Războiul mondial din Ucraina (I) - Politica SUA: minciună, înşelătorie, ură, agresiune, moarte

 

(Nu am pus titlul acestui serial sub semnul întrebării pentru că, după cum vom vedea, înainte de a ajunge să fie - Doamne fereşte! - un război mondial militar convenţional, el este un război mondial politic, informaţional, hibrid.)

•  

După cum aleargă accelerat evenimentele în lume şi în jurul nostru, e  posibil, mai posibil decât oricând în ultimii 75 de ani, ca, în scurt timp, să avem alături de noi un război important, care să aspire şi România în focul său distructiv şi, pe o anumită dezvoltare, să devină o conflagraţie regională, dacă nu chiar europeană/mondială. 

Mă refer, desigur, la conflict (aparent) ucraineano-rusesc, ca focar din care să pornească un pârjol nimicitor pentru întreaga lume. Evenimentele, semnele sunt multe şi la ele mă voi referi în episoade viitoare. Înainte de acestea e cazul să vorbim puţin despre părţile beligerante.

Am spus conflict Ucraina-Rusia, dar, în realitate, este vorba despre un război mult mai important între mafia globalistă din Occidentul, odată democratic şi prosper, azi adâncindu-se într-o dictatură socialistă şi chiar comunistă, având ca lider de teren şi un braţ înarmat SUA (celălalt fiind NATO), şi statele încă scăpate de sub controlul ei; între ţunamiul anti-creştinismului, deznaţionalizării,  anihilării identităţilor, lipsirii de suveranitate, impunerii unui stat dictatorial global, o monarhie sclavagistă mafiotă, şi o lume, clar imperfectă, ca tot ceea ce e uman, dar care are dreptul să-şi caute şi găsească singură calea. Desigur, vorbim despre mult mai multe decât Rusia, care trebuie supusă, adusă la ordinea globalistă şi exploatată, aflată pe o evoluţie inversă: de la dictatura comunistă către o societate democratică, cu multe lipsuri încă, dar cu un sens bine definit şi cu realizări importante.

În această ecuaţie a unei încleştări pe viaţă şi pe moarte - posibil chiar distrugerea întregii civilizaţii - Ucraina nu este decât un pion folositor împotriva Rusiei. Ca să nu mai vorbim că, şi de aici şi fragilitatea ei şi posibilitatea de a deveni o uneală a morţii, în realitate Ucraina nici nu există ca naţiune, ca stat definit de o istorie şi un popor. Ucraina este o o monstruoasă ficţiune statală, produs al unei alte etape a aceluiaşi proces globalizator de construire a unei noi ordini mondiale.

De aceea, înainte de a mă referi la ceea ce se întâmplă la nivel politic, diplomatic şi militar în taberele beligerante şi în jurul şi în republicile est-ucraineene şi Crimeea, am să încerc o scurtă definire a politicii americane şi apoi, în următoarele episoade, o descriere istorică a teritoriului şi populaţiilor care poartă astăzi numele impropriu de Ucraina.

•  

Câteva caracteristici ale politicii externe americane.

Pentru a evita alte neînţelegri şi a lămuri mai bine care este subiectul ce ne interesează în această analiză, voi mai face un ocol pentru o scurtă radiografie a politicii externe americane, care, de la dobândirea independenţei şi până astăzi, cu excepţia cumpărării unor teritorii, a rămas  aceeaşi : impunerea prin forţă.

O primă caracteristică a politicii americane este minciuna. Atunci când e vorba de interesele americane (vorbind despre interesele americane vorbim de fapt despre intersele celor care conduc în realitate statul şi politica acestuia) morala, etica, adevărul nu mai au loc. Nicio minciună, oricât de mizerabilă, ticăloasă şi criminală nu e prea mare sau de prisos; nicio însenare care poate aduce beneficii nu e lăsată neactivată. Minciuna cu feţele sale  propaganda, dezinformarea, înşelătoria, mistificarea, manipularea, prefăcătoria sunt ingredientele realităţii politice americane în exterior (dar şi, după cum voi arăta, în interior).

Nicio lovitură de stat pe care SUA au orchestrat-o sau sprijinit-o, nicio represiune pe care au alimentat-o, nicio intervenţie, niciun război pe care l-au pornit nu a avut nici cea mai mică legătură cu motivele invocate.  Întreaga realitate oficială a politicii externe americane este contrafăcută în proporţie de 1000 la sută.

O a doua caracteristică a politicii externe americane este lipsa oricărei dimensiuni umane, a oricărei consideraţii pentru, pe de o parte, oameni, popoare, state, pe de alta, pentru democraţie, drepturile omului, dreptate, corectitudine, justiţie, echitate, acestea din urmă devenind doar elemente de retorică golite de conţinut, folosite pentru a justifica atingerea intereselor foarte concrete de dominaţie şi exploatare.

A treia caracteristică este uni-dimensionalitatea ei militară. SUA nu au fost şi nu sunt interesate în abordarea diplomatică, în discuţii şi negocieri reale, în luarea în considerare a existenţei unui interlocutor  cu opiniile, cerinţele, interesele sale. Ceea ce contează este numai interesul american care poate fi cel mai bine pus în practică prin puterea militară, adică prin ameninţare, teamă, agresiune mascată sau făţişă. De aici şi calitatea deosebit de slabă a diplomaţilor americani, compensată cu proceduri bine stabilite în laboratoarele CIA sau ale Departamentului de Stat, cu aroganţă, lipsă de maniere şi de bun simţ. Nu reamintesc aici decât episodul, care cumulează toate elementele din fraza anterioară, în care ambasadorul Klemm s-a pozat cu steagul ţinutului secuiesc.

O a patra caracteristică este ura: stimularea, alimentarea, amplificarea până la paroxism a urii; a urii împotriva personajelor sau popoarelor care trebuie supuse, pedepsite, decimate, masacrate; ura dintre diversele componente etnice, sociale, religioase etc ale unei societăţi, ale unui stat, ale unei regiuni. O ură care devorează, dizolvă, distruge totul în calea ei, mai corozivă decât orice produs chimic, care nu se stinge nici după zeci de ani, care trezeşte în oameni părţi atât de rele, atât de crude şi iraţionale, încât aceşti devin neoameni, duşmani ai oamenilor, exterminatori ai acestora.

În concluzie, America funcţionează ca un organism uriaş care, pentru a-şi potoli foamea, dacă victima nu se predă de bună voie pentru a fi parazitată până la anihilare, prinde,  rupe, ucide şi îşi devorează prada cu forţa.

Acest tip de politică este desprinsă direct din lumea anti-utopiei lui Orwell, 1984, în care Ministerul adevărului produce minciuni, Ministerul iubirii torturează oamenii, Ministerul păcii produce războaie; le-am putea adăuga Ministerul vieţii, care se ocupă de omorârea oamenilor pe ansamblu.  Din păcate, din câte se vede, avertismentul lui, sau al lui Huxley (The Brave New World), nu ne-a fost de folos.

Există sute de cărţi scrise de autori americani care, atât dinspre stânga cât şi dinspre dreapta, evidenţiază caracteristicile de mai sus ale politicii externe americane. Există mii de analize, articole pe această temă şi altele care vorbesc zilnic despre faptul şi în politica internă se întâmplă aceleaşi lucruri. Şi dacă cu propriul popor procedează astfel, nu mai e loc de nicio îndoială că, cel puţin, la fel se poartă cu alte popoare.

Politica Minciunii este prima carte care arată cum minciunile şi înşelătoriile guvernului, ascunderea oficială a adevărului şi folosirea greşită a puterii au dus la eroziune încrederii poporului în guvernanţii săi – poate singura cea mai importantă dezvoltare în America anilor din urmă. – din recenzia cărţii The Politics of Lying: Government Deception, Secrecy, and Power scrisă de David Wise în… 1973 (!).

În peisajul politic american curent, adevărul nu este numai denaturat sau falsificat; el este batjocorit pe faţă…. Minciuna ca bun simţ şi înşelătoria ca politică obişnuită formează un cuplu care goleşte politica şi autoritatea de orice substanţă şi alimentează un stat corporatist şi o cultură militarizată în care temele discernământului, consideraţiei, moralităţii şi compasiunii par să dispară din perspectiva publică… Dincolo de dezinformare şi de prefăcătorie, politica minciunii şi cultura înşelătoriei susţin şi amplifică retorica fricii pentru a manipula publicul într-o stare de dependenţă politică servilă şi sprijin ideologic necondiţionat. (Henry A. Giroux – The Politics of Lying and the Culture of Deceit in Obama’s America: The Rule of Damaged Politics)

Politica minciunii merge mână în mână cu cea  a urii, prima fiind folosită pentru iniţierea şi combustia celeilalte. Iar rezultatul combinaţiei este moartea, distrugerea, jaful. Toate acestea au fost pe larg aplicate în Iugoslavia, apoi în Irak, Siria, Libia şi Ucraina, locul care ne interesează şi la care vrem să ajungem cu analiza. 

Va urma.

Starea de urgenţă va fi permanentă

(Vezi şi Fascismul transnațional al elitei oligarhice transnaţionale)

„Baza de mase” a centrelor de putere a încetat de mult să mai fie adepții convinși. Noii lor adepți sunt masele de oameni manipulați, mințiți și terorizați într-o stare de frică și panică. Mass-media asigură adepţii pe baza fricii.

Jeffrey A. Tucker de la Institutul American de Cercetare Economică scrie despre acest lucru în articolul său "Când se va termina nebunia?

“”Sunt un psihiatru practicant, specializat în tulburări de anxietate, iluzii paranoice, și frică irațională. Am tratat aceste tulburări ca un specialist. Este destul de greu să se limiteze aceste probleme în vremuri normale.

Ceea ce se întâmplă acum este o răspândire a acestei stări medicale grave pentru întreaga populație. Se poate întâmpla cu orice, dar aici vedem o frică primitivă de boală care se transformă în panică în masă. Pare aproape deliberat. Este tragic. Odată ce începe, ar putea dura ani de zile pentru a repara daunele psihologice”. (1)

De acum înainte, starea de urgență poate fi declarată permanent în orice moment

În plus, obligația de a purta masca este menită să practice ascultarea și servilismul, să asigure „coeziunea” purtătorilor de mască și supunerea acestora unor presupuse autorități; precum și pentru a pune în afara legii “dușmanii măştii” “ca persoane lipsite de sentimental solidarităţii, care îi pun pe alţii în pericol”.

În prezent, criminalii ne terorizează copiii în școli forțându-i să poarte măști. Astfel este crescut noul supus.

Mijlocul de dominare al centrelor de putere este starea de “infecție” de urgență, cu excluderea drepturilor civile. Clica cancelarului Merkel (articolul original a apărut în Germania pe saitul Rubicon – n. trad.) și anturajul lor au curățat la rece Legea de bază. De acum înainte, starea de urgență poate fi declarată permanent în orice moment.

Chiar și “democrația”, în forma sa deficitară de democrație cu partide, a fost suspendată de starea de urgență a lui Covid, iar separarea puterilor s-a prăbușit în mare măsură.

Bill Gates și colaboratorii săi științifici și politici nu vor ca noi să ne întoarcem vreodată la statul pre-Covid 19 (2).

Acesta este sfârșitul proiectului democrației și preluarea finală de către plutocrație, o lovitură de stat tăcută

Democratia, aşa cum o ştiam noi aparţine trecutului. Bernd Hamm a scris despre acest lucru deja în 2017: "Ideologia neoliberală a contribuit la reducerea reglementărilor de stat și la acumularea bogăției la cei 1%. Cei bogați sunt capabili să influențeze o parte considerabilă a legislației statului în favoarea lor.

“Ei și bogăția lor sunt sfătuiți și protejaţi de o mulțime de parlamentari, manageri, contabili, avocați, consilieri fiscali, think tank-uri, posturi de radio, studiouri de film, editori, mass-media, cercetători, hacheri, lobiști, badigarzi și alţi lachei.

“Proprietatea privată este vițelul de aur al capitalismului și capitalismul nereglementat este biblia clasei conducătoare. Ei pot chiar mobiliza poliția și armata în numele lor. Statul națiune și guvernul său rămân instituții importante, dar mai presus de toate, guvernele trebuie să țină masele sub control. Acesta este sfârșitul proiectului democrației și preluarea finală de către plutocrație, o lovitură de stat tăcută” (3).

Fascismul tradițional a combinat sprijinul maselor și propaganda cu teroarea străzii (strada) și bătaia adversarilor săi în amfiteatru.

În schimb, fascismul „elitei” transnaționale este mult mai subtil și mai inteligent. Ca variantă germană a fascismului transnațional de „elită”, clica lui Merkel, unitatea de partid neoliberală și frontul media, precum și terța parte, ştiinţa prostituată (4), încearcă să-şi impună poziția lor și să își mențină puterea prin toate mijloacele de propagandă, cenzură, demontare a oricărei opoziții și suprimarea “deviatorilor”.

(1) https://www.aier.org/article/when-will-the-madness-end/
(2) Michael Morris, Lockdown, 2. Auflage, Fichtenau 2020, S. 153
(3) Bernd Hamm, ‘Das Ende der Demokratie – wie wir sie kennen’, in: Ullrich Mies, Jens Wernicke (Hg.) Fassadendemokratie und Tiefer Staat. Auf dem Weg in ein autoritäres Zeitalter, Wien 2017
(4) https://www.youtube.com/watch?v=Rx-ec3nUcrc

Sursa: https://winteroak.org.uk/2020/11/12/elite-transnational-fascism/

 

 

Orgia urii şi un genocid pentru ca Franţa să se transforme într-o societate socialistă! Rothschild, vechilul diavolului. (REVOLUŢIA a început în rai 3)

Episodul anterior:  https://paulghitiu2009.blogspot.com/2019/12/naufragiul-civilizatiei-despotismul.html
În cele ce urmează, pentru a ilustra criteriile de recunoaştere a unei revoluţii propuse în primul episod, vă voi prezenta câteva date despre Revoluţia franceză, rugându-vă să vă întoarceţi şi la detalii ale acesteia deja folosite în primele două episoade.

Înainte de faza războiului sângeros împotriva propriului popor, declanşată odată cu atacarea Bastiliei, revoluţionarii francezi (în principal burghezia) câştigaseră războiul informaţional. În „Originile intelectuale ale Revoluţiei franceze”, Daniel Mornet, o autoritate incontestabilă a subiectului, spune că mișcarea filosofică triumfase la începutul anilor 1770, ceea ce este confirmat și de condamnarea literaturii filosofice, emisă de Adunarea Clerului Francez în 1765, în care se spunea că aceasta subminează toate guvernele, statele şi societăţile. Formulă care o regăsim peste 34 de ani în titlul cărţii lui John Robison „Proofs of a Conspiracy Against All the Religions and Governments of Europe...”

Pe la 1760 deja, unele caracteristici ale perioadei revoluţionare erau evidente: ideile şi problemele, alinierea protagoniştilor atât pe frontul intern cât şi pe cel internaţional, tipurile de activitate politică şi procedeele de rebeliune împotriva guvernelor, cu crearea virtuală a unei opinii publice asupra problemelor politice în multe state (R.R. Palmer – „The World Revolution of the West”). Ceea ce înseamnă că războiul propagandistic, manipularea maselor (participante şi/sau favorabile, nu neapărat a întregii populaţii) era deja înfăptuită. Exact aşa cum era prevăzut în proiectul de revoluţie al lui Mirabeau. Sau în documentele Ordinului luminaţilor înfiinţat de Adam Weishaupt - care a preluat o parte a lojelor masonice  (de exemplu, Loja Marelui Orient) dintre cele peste 1000 cu peste 100.000 de membri în 1789 existente şi participante la revoluţie. Peste 90 % dintre revoluţionarii de vârf centrali sau locali aparţineau unei loje masonice.

Cum informaţiile despre Weishaupt şi luminaţi şi despre lojele masonice ale vremii sunt din plin, nu am să dezvolt această dimensiune în acest text. Important pentru tema noastră este conceperea în această nouă sectă ocultă a unui proiect coerent de schimbare a lumii despre care vorbesc clar Mirabeau, de Luchet, Brunswick,, abatele Barruel („Mémoires pour servir à l’histoire du Jacobinisme”), John Robison şi mulţi alţi contemporani ai evenimentelor.

În spatele Convenției, în spatele cluburilor, în spatele Tribunalului Revoluționar exista, afirmă Lombard de Langres, acea "cea mai secretă convenție [convenția sécréthissime] care a regizat totul după mai 31, o putere ocultă şi teribilă a cărei cealaltă convenție i-a devenit sclav și care a fost compusă din inițiaţii principali ai Luminismului. Această putere a fost deasupra lui Robepierre și comisiilor guvernului... această putere ocultă a fost cea care și-a însușit comorile națiunii și le-a distribuit fraților și prietenilor care au ajutat la marea lucrare.”
Care a fost scopul acestei puteri oculte? Era doar planul de distrugere, care fusese inițiat în creierul unui profesor bavarez cu douăzeci de ani mai devreme sau era ceva mult mai vechi, o forță vie și îngrozitoare care zăcea adormită de-a lungul secolelor, pe care Weishaust și aliații săi nu o creaseră, ci doar o eliberaseră asupra lumii? Domnia Terorii, ca și izbucnirea satanismului în Evul mediu, nu poate fi explicată prin cauze materiale - orgia urii, desfrâului și cruzimea îndreptată nu numai împotriva celor bogați, ci și mai mult împotriva celor săraci și lipsiți de apărare, distrugerea științei, artei, şi frumosului, profanarea bisericilor, campania organizata impotriva a tot cea ce era nobil, a tot ce era sacru, a tot ceea ce era drag omeniri, ce erau toate astea dacă nu  Satanism? (Nesta Webster - „The Dark Underground: Secret Societies and Subversive Movements”) Adăugaţi la cele de mai sus mărturia contelui de Virieu despre planul de distrugere a lumii vechi discutat la conventul din 1782, a lui de Luchet şi a ducelui de Brunswick (vezi în episodul anterior).

Mila nu are nimic de-a face cu spiritul revoluției

Generalul Westermann, unul dintre generalii armatei revoluţionare raporta Comitetului de Bunăstare: „Vendeea nu mai există, tovarăşi cetățeni republicani! A murit sub săbiile noastre împreună cu femeile și copiii săi. Tocmai i-am îngropat în mlaștinile și pădurile din Savenay. Potrivit ordinelor voastre, copiii au fost călcaţi pînă la moarte sub copitele cailor noştri; femeile au fost măcelărite astfel încât să nu mai poată aduce soldați pe lume. Străzile sînt pline de cadavre; în multe locuri, ele formează întregi piramide. În Savenay a fost nevoie de detaşamente suplimentare de execuţie deoarece trupele lor încă se predau. Noi nu luăm prizonieri. Cineva trebuie să le ofere pîinea libertăţii; totuși, mila nu are nimic de-a face cu spiritul revoluției”.

Un alt amuzament al „Albaştrilor”, care se autodenumeau „colonnes infernales” (coloanele infernale, n.t.), era arderea femeilor și a copiilor în cuptoare de pâine. Pentru obţinerea maximului de plăcere sadică din această practică, victimele erau aşezate în cuptoare reci care erau apoi încălzite.

În Vendeea, un sport deosebit de popular în rândul Albaştrilor era aruncarea copiilor de la ferestre și prinderea lor în baionete. La fel de populară era practica de căsăpire a femeilor gravide, în scopul de a scoate si măcelări copiii lor nenăscuți, după care mamele erau lăsate să sîngereze până la moarte. Alte femei gravide au fost strivite până la moarte în prese de vin și fructe. De asemenea, populară era şi arderea victimelor în case și biserici. Această poftă de sânge s-a dezlănţuit în aşa măsură încât comandantul Grignon a dat ordinul ca toată lumea întâlnită pe drum să fie ucisă pe loc, chiar dacă ar fi fost republicani. Un caz deosebit de înspăimîntător a implicat o fată care a fost legată goală între ramurile unui copac după ce a fost violată și a fost supusă unor încercări repetate de a fi tăiată în jumătate. Imaginaţia Albaştrilor nu mai avea limite.

În Revoluția franceză drojdia Franței a cedat poftei de sînge şi a deschis uşa către rău.

Pasajele de mai sus sunt extrase din textul lui Errik von Kuehnelt  Leddihn „Operaţiunea paricidul – Sade, Robespierre şi Revoluţia Franceză” şi sunt doar câteva „evenimente” zilnice normale din timpul Revoluţiei Franceze, faza războiului civil din Vandeea, regiune în care ţăranii se răsculaseră. Pentru a-i înfrânge, armatele republicane au omorât fără discriminare femei, copii, bărbaţi, răsculaţi şi civili şi au continuat să execute şi să ardă sate chiar după înfrângerea Armatei Catolice. În palmaresul sângeros al revoluţiei, estimat la până spre 500.000 de morţi, numai Vandeea aducea peste 200.000 de victime, dar reprimarea împotrivirii populaţiei la revoluţie a continuat în multe alte zone. 

Episoade ca acestea se vor întâlni în revoluţiile care îi vor urma: Comuna din Paris, revoluţia bolşevică, revoluţiile comuniste din estul european şi de pe alte continente, revoluţii „democratice” actuale; să ne amintim de sălbăticia cu care au fost trataţi deţinuţii politici din România, devenită comunistă în prelungirea revoluţiei bolşevice. Ce ar putea motiva, cum s-ar putea explica o astfel de orgie a morţii, de beţie a masacrului, celebrată prin eliberarea celor mai întunecate dimensiuni ale fiinţei umane. Ce justifică dispreţul total şi respingerea ca semen al tău a cuiva care nu ţi-a făcut nimic, deliciul chinuirii şi al omorârii, savurarea sălbatică a negării prin măcelărire a fiinţei din faţa ta?

Ura nu este de la Dumnezeu, ci de la diavol

Există o serie întreagă de asemănări între situaţia de atunci din Franţa şi cea de acum, în principal, dar nu exclusiv, din ceea ce odată era cunoscută ca lumea creştină : agresiunea virulentă împotriva creştinismului, a familiei, a identităţii, a fiinţei umane însăşi, a proprietăţii; o impunere dictatorială a modelelor derivate din ideologiile revoluţionare; o propagandă masivă susţinută cu fonduri uriaşe de mafia bancară globalistă; activişti/mercenari/actori civici şi politici plătiţi şi finanţaţi copios, inclusiv cu promisiuni de aşezare la putere;  minciună, manipulare, dihonie, separare pe falii ireparabile, pierderea raţiunii, o nebunie de natură demonică. şi, peste toate şi în toate URA. Şi, ceea ce caracterizează toate aceste evenimente explozive ale trecutului şi prezentului este tot URA O ură anihilantă, nihilistă, întru desfiinţarea absolută a celuilalt. A celui care are o altă asumare, o altă opinie, o altă opţiune.

O ură totală, fără limite, ne-umană. O ură despre care, aminteam într-un text recent, Soljeniţîn spunea că stă la baza sistemului filozofic al lui Marx şi Lenin, dar care de fapt stă la baza întregului plan de putere al negustorilor de bani: ... ura împotriva lui Dumnezeu o forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice şi economice. Doar o ură din afara omului şi îndreptată împotriva omului ca creaţie a lui Dumnezeu poate fi explicaţia atrocităţilor de mai sus.

Este ura care fusese abil, consecvent, pe scară largă aprinsă şi întreţinută într-un anumit segment eterogen de populaţie unit conjunctural prin această ură şi prin patima puterii şi a banilor. Este ura care vedem cum este hrănită şi se amplifică ceas de ceas, zi de zi în România, ca un val care creşte şi ameninţă să devină un ţunami atoate-distrugător. Este ura care anunţă deja că „trebuie să curgă sânge”, care ameninţă la grămadă pe adversari cu puşcăria fără judecată, sau o judecată a poporului (Ralph C. Hancock şi L. Gary Lambert în cartea “Moştenirea Revoluţiei Franceze” spun că poporul invocat de dictatorii revoluţionari nu erau masele ţărilor respective, ci oamenii aparţinând sistemului pe care doreau să-l creeze. De dragul făuririi acestor mase de oameni noi, nicio crimă nu era prea mare şi nicio atrocitate nu era suficient de oribilă.).

Este ura care ameninţă cu moartea - ardere pe rug, răstignire, împuşcare, lapidare - a celor care au o opinie contrară.

Evident că în Franţa anului 1789 a existat o bază reală de nemulţumire cu potenţial incendiar; dar ea a fost transformată într-o explozie controlată cu nitroglicerină. Era, ca şi acum, o epocă de atac puternic împotriva creştinismului, atât dinspre ateiştii revoluţionari cât şi dinspre nenumărate cercuri, grupuri, secte oculte care se răspândiseră ca ciupercile. Erau nemulţumiri faţă de aristocraţie, faţă de rege, faţă de administraţie. Dar, în primul rând şi peste toate, era dorinţa aprigă a burgheziei, în special a negustorimii bancare, planul îndelung gândit al acesteia de a prelua puterea întâi acasă, apoi în lume. Evident că erau multe şi mari nedreptăţi şi justificate supărări. Dar niciuna dintre ele, oricât de îndreptăţită ar fi fost, şi nici suma lor, nu puteau justifica sacrificarea a sute de mii de oameni nevinovaţi în abatorul revoluţiei.

William Jenkins scrie că în timpul Terorii, Robespierre şi colegii să revoluţionari au măcelărit o mulţime de ţărani francezi. Logica lui Robespierre, dacă se poate numi aşa, era simplă: „oamenii de aici nu văzuseră niciodată [o asemenea violenţă], oamenii de aici nu comiseseră niciodată o crimă, dar trebuia să moară pentru ca Franţa să se transforme într-o societate socialistă” (Joshua Philipp – „Originile întunecate ale comunismului”).

Avem deci imaginea REVOLUŢIEI ca lucrare a diavolului, avem detalii despre pregătirea Revoluţiei franceze, astfel că pentru a completa criteriile de descriere a unei revoluţii mai lipsesc doar finanţatorii, intermediarii întunecatului. Pe care îi găsim în fix acelaşi oraş în care funcţionează de la un moment dat şi Weishaupt, adică în  Frankfurt. Numele lor este, pentru etapa franceză, ROTSCHILD, mai precis Mayer Amschel Rothschild, cel care înţelesese că împrumuturile făcute regilor şi principilor sunt mult mai avantajoase decât cele făcute oamenilor de rând, plus că astfel poate ajunge la a prelua conducerea statelor. Mai avea nevoie doar de o schimbare şi aceasta era exact “Novus ordo seclorum” a Ordinului luminaţilor, adică o nouă ordine mondială în care capitalul să ajungă să conducă statele, apoi lumea. Echipa finanţatoare creşte cu cei cinci fii ai lui Amschel, cu urmaşii acestora şi cu alte familii de bancheri ce se vor alătura acestora pentru perioada scursă de atunci. În ceea ce priveşte aplicarea celorlalte criterii de recunoaştere a REVOLUŢIEI pe cazul revoluţiei franceze, vă invit a o face singuri prin lecturarea textelor despre aceasta.
În final, un extras din relatarea lui Hippolyte Taine, bazata pe marturiile vremii:

Nu se ştie cine anume a dat ordinul sau doar a sugerat ca din închisori sa fie scoşi şi apoi să fie masacraţi deţinuţii. Fie ca a fost Georges Danton, cum e foarte posibil, sau un altul, are mai puţină importanţă, aici singurul fapt demn de interes este sugestia puternică acţionand asupra mulţimii care şi-a asumat sarcina masacrului.

Armata masacratorilor număra aproape trei sute de persoane şi constiuie tipul “ideal” de masa eterogena. Pe lângă câţiva nemernici sadea, ea se compunea din negustoraşi ori meseriaşi foarte diverşi: cizmari, lăcătusi, zidari, frizeri, mici funcţionari etc. Sub înrâurirea sugestiei, asemeni bucătarului pomenit mai sus, ei au dobândit convingerea că îndeplinesc o datorie patriotica şi îşi asuma dubla funcţie – de judecători si de călăi, nesocotindu-se nicio clipă criminali.

... In toate acestea se regăsesc formele rudimentare de gândire, specifice gloatelor. Astfel, dupa ce au fost suprimaţi 1200 – 1500 de duşmani ai poporului, cineva a remarcat – şi sugestia lui a fost pe dată acceptată – ca în celelalte închisori erau cerşetori bătrâni, vagabonzi, tineri fără căpătâi, adica tot atâtea guri inutile de care ar fi bine să se debaraseze. De altfel şi printre ei se aflau cu siguranţă duşmani ai poporului, cum ar fi o anume doamna Delarue, văduva unui acuzat de otrăvire: “Trebuie că e furioasa că se află la închisoare; dacă ar putea, ar da foc Parisului. Trebuie că a şi spus-o. Da, a spus-o!” Demonstraţia pare suficienta şi toţi sunt masacraţi la gramăda, inclusiv vreo cincizeci de copii între 12 şi 17 ani, care puteau deveni, sigur, duşmani ai poporului, deci trebuia să fie lichidaţi.

   După o săptămână de lucru, toate operaţiunile au fost terminate şi masacratorii au putut să se gândeasca la odihnă. Nutrind convingerea că patria are de ce sa le fie recunoscătoare, au cerut recompensă de la autorităţi, cei mai zeloşi pretinzând chiar o medalie.

.

Va urma.