miercuri, 14 noiembrie 2012

CÂT DE REPREZENTATIVĂ MAI ESTE DEMOCRAŢIA REPREZENTATIVĂ?

  În curând vom avea din nou alegeri în faţa cărora vom fi şi mai mulţi cetăţeni turmentaţi: Anul ăsta cu cine votăm? Sau: Mai votăm? Dacă nu avem cu cine, mai pierdem timpul, mai investim ceva speranţe? Există vreo şansă ca ceva să se schimbe în bine? O fi mai bun sistemul de democraţie parlamentară? Sau cel de democraţie prezidenţială? Sau: Nu ar trebui să găsim altceva?
       Actuala criză a adăugat, şi aici dar şi în restul lumii,  noi certitudini în legătură cu proasta funcţionare a selecţiei în politică prin evidenţierea incompetenţei, dezinteresului sau complicităţilor în  gestionarea ineficientă a economiei şi în special a sectorului financiar-bancar, dar şi prin corupţia, minciuna, populismul deşănţat al cărui unic scop este câştigarea alegerilor.
       Discuţia despre alegerea Puterii este grea şi veche. E o discuţie care, prin reducerea constantă a participării la vot, dar mai ales prin rezultatele acestuia, duce la chiar punerea sub semnul întrebării a întregului sistem politic actual, cel al aşa numitei democraţii reprezentative. E o discuţie pe care v-o propunem, cu referire la România, dar şi la restul lumii democratice, în cadrul acestei secţiuni a platformei Estica şi la care vă invităm să luaţi parte alături de analiştii platformei. Voi încerca în continuare să fac referire la câţiva dintre pilonii democraţiei în care trăim: partide, instituţii ale statului, tipul de vot, elitele. Mai mult pe noua platformă de analiză, opinii şi comentarii www.estica.eu

miercuri, 7 noiembrie 2012

Ponta se resetează cu Băsescu - sau - Frica păzeşte pepenii

       E posibil ca toată ofensiva americană - impresionanta delegaţie de business care vine la Bucureşti, vizita procurorului general adjunct Cole, vizitele şi ieşirile aproape săptămânale ale ambasadorului Gitenstein - probabil cel mai interesant ambasador SUA de după 90, de altfel cu rădăcini în nordul Moldovei - şi mai ales realegerea lui Obama care nu mai dă răgaz "grupului infracţional organizat" să se mişte înainte ca să se dezmeticească o nouă administraţie la Washington şi să-i tragă de urechi - să fi avut asuupra lui ponta efectul miraculos de a-l face să pară un tip responsabil şi rezonabil, care este dispus să coopereze pentru binele ţării, în loc să-l înjure pe preşedinte şi pe urmă tot el să ţipe ca din gură de şarpe că Băse e "mean and vicious".
      E posibil să fie şi contribuţia multor altor semnale şi crude realităţi pe care nici minciuna continuă nici privirea pe lângă  nu te ajută să şi scapi de ele.
       Dar mai cred că e ceva: victoraş a ajuns sus, sus de tot. A fost un timp ameţit de aerul tare de acolo. Ciracii lui i-au spus că de acolo poate face orice vrea, poate să fie exact cum îşi doreşte. Din păcate pentru el, nu a avut succes. A provocat forţele necunoscutului şi acestea i-au deschis cufărul cu comoda ocupaţie de plagiat. Despre care a aflat toată lumea bună de afară. E de ajuns să nu mai poţi face niciodată pe eroul intransigent. Şi toţi să aştepte politicoşi - nesuferiţie de politicoşi şi convenţionali - să fii trecut pe linia de depou.
       Apoi turnătoru', cu chiulangiu' şi cu dragnea (şi baronii lui) au început să ia distanţă; ba chiar să le convină ca el să nu fie desemnat prim ministru după 9 decembrie în cazul în care usl-ul are peste 50%. Ca, astfel  să aibă un motiv să-l dea jos pe Băse, antonescu să se suie în deal iar felixoiculescu să ia, într-o formă sau alta, Palatul Victoria.
       Poate  reîncarnarea lui Titulescu să facă ceva pentru a împiedica mişelescul plan? Nimic mai mult decât poate şi statuia aceluiaşi: să privească aburit viitorul.
       Aşa că, şi-o fi spus, soţul Dacianei şi ginerele lui sârbu, n-ar fi oare mai bine să-l vrăjesc pe marinar, decât să aştept să-mi dea golanii ăştia la gioale? Poate cădem la pace. Poate mă pune....

marți, 6 noiembrie 2012

De ce ar trebui să-i fie frică lui voiculescu de arestarea şefului său?

       Sau: Ar trebui să-i fie frică?
      
       Noi credem că îi chiar este frică.
       Nu întâmplător ieşirea sa cu suspendarea a fost în exact aceeaşi perioadă, doar cu puţin înainte de arestarea generalului securist diaconescu şi apariţia ştirii că acesta a fost şeful lui.
       O sursă pe care, evident, nu putem să o divulgăm ne-a şoptit că s-ar putea chiar ca vechiul cuplu să se refacă după bare. Dar, de data asta, după barele de ferestrele puşcăriei privite din interior.
       După cum spuneam şi de curând: Asta da investiţie! Să fie într-un ceas bun!

joi, 1 noiembrie 2012

voiculescu s-a autodenunţat! Vrea să fie prim-ministru.

       Nu mai căutaţi. Nu mai întrebaţi. Nu încercaţi în zadar să aflaţi dacă Rus, Tăriceanu, Hrebe, Geoană, Vanghelie ar fi acel prim ministru trădător care să tragă magnificele partidele din usl după el. Nu sunt ei, nu e nimeni altcineva. E chiar cel care v-a vorbit.
       Un caz teribil. Un caz care ar trebui studiat. Cel al criminalului care nu poate să se abţină, nu o poate comite fără ca ceilalţi să ştie, fără ca să împlinească cumplitul act ca pe o scenă.
       Un reflux al sincerităţii, în acelaşi timp. Mâna care a completat declaraţia că a fost turnător nu a putut fi oprită; ea s-a continuat în gura care a mărturisit.
       La fel ca în 2005, când tot el a fost soluţia imorală, felixoiculescu ştie că nu va putea rezista. Că atunci când va apărea Băse şi îi va propune să facă guvernul, el nu putea să refuze. E ceva care îl depăşeşte; trădarea este adevărata lui natură, adevărata lui dimensiune şi unica, adevăratul lui nume. Căci turnătorul, ce e el dacă nu un trădător?

       Dar nu uitaţi: danfelixoiculescu este duşmanul numărul 1 al României!

miercuri, 31 octombrie 2012

voiculescu ne-a luminat de ce nu trebuie să votăm cu usl-ul


       voiculescu ne-a anunţat că în psd şi în pnl sunt atât de mulţi trădători sau oportunişti, care, odată ajunşi în parlament, sunt gata să întineze nobilele idealuri ale alungării lui Băse şi să bată palma cu acesta încât, după alegeri nu ar mai rămâne, cert, decât el, ponta şi antonescu luptători împotriva dictatorului. De ăla micu n-a zis nimica, ceea ce înseamnă că ăsta ori că-l trimisese după ceapă, ori nu e nici el sigur.
       În această situaţie, vin şi zic: dacă-i aşa ce sfârâială mai e şi cu uslu ăsta? Şi de ce să mai facem alegeri şi să cheltuim de pomană banii ţărişoarei? Nu mai bine s-ar duce băieţii ăştia la Traian şi ar face guvernu de acum, să nu-i apuce iarna prin zloată şi pe noi mai rupţi în fund?
       Pen'că dacă insistă şi ne duc pe noi la alegeri şi ştim ceea ce ştim, n-am fi proşti să-i votăm pe trădătorii ăia de aşa-zişi uslişti? Cozile alea de topor băsiste? Nu mai bine stăm acasă şi pregătim cozonacii pentru Crăciun? Mulţam coane felixule că ne-ai luminat cu becul minţii tale de la răsărit. Şi mai dă din casă, că poate se dumiresc şi hipnotizaţii ăia de se uită la antene ca la Pitia, cam cine sunteţi.

    Şi ca să nu uitați: Dușmanul public numărul 1 este, pentru mine, danvoiculescufelix.
      

vineri, 26 octombrie 2012

Puşcăriile, investiția cea mai profitabilă pentru România

       Privind şi ascutând la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, evaluând potenţialul de mic sau mare "compromis" în dauna legii ca majoritar în rândul populaţiei noastre şi potenţialul înfricoşător de accelerare a degradării căreia trebuie să-i facem faţă, cred că cea mai profitabilă investiţie pentru noi şi pentru această ţară ar fi puşcăriile. Mai ales cele cu regim de lucru în interior sau pe "şantierele patriei".
       Şi nu vă dau decât trei motive:

       - va revitaliza puternic industria construcţiilor căci este nevoie de mii, poate zeci de mii de astfel de facilităţi;
       - oricât de mult ar costa întreţinerea în puşcărie a unui hoţ din structurile de stat ( chiar şi private), ea va fi uneori chiar infimă în raport cu cât ne costă menţinerea lui în respectivul post, structură, funcţie; iar dacă mai şi lucrează cu atât mai mult;
       - exemplul dat cu cei trimişi acolo se va constitui într-un glas al raţiunii pentru cei mai mulţi din cei rămaşi afară.

       Nu mai vorbesc de investiţiile străine stimulate, de revigorarea iniţiativei economice sănătoase locale, de viaţa mult mai senină şi mai lipsită de stres a cetăţeanului în raport cu aparatul de stat etc. etc., toate rezultând din diminuarea drastică a tâlhăriei generalizate din acest moment.
      

joi, 18 octombrie 2012

POLITICĂ ÎN ŞCOALĂ - A AUZIT PROCURATURA?

       Mulţi tineri participanţi la marea întrunire a usl de pe Arena Naţională au dezvăluit că erau acolo cu întreaga şcoală, cu absenţe motivate, ba chiar trimişi de directorii şi profesorii lor.
       Aşa că ne întrebăm:
       Nu era politica interzisă în şcoală?
       Şi atunci cum au ajuns şcoli întregi cu directori, profesori, elevi şi absenţe motivate la miting? Are de gând cineva să ancheteze această infracţiune? Sau mâine îi ducem la curăţenie pe străzi şi pe câmpuri, la toamnă la cules roadele ogorului şi la toate vizitele externe sau interne importante, pe şosele, aeroporturi, stadioane? Şi, de ce nu, pe unii îi luăm deoparte, îi dezinfectăm câteva săptămâni pentru ca, atunci când  îi trimitem să îi întâmpine cu flori pe domnul şi doamna/tovarăşu şi tovarăşa veniţi într-o vizită de lucru, să poată să îi pupe pe aceştia fără pericolul de a le da vreo boală.

EXTRAORDINAR!!! - Băsescu este iliescu + voiculescu

       În sfârşit, ponta ne-a luminat: Băsescu e ultimul comunist şi securist din Europa. Adică, este iliescu şi voiculescu la un loc şi în parte, în ceea ce priveşte România. În ceea ce priveşte Europa, nu cutez a mă pronunţa pen'că nu-i ştiu pe toţi cei din urmă ultimi comunişti şi securişti, în afară de, să zicem, Lukaşenko şi Putin. Dar dacă or fi alţii şi mai mari care să-i întruchipeze chiar şi pe aceştia care sunt foarte mari..
       Întrebare:
       Ce mai sunt, în această situaţie, foştii primul comunist şi primul securist ai ţării? Nişte ţuţeri? Neica nimeni? 1/2 Băsescu? Sau, poate, au devenit primul credincios şi primul filantrop al ţării?

marți, 16 octombrie 2012

gigi&crin - de la nuntă la balamuc

       Probabil că prezentând această inedită mutare colegilor săi, măritul crin le-a spus şi că nu vede nicio posibilă problemă pentru viitor din cauza caracterului nărăvaş şi neprevăzut al lui becali, că-l vor struni şi manevra ei pe gigi, ei fiind mulţi, inteligenţi şi credibili şi el unul singur, cam prostovan şi mai excentric.
       Probabil că se gândeşte şi la tunurile care pot fi date împreună că este, slavă Domnului, loc pentru toată lumea, şi apoi, nu vor toţi aceleaşi lucruri. Or să cadă ei la pace.
       Probabil că se gândeşte şi la ce bine i-ar prinde banii acestuia; şi în campanie şi, de ce nu, că o fi primit şi o ofertă personală, chiar conturilor sale.
       Probabil că hrebe, vechiul şi veşnicul prieten al lui gigi, a dat şi el nişte asigurări că e omul lor, că totul e ok.
     
       Probabil însă că habar n-are crinuţ ce bombă murdară şi-a luat lângă el. Îl cunosc bine pe becali, am peterecut 6 luni lângă el la începuturile clowneriei sale politice, atunci când încă era prea puţin cunoscut şi chiar Hurezeanu făcea o emisiune de lungă durată cu noul actor politic, din care acesta ieşea cu o imagine destul de bună.
       crinuţă nu va vedea prea mulţi bani de la jiji, posibil ceva la început, apoi încă ceva mărunţiş, o agitaţie pentru campania proprie şi pe urmă să vină "profiturile".
       Drumul alături de becali înseamnă să faci ce vrea el; ori şeful grupului infracţional organizat din pnl se vrea şi el atotputernicus. Golăneala va fi maximă, televiziunile vor cădea pe spate, românul manelist va fi încântat suprem, veselie mare, ce mai, să scoatem şi corturile între blocuri.
       Iar nunta de acum, la care deja becali a început să dea comenzi şi să căsăpească în direct  la tv cu un limbaj şi apucături de interlop de cartier, e nimic pe lângă balamucul care va urma nu peste mult timp, la divorţul cu care fratele de rudotel al lui vadim ne-a obişnuit deja. Asta nu pentru că eu le doresc acest lucru, ci pentru că un divorţ între aceşti doi "războinici" este în chiar firea lucrurilor. Iar un astfel de divorţ  va fi ca o budă publică aruncată în aer. Şi, din păcate pentru el, crin nu va avea nicio şansă. Iar pnl-ul.... care pnl?
     

luni, 8 octombrie 2012

Împotriva restauraţiei comuniste în şcoala românească - Scrisoare deschisă către Ministrul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, d-na Ecaterina Andronescu -



Doamnă Ministru,

Principalul câştig al revoluţiei din 1989 a fost Libertatea. Alături de libertatea de a gândi şi vorbi, de a călători, de a avea, am redobândit-o şi pe aceea de a ne manifesta religios, de a crede şi de a ne exprima credinţa într-o sursă superioară a existenţei Universului şi a vieţii, alta decât atât de salvatoarea şi miraculoasa „întâmplare” clamată de către ateişti. Este o libertate care nu ne îngrădeşte spiritul, ci îl înalţă, îl deschide către o realitate infinit mai complexă decât reducţionismul evoluţionismului ateist. Este în acelaşi timp sursa identităţii noastre ca popoare, ca persoane care compun aceste popoare, ca oameni, pentru că este o dimensiune esenţială a trecutului nostru şi, astfel, o componentă esenţială a ceea ce suntem noi astăzi.

Chiar dacă mulţi au crezut contrariul, comunismul nu a dispărut odată cu dispariţia statelor comuniste. El era anterior acestora, provenind din manifestări filosofice şi ideologice care au precedat cu câteva secole explozia lui devastatoare din secolul al XX-lea. Ca şi în cazul spargerii unei ciuperci, după 1990 sporii acestuia s-au răspândit în lume, s-au întâlnit cu mai vechile şi permanent existentele lui izvoare şi încearcă să preia astăzi, de data aceasta sub forme mascate în deziderate ale zilei, uneori extrem de perfid şi de ocolit, alteori aproape la fel de intolerant şi agresiv după cum s-a manifestat deja în secolul trecut, controlul asupra minţii şi sufletului omului acestui nou secol şi mileniu.

În sensul acestei ofensive care combină strategii, tactici şi mijloace extrem de diverse se înscriu şi încercările tot mai violente şi mai intolerante ale neocomunismului românesc, de supunere a conştiinţei şi spiritului copiilor noştri unei nivelări ateist-comuniste, cu nimic deosebite de aceea care se manifesta în şcoala şi societatea comunistă dintre 1944 şi 1989. Dacă în anii trecuţi atacul s-a îndreptat asupra unor forme exterioare ale fenomenului religios – icoanele, de exemplu – de o bucată de timp, încurajaţi de vectori interni şi externi, se încearcă din nou eliminarea religiei din şcoli, prin atacarea a însăşi interiorului, a însăşi esenţei: dogma religioasă, conţinutul de profunzime al credinţei.

Ultima manifestare a bigoţilor acestei falsei religii, care a devenit între timp ateismul, este conţinutul manualelor de religie. Acestea ar trebui, în viziunea lor de reducere la absurd, să fie curăţate de partea de dogmă, cea care contribuie la construirea tinerei persoane, şi ar trebui să conţină doar informaţii neutre, de exemplu de istorie a religiei şi artei. Evident, mâine se va putea pretinde că acestea fac obiectul manualelor de istorie generală şi astfel s-ar îndeplini scopul neo-comuniştilor: eliminarea religiei din şcoli, suprimarea încă o dată a libertăţii religioase, izolarea şi eliminarea lui Dumnezeu din lume.

În ceea ce priveşte această ultimă agresiune totalitară şi argumentele prin care se doreşte să ne fie impusă, cât şi a ceea ce ministerul poate să întreprindă, vrem să vă mai comunicăm următoarele:

1.     Trebuie, în primul, rând să plecăm de la realitatea că în timp ce peste 90 % din populaţia României se declară ca aparţinând unei religii sau unei confesiuni, doar 10 % din trunchiul comun al programei şcolare este dedicat studierii şi înţelegerii acestei apartenenţe, restul fiind informaţie ştiinţifică, ateist-umanistă. Activiştii neocomunişti şi organizaţiile pe care aceştia le reprezintă sunt 0,000.. din cei peste 90 % de mai sus, deci nu pot cere nimic şi nu pot impune nimic în numele acesteia. Pot vorbi şi propune doar în numele lor. Şi în niciun caz imperativ.
Societatea civilă românească nu este reprezentată doar de câteva asociaţii care aparţin unor minorităţi, de asociaţii seculare sau cu interese transnaţionale.  Acceptarea cererilor intolerante ale acestora poate duce la reprezentarea intereselor minorităţii în detrimentul celor ale majorităţii (cf recensământului din 2002 sunt, de exemplu, fără a lua în seamă şi celelalte culte şi confesiuni, 18.83 milioane credincioşi ortodocşi şi doar 33.000 de atei.).

2.     Însăşi Libertatea (în acest caz, cea religioasa) poate fi din nou suprimată prin acceptarea  demersurilor repetate, ale acestui grup de organizaţii neocomuniste conduse de ASUR, de a elimina predarea religiei  în şcoli şi de a interzice utilizarea simbolurilor religioase.

3.      Nu există îndoctrinare religioasă în şcolile publice, ci doar prezentarea  viziunii alternative, specifice religiei, asupra lumii si vieţii. În măsura în care predarea religiei este considerată îndoctrinare religioasă şi predarea ştiinţelor trebuie considerată îndoctrinare ştiinţifică, deoarece se impune o anumită viziune asupra lumii şi a vieţii care are la bază ipoteze neverificabile (de ex. strămoşul comun ipotetic din arborele speciilor sau punctul din care a început Universul).  Calendarul  ştiinţific 2012 promovat de ASUR ca pe o încercare de parodiere a celui bisericesc şi de înlocuire a lui,   demonstrează clar identitatea  demersurilor, câtă vreme a fost folosită exact forma şi alcătuirea calendarului bisericesc. Mesajul totalitar al acestei acţiuni (aflat în spatele celui de golire de esenţe a unui simbol lumesc al creştinismului): divinizarea ştiinţei.

4.     Predarea confesională a religiei în şcoli este firească, ţine de conservarea învăţăturii de credinţă specifice fiecărui cult şi nu generează intoleranţă sau xenofobie, ci o baza solidă fără de care dialogul nu este posibil.  Ideea nivelării, a predării neconfesionale duce la confuzie privind identitatea religioasă şi la diluarea sentimentului religios, adâncind şi mai mult secularizarea lumii contemporane, cu consecinţele cunoscute în plan moral şi existenţial.

5.     Manualele de religie nu pot fi proiectate astfel încât să satisfacă doleanţele unor organizaţii ce reprezintă partea seculară a societăţii şi care au scopul de a adânci orientarea ateist - ştiinţifică a tinerilor; ar fi o contradicţie logică, aşa încât este firesc ca numai reprezentanţii cultelor şi specialiştii să participe la elaborarea acestora.  Suntem interesaţi , de exemplu, daca societatea civilă, majoritar creştin-ortodoxă, care crede că omul  a fost creat de Dumnezeu,  a fost chemată  sa participe, prin dezbatere publica,  la elaborarea  manualelor de biologie prin care elevii sunt îndoctrinaţi cu ideologia evoluţionistă_ Pe cine deranjează  credinţa ca toţi oamenii sunt creaţi dupa chipul lui Dumnezeu, deci egali în demnitate? - fapt care nu poate duce nicidecum la intoleranţă, ci dimpotrivă, la respect reciproc. Intoleranţa este asociata viziunii evoluţioniste bazate pe selecţia naturală în care cel mai slab este eliminat – omul este un animal mai evoluat, dar totuşi un animal şi ne învăţăm copiii să se comporte ca atare.

6.     Manualele de religie nu prezintă numai iadul, păcatul şi pedeapsa, ci şi virtuţile, Raiul, răsplata. Copiii nu sunt agresaţi psihic atunci când li se face cunoscută ideea că nerespectarea poruncilor aduce cu sine pedeapsa,  ci atunci când constată că trăiesc într-o societate în care legile nu se aplică, nu există pedepse şi vinovaţi. Pe cine poate deranja faptul ca elevii  învaţă că trebuie sa nu ucizi, sa nu minţi, sa nu trăieşti în desfrânare, să îţi respecţi părinţii, să nu invidiezi şi să nu furi? În ce fel de societate dorim sa trăiască copiii noştri, într-una a infracţionalităţii, în care nu există răspundere şi teama de pedeapsă sau  într-una în are există respect pentru lege, fie că e divină sau civilă. Suspendarea ideii de păcat si pedeapsa duce indirect la ideea ca orice ar face cineva este lipsit de consecinţe negative si de aici orice este posibil.

7.     Românii s-au format într-o Europă, care, la rândul ei, are la baza construcţiei de astăzi dimensiunea principală a spiritualității iudeo-creştine. Naţionalismul adevărat, iubirea de neam, nu este caracterizat de intoleranţă şi xenofobie, ci de apărarea drepturilor şi aspiraţiilor naţionale, consecinţă fireasca a iubirii de neam şi de patrie. Creştinismul, de exemplu, ne învaţă să iubim aproapele, adică familia, neamul dar şi străinul. Credem ca iubirea de neam si patrie, ca şi iubirea faţă de celelalte neamuri, de un aproape, care poate fi orice om de pe acest pământ,  este un sentiment  nobil ce trebuie cultivat.

8.     MECTS trebuie sa întreţină un dialog pe această temă cu organizaţii reprezentative pentru structura etnică şi religioasă, cu factorii interesaţi de procesul educaţiei în mod direct (părinţi, elevi).

Cu convingerea că toate aceste argumente constituie, din câte vă cunosc, deja baza construcţiei dumneavoastră ca om, cadru didactic şi politician, ne exprimăm credinţa că nu veţi accepta ca întunericul, intoleranţa, nivelarea, schilodirea sufletească, dezarticularea fiinţei umane să sufoce din nou şcoala românească.

LIGA PENTRU IDENTITATE NAŢIONALĂ      
Preşedinte – Paul Ghiţiu

duminică, 7 octombrie 2012

Caragiale, profeţii despre usl

Sau:
Caţavencu, un ideolog al usl-ului
 sau
Nimic nou în politica românească după 130 de ani
sau
......
CAŢAVENCU (întrerupându-l lătrător): Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România... Progresul, stimabile, progresul! În zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică...
FARFURIDI (ŞI MAI ÎNŢEPAT): Dă-mi voie. Mi se pare că altcineva amăgeşte opinia publică...
CAŢAVENCU: Fireşte că nu vrei să ştii... nu-ţi vine la socoteală...
CAŢAVENCU (şi mai lătrător): Să-şi vază de treburile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre... D-ta eşti avocat, eşti confrate cu mine...
FARFURIDI: Da, sunt avocat, dar nu sunt confrate cu d-ta...
CAŢAVENCU: (urmându-ţi jocul):  Ştii ca şi mine principiul de drept fiecare cu al său, fiecare cu treburile sale... oneste bibere...
......

sâmbătă, 6 octombrie 2012

victor ponta portar la Circ

      
   
       victor ponta ne tot glăsuiește înțelept despre cum ar fi cu și fără circ, despre ce simplu ar fi dacă totul s-ar face ca la circ, despre cât, vezi doamne de responsabil este el, față de circari, el care înțelege să facă lucrurile serios, să se sacrifice şi să fie competent, eficient, conform interesului naţional; bla bla bla. Şi, ca să exemplifice (măi ce bine pică toată povestea asta pentru a putea avea o situaţie aşa da aşa nu ) a scos şi iepuraşul din mânecă, pe DD de la OTV, responsabil, în versiunea zilnic modificată şi îmbunătăţită a lui victor ponta, de ceea ce acesta  numeşte circ.
       Pentru v.ponta, ca și pentru mulți alții, care folosesc termenul cu aceeași condamnabilă și pe deplin idioată ușurință, Circul este scandal grotesc, băşcălie, batjocură, prosteală, pe care, pentru că le practică ei, cred că le practică toată lumea şi mai ales că sunt obiectul muncii la Circul adevărat. Atât ştiu, atât pot, atât înţeleg.(Habar nu are vp cât de mult şi de serios se munceşte la Circ, inclusiv cei la care face probabil trimitere, clownii, care nu prea îşi permit să plagieze şi să iasă în spectacole fără să muncească serios la antrenamente. Nu are habar nu pentru că nu ar avea aceste informaţii, ci pentru că el este incapabil să le înţeleagă.)
       Totul ar fi bine pentru vp dacă noi nu am mai avea memorie şi am uita că tot ceea ce s-a întâmplat cu Oltchimul i se datorează chiar lui, că cel care a pornit acest "circ" de care vrea să se lepede ca de satana, este chiar el.  
       Memorandumul prin care guvernul a aprobat procedura - schimbată în ultimul moment, astfel încât să permită batjocura la care a fost supusă, în final, o ţară întreagă - îi conţine semnătura. Neclarităţile care rămân ţin doar de detalii:
       - a fost totul a fost pregătit pentru a crea acum imaginea unui vp sobru şi responsabil în comparaţie cu un DD excentric? sau
       - a fost "prăjitura" pregătită pentru altcineva şi DD a aflat, a simţit cumva mişcarea şi potenţialul de scandal-spectacol şi a scurt-circuitat traseul aranjat?
       Vom afla sau nu vom afla; dar răspunsurile nu modifică cu nimic claritatea răspunderii care cade în poala lui ponta, că vrea el sau nu să recunoască, că îşi mai aminteşte sau nu. Aşa cum nu-şi mai aminteşte de celebra frază, rostită tot pentru bizonii consumatori de antene, prin care îl ameninţa pe ministrul Chiţoiu că îi ia capul , viaţa şi toate celelalte dacă privatizarea eşuează. Oricât ar încerca să se albească, dracul tot negru rămâne.

       victor ponta chiar este un personaj de "circ", dar de un circ jegos, urât mirositor, al scandalului, minciunii şi batjocurii, care nu are nimic de a face cu Circul adevărat. Unde v. ponta, la pregătirea şi calităţile pe care le are, ar fi bun cel mult de portar.

joi, 20 septembrie 2012

Proști, mulți și cu diplomă - Şi mult prea scumpi!

      Proști, adică inculți, needucați, distorsionați, dezorientaţi, greșit orientaţi, greşit construiți, în final limitați, neproductivi, lipsiţi de interes pentru orice altceva decât propriul bine material. Marea majoritate a absolvenților de liceu. Adică cei peste 50% care nu iau bac-ul plus o mare parte din cei care îl iau târâş-grăpiş, adică cei care există doar pentru a îngroşa conturile patronilor de universităţi particulare.
       Nu e vina lor. E vina noastră.

      Învăţământul gratuit şi obligatoriu de 10 clase plus liceu gratuit pentru toată lumea înseamnă o risipă uriaşă de resurse umane - atât din perspectiva absolvenţilor fără sens în viaţă, cât şi a profesorilor care se chinuiesc cu cohorte întregi de loaze dezinteresate - cât şi una la fel de mare de resurse financiare. (Adun aici toate cheltuielile cât şi lipsa posibilelor venturi personale şi publice pe care le-ar aduce o forţă de muncă calificată şi cerută de piaţă.) Studiile arată - dar şi orice profesor îţi poate spune acelaşi lucru - că după clasa a 8-a, adică după intrarea la liceu, cea mai mare parte a elevilor nu mai acumulează, ci pierd şi ceea ce au învăţat  până atunci. Mai mult, o perioadă atât de lungă fără niciun antrenament organizat de pregătire pentru viaţă - în ideea că cei mai mulţi se dedau cu totul distracţiei şi refuză să înveţe, iar şcolile îi trec de la un an la altul pentru a nu-şi diminua calificativele - are ca rezultat un om mult mai puţin pregătit pentru a fi o fiinţă socială decât cel care era în urmă cu patru ani. (De fapt, emanciparea în faţa profesorilor şi a procesului de formare din şcoală începe chiar mult mai devreme, funcţie de aşezarea şcolii - sat, oraş, cartier (deşi nu neapărat un cartier bun înseamnă o şcoală bună, după cum ne arată exemplul liceului Jean Monet) - şi de tradiţia acesteia încă dinspre clasele a treia - a patra. E un proces complex, în care, alături de degradarea evidentă datorată unei societăţi tot mai fără Dumnezeu dar tot mai plină cu "minunile tehnicii, "calitatea tot mai îndoielnică a noilor generaţii de părinţi este una dintre principalele cauze.)

       Nu există niciun motiv solid, serios, pentru a perpetua această situaţie care devine, în ritm accelerat, tot mai proastă de la an la an, de aceea nici nu am să deschid aici o discuţie din perpsectiva acestora. Nu există niciun motiv pentru a ţine în liceu tineri care nu sunt de loc interesaţi să înveţe, care se deprofesionalizează, se de-culturalizează, care îi chinuiesc pe toţi profesorii, care zădărnicesc eforturile profesorilor ce încearcă să facă ceva pentru acei puţini elevi interesaţi să studieze, care, din cauza faptului că de multe ori formează  majoritatea clasei, îi strică şi pe aceştia sau măcar le afectează pregătirea.  De aceea cred că trebuie ca:

       - învăţămîntul gratuit şi obligatoriu să fie doar de 7, maxim 8 clase;
       - liceul să fie gratuit doar pentru cei cu adevărat merituoşi - adică cei care au arătat pe parcursul anterior şi cu ocazia unui examen foarte serios, că doresc şi merită să meragă mai departe;
       - şcolile profesionale (de arte şi meserii, vocaţionale - indiferent cum se vor numi ele) gratuite pentru cei care termină clasa a opta, profilate după nevoile reale din economie, eventual în colaborare cu agenţi economici.

       E nevoie mult mai mare în acest moment, în România şi în toată lumea, de meseriaşi decât de mulţi dintre aceia care se înghesuie pe porţile facultăţilor pentru a deveni apoi o povară pentru societate, fie ca întreţinuţi, fie ca personaje puţin competente şi puţin responsabile, strecurate în activitatea şi decizia publică sau privată. Şi cel mai grav este când aceşti "neica-nimeni" ajung la vârful partidelor şi al instituţiilor statului şi de acolo ne construiesc un viitor după chipul şi asemănarea lor.

    
      
     

miercuri, 19 septembrie 2012

Victor Ponta - Din neantul gândirii

       Orice neica-nimeni care ajunge mai sus în politică se trăduieşte să aibă idei, opinii, concepţii, chit că e sau nu nevoie de ele, că a fost sau nu întrebat, că fac rău sau foarte rău (nu am pus bine pentru că asta este o excepţie). E natural, e firesc, e în fişa postului să vorbeşti ca să exişti. E normal pentru că toţi aceşti oameni, odată ajunşi parlamentar, ministru, şef pe la partid, cred - cred cu toată convingerea - că sunt exemplarele de rasă ale neamului, că au ajuns acolo datorită meritelor lor incontestabile, că sunt, ca în filmele de duzină, "aleşii",  Nu viaţa şi cariera anterioară îi justifică, ci postul politic din perpsectiva căruia se poartă ca nişte parveniţi convinşi de descendenţa lor nobiliară şi divină. Şi, parcă niciodată, nu am avut atâtea ziceri "bine cuvântate" ca în ultimele 4-5 luni.
     
       Iată de pildă clasa pregătitoare. Personal nu am o idee dacă e bine sau nu, dacă e bună sau nu, dacă să fie sau nu, sau dacă să fie la şcoală ori la grădiniţă. Nu am datele necesare ca să mă pronunţ. Alţii  însă o fac. Cum ar fi, de exemplu, primul ministru. Deşi nu adus niciun argument, premierul ponta ne spune că, în opinia lui, clasa pregătitoare în cadrul şcolii "reprezintă o prostie". Nu ne spune însă cum şi-a format această opinie? Pe ce bază? De unde ştie? Ce studii poate invoca? Ce rezultate din alte state poate aduce? Ce specialişti şi ştiinţele educaţiei îl susţin? E aşa doar pentru că e un lucru făcut de pdl-işti? E aşa pentru că nu-i place şefului său felixoiculescu? E aşa pentru că asta i-a spus Gâdea?

       Nimic, nimeni, gol, neant. Neantul gândirii. 

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Complicitatea criminală a Occidentului cu fundamentaliştii islamici

       În fiecare an, în lumea islamică, mor mii, uneori zeci de mii, din timp în timp chiar sute de mii de oameni doar pentru că sunt creştini; sunt incendiate, dărâmate, rase de pe faţa pământului sau transformate în moschei, zeci, sute de lăcaşuri de cult. Nu mai vorbesc despre represiunea economică, socială, profesională practicată permanent împotriva creştinilor pentru singura vină de a fi ceea ce sunt. Câteva din aceste evenimente, în mod obişnuit cele mai "groase", ajung până la noi atunci când sunt difuzate mass-media. Cele mai multe, tragediile personale, ale familiilor sau ale comunităţilor sfărâmte sau eliminate nu ne ating. Dincolo de palide luări de poziţii şi de condamnări, lumea, zisă civilizată, nu face nimic. Şi represiunea, crimele, distrugerile continuă zi de zi, an de an.
       Pentru că sunt creştini, genocidul acesta lent şi continuu nu trezeşte reacţii similare din partea celor supuşi represiunii, adică a celor care scapă cu viaţă. Nu este aplicată, aşa cum fac, de exemplu, islamiştii, legea "dinte pentru dinte". Uneori se apără, de multe ori se mută în regiunile cele mai aride - vezi situaţiile din Africa Orientală - cei care pot emigrează, cel mai adesea, către Occident.
       Zilele trecute, 4 americani, în frunte cu ambasadorul au fost omorâţi în Libia din cauza, la prima vedere, a unui film tâmpit, făcut de un american tâmpit şi pus pe You Tube. Din culise apar relatări despre un atac premeditat de Al Qaida.  Dincolo de această tragedie libiană strict localizată, rămân însă marile mişcări de stradă, atacurile împotriva reprezentanţelor diplomatice americane, împotriva firmelor americane, fie ele bănci sau numai restaurante, în mod sigur alte acte criminale împotriva unor creştini fără nicio vină.
       Dincolo de această tragedie, rămâne însă o poziţionare diferită, şi de aici un mod diferit de a acţiona, a forţelor politice din  "Lumea civilizată" şi din Lumea islamică: diplomaţia aşa-zisului interes geopolitic, în cazul Occidentului, şi militantismul agresiv, pentru Islam. Zeci de mii de oameni ies în stradă numai pentru un film (în alte situaţii exprimări nefericite, caricaturi, cărţi) care, într-o manieră băşcălioasă vorbeşte, cel puţin în parte, despre nişte adevăruri pe care cancelariile occidentale preferă să le bage sub covor. Şi vorbeşte astfel tocmai pentru că acestea preferă să le bage sub covor şi nu să le abordeze public, cu curaj, cu competenţă, în căutarea unor soluţii şi a unor măsuri care să preîntâmpine genocidul.
       Aici cred că stă şi marea vină - mult mai mare decât a Islamului - pe care o poartă Occidentul: politica struţului, tăcerea complice, criminală, faţă de ceea ce se întâmplă. O atitudine pornită din complexul - dar nu regretul - vinei de a fi lăsat brambureala neamaipomentiă din această zonă, de a fi fost acolo ca ocupanţi, ca stăpâni; un complex fals, de fapt, o expresie a corectitudinii politice şi a exceselor politicii privind drepturile omului prin care, cei ce ieri au fost nedreptăţiţi, se încearcă a fi astăzi recompensaţi, creând astfel alte dezechilibre, alte nedreptăţi, siluind alte personalităţi şi vocaţii, tăcând complice în faţa unor fapte care le depăşesc cu mult pe cele în faţa cărora se inflamează astăzi mass-media, civismul militant al corectitudinii politice, politicienii fără profunzime, ambalaţi în lozincile limbajului de lemn actual.
       Nu a existat şi nu există (în afara unor voci sau grupuri răzleţe, unele de extremă care mai curând compromit o abordare serioasă) o discuţie publică asupra acestor probleme; nu a existat şi nu există, ca urmare a unor astfel  de dezbateri, o atitudine coerentă, fermă, dincolo de interesele meschine ale marilor companii care conduc politica statelor occidentale, în legătură cu această tematică sensibilă şi complexă. Şi atunci apar aceste reprezentări extravagante, care par mai curând a fi în concordanţă cu interesele zonei islamice fundamentaliste. Tăcerea, laşitatea, drepturile negustorilor puse deasupra drepturilor reale ale omului, lipsa de poziţie şi de acţiune a guvernelor occidentale le fac pe acestea, le fac pe statele respective şi indirect pe popoarele respective, părtaşe la acest zilnic genocid uman, cultural şi spiritual.
       Din Indonezia până în Bosnia şi Kosovo, trecând prin fundamentalismul în creştere al nordului Africii, pentru aşa zise raţiuni de stat, care ascund mult mai pragmatice interese financiare, valul crimei şi al negării celui diferit de majoritari, este umflat de lipsa de omenie a celor care, în vorbe şi fapte mărunte, au ridicat umanismul la rang de religie.
       Aici rezidă şi un alt motiv al lipsei de reacţie, fie ea pentru a dezbate şi a înţelege, fie pentru a impune un echilibru al respectării unor norme de atitudine general acceptate în faţa identităţii religioase şi culturale a omului: creştinismul deranjează, sau nu este bine văzut, bine primit, nici în Ocicident unde ateismul, umanismul centrat pe individul fără Dumnezeu, adică fără trecut şi viitor, se revendică de mulţi ani ca religii ale timpului actual.   
      
        

duminică, 2 septembrie 2012

voiculescu, antonescu, ponta şi vocea rusiei ne propun modelul rusesc: statul mafioților (I)

       Miliardarii ruși sunt pe locul doi din lume.
       Moscova este orașul cu cei mai mulți miliardari.
       Miliardarii ruși cumpără Coasta de Azur.
       Miliardarii ruşi cumpără Grecia turistică.
       Miliardari ruşi colonizează America bucată cu bucată.
       Miliardarii ruşi cumpără pe bandă rulantă în Grecia insule exotice şi apartamente de lux.
       Grecia o să poarte steag rusesc.
       Putin pare a fi cel mai bogat, sau măcar printre cei mai bogaţi oameni din lume.

Dreptul de exprimare este îngrădit.
Dreptul de asociere este limitat.
Dreaptul de a manifesta este îngrădit.
Dreptul la viaţă este limitat de poziţia faţă de regim.
Dreptul la identitate naţională este anulat.
Dreptul la autodeterminare şi la independenţă este bombardat.
Dreptul la altă memorie decât cea oficială este confiscat.

       Nu te opune căci poţi muri, nu investiga căci poţi muri, nu refuza protecţia clanurilor mafiote            protejate de autorităţi căci poţi muri, nu pretinde dreptul la identitate naţională, la independenţă, căci poţi muri (şi nu oricum, ci în aşa-numite atacuri teroriste orchestrate de serviciile secrete ruse; căci ce contează, de exemplu, câteva sute de copii când e vorba de aşa zise raţiuni de  stat?); nu muri când vrei tu căci s-ar putea să nu ai unde să te îngropi.

       O "panaramă" de democraţie; o democraţie de operetă; un fals grosolan; un model de confiscare a statului şi a instituţiilor lui de către tâlhari; un model despre cum democraţia poate să devină o mafiotocraţie mascată. Un viitor cenuşiu, construit de oamenii cenuşii (Aţi citit oare "Momo" a lui Michael Ende, cel care a scris şi Poveste fără sfârşit? Dacă nu, citiţi-o!)

       Cum este posibil ca în câţiva ani să ajungi miliardar în dolari, dacă nu ai avut înainte o avere, nu ai inventat microsoftul, apple-ul, facebookul? (iar dacă ai adunat-o în vremea comunismului, cum ai adunat-o, când populaţia murea de foame?)
Cum este posibil să pui mâna pe sectoare industriale, energetice, pe turism, în scurt pe întreaga economie, pe active de zeci de mii de miliarde aşa, doar pentru că eşti tu băiat simpatic, sau băiatu lui tata, sau coleg cu Elţin ori Putin, sau prieten cu Elţin ori Putin, sau fost lucrător în KGB, sau fost lucrător în partid, sau fost lucrător în miliţie? Fără nicio altă calitate. Fără nicio altă calificare. Fără nicio altă îndreptăţire.

       Cum? Ca la noi. Numai că mai brutal. Mai brusc. Pe un alt model. Un model al dictaturii interlopilor sub faţada democraţiei. Fără sentimentalisme. Fără înduioşări. Fără exerciţii de libertate. Cu cizma, cu pistolul, cu tancul, cu banii adunaţi în comunism, cu frăţia tâlharilor şi criminalilor. Cu ameninţări, răpiri, crime,  falsuri, cu puterea lui aşa vrem noi.

       Avem alegeri libere (chiar dacă nu poate participa oricine la ele, sau candidaţii neconvenabili au accidente, sau sunt bătuţi, sau rămân fără familie, aşa că cine să mai candideze dacă nu "ai noştri"?). Avem parlament - care e puterea supremă în stat şi face ce zice şi ce vrea presedintele. Avem opoziţie - dar nu e bine să fii acolo decât dacă eşti din opoziţia organizată de putere. Avem mass media liberă - pentru că cea ocupată de alte interese decât cele ale puterii a fost desfiinţată sau cumpărată pur şi simplu. Avem în Rusia tot ce ne trebuie ca să fim, după cum a hotărât tătuca Putin, o democraţie. Care, mama lui de terorist, se opune? (Va urma)
 

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Duşmanul aproapelui meu este duşmanul meu! Numele lui: dan felix voiculescu

       Şi, pentru apărarea aproapelui meu, adică împotriva duşmenului lui, voi face tot ceea ce îmi stă în putinţă.

       Dincolo de toate discuţiile despre cine şi de ce şi cum este de vină, despre răul care se găseşte în noi înşine, despre ceea ce se poate face şi ceea ce nu se poate face în politică dar şi în fiecare din noi, dincolo de multe alte lucruri pe care poate am să le amintesc într-o expunere mai lungă, există şi răul exterior nouă care trebuie găsit, arătat, izolat, nimicit, dacă este nevoie să-i aperi pe cei de lângă tine; dan felix voiculescu, fostul securist şi turnător, delapidatorul, stăpânul antenelor, este pentru mine duşmanul public numărul 1.
       Şi nu pentru că este duşmanul celor care nu aprobă politica antenelor şi a usl-ului, ci, în primul rând, pentru că este cel mai mare duşman al celor pe care i-a adus, prin televiziunile lui, în situaţia de roboţi, de soldaţi ai răului, care repetă automat ceea ce aud acolo, care ies în stradă să verse fierea şi voma otrăvită pe care o înghit de la aceste televiziuni, care nu mai sunt în stare să gândească, să cântărească, să decidă ce e bine şi ce e rău atunci când e vorba despre politică. I-a încolonat pe aceştia într-o lungă cohortă a urii şi isteriei, a refuzului de a privi către cel de lângă tine ca la aproapele tău şi nu ca la duşmanul tău, a refuzului raţiunii.
      dan felix voiculescu este duşmanul declarat al acestei ţări; el este deci duşmanul meu.
      dan felix voiculescu este duşmanul fiecărui român - chiar şi al celor care îl urmează, care îl slujesc, sau care par a-şi găsi o cauză comună cu acesta; el este deci duşmanul meu.
      Am să reamintesc acest lucru zilnic, pe toate căile, tuturor celor cu care mă voi întâlni sau la care ajung în scris, pentru ca şi aceştia să înţeleagă că dan felix voiculescu este duşmanul lor. Este capul cel mai de sus, cel mai malefic al acestei fiinţe a întunericului care ne strâmbă destinul de zeci de ani. El este duşmanul fiecăruia şi al tuturor.
      dan felix voiculescu ne-a declarat război tuturor. E momentul să-i răspundem. Din sufletele noastre, din vieţile noastre, din casele noastre, de pe străzi, de la muncile noastre, din suferinţele şi lipsurile noastre, din afara politicii în care prea adesea îşi găseşte aliaţi. Nu e atât de mare, nu e atât de tare, nu e atât de invincibil pe cât pare, ca să nu-l putem înfrânge. Nu e nimic altceva decât un om rău, un muritor rău, rob al răului. Iar noi suntem, sunt sigur de asta, în această luptă de partea binelui. dan felix voiculescu ne-a declarat război; trebuie să ne apărăm!

      "Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să foloseacă acelaşi fel de unlete. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu este corect... A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi de trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care îi laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali. Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi, Domnul nu a şovăit să pună mâna pe bici."
                                                                                             Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii

joi, 30 august 2012

Miracolul în politică

Nu există. Să încetăm să-l mai căutăm. Să ne trezim, să privim cu atenţie, să încercăm să înţelegem, să judecăm limpede şi să alegem ce avem de făcut.

În politică nu există miracole. Există doar magie. Iar magia nu are substanţă, e fum, e copie deformată, e înşelătorie, vrajă.

Cei mai mulţi dintre noi - într-un moment sau altul, fiecare dintre noi, poate chiar şi cei mai lucizi - aşteaptă, a aşteptat, totuşi, minuni. Să se întâmple ceva care să schimbe totul ... să vină cineva care să ne salveze...  adică să se schimbe deodată lucrurile şi să ne fie bine. E adevărat, "binele" ăsta are tot atâtea feţe câţi suntem; de la a putea să furăm, să terorizăm şi să ucidem, fără ca să ne urmărească "gaborii", până la a construi o viaţă luminoasă, o carieră strălucită, o afacere de succes.

Ieri am fost la Fundaţia Creştin Democrată la semnarea Manifestului Forţelor de Dreapta. Agitaţie, presă, simpatizanţi reali, prieteni, observatori, simpatizanţi oportunişti, profitorii de serviciu...

Cuvinte: unele mari, altele aşezate (mai rar), întrebătoare, optimiste, pesimiste, dulci-catifelate-alunecătoare. Revin ca un laitmotiv: Nu se mai putea, trebuia să se facă ceva...

Aici am vrut să ajung: la ce ne aşteptăm de la această sau de la altă (cine ştie ce se va mai întâmpla până la alegeri) formulă necesară dar extrem de complicat de aşezat în lumea scaunelor de parlamentar şi aşa mai departe.
Probabil, cei de la PDL, mai mult de nevoie decât de voie, mai mult împinşi de un val al zilei decât de propriile idealuri sau interese (adesea în contradicţie cu "idealurile nobile şi principiile morale" şi cu interesul general), vor accepta în final şi o concretizare politică a acestei formule, care, deocamdată, serveşte doar latura de propagandă. Vor apărea  astfel alţi oameni noi, pe lângă cei deja implicaţi în urmă cu 4 ani.

Nu vor fi mulţi: Poate că nu vor fi toţi de calitate. Ambiţiile, orgoliul pot distruge peste noapte şi idealuri şi principii, chiar şi fundamente solide de educaţie deschisă către ceilalţi. Dar totuşi ceva se va mişca. Aşa cum, poate pentru prima oară în istoria acestor partide medii-mari, s-a mişcat ceva la PDL la alegerile de acum patru ani şi au intrat în politică Voinescu, T Ungureanu, Preda, Paleologu, o mai veche combatantă dar fără partid, Macovei...

Nu a fost uşor; nu e încă vindecată grefa asta care a tot părut că va fi respinsă. dar iată că a rezistat. A rezistat pentru că, în final, a fost necesară. Iar în ultimele două luni, a fost poate chiar vitală. Nişte oameni diferiţi de activul obişnuit al acestor partide  au rămas şi au prins chiar şi ceva rădăcini.

Nu au făcut mare lucru în afară de a rezista; nu au schimbat mentalităţile în partid, nu au schimbat năravurile şi nici chiar imaginea partidulu. Ajunge însă că au rezistat într-un mediu ostil chiar dacă au provocat  dureri de cap, crize de nervi, spume pe la gurile unor baroni pdlişti. Au şi avut mici victorii teoretice, au reuşit să declanşeze dezbateri interne, au reuşit nişte modificări de discurs, de ton, de argument. Vizibili fiind, au schimbat faţa partidului, chiar dacă aprecierea a fost mai ales în exteriorul ţării.

DECI:
Această alianţă, sau alta care se va construi până la alegeri, nu va putea să producă minunile, pe care, mulţi le aşteaptă. Micile reuşite, victoriile de etapă, rezistenţa figurilor noi la ispite şi la încercarea de respingere din partea celorlalţi, alt tip de discurs, afirmarea, în sfârşit, a unor valori şi principii reale nu a lozincăriei putrede şi putrefiante a demagogiei politicianiste, exemplul că se poate, ridicarea de jos după o bătălie pierdută, toate acestea se adună şi mai târziu, cineva mai neimplicat şi mai obiectiv ar putea să constate că lucrurile s-au schimbat în bine (e adevărat, nu ţine numai de ei, ţine în primul rând de fiecare dintre noi, dar aceasta este o altă discuţie, la care voi reveni, ţine de ce se întâmplă şi aici şi aiurea, ori situaţia nu e roză niciunde).

Să nu-i omorâm, cu aşteptările noastre nerăbdătoare. Nu ajută la nimic, doar la adâncirea degringoladei. La răspândirea magiei întunecate prin care, deja, o mare parte din populaţia acestei ţări a fost infestată cu ură şi isterie.

Să fim realişti. Să cerem doar ceea ce se poate. Restul să punem noi.
Şi să nu uităm, mai ales aceia care măcar folosim vocabularul creştin, dacă nu şi ducem o viaţă creştină, că "răbdarea" şi "speranţa" fac parte, alături de "credinţă" şi "iubire", din corpul virtuţilor teologice.       

joi, 23 august 2012

Senzaţional: În România mai trăiesc doar 7 milioane de români! Sau chiar mai puţini!

       În acest ritm, în maxim doi ani dispărem ca popor, probabil fără a lăsa în urmă prea multe regrete, ba chiar o uşurare generală.
       Sau nu? Dacă mai rămân prinţişorii antonescu, ponta şi şeful lor, felixoiculescu, împăratul şi românul cel mai verde de paris de pe pământ, împreună cu toată curtea lor de troli, gnomi şi orci? Înseamnă că noi ăştialalţi dispărem degeaba?
       Cam ăsta ar fi viitorul în perspectiva oferită de cei amintiţi cu multă neplăcere mai sus.
       Multă lume se întreabă ce se întâmplă? Cum pot minţi cu neruşinare tot timpul? Cum pot face ceea ce fac? Sunt nebuni? Şi-au pierdut minţile? Sunt posedaţi? (Asta da!)
       Ei bine, nu! Pur şi simpli ei vorbesc numai pentru cei 7 milioane, pe care, cu ajutorul antenelor, mitei electorale şi ameninţărilor interlopilor i-au convins  că realitatea virtuală pe care le-au oferit-o este cea adevărată, că aşa e bine, că aşa vor avea un viitor. Aceştia sunt cei pe care îi consideră a forma poporul român pe care îl tot amintesc în declaraţiile lor băşicoase pentru că dacă ei spun că vorbesc în numele poporului, că poporul îl vrea pe Băsescu mort, spânzurat, tras pe roată, înfipt în ţeapă etc., acest popor nu poate fi altul decât cei care i-au urmat. Iar ceilalţi 12 - 13 milioane sunt nimic şi merită o soartă asemănătoare cu aceea a dictatorului, asta în cazul în care nu au fost declaraţi morţi şi evacuaţi pe lumea cealaltă de dracii care se lăfăie în vilele, apartamentele, sediile de partid ale supuşilor lor felixoiculescu, antonescu, ponta&compania.
      usl-ul a intrat pe o spirală deosebit de periculoasă. Asistăm în direct la naşterea monstruosului, a anormalului, a absurdului, a dictaturii hâde, care, ca toate dictaturile, nesocoteşte legea, morala, valorile adevărate, pe care le înlocuieşte cu o singură lege, normă, nonvaloare: bunul plac pe care actorii acestui grotesc spectacol îl pohtesc.
       Intrând pe acest drum de sens unic, liderii usl-işti mai mari sau mai mici nu mai pot da înapoi (nu că şi-ar dori-o): pentru a-i ţine în formă pe cei pe care i-au spălat pe creier, i-au hipnotizat, i-au vrăjit, i-au isterizat, i-au umplut de ură drăcească şi dorinţă diavolească de răzbunare, trebuie să meargă înainte. Să urle şi mai tare, să-şi verse şi mai multă vomitătură plină de fiere neagră, să înjure, să nege tot ceea ce nu le convine, să desfiinţeze pe oricine, care, de aici sau de aiurea, pare a le sta în cale, să nege existenţa, dreptul la opinie, dreptul la alegere a mejorităţii neconvenabile. E un drum fără ieşire: dorinţa de putere absolută şi teama de puşcărie îi vor duce mai departe; cei 7 milioane (câţi or fi ei real, Dumnezeu ştie, căci acum, după marea fraudă de la referendum, nu mai ştiu nici puciştii pe câţi se pot baza cu adevărat) trebuie ţinuţi în priză pentru a-i vota la toamnă.
       Şi mai rău: acestei haite uriaşe de bieţi îndobitociţi va trebui să i se ofere şi sânge, jertfe umane, carne vie, pe care, ca în orice ritual orice ritual întunecat de posesiune diavolească, să o rupă bucăţi şi să o mănânce caldă şi încă tresărindă. Pentru că altfel, riscul (numai pentru ei) este ca înşăşi întunecata guvernare şi monştrii din spatele ei să devină victimele furiei iraţionale pe care au stârnit-o în aceşti bieţi oameni lipsiţi de Dumnezeu şi nopţii terifiante pe care încearcă să o coboare peste noi. 

marți, 21 august 2012

Predescu - Judecătorul "dăi şi luptă" cu nasul roşu

       Pe vremea când era în senat, mai tot timpul ,senatorul Predescu era cu nasul cam roşu. Şi mai ales după ce se întocea de la restaurantul senatului unde adăsta, uneori îndelung, alteori mai pe fugă, cu destinşii săi colegi. Avea şi o poreclă pe care nu mi-o mai amintesc.
       Cu nasul roşu ori ba, senatorul Predescu era mereu gata de luptă pentru cauza partidului şi, pentru că adunase ceva cunoştinţe la viaţa domniei sale, juridice şi de materie constituţională sau privind regulamentul senatului, el avea adesea succes în a impune o motivare sau alta. Era, adică, cu nasul roşu ori ba, un actor politic important în senat pentru psd-ul acelor vremuri.
       Şi iată-l astăzi, pe acest gagamiţă dandanache al psd-ului, pus să vegheze asupra intereselor acestuia în CCR, că este în aceeaşi poziţie de "şi dă-i şi luptă şi dă-i şi luptă" după cum l-a învăţat partidul. Adică nu să aplice litera şi spiritul constituţiei, ci să aplice ordinele conducerii superioare a usl-ului. Ce contează legea, ce contează Constituţia, ce contează adevărul! usl-ul să câştige.
       O declaraţie jenantă, descalificantă (nu ştiu dacă mai bea, dar pare făcută cu nasul roşu ca de clown), care anulează orice lucruri bune (dacă or fi) lăsate în anterioara activitate parlamentară şi CCR-istă, o declaraţie după care respectivul aşa-zis judecător nu ar mai avea decât să-şi dea demisia. (Că oricum şi-a dezamăgit şi stăpânii
       E adevărat, în acelaşi timp judecătorul Predescu merită şi un premiu pentru sinceritate, calitate nemaiîntâlnită şi nemaiauzită prin usl-ul vremurilor noastre în care minciuna "sufletul nemuritor al comunismului", după cum spunea Leszek Kolakowski, e ridicată la rang de virtute absolută.

marți, 14 august 2012

crin antonescu: de la Mireille Mathieu, la hitler

        Nu m-aş fi gândit niciodată că o să ajung să fac paralele între antonescu şi hitler.
        Aseară, citind diverse articole şi dând peste o poză a lui crinuţ trecându-şi mâna tandru prin păr şi privind languros viitorul (e în Ev Zilei, la articolul "Biografia neromanţată a lui Crin Antonescu", mi-am reamintit că în Parlament, mai demult, i se spunea Mireille Mathieu - şi era tratat ca atare. Şi revăzând instantaneu alte multe imagini în care, pe vremuri sau de curând, antonescu îşi tot mângâie şi aranjează drăgăstos părul m-am gândit să scriu ceva despre narcisismul evident şi chiar violent al acestui personaj, din punct de vedere creştin, nefericit.
       De dimineaţă, mi-au căzut ochii pe o imagine din profil a acestuia, din "Gândul", care mi-a adus aminte de hitler: o tăietură scurtă şi ridicată sus a părului la spate şi o pleaşcă care se cere mângâiată şi aranjată - gest pe care şi dictatorul neamţ îl avea - în faţă.
       Nu am să spun că, aceste semne exterioare justifică o apropiere între cei doi. Dar ele o pot iniţia. Nu m-am gândit niciodată la această paralelă. Imaginea însă mi-a adus-o, apoi gândurile au dus-o mai departe: narcisismul evident la ambii, egolatria, măiestria discursului, lipsa de scrupule şi de valori morale, agresivitatea, minciuna, ţâfnoşenia, ...
       Nu, politicianul crin nu e încă hitler. Dar cred că poate fi. Chiar cu brio! Pentru că în interior deja este.

duminică, 12 august 2012

Amice, eşti idiot! (2)

Locul I: crin antonescu,
pentru naturala interpretare a rolului din lovitura de stat la teatru "Un bufon pe scaunul Preşedintelui", căci ce altceva poate fi cel care recunoaşte că este un "acting president" (în engleză acting are şi sensul de interimar dar şi pe acela de a juca teatru) şi ne anunţă că Florin Geogescu este "mother and father hahaha..." după care, cocoţat pe spătarul scaunului cu pricina şi ţinându-l strâns în braţe ne anunţă că nu mai pleacă de pe el decât omorât de Băsescu? (De ce oare numai de Băsescu, de ce nu şi de altcineva? Care e fondul psihanalitic al acestei relaţii? Ură şi iubire fără margini? Băsescu e, pentru crin, masculul alfa?)

Locul II: victor paul dobre
care după ce face nefăcuta, îşi dă viteaz şi demn demisia pentru a scăpa de  "anumite presiuni" cărora tocmai le dăduse curs.

Locul III: (aproape permanent, alături de oricare alt vremelnic ocupant) radu mazăre
un bufon mai mititel (care şi-a us păr pe el), de provincie, care tot ţopăie şi ne face cu mâna de lângă barosanii zilei ca să-l vedem şi pe el. Ultima dată ne-a adus, conform declaraţiilor personale, 25 de manechine cu buletinul în chiloţi - viril cum îl ştim, suntem siguri că l-a verificat el înainte şi şi-a pus şi ştampila "votat" cât l-a ţinut cerneala - şi care aveau voie să se ducă la plajă numai după ce votau "DA". Pentru răuvoitori, precizăm: evident că pentru destituire. Căci pentru instituire, ştiu fetele mai bine şi nu e nevoie să le mâne cineva de la spate.

vineri, 10 august 2012

ponta moare de grija manechinelor, iar ţara se usucă sub secetă

       Ce putem înţelege din sfatul dat în stil iliescian - vă amintiţi episodul cu restituirea proprietăţilor - dat de victor ponta colegilor din fosta, şi a lui, breaslă? Adică, procurorilor?
       Că primul ministru dă ordine acestora mascate neglijent sub forma unor sfaturi prieteneşti? De genul: Hai măi băieţi, e cald, mai beţi şi voi o bere, ce tot faceţi dosare.
       Că aşa va arăta posibila viitoare guvernare usl - sau psd, cine ştie?
       Că-l doare în cot de ce se întâmplă în agricultură - căreia i-a dedicat deunăzi câteva cuvinte atunci când i-a cerut ministrului de acolo să rezolve problema apei, în timp ce pentru manechine a avut chiar câteva fraze, aproape un minidiscurs?
      
       Ei nu! Eu cred că de fapt el este înduioşat de soarta bietelor fete pripăşite la sânul lui mazăre de prin toate colţurile ţării şi care au fost atacate grosolan tocmai acum când erau şi ele pe cale să-şi facă un rost în viaţă, să înveţe o meserie, să câştige un ban cinstit.
       Că i-a fost milă de ele când a văzut că umblă săracile despuiate că n-au un ban să-şi ia şi ele o cârpă, două.
      Că i s-a părut aşa comicuţ-drăguţ cum şi-a bătut joc mazăre de convenţii, de reguli de bună purtare, de decenţă, de responsabiltate, de votul prin care poporul ar trebui -şi decidă viitorul, unii dintre duşmanii personali şi ai lui victoraş. Că i- a plăcut, adică, bâlciul obscen în care mazăre a transformat un moment de deplină seriozitate.
       Şi că poate le aduce data viitoare mazăre la o şedinţă de guvern la una din vilele lac, munte, mare, să facă schimb de experienţă cu cei mai cinstiţi şi competenţi miniştri din câţi a avut România vreodată. Dar ce zic eu? Din câţi a avut Europa. Sau poate chiar... Ei nu, că nu aş vrea să-l viziteze iar ambasadorul Gitenstein.

miercuri, 8 august 2012

ion iliescu cu degetul în sus (reluare a unui text potrivit momentului)

 
   MEDIAFAX FOTO - Andreea ALEXANDRU       

După cum am precizat şi în titlu, acest material este reluarea a unei serii de trei postări mai vechi despre ion iliescu. Le reiau nu pentru a mă "cita", ci pentru că ele, deşi scrise anii trecuţi, sunt la fel de actuale şi ne ajută să înţelegem ce se întâmplă acum.

(I)
          În mai toate fotografiile şi filmările, ion iliescu, apare cu degetul în sus.
          În fiecare zi, ion iliescu, cu degetul în sus, ne spune ceva.
          ion iliescu, ca un coşmar.       
          Finalul unui film de groază – sau al unor filme de groază – nu înseamnă decât finalul acelei ore şi jumătate dar nu al coşmarului. Aţi văzut poate filme, unele thriller nu neapărat de groază, în care, la final, atunci când crezi că ameninţarea a trecut, răul se pregăteşte a se întrupa în altcineva, sau a se transmite într-un fel sau altul către un viitor pe care nu-l vedem dar putem să-l bănuim extrem de întunecat. Pentru că, pe Pământ, răul găseşte mereu cel puţin un petec de sol fertil pentru o viitoare recoltă.
           Seminţele comunismului - ca manifestare a răului - nu s-au uscat, nu au putrezit, nu au îngheţat. Ele au fost răspândite peste noi toţi şi au germinat, într-un fel sau altul, în fiecare. Şi nu au sucombat nici alienii din care s-au răspândit. Ba, din contră, ei au dus-o chiar mai bine.

           ion iliescu
      
           ion iliescu nu a dispărut. Nu s-a ascuns. Nu s-a retras.
           ion iliescu e bine mersi şi înfierează cu aceeaşi mânie - căreia nu-i mai spune proletară, dar care sună absolut identic – pe cei care îl deranjează, pe duşmanii poporului, adică pe duşmanii lui. De exemplu, duşmanipsdi -ului sunt duşmanii lui. Dar şi alţii. De exemplu, duşmanii Moscovei. Chiar dacă el nu o spune aşa.
           ion iliescu nu tace. El stabileşte principii morale, criterii de evaluare civică, dă note de valoare şi decenţă politică, măsoară IQ-ul şi cultura politică a celorlalţi, emite judecăţi şi dă sentinţe, ştie oricând ce este cel mai bine pentru România. Aruncă la gunoi telegramele wikileaks care, după el, nu sunt decât nişte bârfe (Vă mai amintiţi to'arăşu cu ce plăcere ascultau bârfe băieţii noştrii de încredere, miliţienii, securiştii şi activiştii de partid?). Ne bagă şi ne scoate din criză. Criză de care e de vină doar prezentul lui Băsescu nu şi trecutul lui. Le ştie pe toate dar nu le spune cu voce tare. (Cel mai bine era tot ca înainte dar cu el în locul lui ceauşescu, nu-i aşa to'arăşu?)
           
           Lui ion iliescu nu i-a părut nicio clipă rău.
           ion iliescu nu şi-a cerut iertare.
           ion iliescu nu a arătat decât regrete pentru devierile tovarăşului ceauşescu, care a întinat nobilele idealuri …. – după cum chiar el a declarat la începuturile din ’90.
           Pentru ion iliescu, asasinatele, reprimarea cruntă, detenţia politică, torturare şi omorârea, destinele frânte, sărăcia şi foamea, terorizarea psihică, alienarea, deformarea structurii umane normale, deportarea, tâlhărirea, aculturalizarea a milioane de români nu au existat, sau dacă au existat atunci au existat pentru că ăia care le-au păţit o meritau.
           ion iliescu pare a avea o conştiinţă curată, luminoasă. Dacă l-ai întreba sunt sigur că asta ar şi declara: Că nu are ce să-şi reproşeze. Poate nişte chestiuţe mici care mai curând ar înduioaşa decât ar îndemna la condamnare. Nu spune el că este o victimă a represiunii ceauşiste? Nu e el primul revoluţionar al ţării? Nu a ajuns el, după vreo 30 de ani de fruntăşie comunistă – cu toate cele din panoplia respectivă – un dizident muritor de foame pe post de director la Editura Tehnică?
           Şi tot ca în filme, ion iliescu rânjeşte şi hohoteşte lugubru peste morţii comunismului lui, peste morţii revoluţiei lui, peste toţi ceilalţi amintiţi mai sus, dar şi peste noi şi prezentul nostru şi peste copii noştri şi viitorul lor.
           Pentru că ion iliescu nu e singur. Nu, el nu este decât un cap, poate nici cel mai de seamă, al balaurului.   
         
 (II)
         De ce m-am trezit să scriu acum despre ion iliescu? Ce mi-a venit să mă iau de bietul bătrânel?
          Exact ceea ce trăim: dezastrul, haosul, falimentul acestui stat construit strîmb după ’89 de el şi de gaşca lui de activişti, securişti, miliţieni… – nu ca o negaţie, ci ca o continuitate a holocaustului comunist anterior.
           Minciuna, abuzul, incompetenţa, lipsa de reponsabilitate, aroganţa agresivă, dispariţia solidarităţii umane şi sociale reale, hoţia, tâlhăria, jaful generalizat de acolo, de la ei, vin.
           Statul mafiotizat de acolo vine.
           Disoluţia autorităţii, nelegiuirea în locul respectului legiuirii, de acolo vin.
           Legile strâmbe, şchioape, chioare sau chiar oarbe de-a dreptul, aşezarea politicienilor deasupra legii, de acolo vin.
           Faptul că, după modelul politicienilor, magistraţii şi poliţiştii nu respectă legea, pe care ei trebuie, printre primii, să o apere, de acolo vine.
           Faptul că acum legiferează şi justiţia începând cu chiar drepturile lor salariale – anii trecuţi – şi modificarea incredibilă a legii alegerilor pentru CSM, chiar de către CSM, de acolo vine.
           Poliţia şi justiţia înfrăţită cu mafia, de acolo vin.
           Funcţionarii leneşi, obraznici şi corupţi, de acolo vin.
           Nu ion iliescu le-a făcut pe toate, dar a fost cel dintâi, a fost fruntea, mintea, îndrumătorul,  conducătorul, apoi simbolul celor care le-au făcut în aceşti 20 de ani.
          Nu tot ceea ce este rău a fost făcut de el, dar el este în tot ceea ce e rău, pidosnic, potrivnic, invers în România. E posibil ca şi fără el lucrurile ar fi mers oarecum pe un făgaş similar, căci balaurul era prea mare şi prea determinat; dar el, şi nu altul, a fost acolo în posturile amintite mai sus, el a avut o cotă de popularitate nemaiatinsă de niciun alt preşedinte al României, el ar fi putut să încerce să ducă ţara asta năpăstuită într-o altă direcţie. Chiar dacă ar fi fost sacrificat politic sau omorât. Ce altceva mai măreţ ar fi putut să i se întâmple? Ce altă şansă de a te împăca cu istoria?
Dar el, nu: a fost acolo şi a tunat şi fulgerat împotriva altora, a înfierat realele sau pretinsele metehne ale altora, dar a ascuns, patronat, girat, oblăduit, bine cuvântat toate matrapazlăcurile, hoţiile, tâlhăriile, ticăloşiile, crimele împotriva românilor, înfăptuite de ai lui.
           Nu s-a dezis de ei, nu i-a dezvăluit, nu i-a înfierat cu cunoscuta lui mânie, încă şi mereu, proletară.
           A fost acolo şi nu a zis nimic. Aşa cum nu zice nici azi. Decât despre alţii. Care alţii? Păi, depinde ce negociem cu ei, ce folos ne aduc!
            Îl văd, îl ascult, aud şi citesc depre ion iliescu în fiecare săptămână. Se simte bine, e în formă, mereu vioi, vigilent, sfătuitor, ironic, acid, zâmbitor, agresiv, ultimativ. Le ştie cel mai bine pe toate, combate, organizează, luptă. Citeşte şi ne povesteşte şi nouă. Ca să ne lumineze.
           Este evident că doarme bine, că nu-l deranjează nimic din interior. Pentru cineva care nu a trăit aici şi nu ştie, ion iliescu poate părea un omuleţ corect, documentat, simpatic.
           Dar ion iliescu nu mai este un simplu om; el este un simbol: simbolul balaurului care a luat ostatică această ţară şi acest popor. El este simbolul răului, al cancerului care a măcinat acest neam şi care vrea să-l distrugă cu totul.
           ion iliescu nu este răul, el este un simbol al lui. Un simbol, poate, a ceva mai dureros decât ceea ce reprezenta ceauşescu. Căci dacă dictatorul ne aminteşte de noaptea îngheţată a comunismului, ion iliescu, părtaş la acel simbol, ne-a furat şi dimineaţa libertăţii.
           Chiar după ce va muri, ion iliescu nu va dispărea; ca în filmele de groază, răul pe care l-a întruchipat s-a răspândit în noi toţi, în care a renăscut şi va continua să renască cu toată haita lui de demoni. Şi, din nefericire, pentru rău nu există soluţii miraculoase, medicamente vindecătoare, spălături. Ţine de fiecare, de relaţia lui cu Binele, cu Adevărul, cu Dumnezeul, pe care ion iliescu îl înfruntă de la începuturi, de a putea să se curăţa de el.
           ion iliescu nu trebuie urât; a-l urâ înseamnă a sădi răul în noi încă o dată. Dar nu trebuie nici uitat – marea şmecherie a răului este aceea că el încearcă să ne facă să credem că nu există. ion iliescu trebuie pus la gazeta de perete la “Aşa nu!”, trebuie trecut înapoi în poveste, trebuie să-şi reia înfăţişarea de cap al balaurului, care, dacă nu suntem cuminţi, vine şi ne mănâncă şi pe care eroul viteaz din fiecare, Făt Frumosul sufletului nostru să-l prăbuşească simbolic dar şi real în ţărână.

(III)
       Erată: activist, nu comunist. Sau, ambele.
       Trebuie să fac o mărturisire: am greşit faţă de ion iliescu.
       Am greşit atunci când am spus despre ion iliescu că a rămas un comunist, acelaşi comunist – adică un soi de personaj cu idealuri - chiar dacă strâmbe - un personaj care chiar dacă şi-a greşit viaţa şi a greşit grav faţă de semenii săi, are măcar meritul că crede în ceva: într-o sumă de idei, într-un proiect, într-o, de fapt, utopie a distrugerii.
        Am greşit şi atunci când, în diverse discuţii, am mai afirmat – după ce am reluat teza “iliescu comunist” – că trebuie că este sfâşiat între satisfacţie şi ciudă: satisfacţie pentru că, cel puţin în România, iliescu şi ai lui par a fi avut dreptate cu “capitalismul găunos”, şi ciudă pentru că ceea ce a fost până în ’89 pare tot atât de îndepărtat pe cât părea atunci ceea ce este acum.
        Mi-am înţeles greşeala nu cu mult timp în urmă, într-o zi în care, după o şedinţă iniţial secretă şi restrânsă, apoi deconspirată şi lărgită, a conducerii psd, am găsit relatată şi o poziţie a lui ion iliescu. Ceva cu daunele aduse partidului de declaraţiile lui geoană dar şi despre şi mai marile prejudicii pe care le-ar aduce în acest moment excluderea acestuia. Şi atunci în cea clipă, în aceeaşi clipă, am mai recitit şi reauzit aceste cuvinte spuse de multe alte ori cu acelaşi sens. Şi am înţeles fulgerător că am greşit: ion iliescu nu a rămas tot un comunist idealist. Nu, ion iliescu a rămas tot un activist comunist, un funcţionar credincios şi devotat partidului; ieri, celui comunist, azi, celui capitalist. Nu contează ideile, ci structurile. Nu contează rezultatele sociale, ci binele partidului, adică al oamenilor lui. ion iliescu a rămas permanent preocupat de ceea ce este mai bine pentru partid. Asta a fost şi este preocuparea bătrânului activist.
        Dacă ar fi crezut în comunism şi ar fi rămas cu acest crez, ion iliescu ar fi fugit repede din PSD; pe vremea când acesta se numea FSN sau FDSN. Ar fi fugit şi ar fi încercat de mai multe ori – căci ar fi dat de fiecare dată greş – să facă un partid după modelul pe care îl purta în minte şi în suflet şi cu acesta să intre în lupta pentru o Românie dacă nu se putea comunistă, măcar socialistă.
        Ar fi fost oripilat de grobianismul, indiferenţa, hoţia, imoralitatea şi amoralitatea noilor săi colegi şi supuşi, de capitalismul tâlhăresc şi otrăvitor pe care aceştia au pornit şi au reuşit să-l construiască în România.
        Dar, chiar dacă a mai mârâit la unul sau la altul, ion iliescu nu a acţionat ca un comunist credincios idealului său. Nu, de fiecare dată când a avut o critică internă, a avut-o doar pentru că cei arătaţi cu degetul făceau rău partidului; nu ţării, nu "maselor largi populare", nu viitorului lor.
        Aruncat de ceauşescu la magazia celor fără putere – probabil nu atât pentru ideile sale reformatoare cât pentru relaţiile sale cu ruşii – Iliescu a rămas fără jucăria care spera că într-o zi va fi a lui; să-i poată el invârti cheiţa şi prin ea, pentru stăpânii săi de la răsărit, să ne învârtă nouă destinul.
        Nu i-a fost uşor. E clar că a suferit. S-a măcinat. A urât. Dar s-a şi întărit, a făcut, ca să zicem aşa, o bună condiţie fizică.
        Şi când a venit momentul, pentru că nu mai avea partid, a făcut el unul: cel în care este şi acum şi care s-a numit: fsn, fdsn, pdsr, psd (nu pot, pentru răul pe care l-au făcut, să le scriu cu litere mari).
       Nu are acelaşi principii ca cel comunist? Şi ce dacă? Ce contează? Partid să fie şi, dacă se poate, la guvernare. Importantă era jucăria şi misiunea pe care o putea îndeplini cu ajutorul ei: de a ne distruge nouă şansele, de a face o Românie haotică, dezamăgitoare, bolnavă, isterică, depopulată, prostituată, interlopă. O Românie care multor români le trezeşte ruşinea, iar străinilor dispreţul, jena, greaţa. O Românie în genunchi, vîndută pe tarabe.
       Pe de altă parte, ideea că psd-ul (şi asemeni lui toate celelalte partide) nu a funcţionat şi nu funcţionează după cerinţele comuniste este şi ea falsă; în realitate este vorba de acelaşi tip de oameni, de aceleaşi abuzuri şi hoţii, de acelaşi dispreţ şi dezinteres, de aceeaşi corupţie, şi multe altele, ca şi în atotbiruitorul şi atotputernicul pcr (partidul comunist român).

marți, 7 august 2012

Măritul crin, când nu-i fudul, e trist că nu e crin destul.

       Dacă eşti prost, mai bine taci. Dacă nu ştii engleza, mai bine vorbeşti româneşte. Dacă nu ai stofă de Preşedinte nu te aşezi pe scaunul acestuia pentru că te înţeapă, te face să te mişti continuu, dezordonat, să viermuieşti, să dai din mâini ca să acoperi golurile de idei şi de cuvinte, chiar să hăhăi, ca cel căruia i-ai uzurpat acest scaun, să pari o precupeaţă toantă şi intimidată de cei din faţa ei (şi pe care doar distanţa prea mare te opreşte de la a-i bate mârlăneşte pe spate), dar mai ales de cea care a ajuns să fie.
       Toate acestea a reuşit să le adune într-o singură întâlnire cu cei de la FMI, UE, BM, crin antonescu, acest Dinu Păturică al liberalismului şi politicii româneşti. Şi dacă până azi mai aveam o reţinere în ceea ce priveşte "lou profailul"acestuia - adică, ezitam să-l aşez pe raftul de jos al piramidei capacităţilor intelectuale - acum nu mai am niciuna - o apariţie caricatură până şi în raport cu cele de tristă amintire ale lui ion iliescu, un comportament de personaj al lumii mahalalelor ajuns - prin ironia sorţii - în centrul atenţiei, la vârful puterii sau călare pe un munte de bani.
       Păpuşa pe care nenea felix o agita în faţa personajelor reci, flegmatice, reţinute, diplomate, educate, dacă nu mai mult (nu am niciun motiv să mă îndoiesc de competenţa lor), măcar în ceea ce priveşte comportamentul într-un cadru oficial, aducea perfect cu o paiaţă dezarticulată, penibilă, ridicolă. Şi totul amplificat de evidenţa faptului că individul în pielea goală chiar se crede împărat. Numai că din prea puţină cultură - decât să rămână repetent şi să joace babaroase, mai bine mai punea şi el mâna pe câte o carte - e evident că habar nu are ce înseamnă a fi ceea ce el încearcă să pară că este; şi în puţinătatea sa  intelectuală chiar crede că este menit să fie.  

luni, 6 august 2012

Ion Iliescu - un zombi care bântuie România

      Ion Iliescu, această mumie malefică, acest zombie al unei lumi pe care mulţi o credeau trecută, bântuie iar vioi prezentul şi mai ales viitorul României simţindu-se pesemne ca acasă în realitatea pe care "copiii" lui, ai Moscovei şi ai mafiei au croşetat-o.
      Căci  ce altceva aş mai putea spune despre acest vulcan nesfârşit de noroi, rău, ură, resentiment, ticăloşie, minciună, falsitate, abuz, adorator al legii "cum vrea muşchii mei", criminal - şi nu mă refer numai la morţii revoluţiei, ci la toţi morţii comunismului şi post -comunismului iliescenist, la morţii vii cărora li s-a distrus viitorul, la morţii vii cărora li s-a distrus conştiinţa, la morţii vii cărora li s-a distrus sufletul, atunci şi acum, după 1990, la copiii morţi de dorul părinţilor din cauza realităţii construite pe care Ion Iliescu şi slugile şi stăpânii lui au fabricat-o pentru România, la oceanul de suferinţă care s-a perpetuat şi care ameninţă acum să se reîntoarcă şi mai teribilă, şi mai pustiitoare şi mai corozivă şi mai otrăvitoare.
      Ion Iliescu vorbeşte din nou; Ion Iliescu dă indicaţii; Ion Iliescu stabileşte adevărul; Ion Iliescu judecă, ameninţă; Ion Iliescu scuipă; Ion Iliescu aruncă picioasă şi foc; Ion Iliescu urlă ca un câine turbat; Ion Iliescu, înoată viril în acvariul fărădelegii pe care încearcă USL-ul să o impună ca unică lege în România.
      Ion Iliescu, un zombie care a ieşit la lumină şi ne ameninţă cu transformarea tuturor - nu numai a celor vrăjiţi de duhurile rele de la Antene şi de la Realitatea - în aceleaşi fiinţe ale întunericului şi frigului veşnic.
      Despre Ion Iliescu am scris mai demult două texte mai lungi (care pot fi găsite în postările din trecut): rămân la aceeaşi idee: Ion Iliescu nu este şi nu a fost un comunist, ci un activist. Un soldat credincios al partidului, apoi un şef apărător al unui partid al crimei, terorii, bunului plac, fărădelegii. Ori, între activist şi şef de astfel de partid şi membru şi apoi naş al mafiei nu este în cele din urmă nicio diferenţă.

Ioan Rus la Mercedes? Poate pentru experimente.

       Despre ex, deja, ministrul Ioan Rus, cunoscut şi ca ministrul "Bă Vasile, ce ştii de Popescu?" am aflat de la Traian Băsescu că dacă i se încurcă drumurile se întoarce la Mercedes. Se întoarce adică să lucreze la Mercedes? Au nevoie nemţii de el? Incredibil?
      Dar poate adevărat. Şi poate doar ca manechin în încercările de rezistenţă la "buşirea" maşinilor de perete, din lateral şi din spate. Cel puţin asta e concluzia la care putem ajunge rememorând traseul de circa 3 luni al acestui fost ministru, iepuraşul acar al lui Ponta şi Antonescu, care a dat-o în bară şi pentru că nu a organizat furtul cum trebuie şi pentru că, luat poate din somn, a apucat să dea pe gură cifre care le frigeau celor doi dosul.
        Si aşa vor păţi - şi veţi vedea că ei vor fi tot mai mulţi - cei care nu ascultă de ordinele lu' nenea Felix transmise prin această, din punct de vedere al meritelor şi realizărilor intelectuale, cea mai jalnică echipă de conducători politici ai României.  Că de meritele şi realizările morale nu are rost să vorbim atât timp cât ele nu sunt scoasela lumină din hăul care, se aude prin târg, a depăşit deja adâncimea gropii Marianelor.
      Şi să vedeţi ce "cea mai cinstită şi competentă" echipă guvernamentală vom avea în curând, ca aia din mai va părea una de îngeraşi.

vineri, 27 iulie 2012

Emil Constantinescu, omul lui Vântu.

         A intrat din nou în scenă, ori la comanda șefilor săi, ori la cea a orgoliului nemăsurat, cu siguranță şi una şi cealaltă, cu aplombul binecunoscut de lider mondial neînţeles, şi preşedintele Milică, cel care, prin toată activitatea sa ca preşedinte, şi prin toată prezenţa sa ca fost preşedinte, nu merită să fie numit altfel. Ba, Milică e poate prea blând, are un aer familiar, prietenos; e ca ăla cu coniacu din clipuri. Băiat simpatic, cu prieteni răi.
       Ei bine, Milică, cunoscut uneori şi ca Emil Constantinescu, a fost urcat în scaun la Cotroceni cu banii lui Vântu. Era prin vara lui 1996 când cei doi au fost puşi în legătură şi a pornit finanţarea. Realaţiile lor erau, în acel moment, în cel mai pus stil mafiot, ca de la Vântu la un finanţat faţă de care nu avea niciun respect, dar de care avea nevoie. Şi care  trebuia să întoarcă într-o zi serviciul. Cel care le-a făcut "lipeala" era chiar Vosganian, preşedintele PAR (Partidul Alternativa României), care la rândul lui fusese acroşat, din spusele sale, nu cu mult timp în urmă de vizionarul SOV.
        E adevărat, în 1996 SOV era un tip cu bani, tupeu, extravaganţe, dar încă nimic penal nu plutea deasupra lui. În acea vreme, eu eram secretar general al PAR și am trăit toate aceste lucruri foarte de aproape.

luni, 2 iulie 2012

Amice, eşti idiot!

Evenimentele fără precedent din ultima vreme cer răspunsuri pe măsură. Propun instituirea premiilor "Amice, eşti idiot!" pentru comentarii publice ale persoanelor noastre publice. Pentru început propun următorul clasament:

Locul 1 - Ioan Rus pentru implicarea prietenilor domniei sale Platon şi Aristotel pentru un Ponta mititel. Un comentariu demn de un plutonier de miliţie din vremurile către care cu atâta nostalgie se întoarce guvernarea usl.

Locul 2 - Liviu Pop pentru sacul de nerozii cu care a îmbâcsit spaţiul public românesc de când s-a văzut pus caporal de miliţie peste învăţământul românesc.

Locul 3 - Puiu Haşoti pentru remarcile privindu-i pe cei care au decis plagiatul şi mai ales la adresa adresa "impostorului" de faimă internaţională Marius Andruh.

duminică, 1 iulie 2012

Ponta prin duşmanii lui


Avem prilejul, de circa două luni, să desluşim tot mai bine persoana, până acum, oarecum ceţoasă şi slab exprimată prin informaţii, a distinsului nostru prim ministru. Mai corect, avem prilejul de a ne confirma nişte bănuieli şi certitudini anterioare şi de a le completa cu multe alte certitudini. Se spune, astfel, că pe un om îl cunoşti şi după duşmanii lui. Unii oameni par a  nu avea duşmani; alţii au puţini şi/sau nesemnificativi  pentru o caracterizare. Cazul lui Victor Ponta este însă unul aparte: la cei câţiva duşmani pe care ni-i dezvăluise anterior manadatului său de premier, a reuşit să adauge o listă impresionantă în timpul acestuia. Să vedem care ar fi aceşti duşmani:

Duşmani fundamentali:
Adevărul – o entitate cu totul străină şefului usl. Victor Ponta a reuşit performanţa uluitoare de furniza numai minciuni şi deziceri de ziceri anterioare.
Bunul simţ – dacă a existat vreodată, el a fost eradicat în totalitateprin tratementul psd , astfel că nu s-a reuşit detectarea acestuia în comportamentul celui mai tânăr prim ministru.
Buna creştere (educaţia) – asemenea.
Munca – nu avem date despre actul de a munci al lui VP – el pare a nu fi existat vreodată. Avem însă despre acela de a copia şi de a lăsa pe alţii să-i facă lucrările.
Cultura – ca pentru orice bun comunist-nazist, cultura trebuie redusă, strivită, eliminată. Trebuie promovată însă incultura, falsa cultură, produsele sub-culturale, dominate de linia politică impusă de lupta împotriva celorlalţi duşmani principali din această listă.
Ştiinţa – dă activiştilor prea multă bătaie de cap. Cercetarea şi scrierea unei teze de doctorat, sau a unor cărţi, ca muncă, sunt doar pentru plebei. Şi apoi, ştiinţa nu prea acceptă să se plieze pe linia politică. E adevărat că în faţa camerelor de televiziune VP ne demostrează că 1 plus 1 face şapte, dar, de fiecare dată când ecanul schimbă imaginea, 1 plus 1 fac în continuare 2, aşa cum ştim de la aritmetică (aritmetica – o altă aservită lui Băsescu). 
Informaţia – pentru că nu vrea să fie numai cea produsă în laboratoarele USL.
Cinstea, Dreptatea, Responsabilitatea – pentru că sunt aliaţi direcţi ai adevărului, bunului simţ, bunei creşteri şi muncii.
Competenţa, Profesionalismul – sunt istovitoare, consumă inutil timpul în care poţi fura, distruge sau măcar omorî (chiar dacă şi numai indirect), dăunează lăcomiei şi înavuţirii personale şi a echipei; la ceilalţi sunt periculoase pentru că pun în pericol fraudele, tâlhăriile, politica bunului plac.
Justiţia – atunci când nu ascultă comanda politică şi se trezeşte să fie independentă.
Societatea civilă – pentru că este nesupusă, nelinguşitoare şi netransmiţătoare a politicii usl; evident cu excepţia ong-urilor create chiar de usl.
Interesul naţional – pentru că se opune interesului personal şi uslist.
Poporul român -  pentru că, cel puţin parţial are altă agendă decât cea usl. Chiar dacă el este invocat permanent ca „adrisantul” politicii usl-iste.

Duşmani conjuncturali:
Parlamentul – ilegitim atunci când are altă majoritate;
Curtea Constituţională atunci când dă decizii contrare intereselor usl;
Presa independentă politic sau de altă orientare decât usl;
Academia  României, ÎCCJ, Procuratura generală, DNA, ANI, Universitatea Bucureşti, ICR-ul, TVR-ul, Hidroelectrica, Ministerul Educaţiei etc. etc. etc.


Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...