Se afișează postările cu eticheta suflet. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta suflet. Afișați toate postările

sâmbătă, 18 ianuarie 2020

Diavolul ştie şi tremură


Recent, într-o seară, m-am uitat la un film, ceva ce se întâmplă foarte rar. Am văzut „O viață ascunsă”, regizat de Terrence Malick, care prezintă povestea unui catolic și a familie sale care au refuzat să jure credință lui Hitler în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. El are o moarte martirică iar povestea se bazează pe fapte reale. Trăind într-o vale mică din munții Austriei, viața sa era oricum ceva ascuns. Când refuzul său de a se plia pe cererile Statului a ieșit la iveală, el a început să audă mantra „Nimeni nu va ști ce faci”. O aude de la vecini, de la Biserică, de la familie și în cele din urmă chiar de la autoritățile înseși. Este cel mai modern sentiment prezent în film. Că el se comportă ca și cum toate acestea nu contează îl arată ca fiind printre cele mai creștine personaje apărute pe ecran vreodată.
Ce contează în viața ta?
„Fă o schimbare”
„Fă ca viața ta să conteze”
„Este ceva important”
„Am votat”

Un lung pomelnic de lozinci întăresc ideea că „a schimba” lucrurile, chiar și în cel mai mic mod cu putință, reprezintă criteriul după care trebuie măsurată viața. Este tocmai esența minciunii care poartă numele de modernitate. Pur și simplu nu noi suntem conducătorii istoriei. Chiar și aceia care se imaginează (sau pe care noi ni-i imaginăm) a fi mari schimbători ai evenimentelor istorice nu sunt conducătorii istoriei. Hitler și Mussolini nu conduceau istoria. Churchill și FDR nu conduceau istoria. Nimeni cu o funcție politică (nici măcar toți adunați la un lor) nu conduc istoria.
Dumnezeu singur conduce istoria.

“De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? ” (Matei 6:25–30)

Din experiența mea o astfel de declarație produce imediat un efect de „ripostă”, în care oamenii se întreabă dacă eu cred că deciziile și faptele noastre contează sau nu. Subscriu rapid ideii că deciziile și faptele noastre contează, dar nu din motivul pe care îl propune modernitatea. Ce contează este cum Îi răspundem lui Dumnezeu și poruncilor Sale (care sunt o icoană verbală a lui Dumnezeu). Lumea nu este o zonă neutră, un aranjament secular în care acțiunea umană este realitatea definitorie și determinantă. Noi nu am fost lăsați să creăm lumea, ci să trăim în ea.

Anumite aspecte ale acestei distincții le pot părea multora a fi o chestiune de semantică. Noi luăm într-adevăr decizii, iar deciziile noastre au consecințe. Totuși, când aceasta este calea principală prin care ne vedem relațiile noastre, apare o distorsiune subtilă care ne conduce la consecinţe idolatre și dezastruoase.

Lumea modernă este dominată de cultul politicii. Nu există o cale mai bună de a descrie cum ne imaginăm noi că funcționează lucrurile. Indiferent de protestele noastre că nu e aşa, oamenii contemporani cred într-o lume seculară – o lume care operează conform propriilor legi și principii (cauză și efect) – și unde cei care au putere sunt cei capabili „să facă să se întâmple lucrurile”. Puterea este înțeleasă ca fiind egală cu coerciția (sau cu „autoritatea” coercitivă) și bogăția (abilitatea de a plăti oamenii să facă ceea ce vrei). Apogeul acestei puteri este identificat cu statul. Din acest punct de vedere, noi înțelegem „politica” a fi mijlocul principal de control și modelare a lumii. Aceasta este viața trăită ca un cult. Ni se spune (și suntem de acord cu acest lucru) că ceea ce numim „stat” controlează și modelează lumea, iar acest rol este cel legitim. Orice contestare este primită fie cu vreo două versete din Scriptură (dacă ești creștin) sau cu o respingere disprețuitoare ca și cum ai fi un nebun (poate un nebun de tip Amish).
Mare parte din acest cult a fost creat în creuzetul modernității. În inima sa, modernitea și toate formele sale politice învață că modelarea și controlul istoriei reprezintă tocmai rolul statului. El este agentul schimbării. Dacă există cineva care rezistă acestei pretenții sau refuză să participe, atunci el este învinuit de eșec în a-şi asuma responsabilitatea. Este un cult care cere participarea noastră (iar în asta constă esența unui cult).

Filmul lui Malick se încheie cu un citat din „Middlemarch” al lui George Eliot: „ …mare parte din binele lumii se sprijină parțial pe acte neistorice; iar că lucrurile nu stau atât de rău cu mine și cu tine, cum ar fi putut să stea, se datorează în parte celor care au trăit în credință o viață ascunsă și care se odihnesc în morminte părăsite.”

Aș merge chiar mai departe decât Eliot. Viața ascunsă este singura viața adevărată, iar ceea ce se numește „viață istorică” este puțin mai mult decât propagandă. Propaganda nu slujește realității de zi cu zi în care trăim fiecare dintre noi. Mai degrabă le dă putere celor care vor să agreseze fără mustrarea conștiinței.

Cu ani în urmă, într-o conversație cu fratele meu mai mare, am ajuns la subiectul călugărilor și pustnicilor. Fratele meu admira nevoința și credința lor, dar adăuga îngrijorarea modernă. „Cine știe că ei sunt acolo?” Răspunsul meu a fost atunci: „diavolul știe și tremură”.
Dar chiar și asta pare o concesie prea mare făcută „istoriei”. Existența noastră nu are nevoie să fie justificată sau măsurată de luptele ei. Viața noastră este un dar și este făcută pentru a fi trăită. Trăirea este înțeleasă a fi o trăire a plinătății divine, descoperită fără întrerupere în fiecare moment.
Viețile noastre nu sunt cu adevărat „ascunse”. Mai degrabă, ele sunt văzute de Dumnezeu. Marea ironie prezentă în film, ca de altfel în fiecare viață modernă, este că protagonistul trăiește în conștiința faptului că este văzut de Dumnezeu. Doar ignorând această realitate modernitatea poate acționa cu importanța pe care și-o dă.

vineri, 19 iulie 2013

Libertate la grădina zoologică

Rare, probabil, animalele care să accepte atât de bucuroase să stea în cuşcă, cum o face omul: dă-i o bere, câţiva mici, un televizor (varianta minimală)  maşini, vile, ţoale, gadget-uri, călătorii exotice, iahturi, insule, mulţi parteneri  de sex şi altele asemenea (varianta maximală) şi renunţă bucuros la libertate, ba chiar o înjură, dacă cutează cumva să se aşeze între el şi bananele de mai sus. Renunţând la libertate însemană că renunţă la el ca fiinţă creată de Dumnezeu, cu trup, dar mai ales cu suflet. Păstrează trupul şi aruncă sufletul, apoi se aşează cuminte în spatele gratiilor la montarea cărora participă cu bucurie, pentru a-şi consuma micile, şi de moarte aducătoare, plăceri.

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Conservatorism: Russel Kirk - Imaginaţia morală (II)

Imaginaţia morală aspiră la recunoaşterea oridinii 
adevărate în suflet şi a ordinii corecte în comunitate.

Prin această „imaginaţie morală” Burke înțelege acea putere a percepţiei etice care trece peste barierele experienţei particulare şi ale evenimentelor trecătoare „în mod special,” după cum o spune dicţionarul, „forma superioară a acestei puteri exercitată în poezie şi în artă.” Imaginaţia morală aspiră la înţelegerea ordinii adevărate în suflet şi a ordinii drepte în comunitate. Această imaginaţie morală a fost darul şi obsesia lui Platon şi a lui Virgiliu şi a lui Dante. Făurite în secole de conştiinţă umană, aceste concepte ale imaginaţiei morale – atât de cu forţă deşi atât de concis exprimate de către Burke –  renasc în fiecare epocă. Acesta este şi cazul literaților din secolul nostru, ale căror opere par a avea cele mai mari şanse să dăinuiască, şi care nu au fost noi-născocitori de cuvinte, ci mai curând purtători ai unui vechi standard, aruncaţi de pe aripile moderne ale doctrinei: numele lui Eliot, Frost, Faulkner; Waugh şi Yeats sunt suficiente pentru a sugera varietatea acestei imaginaţii morale a secolului douăzeci.

Spiritul religiei, împreună cu un întreg sistem de moravuri
a susţinut mult timp această imaginaţie morală.

Imaginaţia morală este aceea care ne vorbeşte despre demnitatea naturii umane, care ne învaţă că suntem mai mult decât nişte maimuţe fără păr. După cum Burke a sugerat în 1790, literatura şi educația sunt fără substanţă dacă sunt lipsite de imaginaţia morală. Şi, după cum sugera Burke, spiritul religiei a susţinut pentru o lungă perioadă imaginaţia morală, împreună cu un întreg sistem de moravuri. Fie ca această imaginaţie să lipsească, pentru a cita un alt pasaj din Burke, şi noi vom fi aruncaţi « din această lume a raţiunii şi a ordinii şi a păcii şi a virtuţii şi a plinei de daruri căinţe, în lumea contrarie a nebuniei, discordiei, viciului, confuziei şi zadarnicei păreri de rău.” 
Burke voia să spună că există şi alte forme de imaginaţie decât imaginaţia morală. El era destul de conştient de puterea imaginaţiei lui Jean Jacques Rousseau, “nebunul Socrate al Adunării Naţionale”. Împreună cu Irving Babbitt, putem numi modul de imaginaţie reprezentat de către Rousseau “imaginaţia idilică” - adică, imaginaţia care respinge vechile dogme şi vechile moravuri şi jubilează în faţa noţiunii de emancipare de la datorie şi convenţie. Am văzut cum această “imaginaţie idilică” a sucit minţile unui mare număr de tineri din America anilor 6o şi 70 – chiar dacă cei mai mulţi dintre aceştia discipoli nu îl citiseră vreoidată pe Rousseau. Imaginaţia idilică sfârşeşte de cele mai multe ori în deziluzie şi plictiseală.
Iar atunci când acesta e finalul, prea adesea o a treia formă de imaginaţie preia puterea. În prelegerile sale intitulate Pe urma unor zei ciudaţi (After strange Gods – 1934), T. S. Eliot atinge subiectul imaginaţiei diabolice: acel soi de imaginaţie care se delectează cu perversitatea şi cu sub-umanul. Numele de Sade îţi vine imediat în minte ; dar Eliot găseşte la fel de bine « operaţiile rodnice ale Geniului Răului » în scrisul lui Thomas Hardy şi D. H. Lawrence. Oricine este interesat în legătură cu imaginaţia morală şi în imaginaţia anti-morală trebuie să citească cu atenţie After strange Gods. « Numărul oamenilor care se găsesc în posesia vreunui criteriu de deosebire între bine şi rău este foarte mic » concluzionează Eliot ; «numărul celor pe jumătate vii, înfometaţi după orice formă de experienţă spiritulă, sau după ceea ce își oferă ei înşişi drept experienţă spirituală, înălțat sau căzut, bun ori rău, este considerabil. Propria mea generaţie nu i-a servit prea bine. Nicicând nu a fost presa scrisă atât de ocupată şi niciodată nu au pornit dinspre ea asemenea specimene de vorbărie fără sens şi de false doctrine. Vai de  profeţii nebuni, care îşi urmează propriul duh şi nu au văzut nimic !         (Va urma.)

Traducere: Paul Ghiţiu

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...