Se afișează postările cu eticheta sexualitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sexualitate. Afișați toate postările

marți, 2 august 2022

Este canibalismul ... cool? (Sau: Ce lipsea ca în sfârşit să înţelegm că trăim într-o societate satanizată)

 Cannibalism Is … Cool?

de Rod Dreher

În NYT, Jane Coaston spune să nu-i ascultați pe doomeri*. Fiind o persoană care se află undeva în spectrul doomerilor, ea are dreptate în ceea ce privește modul în care doomerismul poate deveni o profeție care se împlinește singură (făcându-i pe oameni să se simtă paralizați și neajutorați). Pe de altă parte, dacă casa arde, nu le faci oamenilor niciun favor dacă neglijezi să le spui că căldura care vine din capătul holului nu este din cauza soarelui.
În Times, un articol se întreabă de ce canibalismul are un moment de cultură pop. Iată câteva fragmente:

    O imagine a ajuns la Chelsea G. Summers: un iubit, lovit din greșeală, intenționat, de o mașină, face o lucrare rapidă cu un tirbușon și ficatul lui este servit în stil toscan, pe pâine prăjită.

    Această născocire a imaginației sale întortocheate este ceea ce a determinat-o pe doamna Summers să scrie romanul său, "O anumită foame", despre un critic de restaurant cu un gust pentru carnea umană (masculină).

    Se pare că, canibalismul are un timp și un loc. În paginile unor cărți recente care dau fiori la stomac, precum și pe ecranele televiziunilor și filmelor, doamna Summers și alții sugerează că acel moment este acum.

    Există "Yellowjackets", un serial de la Showtime despre o echipă de fotbal feminin de liceu blocată în pădure pentru câteva luni prea multe, care a avut premiera în noiembrie. Filmul "Fresh", lansat pe Hulu în martie, implică un comerț subteran de carne umană pentru cei bogați.

    "Lapvona", romanul lui Ottessa Moshfegh, publicat în iunie, prezintă canibalismul într-un sat medieval copleșit de ciumă și secetă. Cartea "Tender Is the Flesh", de Agustina Bazterrica, lansată în engleză în 2020 și în spaniolă în 2017, imaginează o societate viitoare care exploatează oamenii ca pe niște vite. Tot în 2017, "Raw", un film al regizoarei și scenaristei Julia Ducournau, spune povestea unui student veterinar vegetarian al cărui gust pentru carne escaladează după ce consumă organe crude.

    Urmează să apară "Bones and All", cu Timothée Chalamet în rolul principal. Filmul, despre o dragoste de tinerețe care se transformă în poftă de consum uman, este așteptat să fie lansat la sfârșitul acestui an sau la începutul anului viitor. Regizorul său, Luca Guadagnino, a numit povestea "extrem de romantică".


Mai mult:

    Episodul pilot al serialului "Yellowjackets" arată o adolescentă care este prinsă în capcană, sângerată ca o căprioară și servită pe un platou într-un ritual terifiant. Fanii însetați de sânge continuă să disece scena pe Reddit, unde un panou de mesaje subreddit dedicat serialului are peste 51.000 de membri.

Oamenii chiar vor să vadă asta? La televizor?

Și:
 

În ceea ce privește ceea ce ar putea alimenta dorința de a vedea povești despre canibalism în zilele noastre, doamna Lyle, co-creatoarea serialului "Yellowjackets", a spus: "Cred că ne aflăm, evident, într-un moment foarte ciudat." Ea a enumerat pandemia, schimbările climatice, împușcăturile din școli și anii de cacofonie politică drept factori posibili.

    "Am impresia că inimaginabilul a devenit gândibil", a spus doamna Lyle, "iar canibalismul se încadrează foarte bine în această categorie a inimaginabilului".


Este ceva în acest sens. Este un semn că cultura și civilizația noastră au devenit atât de decadente, atât de îndrăgostite de senzații, încât chiar fetișizăm consumul de moarte.

 În "Live Not By Lies", am citat afirmația lui Hannah Arendt potrivit căreia un semn al unei societăți care progresează rapid spre totalitarism este o societate care îmbrățișează transgresiunea de dragul ei.

    Generația de scriitori și artiști de după Primul Război Mondial a fost marcată de îmbrățișarea și celebrarea filozofiilor și actelor anticulturale ca modalitate de a demonstra disprețul față de ierarhiile, instituțiile și modurile de gândire stabilite. Arendt spunea despre unii scriitori care glorificau voința de putere: "Ei nu-l citeau pe Darwin, ci pe Marchizul de Sade".

    Ideea ei era că acești autori nu s-au folosit de teorii intelectuale respectabile pentru a-și justifica transgresiunea. Ei s-au scufundat în ceea ce este mai josnic în natura umană și au considerat acest lucru ca fiind acte de eliberare. Judecata lui Arendt asupra elitelor postbelice care și-au strâmbat nesăbuit nasul în fața respectabilității s-ar putea aplica cu ușurință celor din zilele noastre care dau la o parte principii liberale precum fair-play-ul, neutralitatea rasială, libertatea de exprimare și libertatea de asociere ca obstacole în calea egalității. Arendt a scris:

Membrii elitei nu s-au opus deloc plății unui preț, distrugerea civilizației, pentru plăcerea de a vedea cum cei care fuseseră excluși pe nedrept în trecut își croiesc drum în ea.

    Considerarea sexualității transgresive ca fiind un bun social nu a fost o inovație a revoluției sexuale. La fel ca Occidentul contemporan, Rusia imperială târzie a fost, de asemenea, inundată de ceea ce istoricul James Billington a numit "o preocupare cu privire la sex care este cu totul fără paralelă în cultura rusă anterioară". În rândul elitei sociale și intelectuale, aventurismul sexual, sărbătorirea perversiunii și tot felul de senzualități erau ceva obișnuit. Și nu doar în rândul elitelor: masele muncitoare, singure în oraș, fără biserică care să le lege conștiința cu vinovăție sau bârfe sătești care să le facă de rușine, își găseau alinarea în sex.

    Sfârșitul cenzurii oficiale după revolta din 1905 a deschis porțile literaturii erotice, care și-a găsit reînnoirea în pasiunea sexuală. "Senzualismul epocii era, într-un sens foarte intim, demonic", scrie Billington, detaliind modul în care figura lui Satan a devenit un erou romantic pentru artiști și muzicieni. Aceștia admirau dorința diabolică de a nu se opri de la nimic pentru a-și satisface dorințele și de a-și exercita voința.

Trăim acum într-o Cultură a morții, în care considerăm cărțile, televiziunea și filmele dramatice despre mâncatul ființelor umane ca fiind plăcute, ca fiind incitante. Știți exact unde se ajunge, chiar dacă Jane Coaston nu știe. Citiți semnele vremurilor.  

*"Doomer" și "doomerism" sunt termeni care au apărut în primul rând pe internet pentru a descrie persoanele care sunt extrem de pesimiste sau fataliste cu privire la problemele globale, cum ar fi suprapopularea, vârful petrolului, schimbările climatice și poluarea. Unii doomeri afirmă că există posibilitatea ca aceste probleme să ducă la dispariția omului.

Sursa:  https://www.theamericanconservative.com/cannibalism-is-cool/

sâmbătă, 18 ianuarie 2020

Pinguinul politic: distrugerea identităților sexuale tradiționale la copii în perioada lor de formare prin normalizarea sexualității deviante


Povestea puiului de pinguin Gentoo de gen neutru de la acvariul din Londra este tipul de rahat progresist toxic ce este cu totul caracteristic vremurilor noastre. Țicniții promotori ai emancipării aflați la conducerea unei instituții științifice au decis să folosească biologia animală pentru a face o declarație despre ingineria socială. Ieri, în timp ce mă aflam în trecere pe aeroportul Heathrow, am citit într-o publicație engleză – cred că era Times, deși văd că acum știrea lor este contra cost – declarația unei persoane care spunea că instituția dorește ca puiul de pinguin, care încă nu a fost botezat, să îi ajute pe copiii ce vizitează acvariul să realizeze că nu trebuie să se limiteze la oricare ar fi genul „atribuit” de societate.
Întâmplător, pinguinul presupus de gen neutru este crescut de un “cuplu lesbian” de pinguini („Vino cu mineee, pinguin lesbian. – referință la un episod din serialul de animație Beavis și Butt-Head și parodierea unei melodii a lui Engelbert Humperdink – n.n.). Precum puteți vedea dacă accesați videoclipul și urmăriți interviul cât se poate de serios realizat de Sky-News cu un angajat al acvariului, această manevră este o șmecherie pusă la cale de instituție pentru a promova politici culturale de stânga, în special în rândul copiilor. Cu toții râdem la vederea unei tâmpenii stupide ca aceasta… ei bine, nu chiar toți: un actor englez l-a calificat pe Piers Morgan drept terorist „transfobic” pentru că a glumit pe seama știrii:
Nu este amuzant, este transfobic. Putem să nu ne mai batem joc de identitățile de gen și să ajutăm la normalizarea lor? Trebuie să acceptăm și să eliminăm stigmatul. Oamenii vor fi terorizați pentru a se ascunde și nu se vor simți confortabil din cauza unor comentarii ca acestea. https://t.co/lQJ1QGGBNm
— James Moore (@jamesmooreactor) Septembrie
În fine. În orice caz, chestia de mai sus este un punchline (într-o confruntare rap este de obicei versul de final, în care îl ataci pe adversar – n.n.), dar sunt de acord într-un punct cu James Moore. Este poate o prostie, dar nu este amuzantă, deoarece acesta este încă un pas într-o nesfârșită campanie progresistă de a deconstrui personalitatea umană în jurul ideii de sex.
Oamenii – inclusiv conservatori precum David French – adoră să se distreze pe seama lui Sohrab Ahmari pentru enervarea lui legată de Drag Queen Story Hour (Ora de povești Drag Queen – o inițiativă a activiștilor LGBT în care persoane travestite citesc pentru copii, în biblioteci publice, povești ce conțin subiecte LGBT – n.n.), dar este, de fapt, același lucru: o instituție promovează politici culturale progresiste distructive social în moduri aparent banale, dar care în realitate nu sunt deloc banale.
Este adevărat că Orele de povești Drag Queen nu sunt sfârșitul lumii. Atunci de ce este Ahmari atât de enervat de ele? (Și, între noi fie vorba, îi împărtășesc vederile.) Pentru că sunt un simbol condensat al aspectului totalitarist al politicii culturale progresiste. Iată la ce mă refer: în Uniunea Sovietică, în perioada stalinistă timpurie, unii membri ai comunității șahiste sovietice s-au plâns că șahul devenea politizat. Nemulțumiții susțineau că șahul ar trebui lăsat în pace, că regula ar trebui să fie „șahul de dragul șahului”. Șeful federației de șah a răspuns că este naiv să crezi că șahul poate fi apolitic. Totul este politizat, totul este parte a luptei.
În clasica sa lucrare „Originile totalitarismului”, Hannah Arendt spune că problema „șahului de dragul șahului” este un semn al totalitarismului. De ce? Pentru că este un semn că societatea devine atât de politizată încât nici măcar șahul nu poate scăpa de ideologizarea forțată săvârșită de autorități.
Nici măcar animalele de la gradina zoologică.
Nici măcar bibliotecile pentru copii.
Așadar, care este ideologia în cazul de față? Din pagina „Despre noi” a site-ului Orei de povești Drag Queen:
DQSH (Ora de povești Drag Queen) este, în mod explicit nu doar despre divertisment. Este intenționat proiectată să îi inspire pe copii să se identifice de gen fluid sau queer și să se „prezinte precum doresc”.
În mod similar, conținutul ideologic al acestei manevre stupide cu pinguini este să îi provoace în mod intenționat pe copii să aibă dubii referitoare la identitatea lor de gen. Asociația Bibliotecilor din America, organizația profesională a bibliotecarilor, este un militant activîn spatele acestei acțiuni.
Nu mai poți merge cu copiii la grădina zoologică sau la bibliotecă fără a fi confruntați cu această ideologie de gen radicală. David French are un punct de vedere consistent atunci când arată că Sohrab Ahmari nu poate răspunde clar ce anume dorește, concret, să facă autoritățile cu privire la Ora de povești Drag Queen. French, un avocat experimentat în acțiuni legate de libertatea religioasă, scrie că abandonarea principiului „neutralității punctului de vedere” pentru a opri DQSH ar însemna un dezastru pentru creștini, care au în continuare acces la spațiul public, în ciuda faptului că sunt detestați de mulți administratori, tocmai din cauza principiului constituțional al neutralității punctului de vedere, cuprins în Primul Amendament. Aceasta este cauza pentru care, deși inima mea este complet de partea lui Ahmari în disputa sa cu French, nu îl pot susține în dauna acestuia, fiindu-mi teamă că abandonarea jurisprudenței Primului Amendament într-o cultură din ce în ce mai puternic anti-creștină ar transforma orice victorii locale asupra unor acțiuni precum DQSH, în victorii à la Pirus.
Voi scrie despre aceasta într-un alt articol. În cel prezent, vreau doar să arăt că Ahmari nu greșește deloc în a atrage atenția asupra unor acțiuni precum DQSH – și, dacă ar dori, și asupra eliminării abordării “pinguini-de-dragul-pinguinilor” de către acvariul din Londra – ca fiind un pericol mai serios la adresa ordinii morale decât ar crede oamenii.
Ați observat vreodată că progresiștii nu sunt niciodată satisfăcuți cu status quo-ul legat de politica sexuală? Cum găsesc mereu lucruri noi de ideologizat? Ei bine, dacă ați crezut că Ahmari este o persoană isterică pe subiectul DQSH, am vești proaste pentru dumneavoastră. Hannah Arendt arată că un alt element al totalitarismului – un lucru comun naziștilor și bolșevicilor – este să țină totul într-o continuă mișcare. Regimurile autoritare vor doar un monopol asupra puterii de stat. Regimurile totalitare vor să controleze totul – și aceasta nu se poate realiza doar prin puterea de stat. Aceasta se poate realiza doar prin intimidarea persoanelor din mijlocul lor, „de către un curent care este ținut în continuă mișcare: adică dominarea permanentă a fiecărui individ în toate aspectele vieții”. În contextul DQSH, asta înseamnă includerea politicii sexuale radicale chiar și în cadrul orelor de povești din bibliotecile publice și atragerea oprobriului asupra celor care critică acest lucru.
Nu evenimentele din biblioteci sunt problema. Problema este distrugerea identităților sexuale tradiționale la copii în perioada lor de formare prin normalizarea sexualității deviante. Primul Amendament este o cale; mass media și cultura populară sunt alta. Întrebați-vă: cum am ajuns în punctul în care, în bibliotecile publice din toată America, travestiții vin să citească în fața copiilor cărți ce îi încurajează să adopte identități queer – iar asta să fie considerat perfect normal, chiar benefic (iar cei care nu sunt de acord își țin gura pentru a nu fi considerați bigoți)?
Încă o dată, Hannah Arendt, în Originile totalitarismului:
„Există o mare ispită de a explica incredibilul intrinsec prin mijloacele raționalizărilor liberale. În fiecare dintre noi stă ascuns un astfel de liberal, lingușindu-ne cu lucruri de bun simț. Calea către domnia totalitară trece prin multe etape intermediare pentru care putem găsi numeroase analogii și precedente. … Ceea ce bunul simț și „oamenii normali” refuză să creadă este că totul este posibil.”
Pentru a o adapta pe Arendt la situația noastră: ceea ce oamenii normali refuză să creadă este că lucruri caraghioase precum Ora de povești Drag Queen și animalele de gen neutru de la grădina zoologică sunt pași intermediari către o societate de un totalitarism mai diluat în care normalitatea este stigmatizată, sau chiar interzisă. Săptămâna trecută, în Europa, am auzit despre un seminar teologic în care seminariștii pot nega în public existența lui Dumnezeu, iar asta nu ar fi niciun impediment pentru hirotonire, dar criticarea în public a homosexualității sau a transsexualității ar cauza exmatricularea imediată. Pare o nebunie, dar este adevărat. Bunul simț și „oamenii normali” refuză să creadă că acest lucru este posibil, așa că stau ca niște mase inerte în timp ce imposibilul devine o realitate.
În concluzie: lucruri precum DQSH și puii de pinguin de gen neutru sunt ceea ce antropoloaga Mary Douglas numea „simboluri condensate” – practici care țin locul unei întregi viziuni asupra lumii. Un cititor al site-ului, Raskolnik, a publicat un comentariu excelent acum câțiva ani, folosind termenul lui Douglas pentru a explica de ce creștinii conservatori tind să fie foarte enervați de astfel de lucruri și nu de alte lucruri cu un impact mai serios asupra sănătății morale a acestei societăți, precum pornografia (despre care și Raskolnik spune că este mai îngrijorat). Scrie, citez:
„[Douglas] a folosit exemplul postului în zilele de vineri, pe care persoanele Bog Irish (termen folosit în general în sens peiorativ, pentru irlandezii catolici, în general membri ai clasei sociale inferioare, ce locuiesc în Anglia – n.t.) au insistat să îl practice, în ciuda clericilor mai bine educați, în general dintr-o clasă superioară, ce le spuneau că ar fi mai bine să îi ajute pe săraci sau să facă altceva ce se potrivea mai bine moravurilor umaniste seculare. Ideea ei era că acești irlandezi au continuat să postească nu din cauza vreunui tradiționalism îndărătnic, sau a vreunei credințe greșite în efectele „magice” ale acestei practici, ci pentru că funcționa ca un „simbol condensat”: postul în zilele de vineri era un mod simbolic de a reprezenta conexiunea cu trecutul, cu identitatea de irlandez, precum și o viziune mai puțin secularizată (sau complet nesecularizată) asupra ceea ce reprezintă, de fapt, practica religioasă. A dobândit o importanță supradimensionată deoarece conecta sisteme de înțelesuri. 
Menționez noțiunea de „simbol condensat” deoarece cred că acesta este cel mai bun mod de a înțelege ceea ce se întâmplă (ceea ce percepi a fi) „panica” legată de homosexualitate. Panica nu este legată, de fapt, de homosexualitate, este legată de modul în care lumea secularizată bagă pe gâtul creștinilor ortodocși ideea ei de moralitate sexuală. Dacă nu ai citit articolul lui Rod, Sexul după creștinism, ar trebui să îl citești, iar dacă l-ai citi, cred că ai putea face legătura între cosmologia creștină a sexului și opoziția creștinilor la căsătoriile persoanelor de același sex ca un „simbol condensat” al rezistenței creștine explicite la secularism.”
Atât Ora de povești Drag Queen, cât și pinguinul Gentoo de gen neutru sunt simboluri condensate ale unei viziuni asupra lumii ce consideră identitatea sexuală a fi situată în esența persoanei umane și spune că identitatea trebuie să fie fluidă, guvernată doar de voia personală; în plus, spune că acest extremism sexual ar trebui predat copiilor în instituții publice.
Este o întrebare separată dacă este cumva practic sau înțelept de a folosi mecanismele statului pentru a combate aceasta. Dar sensul acestui asalt cultural asupra normalității ar trebui să fie complet clar fiecărei persoane, creștine sau nu, ce are o conștiință morală. Nu pot să cred că am scris un întreg articol ce o citează pe Hannah Arendt pentru a explica de ce oamenilor ar trebui să le pese de vreo manevră ridicolă lansată de woke-sterii („woke” – cei care sunt foarte pretențioși în a demonstra implicarea lor în cauze sociale; termenul este folosit atât de persoanele în cauză în sensul propriu, cât și de alte persoane în sens peiorativ, n.t.) ce conduc un acvariu. Dar acestea sunt timpurile în care trăim. Totul este posibil. Liberalul din oameni (chiar și din mulți conservatori) gândește că este vorba doar despre cărți de povești și pui de animale, deci care e marea problemă? „Haha, tipii aceia de dreapta cred că acel pui de pinguin îi va transforma pe copii în drag queen!” V-am spus care este marea problemă. Progresiştii știu că este o mare problemă și aceasta este cauza pentru care întotdeauna fac astfel de lucruri, pretinzând în același timp că aceste lucruri sunt, practic, inofensive. Progresiştii înțeleg cum funcționează politica culturală; conservatorii sunt practic lași și fraieri atunci când vine vorba de aceste lucruri.
Sursă foto: aici

miercuri, 3 aprilie 2019

DISTRUGEREA FAMILIEI PRIN HAOSUL ELIBERĂRII SEXUALE

Am postat în urmă cu două zile pe pagina de FB ştirea despre o copilă născută de o doamnă din Nebraska, de 61 de ani,  fiului ei aflat într-o relaţie homosexuală, copila provenind din însămânţarea ovulelor sorei partenerului fiului doamnei născătoare cu spermatozoizii fiului doamnei născătoare, aceasta din urmă aflată în această ecuaţie bizară pe post de mamă însămânţată şi apoi, după cum i-am spus de la început, născătoare.
Probabil, mama născătoare va fi şi mamă alăptătoare; sau nu.
Ca să fie clar, reiau încă o dată schema într-o altă construcţie explicativă: 
Avem o familie formată din doi taţi. Cei doi vor să aibă un copil al lor. Caută mame purtătoare, şi în final, mama purtătoare ajunge să fie chiar mama unuia dintre ei, cel care furnizează spermatozioizii. Ovulele fecundate sunt furnizate de sora celuilalt tată.  După feundarea in vitro, are loc însămânţarea mamei care s-a oferit să poarte copilul fiului ei.
Ei bine, fiţi atenţi acum la relaţiile absolut demente din această familie: copila cu pricina are doi taţi, dintre care unul îi este frate, o mamă care îi este şi bunică, deci copila îi este nepoată şi o mamă care îi este şi mătuşă. Oare cum li se va adresa, ce va înţelege ea, ce va simţi ea?
Ca să nu mai vorbim de situaţia în care, tatăl al cărei soră a dat ovulele, îşi va dori să fie şi el mamă (că se poate, totul e să vrei, magia funcţionează) şi atunci copila va avea trei mame. Sau dacă celălalt tată vrea să fie el mama din relaţia homosexuală şi devine fiică a mamei-bunică şi soră a fiicei sale. Nici nu vreau să mă gândesc şi la situaţie în care cei doi devin adepţi ai sexului fluid şi îşi shimbă periodic sexul şi maternitatea/paternitatea?
Nu e clar că în această familie toate vechile relaţii familiale sunt făcute praf? Că niciunul dintre termenii cu care erau denumite diversele calităţi ale participanţilor la alcătuirea unei familii nu mai are sens? Că toate înţelesurile şi toate relaţiile sunt aruncate în aer şi acolo rămân? Că niciun balamuc din istorie nu a găzduit astfel de "năzdrăvănii" şi de deviaţi?
Dar tocmai acesta este şi scopul tuturor invenţiilor, eliberărilor, derogărilor, neo-marxismelor care îi dau omului actual şi, mai ales, celui viitor şansa de a fi oricine, orice, nimic clar, nimic bine-definit, nimic în afara unei sexualităţi dezlănţuite şi dictatoriale. Lumea ca un balamuc, omul ca un mecanism condus de poftele sale şi de stăpânii săi, cei care îi dau liber pentru orice salt în abis.

luni, 13 martie 2017

Atrocităţi sexuale pe copilaşi de numai 2 luni, bazele „cercetări ştiinţifice”. Pedofilii lui Kinsey. (Educaţia sexuală)



Vă amintesc că în acest serial vorbim despre educaţia sexuală (EdSex) construită pe „descoperirile” zoologului american, devenit peste noapte sexologul, Alfred Kinsey. O primă problemă a EdSex este aceea că cel care i-a pus bazele era, dovedit cu martori şi parteneri de „nebunii”, un psihopat sexual. Aici găsiţi primul episod.
Un cititor-comentator al primului episod afirma că nu este nicio legătură între cele două. Că poţi să fii anormal şi să ai o activitate total normală. Personal, mă îndoiesc că această judecată se aplică chiar unuia care bate cuie, sau dă cu pila. Şi cu atât mai mult la unul care stabileşte caracteristicile fiinţei umane şi decide ce e bine şi ce nu cu aceasta şi pentru aceasta.
Nu a fost de acord nici Judith Reisman, a cărei muncă 20 de ani de cercetare a activităţii lui  Kinsey s-a concretizat în două cărţi importante Kinsey, Sex and Fraud: The Indoctrination of a People şi Kinsey: Crimes & Consequences: The Red Queen and the Grand Scheme,  în sute de articole, apariţii pe televiziuni, depoziţii în faţa unor comisii ale Congresului sau a unor instanţe penale.
Kinsey le-a solicitat şi i-a încurajat pe pedofili, în ţară şi în străinătate, să violeze sexual de la 317 la 2035 de sugari şi preşcolari pentru datele sale presupuse despre „sexualitatea normală” a copilului. Multe dintre crimele împotriva copiilor (sex oral şi anal, raporturi sexuale genitale şi maltratare manuală) comise pentru cercetările lui Kinsey sunt cuantificate în propriile grafice şi diagrame.
De exemplu, „Tabelul 34” de pe pagina 180 a volumului „Sexual Behaviour in the Human Male” pretinde a fi înregistrarea ştiinţifică a”unor orgasme multiple la pre-adolescenţi băieţi”. Pentru aceasta, sugari de numai 5 luni erau măsuraţi cu un cronometru pentru „orgasm” de către ajutoarele „pregătite tehnic” de către Kinsey, un băieţel de patru ani fiind testat 24 de ore consecutive şi având 26 de pretinse „orgasmuri”. Educatorii sexuali, pedofilii şi „avocaţii” lor citează în mod obişnuit aceste „date” pentru a dovedi nevoia copiilor de satisfacţie homosexuală, heterosexuală şi bisexuală prin intermediul educaţiei „sex-sigur”. Aceste date sunt de asemenea folosite permanent pentru a „dovedi” că copii sunt sexuali de la naştere. (Sex, Lies and Kinsey – Dr Judith Reisman)
În articolul său de pe „Canon and Cultur”, din care am citat şi în episodul trecut, Alan Branch, după ce sistematizează principalele probleme ale concluziilor lui Kinsey, asupra cărora voi reveni, concluzionează:
Cea mai îngrijorătoare şi mai aprins dezbăzută parte a cercetării lui Kinsey este capitoulul 5 din Sexual behavior in the Human male intitulat „Early Sexual Growth and Activity”). Kinsey a adunat date de la persoane care nu pot fi numite altfel decâtmolestatori de copii”. Descriind sursa unora dintre datele sale despre copiii mici el a afirmat „Date mai bune despre orgasmul la pre-adolescenţi au venit din relatările unor bărbaţi maturi, care au avut contact sexual cu copii mai mici şi care, cu experienţa lor, au fost în stare să recunoască şi să interpreteze trăirile băieţilor”. În continuare Kinsey afirmă că „9 dintre subiecţii noştri bărbaţi adulţi au observat astfel de orgasmuri. Unii dintre aceşti adulţi sunt persoane pregătite tehnic, care au ţinut jurnale sau alte înregistrări, care au ne-au fost puse la dispoziţie; şi de la ei noi avem informaţie sigură despre 317 pre-adolescenţi, care au fost observaţi masturbându-se, sau care au fost observaţi în timpul contactelor sexuale cu alţi băieţei sau cu adulţi” Această descriere tulburătoare a molestării copiilor este însoţită de tabele statistice care susţin observaţia experienţelor în orgasm pe copii între vârsta de 2 luni şi 15 ani. În altă parte, Kinsey afirmă „Desigur, există cazurile unor bebeluşi de sub un an care au învăţat avantajele masturbării, uneori ca rezultat al faptului că au fost masturbaţi de persoane mai în vârstă; şi au fost unii băieţi care se masturbau chiar în mod specific şi cu o anumită frecvenţă de la doi-trei ani.” Un alt tabel intitulat „Viteza orgasmului la adolescenţi”înregistrează timpul necesar pentru ca copii să aibă orgasm şi include observaţia „Durata stimulării înainte de orgasm; observaţii măsurate cu o a doua mână sau cu un cronometru. Vârstele de la 5 luni la adolescenţă.” Dar, probabil, cea mai cutremurătoare parte a raportului asupra bărbatului este descrierea copiilor care se presupunea că au orgasm, o descriere furnizată de adulţii dare avuseseră relaţii sexuale cu copii, şi care descriau cum copiii „gemeau, plângeau, sau strigau violent, uneori cu o sumedenie de lacrimi (mai ales copiii mai mici)” şi de asemenea copii „care se luptau să scape de partener.” Această descriere pare a vorbi despre un copil înfricoşat care este molestat.
Toate citatele lui Branch din paragraful de mai sus provin din  Kinsey, Sexual Behavior in the Human Male. Referindu-se la aceste însemnări finale, biograful James H. Jones, admirator al lui AK, admite  că: Multe dintre victimele sale erau copii mici şi Kinsey, în acel capitol, a dat el însuşi descrieri destul de detaliate ale răspunsurilor lor la ceea ce el numea stimulare sexuală. Dacă citiţi aceste cuvinte, de fapt ele vorbesc despre copii care ţipă. Copii care protestează în orice mod posibil împotriva faptului că corpurile lor, sau persoanele, lor sunt violate.
Faptul că „cercetările” lui Kinsey ridică „anumite probleme”este recunoscut şi de biografii, sau de cronicarii susţinători ai acestuia şi ai „operei” lui.  Puternic de stânga (şi pretins cel mai titrat) cotidian, New York Times, într-un articol amplu din 2004, pricinuit de apariţia filmului despre Kinsey, face o trecere în revistă a lucrărilor sale şi, deşi consideră că datele sunt, în final, corecte, semnalează şi unele probleme. Una ar fi cu unul dintre principalii furnizori de date ai acestuia:
Întâlnirea a avut loc în iunie 1944, atunci când pedofilul, menţionat ca fiind un bărbat Rex King, avea 63 de ani. Înainte şi după întâlnire, Kinsey i-a scris lui King convingându-l să-i trimită jurnalele detaliate ale experienţelor sale sexuale, inclusiv de la cele cu copii. Jones (biograful lui Kinsey) menţionează că, de exemplu, în 24 noiembrie 1944, Kinsey a scris: „Mă bucur pentru tot ce îmi trimiţi, căci astfel am siguranţa că o parte cât mai mare a materialului tău este salvat pentru publicarea ştiinţifică”. Kinsey a publicat multe dintre datele lui King în "Sexual Behavior in the Human Male", în care tabelele rezumau tentativele lui King de a aduce la orgasm băieţi între 2 luni şi 15 ani, în unele dintre cazuri timp de 24 de ore. Kinsey a prezentat datele ca provenind de la mai multe surse, nu numai de la una. Dar în 1995, John Bancroft, care fusese director al Kinsey Institute până în acea primăvară, a descoperit că toate datele veneau de la King. Într-un articol ulterior, Dr. Bancroft sugerează că Kinsey ar fi vrut să-l protejeze astfel pe King de atenţia publică.
Mr. Jones mai spune că Kinsey a greşit folosind datele, dar Mr Gathorne-Hardy (celălalt biograf) afirmă că era inevitabil. „Într-un fel el era nemilos şi s-ar putea spune chiar imoral, cel puţin nu moral în sensul tradiţional. Dacă cineva avea informaţie sexuală care îi era necesară, Kinsey o utiliza.” Pe de altă parte, dna Riesman afirmă că acivitatea lui Kinsey trebuie considerată de natură criminală. „Atunci când violezi copii, este o crimă. Şi dacă o soliciţi şi altora şi dacă o susţii, este iarăşi o crimă.” (Caleg Grain – Alfred Kinsey: Liberator or pervert? – 3 octombrie 2004) 
Dar King nu a fost pentru Kinsey singura sursă de „inspiraţie şi de date ştiinţifice”. Rapoartele lui sunt, sub acest aspect, o „comoară” inegalabilă de manipulare a datelor şi rezultatelor, de lipsă de acribie ştiinţifică, de escrocherie şi fraudă, de minciună şi perversitate. Voi reveni în episoadele următoare cu informaţii precise despre felul în care şi-a construit bazele concluziilor. Acum însă să ne întoarcem la copilaşi:
Aceste atrocităţi amintesc de lagărele  de concentrare naziste. Ironia este că un alt contribuabil al lui Kinsey a fost cel mai cunoscut pedofil din istorie. Dr Fritz von Balluseck a fost un ofiţer în regimul nazist judecat pentru omorârea şi violarea unei fetiţe de 10 ani. În decursul procesului, s-a descoperit că el molestase copii timp de mai mult de 30 de ani. Ziarul National Zeitung din 15 mai, 1957, spune că „Naziştii ştiau şi i-au dat ocazia să practice pornirile sale anormale pe copiii polonezi, care au avut de ales între von Balluseck şi cuptoarele cu gaze. După război copii erau morţi, dar Balluseck era viu.”
Ca o parte a perversităţii sale, von Balluseck şi-a înregistrat experienţele în jurnale atent documentate, pe care le-a copiat şi i le-a trimis lui Kinsey înainte de prinderea şi de arestarea lui de către autorităpţile germane. În loc să-l denunţe pe von Balluseck, Kinsey l-a încurajat „să continue colectarea datelor”, mergând până acolo încât l-a atenţionat să fie „aibă grijă”. Kinsey a refuzat să furnizeze probele pe care FBI-ul ştia că le are în acest caz. ( S. Michael Craven - What is Wrong with Sex Education?)
Va urma.

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...