Se afișează postările cu eticheta diavolul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta diavolul. Afișați toate postările

marți, 17 decembrie 2019

Naufragiul civilizaţiei: despotismul împotriva libertăţii, incapacitatea împotriva talentului, viciul împotriva virtuţii, ignoranţa împotriva culturii - (REVOLUŢIA A ÎNCEPUT ÎN RAI 2)


Rezumatul ideilor din primul episod: REVOLUŢIA este transpunerea la nivel omului a războiului diavolului împotriva lui Dumnezeu; ea a început din momentul ispitirii primilor oameni în Rai pentru a da o lovitură de stat împotriva acestuia; este continuă şi permanentă, dar are etape distincte în istoria umanităţii. Se manifestă, în etapa acestui ultim mileniu de subminare a creştinismului, prin crearea şi acumularea de tensiuni ca urmare a ispitirii continue a omului, tensiuni care au fost duse la explozie în diverse perioade sub forma revoluţiilor bugheze, socialiste, comuniste; printr-o acţiune continuă de subminare culturală a creştinismului, care să schimbe sistemul de valori ale omului; prin preluarea conducerilor statelor occidentale de către mafia bancară globalistă anticreştină prin slugile sale posedate sau pur şi simplu, oportuniste; impunerea, în această fază, a unei agende satanice societăţilor din întreaga lume în regim deschis, opresiv, ca politică de stat, în zona occidentală, şi prin diseminarea non-valorilor demonice în celelalte state ale lumii pe calea coruperii populaţiilor prin oferta consumerist-hedonistă şi sancţiunilor, loviturilor de stat, războaielor, revoluţiilor democratice.
Primul episod: https://paulghitiu2009.blogspot.com/2019/12/revolutia-inceput-in-rai-i-codul.html
Aceste lucruri au rămas ascunse până târziu şi niciodată asumate complet, ascunse sub formula construirii fericirii pentru omenire. De exemplu, niciodată nu s-a asumat public, deschis dinspre revoluţionari, în afara unor societăţi secrete, paternitatea diabolică a REVOLUŢIEI, sau a revoluţiilor de etapă şi de sector. Dar, în ceea ce priveşte mondialitatea şi permanenţa, în ultimii 300 de ani diverse persoanje ale epocii anterioare şi a celei sincrone cu revoluţia franceză au vorbit unii despre necesitatea, alţii despre pericolul extinderii revoluţiei la nivel mondial; unii despre beneficiile ei, alţii despre distrugerile pe care le va aduce. Pe măsură ce au fost câştigate redute şi bătălii, ce frontul revoluţionar a avansat în teritoriile creştine, încep să fie expuse deschis unele dintre obiectivele şi mijloacele revoluţionare. Marxismul proletar al secolului 19 a afirmat obligaţia revoluţiei mondiale. Troţki, în continuarea lui Marx şi Engels, a anunţat şi caracterul ei perpetuu.
Revoluţia mondială este un concept marxist al răsturnării capitalismului în toate statele prin acţiunea revoluţionară conştientă a clasei muncitoare. Aceste revoluţii nu vor avea loc neapărat simultan, ci acolo unde condiţiile locale permit unei mişcări revoluţionare să înlocuiască proprietatea şi legea burgheză şi să instaleze un stat al muncitorilor bazat pe proprietatea socială a mijloacelor de producţie… Scopul final al unui astfel de socialism orientat international este de a făuri sociaismul mondial şi apoi, comunismul global fără state. (Wikipedia)
În cartea sa The Dark Underground: Secret Societies and Subversive Movements”, una dintre cele mai solide analize a societăţilor secrete şi activităţii lor, Nesta Helen Webster se întreabă:
Astfel, în „acest naufragiu al civilizaţiei”, cum l-a descris un contemporan, proiectele cabaliştilor, gnosticilor şi societăţilor secrete, care timp de 18 secole au subminat fundamentul creştinătăţii, şi-au găsit împlinirea. Nu descoperiţi un ecou al lui Toledot Yeshu în blasfemiile Marchizului de Sade privindu- pe „sclavul evreu” şi „femeia adulteră, curtezana Galileanului”? Şi în injuriile lui Marat: „Hristos este un fals profet!”, o repetare a doctrinei secrete atribuite templierilor: „Iisus nu este adevăratul Dumnezeu; El este un fals profet; El nu a fost crucificat pentru salvarea umanităţii, ci pentru propriile ticăloşii”? Sunt aceste asemănări accidentale, sau sunt ele rezultatul unui complot continuu împotriva creştinismului?
Au existat şi personaje care au întrevăzut cataclismul revoluţionar  pornit de Revoluţia franceză şi au profeţit nenororcirile ce urmau să vină. In 1787 Cardinalul Caprara, nunţiu apostolic la Viena, îl averiza pe Papă că activităţile desfăşurate în Germania de sectele Luminaţilor, Perfectibiliştilor, Francmasonilor etc., erau în creştere  şi că din delirurile fără sens ale acestora se va naşte o realitate înfricoşătoare.
O profeţie mult mai clară şi cu atât mai surprinzătoare este cea a Marchizului de Luchet iniţiat în planurile revoluţiei şi participant la primele ei faze. Iată cuvintele lui scrise în 1789, înainte de declanşare:
„Oameni amăgiţi ... aflaţi că există o conspiraţie a despotismului împotriva libertăţii, a incapacităţii împotriva talentului, a viciului împotriva virtuţii, a ignoranţei împotriva culturii... Această societate urmăreşte guvernarea lumii... Obiectul ei este dominaţia universală. Acest plan poate părea incredibil – da, dar nu himeric ...  o astfel de nenorocire nu s-a mai abătut asupra lumii.”
De Luchet prezice cu precizie evenimentele care vor avea loc peste 3-4 ani: soarta regelui,campania de distrugeri şi măcelul din vara anului 1793 în urma căreia Franţa va fi depopulată, înfometată, sărăcită, creştinismul prigonit şi înlocuit cu idolatrii şi face un apel către mai marii lumii menţionând cu precizie efectele revoluţiei pe întinsul acesteia. Evident nimeni nu l-a ascultat şi nici acum el nu este băgat în seamă. Deşi, tot ceea ce a anunţat pentru acei ani a rămas perfect valabil pentru aceste zile.
La conventul (congresul) lojilor masonice de la Wilhelmsbaden, din 1782, la care Ordinul luminaţilor s-a înfiltrat şi a preluat, sub pretextul reformării lor, unele loji masonice, a fost pus la punct şi planul Revoluţiei franceze, în ansamblul unei revoluţii mondiale, care să distrugă religiile şi statele acelor vremuri. Contele de Virieu, un mason care a participat la convent, şi, ulterior, revoluţionar, i-a dezvăluit unui prieten:Nu pot să-ţi spun ce s-a hotărât acolo. Pot doar să-ţi spun că este mult mai grav decât iţi închipui tu. Conspiraţia care s-a pus în mişcare la Wilhelmsbaden este atât de perfect organizată, încât nu au scăpare nici monarhia, nici biserica„. 
Ducele de Brunswick, cel care de pe poziţia de “Eques a Victoria" al ordinului Strictei Observanţe, cu numele de cod luminist "Aaron," şi mare maestru al masoneriei germane, a condus lucrările conventului de la Wilhelmsbaden, după ce a văzut ceea ce s-a întîmplat în Franţa în timpul revoluţiei, a trimis în 1794 un manifest către toate lojele germane din care vă prezint un fragment:
S-a ridicat o mare sectă care, luându-şi ca motto binele şi fericirea omului, a lucrat în întunericul conspiraţiei pentru a face din fericirea umanităţii o pradă pentru ea însăşi. Această sectă este cunoscută tuturor: fraţii ei sunt de asemenea  cunoscuţi. Ei sunt aceia care au subminat fundamentul ordinului până la completa lui răsturnare; din cauza lor întreaga omenire a fost otrăvită şi rătăcită pentru câteva generaţii. … Şi-au fondat planurile nesătulei lor ambiţii pe mândria politică a naţiunilor. Fondatorii lor au aranjat să introducă această mândrie în capetele popoarelor. Au început prin a turna oprobiul pe religie…. Au inventat drepturile omului care sunt imposibil de descoperit chiar în cartea naturii, şi i-au împins pe oameni să smulgă de la prinţii lor recunoaşterea acestor presupuse drepturi. Planul lor de a distruge toate legăturile sociale şi ordinea a fost dezvăluit în toate cuvântările şi acţiunile lor. Au înşelat lumea cu o mulţime de publicaţii; au recrutat discipoli din toate nivelurile şi poziţiile sociale; au amăgit pe cei mai perspicaci afirmând false intenţii. Au semănat în inimile tinerilor sămânţa invidiei şi au excitat-o cu momeala celor mai de nepotolit patimi. Mândrie neîmblânzită, sete de putere, astea au fost singurele motive ale acestei secte; şefii lor nu au urmărit altceva decât tronurile lumii şi guvernarea naţiunilor.
Iar în cartea sa, Nesta Webster afirmă: Acest “cod al iadului” expus în “Projet de revolution” al lui Mirabeau  îl regăsim repetat în documentele ulterioare în toată perioada scursă de atunci – în corespondenţa “Alta Vendita”, în “Dialogues aux Enfers entre Machiavel  et Montesquieu” de Maurice Joly, în catehismul lui Bakunin, în “Protocoalele înţelepţilor Sionului” şi în scrierile bolşevicilor ruşi de azi. (Şi nu putem să nu completăm: şi în toate documentele programatice revoluţionare de la revoluţia bolşevică până astăzi.) Oricare ar fi îndoielile privind autenticitatea unora dintre aceste documente, ceea ce rămâne este că acest plan de proiectare a revoluţiei şi de utilizare a maselor ca o pîrghie pentru cucerirea puterii de către o minoritate despotică a fost formulat public la 1789 şi, de asemenea, că metodele descrise în acest „Protocol” au fost puse în practică din acele zile până astăzi.
Va urma.

miercuri, 6 aprilie 2011

Omul vrăjit (VI): Un stupefiant, incredibil, inimaginabil caz real

       Vorbeam în episoadele anterioare despre faptul că diavolul i-a oferit omului mărul otrăvit al împlinirii dorinţelor lumeşti: iată câte poţi avea, munceşte până la epuizare, trădează, fură, omoară; lasă-i pe ceilalţi, uită de copiii tăi, lasă-i în grija mea, fiecare e pe cont propriu.  Căci cum altfel s-ar putea citi întâmplarea, desprinsă parcă dintr-un terifiant film absurd, pe care v-o voi povesti; un caz real cu niște elevi de liceu din România.
          Mai mulţi copii de clasa a zecea, băieţi şi fete, au plecat de acasă şi stau împreună la unul dintre ei, ai cărui părinţi sunt plecaţi care pe unde. Bref, băiatul e singur cu casa şi cu bani pe mână. Alţi colegi vin şi îşi petrec timpul cu ei dar se duc totuşi acasă. Consumă cu toţii droguri - probabil şi din cele dure şi din cele, zise, uşoare, care par a fi la fel de distrugătoare de minţi ca şi celelalte. Au, la școală vorbesc, accese de euforie incontrolabilă, după care lungi timpi de cădere în prostaţie. Nu mai învaţă. Nu se mai poate comunica cu ei decât minimal. Unii în pericol de a pierde anul - sunt chiar şi din cei la care repetarea clasei a zecea ar fi a treia oară. S-au transformat fizic, şi-au tăiat părul în fel şi chip, s-au vopsit, au slăbit, s-au urâţit. Ceva hidos pare a veni din interiorul lor şi a li se aşeza pe chip. Ochii sunt pustii; devin agitaţi sau cad în somnambulism ca la comanda cuiva. Nu e clar când şi dacă îşi spală hainele. Nu vreau să trec dincolo de ceea ce ştiu, dar e de presupus că promiscuitatea nu se opreşte la uşa relaţiilor sexuale de toate soiurile.
          Poate vreţi să ştiţi, aşa cum m-am întrebat şi eu, ce mănâncă, cu ce bani îşi cumpără drogurile şi celelalte. Nicio problemă; de exemplu, numai unul despre care știu, primeşte de acasă, câteva sute de lei pe zi - este probabil unul din cei care trece şi pe acasă. Nişte fete le aduc mâncare din frigiderele familiilor lor. Probabil că şi alţii aduc bani.
          Dar nu acesta este de fapt cazul pe care voiam să vi-l relatez; nu acest tablou, altfel destul de aprins, constituie incredibilul, stupefiantul, inimaginabilul, pe care le aminteam la început. Nu copii şi "rebeliunea" lor (V-aţi gândit vreodată că primii rebeli au fost Adam şi Eva!). Ci PĂRINŢII. 
          Primele întrebări, atunci când am auzit cele pe care vi le-am povestit, au fost: Dar părinţii? Păi cum au plecat de acasă şi ei nu-i caută? Sau le mai dau şi bani? Şi am aflat că părinţii aceia şi ai altora, de obicei oameni înstăriţi, nici nu trec pe la şcoală, nu vin la şedinţe, nu se interesează de situaţia şcolară a copiilor lor. Sunt oameni ocupaţi, oameni cu bani - se pare că în toate cazurile - oameni care nu mai au timp de altceva şi care probabil dispreţuiesc şcoala şi profesorii.  Gândiţi-vă că unul dintre copii este pe pragul de a pierde, după cum spuneam a treia oară anul, şi deci de a fi eliminat complet din şcoală. Dar el are în continuare bani, face ce vrea.
          Cineva spunea că poate nici nu ştiu (părinţii) ce fac odraslele lor. Dar problema iniţială şi de fapt principală nu este ce fac, ci unde sunt? Cum, când copilul tău lipseşte de acasă n zile, tu nu ai nicio problemă? Nu vrei să afli - în caz că ştii totuşi că stă la un coleg sau la o colegă - la cine stă, cum stă? Un adolescent de 16 - 17 ani? În această lume care numai sănătoasă nu e? Sunt aceşti oameni sănătoşi? Mai pot fi ei numiţi oameni? Mai au ei întregi echilibrul, discernământul, responsabilitatea? Ca să nu mai vorbesc de grijă, atenţie, bun simţ, respect, blândeţe, gingăşie, dragoste.
          Pe cine are răbdare, îl rog să se mai uite odată pe cele scrise în episoadele anterioare ale acestui ciclu şi apoi, dacă diagnosticul sub care am așezat acest caz nu li se pare corect, să mă anunţe. Poate eu greşesc: poate greşesc în tratarea acestui lui sau poate greşesc, aşa, în general. Dar pe cei care gândesc la fel îi rog - chiar dacă nu le ştim numele, Dumnezeu ştie despre cine este vorba - să se roage pentru aceşti copii. Căci măcar unii dintre ei - ştiu asta sigur - chiar dacă nu toţi, pot fi salvaţi. Şi rugaţi-vă şi pentru mulţi - când spun mulţi înseamnă realmente mulţi - alţii în situaţii similare.
 

duminică, 3 aprilie 2011

Omul vrăjit (V): CRIZA ca bătaie de joc

          Diavolul, spuneam, ne arată lumea (fiecăruia acea lume care se potriveşte nivelului şi poftelor lui) şi ne spune: Uite, tot ceea ce vezi poate să fie al tău, să consumi, să stăpâneşti, să fii teribil.; ca un rege.
          Dar perioada dulce nu durează mult (pentru că nici viaţa nu prea durează; par uriaşi optzeci de ani în comparaţia cu secunda, dar cum par ei în comparaţia cu veşnicia?) şi omul vrăjit se trezeşte într-o zi fie că a devenit dependent fie de droguri, fie de sex, fie de putere, fie de burtă, fie, mai nou, de shopping, de clubbing, fie de atâtea altele. Şi mai descoperă el că ceea ce s-a substituit sângelui şi sufletului său şi care, până la acel moment, îi fusese livrat cu dărnicie, dispare brusc.
          De cele mai multe ori, omul vrăjit ajuns într-o stare atât de dărăpănată, ca o clădire fantomă gata să se prăbuşească, nu se trezeşte din vrajă, ci vrăjit în continuare fiind intră la şi mai mare batjocură: la chinuri, la suferinţă, la o mai aprigă degradare, chiar la violenţă şi crimă ori la propria-i moarte.
          Toate aceste se petrec atât individual, cu fiecare, dar şi într-un proces comun cu ceilalţi, într-un soi de turmă (Cer iertare animalelor pentru folosirea în acest text a unor  termeni zoologici pentru sub-oamenii cu care ele nici nu pot să fie comparate!) mânată de la spate către prăpastie de vrăjitorul-ciurdar de oameni. (Este relatată în Noul Testament eliberarea de către Hristos a unor îndrăciţi de sub stăpâniea unei legiuni de draci în ţinutul Gargasenilor. Ieşti din oameni, necuraţii îl roagă pe Iisus, să-i lase să intre într-o mare turmă de porci. Ceva pare aici în neregulă: adică au intrat în oameni fără să ceară voie şi pentru nişte porci au nevoie de încuviinţare? Da, pentru că oamenii le-au deschis uşa cu păcatele lor, pe când în animale, fiinţe fără păcate, ei nu pot intra. De aceea oamenii şi, mai ales, sub-oamenii nu pot fi comparaţi cu animalele.)
      
          Iată CRIZA! Un bun prilej, un socotit, un premeditat, aşteptat şi savurat moment pentru ca această a doua etapă a distrugerii noastre să fie aplicată nu unuia aici, altuia acolo, ci unor sute de milioane, miliarde chiar, de maimuţe fără păr trepanate pe raţiune. O omenire întreagă, devine în astfel de momente, victima râsului infernal al Batjocoritorului.
          Căci, după ce oamenii s-au învăţat să aibă aia şi aialaltă, să cumpere încă ceva şi încă ceva, chiar dacă nu aveau nevoie de 90% din cele cumpărate, după ce au ajuns să creadă că sunt asemenea puternicilor zilei doar pentru că privesc lumea prin rumegătura prezentată pe  acelaşi televizoare, sau socializează în aceleaşi grupuri, sau intră în acelaşi magazine (mă rog "aceleaşi" are un anume grad de relativitate, senzaţia lor însă asta este), iată că vine o zi a căderii în realitate: când nu-şi mai pot cumpăra , uneori, nici mâncarea necesară, când nu mai pot plăti întreţinerea casei, când rămân fără casă pentru că s-au împrumutat, când noii stăpâni cu care socializează sunt lipsurile, foamea, frigul, murdăria, dispreţul.
          Şi, dacă atunci când ai trăit greu, în lipsuri, modest, răul sau, mă rog, lipsa prea-plinului, este oarecum normală, cunoscută, şi suportabilă pentru că eşti antrenat şi vaccinat, atunci când cazi din puful celor 7 sau 77 de perne virtuale îngrămădite sub fundul tău prin minciuna magiei, pare că pentru tine s-a deschis iadul pe Pământ.
           Numai că în iad erai de mult; într-o cameră de intrare cu oglinzi şi geamuri mincinoase, în care vedeai ceea ce doreai să vezi şi prin care Vrăjitorul îţi arăta o lume plăsmuită din aceleaşi minciuni.
Va urma.

luni, 28 martie 2011

Omul vrăjit (IV): Magia care ne fură timpul

 
         Aţi văzut, în unele filme, cum vrăjitorii înghit, ca pe un fum, viaţa unor oameni ? Acolo pare caraghios, dar exact aşa face diavolul cu noi, direct sau prin interpuşii lui. Ne înghite.
  •  
Aşa face. Ca un vrăjitor. Pentru că el este Marele Vrăjitor. Il capo di tutti...
Cum ne-a amăgit şi ne amăgeşte, cum ne-a sedus şi ne seduce ? Prin vrajă, prin farmece, prin, cu un cuvânt după care tare ne dăm învânt, magie.
Ce este vraja
Ceea ce nu este şi pare a fi ca şi ceea ce este şi în locul a ceea ce este. 
Vraja este amăgire, iluzie, minciună.
Vraja este o imagine deplasată a lumii, ca şi cum o schimbare de lungime de undă ar face ca lucrurile să pară altfel. Vraja înmiresmează rahatul şi poleieşte noroiul, face întunericul să pară lumină şi exilează lumina ca răufăcătoare, aduce închinarea către cele de jos şi ura către Cele de Sus, îndreptăţeşte poftele şi justifică crima. Ea este justificarea, pentru cel care i se dă rob, a neputinţei sufleteşti, a fricii, a laşităţii, a egosimului desăvârşit, a urii de ceilalţi, a veninului, puroiului şi morţii; a dispreţului, a însingurării, a dorinţei de putere, a nimicului.
Urmarea magiei, rodul ei este nimicul, căci aşezându-se în viaţa noastră (adică în timpul nostru) în locul realului, al adevărului, ca negaţie a lor, ea devine negaţie a însăşi vieţii; prin vrajă diavolul ne înghite hulpav timpul fără a lăsa nimic în loc. Vraja este nimicul din existenţa noastră. Şi de prea multe ori din existenţa noastră nu rămâne nimic.

 Doar un tâlhar s-a mântuit       
          Dacă a văzut că nu-i reuşesc decât parţial alte şmecherii (atenţie pentru cei înclinaţi să privească cu îngăduinţă şi haz şmecheria!) - cum ar fi sectarismul catolic, protestant, neoprotestant, filosofic etc. - diavolul vrăjitor a făcut în ultimul secol şi jumătate două mişcări importante:
          - a acoperit viaţa omului cu magia realizărilor tehnice şi
          - l-a pus pe acesta să muncească cât mai mult pentru a le avea.
          Amândouă sunt direcţii tactice de dezvoltare a unei aceleiaşi strategii: devorarea timpului personal, ocuparea lui cu orice altceva - cu nimicuri, adică nimic - decât gândul la Dumnezeu, decât comuniunea cu Dumnezeu, decât viaţa în Dumnezeu. Şi astfel, atunci când ajungem la capăt, nu găsim în urmă nimic pe care să ne sprijinim; să rămână după noi doar neantul indiferenţei şi al păcatelor.
          Pentru aceasta Amăgitorul a aşezat peste lumea reală o lume virtuală (ca să nu ne sperie şi să nu-l descoperim, a mişcat imaginea de fum puţin câte puţin peste secole, până când a ajuns, ca stăzi cele două să nu mai aibă decât puţin lucruri comune) prin care ne plimbă ca printr-un palat fabulos plin de cele mai neînchipuite bogăţii, plăsmuiri pe care cei dinainte nu au putut nici măcar să şi le imagineze. Ne plimbă, ne suie pe acoperişul ei şi ne spune:
         " Uite, toate astea pot fi ale tale, iar tu poţi fi stăpânul acestei lumi. Haide, ai curajul, curiozitatea, dorinţa, plăcerea de a le avea şi folosi şi nu vei mai fi un simplu om, un muritor de rând, ba poate chiar nici muritor, căci ce rost are să ne gândim acum la moarte."
          Şi, uite aşa, deschidem de exemplu televizorul şi ne uităm în faţa acestuia ore în şir, iar dacă vrem să ne ridicăm şi să plecăm constatăm fie că nu putem să ne ridicăm, fie că ceva ne trage cu putere înapoi ca să vedem mai departe sau să mai vedem o poveste care nu e a noastră, dar ar fi putut fi. Şi tot aşa alergăm să ne cumpărăm maşini tot mai performante, computere, note-bookuri. iphone etc. etc. etc., pe care trebuie să le avem pentru că sunt mai teribile decăt cele pe care tocmai le-am cumpărat.
          Dar pentru ca să le ai, trebuie să munceşti. Vrei mai mult şi mai multe, trebuie să stai mai mult la servici, să fii mai loial, mai devotat, mai supus, mai sclav, să ai chiar mai multe servicii, să fii o fiară cu cei asemeni cu tine, să-i dai la o parte, la o adică chiar să-i distrugi pe cei care-ţi stau în cale. Sau trebuie să furi, să loveşti, să mutilezi, să ucizi.
          Timpul tău totuşi trece: fie la televizor, fie pe chat sau porno, fie alergând după altă maşină, după altă casă, după alte "scule", după alte "ţoale", fie risipindu-l prin cluburi, prin locuri "fancy", adică de "fiţe"; fie acolo de unde îţi procuri banii pentru a putea avea toate cele de mai sus. Iar el, Înşelătorul, ne priveşte mulţumit zbaterea nemaiavând a face nimic: noi singuri ne mâncăm timpul, ne autodevorăm, aşa că nu ne mai rămâne răgaz să ne schimbăm, să ne căim, să-l ascultăm pe Hristos şi să-L urmăm. 
         E adevărat că mai avem o şansă: pentru că ce nu ştie întunericitul, singura lui nelinişte, este cât timp mai avem. Mai precis, ne-a terminat, sau putem, ca şi tâlharul de pe cruce, să ne mântuim în chiar ultima clipă, atunci când se părea că soarta ne este pecetluită şi timpul expirat?
         Dar, atenţie! Să nu ne bazăm pe asta: pentru că acest moment nici noi nu-l ştim, nu putem amâna mereu ieşirea de sub vrajă şi revenirea în timp. Căci, amintiţi-vă: doar un tâlhar de pe cruce s-a mântuit. Celălalt, nu.

sâmbătă, 26 martie 2011

Postul mâinilor, picioarelor, ochilor, urechilor, limbii

(Tâlcuire a Postului Paştilor călăuzită de omilia Sf. Ioan Gură de Aur)

Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostaş; dezbracă-te de grijile cele vremelnice căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea, noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Astfel îl îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur pe creştin pentru lupta cea mare a acestei vieţi întru care postul ne este învăţătură şi pregătire. Postul cel adevărat este însă nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate: fariseul postitor dar plin de trufie a fost întrecut de vameşul nepostitor dar smerit, iar ninivitenii s-au salvat şi şi-au salvat cetatea nu numai postind de la mîncare şi îmbrăcînd hainele de jale ci prin schimbarea vieţuirii lor.
Şi iată şi ce vrea să zică sfântul cu schimbarea vieţii noastre: Cînd vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul. Când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-l pizmui. (…) Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi aprindere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. (…) Postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. (…) încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine, de la înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri? Clevetirea este mare păcat pentru că face rău nu numai celui ce cleveteşte cât şi celui care te-a ascultat care dacă este rău se va face mai mult, iar de este drept va cădea în mândrie, sau celui clevetit pe care, prin defăimarea ta, l-ai făcut mai fără ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta. Soluţia este alta: Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul Lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l. Îndemnul cel bun, pe care părintele îl pomeneşte la defăimare dar se referă la toate cele amintite mai sus este de a ne îngriji de păcatele noastre; să cercetăm propria viaţă, să căutăm calea pentru schimbare şi când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerele noastre, precum corăbierii, împotriva valurilor poftelor celor fără de rânduială, să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne pregătim pentru luptă. 
Iar, ca să fii un luptător, dezbracă-te de treburile lumeşti….

 

 

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...