revendică de mulţi ani ca religii ale timpului actual.   
      
        

duminică, 2 septembrie 2012

voiculescu, antonescu, ponta şi vocea rusiei ne propun modelul rusesc: statul mafioților (I)

       Miliardarii ruși sunt pe locul doi din lume.
       Moscova este orașul cu cei mai mulți miliardari.
       Miliardarii ruși cumpără Coasta de Azur.
       Miliardarii ruşi cumpără Grecia turistică.
       Miliardari ruşi colonizează America bucată cu bucată.
       Miliardarii ruşi cumpără pe bandă rulantă în Grecia insule exotice şi apartamente de lux.
       Grecia o să poarte steag rusesc.
       Putin pare a fi cel mai bogat, sau măcar printre cei mai bogaţi oameni din lume.

Dreptul de exprimare este îngrădit.
Dreptul de asociere este limitat.
Dreaptul de a manifesta este îngrădit.
Dreptul la viaţă este limitat de poziţia faţă de regim.
Dreptul la identitate naţională este anulat.
Dreptul la autodeterminare şi la independenţă este bombardat.
Dreptul la altă memorie decât cea oficială este confiscat.

       Nu te opune căci poţi muri, nu investiga căci poţi muri, nu refuza protecţia clanurilor mafiote            protejate de autorităţi căci poţi muri, nu pretinde dreptul la identitate naţională, la independenţă, căci poţi muri (şi nu oricum, ci în aşa-numite atacuri teroriste orchestrate de serviciile secrete ruse; căci ce contează, de exemplu, câteva sute de copii când e vorba de aşa zise raţiuni de  stat?); nu muri când vrei tu căci s-ar putea să nu ai unde să te îngropi.

       O "panaramă" de democraţie; o democraţie de operetă; un fals grosolan; un model de confiscare a statului şi a instituţiilor lui de către tâlhari; un model despre cum democraţia poate să devină o mafiotocraţie mascată. Un viitor cenuşiu, construit de oamenii cenuşii (Aţi citit oare "Momo" a lui Michael Ende, cel care a scris şi Poveste fără sfârşit? Dacă nu, citiţi-o!)

       Cum este posibil ca în câţiva ani să ajungi miliardar în dolari, dacă nu ai avut înainte o avere, nu ai inventat microsoftul, apple-ul, facebookul? (iar dacă ai adunat-o în vremea comunismului, cum ai adunat-o, când populaţia murea de foame?)
Cum este posibil să pui mâna pe sectoare industriale, energetice, pe turism, în scurt pe întreaga economie, pe active de zeci de mii de miliarde aşa, doar pentru că eşti tu băiat simpatic, sau băiatu lui tata, sau coleg cu Elţin ori Putin, sau prieten cu Elţin ori Putin, sau fost lucrător în KGB, sau fost lucrător în partid, sau fost lucrător în miliţie? Fără nicio altă calitate. Fără nicio altă calificare. Fără nicio altă îndreptăţire.

       Cum? Ca la noi. Numai că mai brutal. Mai brusc. Pe un alt model. Un model al dictaturii interlopilor sub faţada democraţiei. Fără sentimentalisme. Fără înduioşări. Fără exerciţii de libertate. Cu cizma, cu pistolul, cu tancul, cu banii adunaţi în comunism, cu frăţia tâlharilor şi criminalilor. Cu ameninţări, răpiri, crime,  falsuri, cu puterea lui aşa vrem noi.

       Avem alegeri libere (chiar dacă nu poate participa oricine la ele, sau candidaţii neconvenabili au accidente, sau sunt bătuţi, sau rămân fără familie, aşa că cine să mai candideze dacă nu "ai noştri"?). Avem parlament - care e puterea supremă în stat şi face ce zice şi ce vrea presedintele. Avem opoziţie - dar nu e bine să fii acolo decât dacă eşti din opoziţia organizată de putere. Avem mass media liberă - pentru că cea ocupată de alte interese decât cele ale puterii a fost desfiinţată sau cumpărată pur şi simplu. Avem în Rusia tot ce ne trebuie ca să fim, după cum a hotărât tătuca Putin, o democraţie. Care, mama lui de terorist, se opune? (Va urma)
 

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Duşmanul aproapelui meu este duşmanul meu! Numele lui: dan felix voiculescu

       Şi, pentru apărarea aproapelui meu, adică împotriva duşmenului lui, voi face tot ceea ce îmi stă în putinţă.

       Dincolo de toate discuţiile despre cine şi de ce şi cum este de vină, despre răul care se găseşte în noi înşine, despre ceea ce se poate face şi ceea ce nu se poate face în politică dar şi în fiecare din noi, dincolo de multe alte lucruri pe care poate am să le amintesc într-o expunere mai lungă, există şi răul exterior nouă care trebuie găsit, arătat, izolat, nimicit, dacă este nevoie să-i aperi pe cei de lângă tine; dan felix voiculescu, fostul securist şi turnător, delapidatorul, stăpânul antenelor, este pentru mine duşmanul public numărul 1.
       Şi nu pentru că este duşmanul celor care nu aprobă politica antenelor şi a usl-ului, ci, în primul rând, pentru că este cel mai mare duşman al celor pe care i-a adus, prin televiziunile lui, în situaţia de roboţi, de soldaţi ai răului, care repetă automat ceea ce aud acolo, care ies în stradă să verse fierea şi voma otrăvită pe care o înghit de la aceste televiziuni, care nu mai sunt în stare să gândească, să cântărească, să decidă ce e bine şi ce e rău atunci când e vorba despre politică. I-a încolonat pe aceştia într-o lungă cohortă a urii şi isteriei, a refuzului de a privi către cel de lângă tine ca la aproapele tău şi nu ca la duşmanul tău, a refuzului raţiunii.
      dan felix voiculescu este duşmanul declarat al acestei ţări; el este deci duşmanul meu.
      dan felix voiculescu este duşmanul fiecărui român - chiar şi al celor care îl urmează, care îl slujesc, sau care par a-şi găsi o cauză comună cu acesta; el este deci duşmanul meu.
      Am să reamintesc acest lucru zilnic, pe toate căile, tuturor celor cu care mă voi întâlni sau la care ajung în scris, pentru ca şi aceştia să înţeleagă că dan felix voiculescu este duşmanul lor. Este capul cel mai de sus, cel mai malefic al acestei fiinţe a întunericului care ne strâmbă destinul de zeci de ani. El este duşmanul fiecăruia şi al tuturor.
      dan felix voiculescu ne-a declarat război tuturor. E momentul să-i răspundem. Din sufletele noastre, din vieţile noastre, din casele noastre, de pe străzi, de la muncile noastre, din suferinţele şi lipsurile noastre, din afara politicii în care prea adesea îşi găseşte aliaţi. Nu e atât de mare, nu e atât de tare, nu e atât de invincibil pe cât pare, ca să nu-l putem înfrânge. Nu e nimic altceva decât un om rău, un muritor rău, rob al răului. Iar noi suntem, sunt sigur de asta, în această luptă de partea binelui. dan felix voiculescu ne-a declarat război; trebuie să ne apărăm!

      "Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să foloseacă acelaşi fel de unlete. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu este corect... A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi de trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care îi laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali. Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi, Domnul nu a şovăit să pună mâna pe bici."
                                                                                             Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...