Se afișează postările cu eticheta smerenie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta smerenie. Afișați toate postările

duminică, 28 februarie 2021

Întoarcerea din exil (Duminica Fiului Risipitor) – Pregătirea pentru Postul Paştilor

Exilul babilonian - Wikipedia 

Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann. Astăzi despre învăţăturile celei de-a treia duminici, din cele cinci, care pregătesc intrarea în post.

Împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o ţară îndepărtată, cheltuind toţi banii pe care îi avea. 

O ţară îndepărtată! Această definiţie a condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm şi să ne-o impropiem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu este unică. Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie ea chiar foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului. Şi acela care se simte perfect „acasă” în această lume şi în viaţa ei, care niciodată nu a fost atins de dorinţa după o altă Realitate, nu va înţelege ce este pocăinţa.

Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi „obiectivă” a păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice. Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică astfel încât ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nicio semnificaţie sau putere reală. Acest „ceva” este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, înstrăinarea de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu.

Este uşor să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile, sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit şi că mi-am pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut.

Eu am primit de la Dumnezeu bogăţii minunate: întâi de toate, viaţa şi posibilitatea de a mă bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste şi cunoaştere; apoi – în Botez – noua viaţă a lui Hristos Însuşi; darul Sfântului Duh, pacea şi bucuria Împărăţiei veşnice.  Am primit cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin El cunoaşterea întregii Creaţii şi puterea de fi Fiul lui Dumnezeu. Şi toate acestea le-am pierdut, toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin „păcatele” şi „greşelile” personale, ci şi prin păcatul păcatelor, îndepărtarea dragostei mele de Dumnezeu, preferând „ţara îndepărtată” în locul minunatei Case a Tatălui.

Biserica este însă aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu: De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, spune Condacul acestei zile, întru răutăţi am risipit bogăţia ce mi-ai dat. Pentru aceasta, glasul desfrânatului aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi.

Şi atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce; …mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând în lacrimi: primeşte-mă ca unul din slujitorii Tăi.

O particularitate liturgică a acestei Duminici a Fiului Risipitor trebuie menţionată aici în mod special. La utrenia de Dumnici, după solemnul dar veselul Psalm al Polieleului, cântăm tristul şi nostalgicul Psalm 136:

 La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion …

Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?

De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!

Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucurie mele.

Acesta este Psalmul înstrăinării. El era cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. El a devenit cântecul omului atunci când realizează îndepărtarea lui de Dumnezeu şi, realizând aceasta, devine om din nou; ca unul ce nu poate fi niciodată pe deplin satisfăcut de nimic din această lume decăzută, care prin structură şi vocaţie este un pelerin al Absolutului.

 

vineri, 19 iunie 2020

În fața răului și a reprezentanților săi nu te smerești. În fața diavolului nu te smerești. Răul trebuie denunţat.

Deputatul Matei Dobrovie, despre revoltele din SUA – ARMONIA ...

Și totuși, ce se întâmplă în SUA?

Privind la tulburările care au cuprins SUA, explicația prevalentă este aceea a minorității agresive care a reușit să captureze prim-planul - educațional, mediatic, politic - și care prăvale imperiu în genunea haosului.
Explicația favorită a conservatorilor este că „socialismul” (neomarxismul, radicalismul etc.) a ocupat universitățile, campusurile, și a început să domine și în sfera mediatică. Altfel, la firul ierbii, omul de rând își vede de familia, munca și armele sale, e decent, se poartă frumos cu vecinii etc. Și unele figuri religioase folosesc același tip de dualism: o minoritate a oamenilor puși pe rele care deturnează o majoritate de oameni decenți, care își iubesc familia, patria și care vor să muncească (vezi scrisoarea lui Vigano pe care am distribuit-o și eu). Am remarcat și la unii gânditori de stânga acest contrast între elite și „popor”, fiecare cu agenda sa.
Fără îndoială că marea majoritate a oamenilor are altă agendă și alte preocupări decât ce vedem pe Twitter și la televizor. Fără îndoială că destui oameni încă doresc să-și vadă de familie, de comunitate, chiar și de patrie, să muncească, să ducă mai departe ce a moștenit. Nu sunt, însă, așa sigur că o majoritate solidă vrea acest lucru, dacă mă uit la generațiile care vin din urmă - generațiile Y și Z (mai ales aceasta din urmă, cuprinsă din nativi digitali, îndepărtată de religia instituționalizată, îmbibată deja de educația trans). Însă nu din pricini sociologice consider că această explicație a minorității agresive, socialiste, este comodă. Ci pentru că nu merge la adânc și nu explică, de fapt, răul în profunzimea lui istorică.
Dacă realmente am trăi într-o lume în care o minoritate de răi ar conduce o majoritate de oameni buni și decenți, răul ar avea răspândire limitată. S-ar pierde „pe drum”, s-ar evapora până să ajungă să inunde societatea. Sau, ieșind din categoriile morale, dacă realmente ar fi așa de mare diferența între agenda elitelor și agenda oamenilor de rând, atunci deturnarea unei întregi societăți nu ar fi posibilă. Într-adevăr lumea este mult prea complexă să fie condusă conspirativ de câțiva oameni și de găști antrenate.
Prin urmare, întrebarea care ar trebui să ne frământe nu ar fi „cine e de vină”, sau „cine e în spatele acestui tăvălug dizolvant”?, ci, mai degrabă, „de ce „prinde” răul?” De ce are ecou, de ce revertebrează în întreg corpul social? Astfel, nu atât agenda în sine, grupările în sine, ideologiile în sine sunt importante, când CONDIȚIILE în care acestea se manifestă. Condițiile care fac posibil succesul răului, conspirațiilor, minorităților agresive. Toate acestea: minoritățile agresive, ideologiile, sunt SIMPTOME ale unei boli, mai degrabă decât „viruși”, că tot suntem în sezon pandemonic.
Aceste condiții pot și și culturale, sociale, politice - iar aici deja suntem lămuriți. Dar, în ultimă instanță, ceva trebuie să fie putred în adânc pentru ca, dincolo de circumstanțele văzute, răul să aibă puterea de a conduce. 10 oameni drepți dacă ar fi existat în Sodoma, cetatea nu ar fi pierit. 10 oameni drepți dacă ar fi existat în Constantinopol, orașul nu s-ar fi prăbușit în mâinile Magnificului. În Aviatorul, Vodolazkin pune pe seama eroului cărții o altfel de explicație pentru tirania lui Stalin: nu era vorba de tirania unui paranoic asupra unor oameni nevinovați, ci era vorba despre o întruchipare a unui rău, a unei răutăți care bântuia în adâncul societății. În inimile oamenilor...
E mai ușor, psihologic, să găsim vinovați în exterior: socialiștii, elitele, iluminatti etc. E mai greu să înțelegem că, într-un fel sau altul, în grade diferite, toți suntem vinovați. E și dificil, deoarece această conștiință a părtășiei la decăderea generală poate fi speculată abil. Da, toți suntem vinovați. Răul nu este exterior. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie denunțat. În fața răului și a reprezentanților săi nu te smerești. În fața diavolului nu te smerești. Soarta creștinului este să fie răstignit între aceste două adevăruri antinomice: „...cel dintâi sunt eu” și „nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le PE FAȚĂ.”

Autor:  Anghel Buturugă
Sursa:  https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=956140958155334&id=100012783161805

duminică, 9 februarie 2020

Dorinţa şi Smerenia (Pregătirea pentru Postul Paştilor I)

Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann. Astăzi despre învăţăturile primelor două duminici, din cele cinci, care pregătesc intrarea în post.

Postul: călătoria către Paşti

Postul Paştilor “este o adevărată şcoală a pocăinţei, la care fiecare creştin trebuie să meargă an de an pentru a-şi adânci credinţa, a-şi reconsidera şi, dacă este posibil, a-şi schimba viaţa. Este un minunat pelerinaj către izvoarele credinţei ortodoxe – o redescoperire a felului ortodox de a fi” – spune Schmemann. Cum orice călătorie duce undeva, iar în jurul Paştelui gravitează întreaga viaţă a Bisericii, anul liturgic devine un pelerinaj către Paşti, iar Postul, finalul acestei călătorii duhovniceşti. Odată ajunşi, bucuria marii sărbători ne va face să cântăm în timpul Liturghiei pascale: Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ şi aceasta pentru că am primit noua viaţă dăruită, tuturor celor care cred, de către Hristos. De Paşti prăznuim Învierea lui Hristos ca pe ceva care s-a petrecut, se petrece şi se va petrece cu noi căci prin propria sa moarte Hristos “a schimbat natura intimă a morţii, a t
transformat-o într-o punte – o ‘trecere’, un ‘Paşti’ – către Împărăţia lui Dumnezeu” schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală”.

Dorinţa (Duminica lui Zaheu
Cu mult înainte de începutul propriu-zis al Postului Mare, Biserica face cunoscută apropierea acestuia şi ne invită să păşim în perioada de pregătire de dinainte de Post.
Este o trăsătură caracteristică a tradiţiei liturgice ortodoxe aceea că fiecare sărbătoare sau perioadă importantă – Învierea, Naşterea, Înălţarea etc. – este anunţată şi pregătită. De ce? Din cauza unei profunde cunoaşteri psihologice a firii omeneşti de către Biserică. Cunoscând superficialitatea şi înspăimântătoarea laicizare a vieţii noastre, Biserica cunoaşte şi neputinţa noastră de a ne schimba rapid, de a trece brusc de la o stare duhovnicească sau intelectuală la alta. Astfel, cu mult înainte ca ostenelile Postului să înceapă, Biserica ne atrage atenţia asupra seriozităţii acestora şi ne invită să reflectăm asupra semnificaţiei lor. Înainte de a putea practica” Postul, ni se dă tâlcul său. Această pregătire include cinci Duminici consecutive ce-l preced. Fiecare din aceste cinci Duminici – prin pericopele sale biblice specifice – este dedicată unor aspecte fundamentale ale pocăinţei. Prima înştiinţare referitoare la Post este făcută în Duminica în care se citeşte pericopa evanghelică despre Zaheu. Aceasta este istoria unui om prea mic de statură pentrui a-L vedea pe Iisus, dar care dorea atât de mult să-L vadă încât s-a urcat într-un copac. Iisus a răspuns dorinţei acestuia şi a mers în casa lui.
Astfel, tema acestei prime vestiri este dorinţa. Omul urmează dorinţei sale. Se poate spune chiar că omul este dorinţă, iar acest adevăr psihologic fundamental despre firea omenească este mărturisit de Evanghelie: Unde este comoara ta, spune Hristos, acolo este inima ta. O dorinţă puternică înfrânge limitările fireşti ale omului; când cu pasiune omul doreşte ceva, realizează lucruri pe care firesc nu le poate săvârşi. Fiind „scund” el se biruie şi se transcede pe sine. Singura problemă este totuşi dacă noi ne dorim lucrurile bune, dacă puterea dorinţei din noi este orientată către scopuri bune sau dacă – în cuvintele unui ateu existenţialist, Jean Paul Sartre – omul este o mistuire zadarnică.
Zaheu şi-a dorit „lucrul bun”, el a dorit să-l vadă pe Hristos şi să se apropie de El. Acesta este primul simbol al pocăinţei, pentru că pocăinţa începe ca o redescoperire a naturii profunde a tuturor dorinţelor, dorinţa după Dumnezeu şi după dreptatea Lui, după viaţa adevărată. Zaheu este „scund” – neînsemnat, păcătos şi mărginit – totuşi, dorinţa lui a biruit peste toate acestea. El a forţat atenţia lui Hristos; L-a adus pe Hristos în casa lui. Aceasta este deci prima vestire, prima invitaţie: să conştientizăm ceea ce avem cel mai profund şi adevărat în noi, să conştientizăm setea şi foamea pentru Absolutul care este în noi. Şi, dacă dorim îndeajuns de profund, îndeajuns de puternic, Hristos va răspunde. Atunci când însă ne abatem de la acest Absolut şi îl părăsim, dorinţele noastre se transformă într-o „mistuire zadarnică”.

Smerenia (Duminica Vameşului şi a fariseului)
Dacă există o calitate morală desconsiderată şi chiar negată astăzi, aceea este smerenia. Cultura în care trăim ne insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine. Smerenia – fie individuală sau comună, etnică sau naţională – este privită ca un simbol al slăbiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevărat. Chiar şi bisericile noastre, nu sunt ele pline de personaje cu acelaşi spirit ca al fariseului? Nu dorim noi ca orice contribuţie, orice faptă bună, tot ceea ce facem pentru Biserică sau pentru aproapele să fie cunoscut, lăudat, să fie mediatizat?
Dar ce este atunci smerenia? Răspunsul la această întrebare pare a fi unul paradoxal pentru că îşi are rădăcinile într-o afirmaţie aparent neobişnuită: Dumnezeu Însuşi este smerit! Totuşi, pentru acela care-L cercetează pe Dumnezeu şi-l contemplă în Creaţia Sa şi în lucrările Sale de mântuire, este evident că smerenia este, într-adevăr, o virtute divină, adevăratul conţinut şi strălucirea acelei slave care, aşa cum cântâm în timpul Sfintei Liturghii, umple cerul şi pământul.

În mentalitatea noastră omenească, avem tendinţa de a opune „slava” şi „smerenia” – ultima fiind pentru noi un semn de slăbiciune. Pentru noi, ignoranţa şi incompetenţa sunt cei doi factori ce ne determină, sau ar trebui să ne determine, să ne simţim smeriţi. Este aproape imposibil să „traduci în fapt” omului modern, hrănit din publicitate, din afirmarea de sine şi dintr-o nesfârşită laudă de sine, că tot ceea ce este cu adevărat perfect, frumos şi bun este în acelaşi timp în mod firesc smerit; datorită perfecţiunii sale nu necesită în niciun fel „publicitate”, slavă exterioară sau „adulare”.
Dumnezeu este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi. Oricine se apropie de Dumnezeu şi-L cunoaşte devine imediat părtaş la smerenia divină şi este înfrumuseţat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a cărei smerenie a făcut-o bucuria întregii Creaţii şi cea mai mare revelaţie a frumuseţii pe pământ, taina tuturor sfinţilor şi taina fiecărei fiinţe umane din timpul puţinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.

Cum poate deveni cineva smerit? Simplu: copiindu-l pe Hristos, smerenia divină întrupată, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit, o dată pentru totdeauna, slava Sa ca smerenie şi smerenia Sa ca slavă. Astăzi, a spus Hristos în noaptea supremei Sale smerenii, Fiul Omului se prea slăveşte şi Dumnezeu se preaslăveşte în El. Smerenia se învaţă contemplându-l pe Hristos, Care a spus: Învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima. În cele din urmă smerenia se învaţă măsurând totul prin El, raportând totul la El. Hristos a venit pentru a ne arăta că putem să câştigăm mântuirea şi cum putem să o facem ca oameni. De aceea el a venit şi a trăit ca om. Pentru a ne arăta că orice om se poate mântui. Fără Hristos, adevărata smerenie este imposibilă, dar cu fariseul religia însăşi devine un act de mândrie al realizărilor umane, o altă formă de mărire de sine fariseică.

Pericopa evanghelică din această duminică ne înfăţişează un om satisfăcut întotdeauna de sine, care consideră că se supune tuturor cerinţelor religioase. El este sigur pe sine şi mândru de el. În realitate, totuşi, el a falsificat sensul religiei pe care o reduce astfel la detalii exterioare şi îşi măsoară cucernicia prin prisma zeciuielii pe care o dă la templu. Însă vameşul se smereşte pe sine şi smerenia sa îl îndreptăţeşte pe el în faţa lui Dumnezeu.

Perioada de post începe, astfel, printr-o căutare, o rugăciune de smerenie, care este începutul adevăratei pocăinţe. Pentru că pocăinţa, mai presus de orice, este o întoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor, refacerea vederii limpezi asupra lucrărilor divine. Ea este deci înrădăcinată în smerenie şi smerenia – dumnezeiasca şi minunata smerenie – este rodul şi sfârşitul pocăinţei. Să fugim de … vorba cea înaltă a fariseului, spune Condacul acestei zile şi să învăţăm mulţimea graiurilor celor smerite ale vameşului … Suntem la uşile pocăinţei şi la cel mai solemn moment al privegherii de Duminică: după ce Învierea şi arătarea lui Hristos au fost vestite – Învierea lui Hristos văzând … – cântă pentru prima dată troparele ce ne vor însoţi în întregul Post:

Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale.
În cărările mântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul şi cu lenevire mi-am cheltuit toată viaţa mea; ci cu rugăciunile tale spală-mă de toată necurăţia.
La mulţimea păcatelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşata zi a judecăţii, ci îndrăznind spre mila milostivirii tale, ca David strig Ţie: Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta.
Va urma.

luni, 2 februarie 2015

Călătorie prin Postul Paştilor. De ce nu suntem (încă) arabi, chinezi sau piei roşii.



Pentru că suntem, încă, vrem nu vrem, români, adică, împreună cu alte lucruri care ne definesc, creştini, sau (pentru atei) urmaşi ai unei civilizaţii creştine. În spisodul 4 al serialului despre islamizarea Europei (pe care îl voi publica în curând) vă voi propune să căutăm împreună cauzele acestei situaţii, care poate fi denumită, fără exagerare, apocaliptică pentru civilizaţia occidentală. Din desluşirile de până acum, una dintre ele, pe care o amintesc majoritatea analiştilor şi comentatorilor, este cea a pierderii identităţii.
Spre deosebire de populaţile musulmane care s-au sălăşluit în Europa occidentală, europenii se dezic tot mai mult de la tradiţia lor şi de cultura lor europeană pentru a prelua alte modele culturale orientale. Dincolo de principiile juridice, europenii încep să fie tot mai puţini europeni, renegându-şi originile creştine, adică renegându-şi trecutul care i-a conferit, de fapt, identitatea pe care o are… Prin urmare, avem doi pioni pe tabla Europei: europenii care îşi reneagă rădăcinile, lucru ce conduce la o inevitabilă cofuzie ientitară şi comunitatea musulmană care îşi menţine şi impune (uneori chiar violent) propria identitate. Psihologia ne învaţă că cel care are o identitate puternică şi-o va impune asupra celui care are o identitate confuză. Un coleg iranian (care este creştin caldeu) mi-a spus odată: “musulmanii vor cuceri Europa cu armele Europei”, lucru cu care sunt perfect de acord. (Dan Pătraşcu)
Credinţa (religia) în care se naşte şi se mişcă omul (chiar necredincios, pentru că, indiferent de el, tot ceea ce îl înconjoară vorbeşte despre trecutul din care se naşte prezentul, matrice, la rândul lui, pentru viitor), este parte componentă a identităţii sale, ca fundament al tradiţiilor şi al culturii societăţii căreia acesta îi aparţine. Mulţi vorbim despre Dumnezeu, despre Credinţă, despre religie şi despre Biserică ca nişte “doctori în toate” ce ne aflăm, dar puţini cunoaştem cu adevărat subiectele în cauză; de aici idei sucite, idei greşite fanatisme pro şi contra, de aici înfierare şi respingere din partea ateiştilor (care nu-şi dau seama că însuşi ateismul a devenit pentru ei o religie în numele căreia contestă, intoleranţi, de exemplu, ortodoxia).
Suntem acum, cu toţii, foarte aproape de începutul Postului Paştilor – unii chiar aderând la acesta, alţii indiferenţi, alţii ridiculizând atât postul cât şi Paştile, cea mai mare sărbătoarea a creştinătăţii. Ce nu ştiu cei care nu sunt interesaţi, sau îi sunt ostili, este că, cu voia sau fără voia lor, aceasta chiar are loc, tot aşa cum, fără a fi fost nevoie de aprobarea lor, a apărut universul. 
De aceea, dată fiind  puţina noastră cunoaştere actuală a acestui domeniu, vă propun ca, până la Înviere, să profităm de aceste drum şi să încercăm o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de Alexander Schmemann, prin intermediul cărţii sale “Postul cel Mare”, de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi de textele altor teologi sau sfinţi părinţi. (Cei care nu sunteţi prea acomodaţi cu subiectele religioase nu vă speriaţi: în ceea ce urmează nu veţi întâlni un limbaj teologic elevat, adică cuvinte care nu există în limbajul comun şi care să nu vă spună nimic. Nu vă cer decât puţină disponibilitate, puţină răbdare şi puţin interes pentru a mai afla câte ceva despre cine suntem.)
Postul: călătoria către Paşti
Postul Paştilor este o adevărată şcoală a pocăinţei la care fiecare creştin trebuie să meargă an de an pentru a-şi adânci credinţa, a-şi reconsidera şi, dacă este posibil, a-şi schimba viaţa. Este un minunat pelerinaj către izvoarele credinţei ortodoxe – o redescoperire a felului ortodox de a fi” – spune Schmemann. Cum orice călătorie duce undeva, iar în jurul Paştilor gravitează întreaga viaţă a Bisericii, anul liturgic devine un pelerinaj către Paşti, iar Postul, finalul acestei călătorii. Odată ajunşi, bucuria marii sărbători ne va face să cântăm în timpul Liturghiei pascale: Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ şi aceasta pentru că am primit noua viaţă dăruită, tuturor celor care cred, de către Hristos. De Paşti prăznuim Învierea lui Hristos ca pe ceva care s-a petrecut, se petrece şi se va petrece cu noi căci prin propria sa moarte Hristos “a schimbat natura intimă a morţii, a transformat-o într-o punte – o ‘trecere’, un ‘Paşti’ – către Împărăţia lui Dumnezeu” schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală”. De Paşti, fiecare dintre noi primeşte o nouă asigurare că viaţa lui nu se termină aici şi nici nu rămâne prinsă într-un întuneric al îngheţului dezolării, sau al focului eternelor păreri de rău.
Pregătirea pentru Postul Paştilor
Ştiindu-ne superficialitatea şi prinderea noastră în mrejele vieţii pământeşti, şi deci greutatea trecerii de la cele lumeşti la cele duhovniceşti, Biserica a orânduit o perioadă de pregătire în care să începem să ne trezim şi să ne apropiem de sensul şi încercările Postului şi care include cele cinci duminici care preced Postul.
Dorinţa
Prima dintre duminici (cea care, anul acesta, a fost în 25 ianuarie) este cea a lui Zaheu (Luca XIX, 1-10), un om mic de statură care dorea să îl vadă pe Hristos şi pentru că dorinţa îi era foarte mare se urcă într-un copac. Drept răsplată, Iisus nu numai că îl remarcă dar, în aceeaşi zi, merge în casa lui. “Omul urmează dorinţei sale. Se poate spune chiar că omul este dorinţă, iar acest adevăr psihologic fundamental despre firea omenească este mărturisit de Evanghelie: Unde este comoara ta, spune Hristos, acolo este şi inima ta. O dorinţă puternică înfrânge limitările fireşti ale omului şi, când cu pasiune omul doreşte ceva, realizează lucruri pe care firesc nu le poate săvârşi. … Singura problemă este totuşi dacă noi ne dorim lucrurile bune, dacă puterea dorinţei din noi este orientată către scopuri bune ..” Zaheu a dorit lucrul cel bun, “El a forţat atenţia lui Hristos, L-a adus pe Hristos în casa lui. Aceasta este deci prima  vestire, prima invitaţie: să conştientizăm ceea ce avem cel mai profund şi adevărat în noi, să conştientizăm setea şi foamea pentru Absolutul care este în noi, fie că îl ştim sau nu”.
Smerenia
A doua duminică (cea din 1 februarie) ne vorbeşte despre următoarea dimensiune importantă a pocăinţei: căutarea smereniei. Pericopa evanghelică a Vameşului şi Fariseului (Luca XVIII, 10-14) ne pune în faţă doi oameni despre a căror viaţă nu ne spune nimic, pe care nu îi diferenţiază în ceea ce priveşte păcatele sau bunele: fariseul, un om care se crede exemplar pentru că respecta normele religioase ale momentului şi vameşul, despre care nu ni se spune că nu le-ar respecta, dar care, socotindu-se el însuşi păcătos, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.
Fariseul deturnează sensul religiei către o serie de gesturi exterioare, încercând să cumpere bunăvoinţa cerească: zeciuiala pe care o dă la Templu este culmea cucerniciei sale; mândria e materia care lucrează în interiorul său. Vameşul, probabil nu diferit de el, nu aminteşte faptele sale bune; el se roagă. “Smerenia – spune Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia la această duminică – nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie cînd cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine”.
Vameşul este smerit. Iar smerenia, afirmă Schmemann, nu este un semn al ignoranţei, incompetenţei, slăbiciunii aşa cum suntem îndemnaţi a crede astăzi, când “ni se insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine”. Smerenia este putere; puterea de a-ţi vedea imperfecţiunea. Măsura smereniei este chiar Dumnezeu, care “este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi”. Si poţi deveni smerit urmând modelul lui Hristos “măsurând totul prin El, raportând totul la El”. Rugăciunea de smerenie este începutul adevăratei pocăinţe care este “o reîntoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor”, iar smerenia deplină este “rodul şi sfârşitul pocăinţei”.
Întoarcerea
A treia duminica (cea din 8 februarie) conţine parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Pocăinţa a fost şi este adesea asimilată unei relatări “juridice” a păcatelor, relatare în care “ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificaţie sau putere reală. Acest ceva este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu …”. “Dar Biserica este aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu …”. “Şi atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce: … mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi. Aceasta este tâlcuirea parabolei fiului care se întoarce acasă, fiu care a fost pierdut şi s-a aflat, mort şi a înviat pentru că Dumnezeu pe păcătoşii, care se întorc la el, “nu numai că nu-i pedepseşte, ci El însuşi umblă după dânşii şi-i caută, şi aflându-i se bucură de ei mai mult decât de cei drepţi” (Ioan Gură de Aur).
Dar mai este un tâlc în această parabolă pe care ni-l dezvăluie tot Ioan: “Când noi ştim că suntem păcătoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Adică deznădejdea ne împiedică de a ne scula din căderea în păcate, iară uşurătatea minţii face, ca şi cei ce stau, să se poticnească şi să cadă”.
La Utrenia din această duminică se cântă tristul, nostalgicul şi atât de frumosul Psalm 136, Psalmul înstrăinării, cântat de evrei în captivitatea babilonică şi devenit cântecul omului care realizează îndepărtarea de Dumnezeu, iar cântându-l, devine om din nou.
La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion …
De te voi uita Ierusalime uitată să fie dreapta mea!
Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele …
Va urma.
 

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...