Se afișează postările cu eticheta credinţă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta credinţă. Afișați toate postările

joi, 4 februarie 2021

Cum am aflat adevărul despre IPS Teodosie! (Ierarhi, dosare, servicii şi un adevăr) - Fii binecuvântată pandemie (2)


Cum am aflat adevărul despre IPS Teodosie? Simplu, Mi l-a adus pe tavă pandemonia (pandemonie = pandemie demonică). Mai precis restricţiile, în general, abuzive şi aberante ale autorităţilor.

Ce ştiam în urmă cu un an despre el? Că e un ierarh al Bisericii, că a fost episcop la Bucureşti, că e arhiepiscop la Constanţa, că e însoţit de tot felul de zvonuri cum că ia bani pentru favoruri, că are ceva probleme cu DNA-ul. Primele detalii neplăcute (dar nu surprinzătoare, ierarhii sunt, în final, şi ei oameni, după cum vom vedea în alte cazuri) le aflasem în urmă cu peste 25 de ani chiar de la cineva din Biserică, aflat într-un conflict cu el, apoi din presa "iubitoare de credinţă". Cele cu DNA-ul, normal, din presă. Receptarea acestora din urmă a fost diferită: în primele cazuri, încă poet naiv, crezând în puritatea şi corectitudinea dnaului, am zis că nu iese fum fără foc. Mai târziu, când activitatea infracţională de tipul poliţie politică/mafiotism a insituţiei devenise clară, nu le-am mai luat în seamă.

Eram deci la începutul anului 2020 pe o poziţie neutră faţă de ierarhul Teodosie. Apoi a venit pandemia, au venit restricţiile  şi am început să mă întâlnesc cu el tot mai des, pe aceleaşi poziţii, exprimând aceleaşi idei, susţinând aceeaşi cauză. Eu, într-un cor mai mare de opozanţi, el oarecum singular între ceilalţi ierarhi. Cel puţin la nivelul său. Celor aflate din presă şi de pe reţele li s-au adăugat o mulţime de informaţii la prima mână de la oameni care îl cunosc, care stau cu el la rugăciune, care îi văd viaţa aproape zilnic. Detalii daproape incredibile în 2021, despre un om de excepţie. Aşa am ajuns, acum, la începutul noului an, fără să-l întâlnesc direct, fără să schimb în vreun fel o vorbă cu el, să-i cunosc pe ÎnaltPreaSfinţitul şi pe omul Teodosie.

Pandemonia, developatorul care de un an ne arată cum suntem cu adevărat 

Am scris deja, la modul mai general, despre părţile bune ale pandemoniei ; căci există şi părţile bune, altfel Dumnezeu nu ar fi îngăduit-o. Găsiţi aici acest prim text.

Am fost forţaţi, şi continuăm să fim forţaţi, să facem alegeri, adesea dureroase, opţiuni pro sau contra ceva, sau cineva, să ne separăm de cei dragi, să ne separăm de lume, să ne revizuim valorile, credinţele, obiceiurile, aproape toată urzeala, care prin baterea existenţei zilnice devine ţesătura vieţii noastre. 

Din acest motiv, ne-am descoperit, şi i-am descoperit pe alţii, mult diferiţi de cei care credeam că suntem, sau sunt. Umbrele au cam dispărut, machiajele s-au topit, cu toţii ne prezentăm azi surprinzătoarea nuditate interioară. Şi surprizele sunt deopotrivă plăcute şi neplăcute. Din păcate, mai ales neplăcute şi în raport cu noi şi cu ceilalţi.

Dosare, dosare, dosare 

O temă importantă menţinută cu rea-ştiinţă în atenţia publică, este cea a dosarelor: la început doar a celor de la securitate, apoi şi a celor de la DNA, o instituţie care a reluat, la pachet cu SRI-ul, obiceiurile celei vechi, doar că în blană democratică.

În ceea ce priveşte dosarele de la securitate, ne-am cam lămurit între timp: distrugerea lor nu a fost decât o altă minciună. Şi e şi normal, căci ce gaşcă de complotişti ai unei lovituri de stat, şi apoi deţinători ai puterii, ar fi distrus nişte unelte atât de infecţioase, dar şi atât de esenţiale pentru a avea sub control vaste întinderi ale societăţii româneşti. Printre aceste dosare, zis distruse, conform unui proces verbal din 23 decembrie 1989, confirmat într-un raport al SRI din 9 iunie 1991 şi dosare ale unor clerici ortodocşi şi catolici. Multe alte dosare s-au "pierdut" prin unităţile secu din toată ţara. Unele, despre care s-a spus că au fost distruse, au apărut ulterior la CNSAS. Deci, e clar!

La fel ne-am lămurit şi cu dosarele de la DNA, instrumente, în cele mai multe cazuri, de deformare, şi nu de reformare, a societăţii şi statului. Chiar şi atunci când personajele incriminate era clar că au bube mari pe conştiinţă, dosarele au fost forţate prin măsluire, apoi ţinute la sertar, scoase doar atunci când cel vizat încălca codul ascultării sau/şi al tăcerii, ori folosite pentru a-i determina pe cei vizaţi să facă anumite lucruri: cum ar fi să denunţe mincinos pe alţii. Exact cum făceau miliţia şi mai ales securitatea.

Ierarhi, dosare, servicii şi vaccinarea

Pandemonia, firesc, s-a remarcat şi ca un atac asupra Bisericii, credinţei, direct a lui Dumnezeu. Deciziile de inspiraţie demonică, cum au fost cele de interzicere a împărtăşaniei, închiderea bisericilor, interdicţia totală a slujbei cu credincioşi (adică şi în exterior) şi dezbateri vizând linguriţa de împărtăşanie, împărtăşania însăşi, măştile, sau vaccinarea, au provocat o separare a apelor, o sedimentare pe segmente diferite a ierarhilor, preoţilor şi călugărilor după poziţionarea lor publică faţă de aceste provocări. Lucru bun în sine, căci aflăm cu cine avem de-a face, pe cine avem în trupul al cărui cap e Hristos; dar şi cu mare tulburare în creştini, fie ei laici, sau clerici. 

 În ceea ce priveşte ultima ispită-dezbatere din lungul şir al ultimului an, campania de întrecere socialistă pentru vaccinare,  poziţia Patriarhiei a fost că:  "salută vestea bună a apariției vaccinului”, nu se va pronunţa asupra vaccinului, aceasta fiind exclusiv sarcina specialiştilor şi cere ca autorităților să respecte ”principiile de natură etică: consimţământul informat al persoanei, descrierea clară a beneficiilor şi a riscurilor, asumarea responsabilității concrete în cazul în care vaccinarea produce efecte adverse asupra sănătății persoanei vaccinate”. (E adevărat, ulterior, derapaje pro-vacciniste, incriminatoare faţă de sceptici, s-au făcut remarcate tocmai la purtătorul de cuvânt al Patriarhiei în emisiunile cu invitaţi de la Trinitas TV şi nu numai.)

Din partea clerului am avut două tipuri de reacţie: unii ierarhi şi preoţi au depăşit cu nonşalanţă limitele stabilite de Patriarhie, sărind direct cu arme şi bagaje în barca autorităţilor şi susţinând fără rezerve (dar şi fără argumente) vaccinarea, în timp ce alţii, printre care şi IPS Teodosie, au anunţat, atunci când au fost întrebaţi şi nu din proprie iniţiativă, ca majoritatea celorlalţi, că vaccinarea nu e treaba Bisericii, ci a specialiştilor.

Să fie oare doar o diavolească coincidenţă că ierarhi, despre care au fost expuse public dovezi despre colaborarea intensă cu securitatea şi de alte excese ale cărnii, (şi care nu au recunoscut colaborarea, căci dosarele lor "s-au distrus" sau "s-au pierdut" şi, deocamdată, probele sunt numai din alte dosare) au ieşit public cu poziţii de susţinere nelimitată a vaccinării? Ca şi cum cineva a păsat butoanele necesare? Şi că alţii, fără bube cunoscute au tăcut? Sau că IPS Teodosie cu dosar la securitate, pe care l-a recunoscut, dar în care nu sunt dovezi de informator, a susţinut neutralitatea Bisericii într-o controversă mai mult politică decât ştiinţifică?

 IPS Teodosie? Simplu, un soldat al lui HRISTOS!

Mărind însă aria de analiză în cazul lui constatăm că pe întreaga perioadă a pandemoniei înaltul ierarh a avut o atitudine constantă de apărare a Bisericii, adică a credincioşilor, a dogmelor şi tainelor. Nu voi relua aici lucruri deja cunoscute privind împărtăşirea, refuzul de a închide bisericile pentru credincioşi, condamnarea publică a restricţiilor pelerinajelor la sărbătorile Sfintei Parascheva şi Sfântului Dimitrie, organizarea, în ciuda ameninţărilor de tot soiul, a pelerinajului  Sfântului Apostol Andrei şi altele.

Dar voi constata un lucru: el a împlinit în toată perioada agenda Bisericii, nu a pademioţilor: Chiar şi atunci când Biserica a avut ezitări, clătinări sau chiar cedări, ca în cazul împărtăşaniei. Putea să facă acest lucru dacă ar fi fost vulnerabil, dacă cei care au pus o presiune imensă pe Biserică, pentru a susţine campania lor politică, ar fi avut o pârghie de presiune asupra lui? Probabil că nu. 

Sau, dacă ar fi avut o/nişte vulnerabilităţi, nu ar fi fost deja pedepsit public pentru această constantă denunţare a şi opoziţie faţă de imixtiunea inaceptabilă a statului în treburile Bisericii?

Ori poate că se are în vedere pedepsirea lui pentru abaterile de la normele stării de urgenţă şi de alertă, pentru care are câteva plângeri/dosare penale în construcţie. Şi tocmai aceste noi dosare arată un lucru normal (că aşa ar trebui să fie la toţi) şi extraordinar (pentru că e atât de rar) în acelaşi timp: credinţa adâncă a omului Teodosie în Dumnezeu, credinţă care l-a  facut să nu se teamă de altceva decât de pierderea lui de Dumnezeu, să nu se sperie de posibilele viitoare pedepse ale lumii acesteia şi să "recidiveze" întru apărarea şi susţinerea Bisericii, adică a credinţei noastre. Căci fără credincioşi şi fără împlinirea tainelor, aşa cum au fost ele dăruite nouă de Sfânta Treime, ce ar mai rămâne din Biserică? 

Pentru lămuriri privind presiunile asupra şi încercările de eliminare din Biserică a ierarhului, câteva date despre dosarele DNA şi dosarul de la securitate

 IPS Teodosie a fost acuzat penal, începând din 2009, anul declanşării în România a acţiunilor de poliţie politică masivă,  de:

-  falsificarea examenului de admitere la facultatea de teologie (2009), dosar clasat din lipsă de probe,

- de obţinerea ilegală de fonduri europene (2017), achitat, respins apelul ca nefondat, şi 

- de mărturie mincinoasă (2018), dosarul retrimis la parchet din cauza neregularităţii rechizitoriului. 

În ceea ce priveşte acuzaţia de colaborare cu securitatea, dosarul ierarhului de la CNSAS, care conţine doar 5 file, şi nu include nicio notă informativă despre cineva, IPS Teodosie a arătat:

 "Referitor la colaborarea cu Securitatea cred că este mai mult vorba de a face senzație sau de a acuza un ierarh al Bisericii, cel puțin în cazul meu. Presa s-a grăbit să arunce titluri și nume de cod, dar nu a mai avut răbdarea să citească cele două adeverințe eliberate legal de CNSAS, în care se scrie negru pe alb că nu am colaborat cu Securitatea. Mulți au răstălmăcit ceea ce se vede în declarația pe care o am în așa-zisul dosar de Securitate. Acolo nu am făcut decât să declar ceea ce legea prevede și la acest moment: să colaborez în problemele de interes major ale Statului, adică să informez organele abilitate dacă aflu de amenințări la adresa securității naționale. Este prevedere legală existentă și astăzi în legea Securității Naționale a României, care se aplică oricărui cetățean.

 În tot răul și un bine! - zice românul.

Nimic din ceea ce ni se întâmplă nu e fără ca Domnul să ştie, să permită şi să ne fie de folos pentru lucrarea cea mare: îndumnezeirea noastră, căci ura, răutatea și lucrarea diavolului şi ingratitudinea şi uitarea noastră nu pot covârşi dragostea, bunătatea şi lucrarea lui Dumnezeu.

marți, 2 februarie 2021

Ispite, vijelii, necazuri şi alte mărunţişuri în anul pandemoniei. Decodificare făcută de arhim. Hrisostom Rădăşanu


Vă redau în cele de mai jos transcrierea unei părţi a conferinţei "Ispite, vijelii, necazuri şi alte mărunţişuri" ţinută recent de arhimandritul Hrisostom Rădăşanu pentru Ascor Alba Iulia, fragment axat pe tema controlului asupra vieţii noastre, a lucrului făcut dumnezeiesc-omeneşte şi a pocăinţei ca busolă a orientării către Dumnezeu.

.....

Ceea ce ne sperie cu adevărat la aceste ispite, vijelii, la necazuri, este că noi nu le putem controla, nu faptul că vin peste noi. Dintotdeauna umanitatea s-a confruntat cu ispite şi necazuri şi, credeţi-mă, au fost mult mai mari decât ceea ce am experimentat noi în  acest an fatidic 2020. Dar aceste experienţe, aceste lucruri prin care trecem noi în momentul de faţă sunt prost decodificate pentru că nu avem nici cea mai vagă idee cum să le controlăm.  Recurgem la tot felul de decizii politice, decizii sanitare sau de altă natură şi lucrul acesta ne dă o anumită siguranţă. Dar când deciziile, de oricare fel ar fi ele, îşi dovedesc ineficacitatea sau pur şi simplu ne surprind prin lipsa lor de eficacitate atunci te întrebi: Ei bine, dar unde să mergem. 

Şi cred că am avut în acest an 2020 un pic din experienţa primilor oameni, care confruntaţi cu lumea şi cu tot ceea ce lumea presupune în desfăşurarea ei istorică, geologică, pandemică, epidemică şi aşa mai departe, s-au văzut total lipsiţi de apărare. De fapt  civilizaţia noastră este construită pe această nevoie a omului de a controla ceea ce i se întâmplă, de a fi „in charge”, de a ştii ce se va întâmpla, cînd se va întâmpla, cum poate el să-şi imprime acolo pecetea prezenţei sale. Civilizaţia însăşi este o luptă a omului de a controla natura, de a controla bolile, de a controla destinul şi aşa mai departe. Şi lucrul acesta îl vedem întâmplându-se aşa cu o seninătate care, pe noi cei credincioşi, cummva ne sperie, pe mine m-a speriat asta. 

În nevoia de control a oamenilor, care, la un moment dat, devine agresivă, devine o formă de control care presupune distrugerea unor specii, presupune împărţirea acestui pământ, parcelarea lui şi nu de puţine ori otrăvirea lui, această nevoie de control a oamenilor, mai ales atunci când se confruntă cu o boală cum a fost covidul, crează tot felul de reacţii, în primul rând sufleteşti, care apoi se duc în familie, se duc în şcoală, se duc în societate. 

Cred că cel mai discutat subiect al anului acesta a fost cel al pandemiei şi a ceea ce s-a mai întâmplat în jurul ei şi cred că nu am reuşit încă să decodificăm noi, ca oameni credincioşi, ce se întâmplă cu ceea ce a venit peste noi. Şi cred că soluţia cumva se găseşte în elementul acesta de credinţă pe care noi, cumva, îl marginalizăm, mai ales confruntaţi cu diferite autorităţi care ştiu ce au de făcut şi care eşuează lamentabil în a ne ghida. 

Nevoia noastră de control este rezolvată prin predarea controlului lui Dumnezeu. Circula pe la începutul anilor 90 un fel de povestioară cu un om care  îl tot ruga pe Dumnezeu să vină şi în viaţa lui, ca să facă lucrurile după voia Lui, şi se întâmplă că la un moment dat omul nostru îl vede pe Dumnezeu pe marginea drumului. Bucuros opreşte, îi deschide portiera şi îi spune : Urcă Domane, de când aştept să vii în viaţa mea şi să mă conduc după voia Ta şi aşa mai departe. Dar Dumnezeu nu urcă, omul insistă, îl roagă, la care Dumnezeu se duce în dreptul portierei şoferului şi îi spune: Dacă vrei să vin în viaţa ta, lasă-Mă pe Mine să conduc".

Nevoia noastră de control ne pune într-un soi de vrăjmăşie cu Dumnezeu. Cuvântul poate părea foarte tare, dar, apoi, citind Sfânta Scriptură am regăsit un psalm, Psalmul 45, pe care îl recomand tuturor celor care trec printr-o experienţă de confruntare cu vijelia, cu ispita şi aşa mai departe. Un psalm minunat,care în sine este foarte clar, dar care mai are nevoie de un pic de săpături arheologie şi teologice şi uitaţi ce frumos spune la versetul întîi:

Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară.

Scăparea, e clar pentru că ne este frică,   puterea pt că El este stânca tare pe care noi ne putem baza viaţa noastră.  Spune după aceea psalmistul ajutor întru necazurile ce ne împresoară,  cu alte cuvinte El nu face neapărat în locul nostru, de aceea spunem: Doamne ajută-mi, nu Doamne fă. Pentru că, de la Întrupare încoace noi am fost învăţaţi ca toate lucrurile să le facem dumnezeiesc-omeneşte, adică să le facem împreună, nu doar noi, dar nici să-l lăsăm pe Dumnezeu să facă pt noi, căci atunci noi nu ne transformăm, nu ne schimbăm, dacă nu ne facem părtaşi, dacă nu co-participăm la lucrarea noastră de mântuire. De aceea noi şi la Sfânta Liturghie, ca preoţi, ne rugăm de Dumnezeu să ne facă vrednici de părtăşia Sfântului Duh; nici nu-l înlocuim pe Sfântul Duh, dar nici Duhul Sfânt nu doreşte să ne înlocuiască voinţa, putinţa, credinţa şi toate cele pe care noi le punem în joc în această lucrare de mântuire.

Versul doi spune: Pentru aceasta nu ne vom teme când se va cutremura pământul şi se vor muta munţii în inima mărilor şi vedem cumva desfăşurându-se acest cataclism ... dacă am mai văzut nişte filme de la Hollywood cu continente care se deversează în oceane şi tot soiul de comete care vin să distrugă viaţa de pe pământ ne facem cumva un soi de imagine despre cum ar arăta lucrurile acestea în viaţa noastră ca umanitate trăind pe această planetă numită Pământ, însă ceea ce este interesant este că părinţii, dându-ne anumite chei de decodificare a Sfintei scripturi, ne-au spus că atunci când Psaltirea, mai ales, sau atunci când cărţile poetice vorbesc despre pământ să nu ne gândim neapărat la situaţiile acestea "in macro", situaţiile mari, ci mai degrabă la om, pentru că pământ este numele primului om din care cu toţii ne tragem. 

Să nu ne temem când “se va cutremura pământul şi se vor muta munţii în inima mărilor”, pentru că dacă pământul îl arată pe om, munţii sunt întăriturile omeneşti, sunt credinţele noastre, sunt siguranţele noastre, care în momentul de criză explodează, munţii având tendinţa de a se arunca în inima mărilor, mările fiind o imagine a vârtejului lumii. Adică, credinţele noastre, elementele noastre de siguranţă, punctele noastre de sprijin sunt puse în inima mărilor, adică în chiar epicentrul problemei, ispitei. Şi aici nu vorbim, repet, doar de lucrurile care ni se întâmplă la nivel macro, ci de ispitele, vijeliile, necazurile prin care trecem în viaţa de zi cu zi, de dimineaţa până seara. Nu ne vom teme atunci când noi ne vom cutremura şi credinţele noastre, punctele noastre de sprijin vor fi luate şi mestecate în morişca aceasta a lumii. De ce? Pentru că Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară, nu-i aşa.

Se spune mai departe cuvântul Venit-au şi s-au tulburat apele lor, cutremuratu-s-au munţii de tăria lui. E chiar momentul în care intervine Dumnezeu. Marea este o imagine folosită în Sf Scriptură de la început până la sfârşit pentru elementul acesta instabil al vieţii, pe care nu îl putem controla. E o tâlcuire pe care am primit-o de la părintele Ignatie, de la Cămârzani, primul meu duhovnic, apropo de psalmul 103 în care se spune : Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. Marea aceasta întinsă şi largă este lumea şi acolo se găsesc târâtoare, care sunt patimile, acolo este mediul lor. Dar acolo se găsesc şi vietăţi mici şi mari, adică oameni, fiinţe omeneşti. Şi adaugă scriptura: Acolo corăbiile umblă. Corăbiile nu sunt făcute să stea în port să fie, cum să spun, construite doar pentru a contempla frumuseaţea unui port bine făcut. Corăbiile trebuie să fie pe mare pentru că rostul lor e ca din toată această tulburare a mării să pescuiască vietăţi mici şi mari. Şi, foarte interesant, că atunci când pescuieşti, nu ştiu, să spunem, un peşte şi îl pui pe punte, ce se întâmplă cu peştele acela: el moare, se sufocă, pentru că mediul în care a fost adus nu îi permite să trăiască. Or asta înseamnă de fapt să laşi totul în grija lui Dumnezeu, să te laşi lui Dumnezeu. 

Sfântul Pavel spune treaba asta într-un mod foarte clar, că de murim ai Domnului suntem, iar de trăim tot ai lui Dumnezeu suntem. Şi de aceea, mai departe, psalmistul spune: Apele râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu; Cel Preaînalt a sfinţit locaşul Lui. Şi asta e cumva invitaţia la a face şi noi ceva; ne predăm lui Dumnezeu, ne oferim lui Dumnezeu, de aceea spunem toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm şi asta nu e metaforă, şi în acelaşi timp îl rugăm să fie el stânca noastră. Vedeţi, în Evanghelie se foloseşte imaginea aceasta a omului care construieşte pe nisip şi a omului care construieşte pe stâncă, stânca fiind cuvântul lui Dumnezeu, iar în Apocalipsă se spune despre fiara aceea apocaliptică ce urmează să terorizeze lumea că iese din mare, adică din vârtejul acesta al lumii; este o creaţie a lumii, fiara antihristică.

Şi atunci Dumnezeu intervine şi în acest haos pune puncte de reper, iar în ceea ce ne priveşte punctul cel mai sigur de reper este conţinut în aceste câteva cuvinte: Apele râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu şi ne-am gândi la o cetate care, ca să supravieţuiască are nevoie de apă, dar cetatea lui Dumnezeu, pentru Sfinţii Părinţi, este întotdeauna sufletul, sau, să spunem,  partea cea mai sfântă, partea pe care trebuie să o consacrăm lui Dumnezeu. De aceea se continua la psalm spunându-se Cel Prea Înalt a sfinţit locaşul Lui. Adică l-a pus deoparte ca deosebit, ca făcut special pentru El, iar apele râurilor care cu adevărat pot să veselească cetatea lui Dumnezeu sunt apele pocăinţei. Nimic altceva nu veseleşte sufletul. Oamenii pot să fie în control de dimineaţa şi până seara. Să spunem că vor reuşi la un moment dat să conţină orice fel de boală, orice fel de neputinţă ar putea să le ameninţe fragila existenţă, dar nu vor fi cu adevărat bucuroşi pentru că pocăinţa este singura care veseleşte cetatea lui Dumnezeu. Sau, cum spune la acelaşi psalm 103, vinul veseleşte inima omului şi noi ne-am gândit imediat la vinul pe care îl bem din pahare şi din sticle şi care produce o oarecare veselie, dar care este parţială, nu este veselia cea adevărată  Şi aici iarăşi un cuvânt al Sf Maxim Mărturisitorul care ne spune că de fapt vinul este tot pocăinţă.

Bun, şi ce înseamnă această pocăinţă, care, pe lângă a ne da lui Dumnezeu, reprezintă pentru noi un punct de reper şi un motiv de bucurie. Sfinţii Părinţi ne-au spus că pocăinţa înseamnă să te orientezi în tot ceea ce faci către Dumnezeu, nu are neapărată legătură cu vina. Noi credem că pocăinţa are legătură cu vina, cu faptul că trebuie să mă simt vinovat pentru ceva şi că trebuie să-i spun lui Dumnezeu treaba asta şi cu asta basta. Vina poate deveni un lucru nociv dacă nu este limitată aşa cum se cuvine; ea este ca benzina, dacă o dai pe cineva şi o aprinzi provoci o crimă, dacă o pui într-un revervor poţi să mişti o maşină. Deci nu-i vorba doar de vină; vina poate să fie un semnal că acolo este o boală, aşa cum este puroiul semnalul unei infecţii. Dar pocăinţa adevărată este a te orienta spre Dumnezeu, a-L vedea pe Dumnezeu întru cu totul alt mod decât l-ai văzut până în momentul de faţă. Asta înseamnă să te urci pe corabie, înseamnă să te obişnuieşti cu un fel de viaţă care nu mai este viaţa pe care ai trait-o până în momentul de faţă; şi cred că la acest lucru sunt bune crizele, sau vijeliile, sau ispitele, sau mărunţişurile acestea care ne construiesc viaţa. Ele pot să semnalizeze nevoia noastră mai mare de Dumnezeu. Şi dacă ne uităm în urmă, retrospectiv, anul acesta 2020 a fost un an în care parcă ne-am propus să-l scoatem pe Dumnezeu din tot ceea ce făceam  sau credeam, am uitat de acest model al lui Iisus Hristos care ne-a învăţat să facem toate lucrurile dumnezeiesc-omeneşte; adică nu ignorând realităţile pământeşti, dar nici pe cele dumnezeieşti.

Va urma.

 Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=r5GrY8T-JjE

 

luni, 1 februarie 2021

Ispite, vijelii, necazuri şi alte mărunţişuri. Cine e la control? - o decodificare a anului 2020 făcută de arhim. Hrisostom Rădăşanu

 


Vă redau în cele de mai jos transcrierea unei părţi a conferinţei "Ispite, vijelii, necazuri şi alte mărunţişuri" ţinută recent de arhimandritul Hrisostom Rădăşanu pentru Ascor Alba Iulia, fragment axat pe tema controlului asupra vieţii noastre, a lucrului făcut dumnezeiesc-omeneşte şi a pocăinţei ca busolă a orientării către Dumnezeu.

.....

Ceea ce ne sperie cu adevărat la aceste ispite, vijelii, la necazuri, este că noi nu le putem controla, nu faptul că vin peste noi. Dintotdeauna umanitatea s-a confruntat cu ispite şi necazuri şi, credeţi-mă, au fost mult mai mari decât ceea ce am experimentat noi în  acest an fatidic 2020. Dar aceste experienţe, aceste lucruri prin care trecem noi în momentul de faţă sunt prost decodificate pentru că nu avem nici cea mai vagă idee cum să le controlăm.  Recurgem la tot felul de decizii politice, decizii sanitare sau de altă natură şi lucrul acesta ne dă o anumită siguranţă. Dar când deciziile, de oricare fel ar fi ele, îşi dovedesc ineficacitatea sau pur şi simplu ne surprind prin lipsa lor de eficacitate atunci te întrebi: Ei bine, dar unde să mergem. 

Şi cred că am avut în acest an 2020 un pic din experienţa primilor oameni, care confruntaţi cu lumea şi cu tot ceea ce lumea presupune în desfăşurarea ei istorică, geologică, pandemică, epidemică şi aşa mai departe, s-au văzut total lipsiţi de apărare. De fapt  civilizaţia noastră este construită pe această nevoie a omului de a controla ceea ce i se întâmplă, de a fi „in charge”, de a ştii ce se va întâmpla, cînd se va întâmpla, cum poate el să-şi imprime acolo pecetea prezenţei sale. Civilizaţia însăşi este o luptă a omului de a controla natura, de a controla bolile, de a controla destinul şi aşa mai departe. Şi lucrul acesta îl vedem întâmplându-se aşa cu o seninătate care, pe noi cei credincioşi, cummva ne sperie, pe mine m-a speriat asta. 

În nevoia de control a oamenilor, care, la un moment dat, devine agresivă, devine o formă de control care presupune distrugerea unor specii, presupune împărţirea acestui pământ, parcelarea lui şi nu de puţine ori otrăvirea lui, această nevoie de control a oamenilor, mai ales atunci când se confruntă cu o boală cum a fost covidul, crează tot felul de reacţii, în primul rând sufleteşti, care apoi se duc în familie, se duc în şcoală, se duc în societate. 

Cred că cel mai discutat subiect al anului acesta a fost cel al pandemiei şi a ceea ce s-a mai întâmplat în jurul ei şi cred că nu am reuşit încă să decodificăm noi, ca oameni credincioşi, ce se întâmplă cu ceea ce a venit peste noi. Şi cred că soluţia cumva se găseşte în elementul acesta de credinţă pe care noi, cumva, îl marginalizăm, mai ales confruntaţi cu diferite autorităţi care ştiu ce au de făcut şi care eşuează lamentabil în a ne ghida. 

Nevoia noastră de control este rezolvată prin predarea controlului lui Dumnezeu. Circula pe la începutul anilor 90 un fel de povestioară cu un om care  îl tot ruga pe Dumnezeu să vină şi în viaţa lui, ca să facă lucrurile după voia Lui, şi se întâmplă că la un moment dat omul nostru îl vede pe Dumnezeu pe marginea drumului. Bucuros opreşte, îi deschide portiera şi îi spune : Urcă Domane, de când aştept să vii în viaţa mea şi să mă conduc după voia Ta şi aşa mai departe. Dar Dumnezeu nu urcă, omul insistă, îl roagă, la care Dumnezeu se duce în dreptul portierei şoferului şi îi spune: Dacă vrei să vin în viaţa ta, lasă-Mă pe Mine să conduc".

Nevoia noastră de control ne pune într-un soi de vrăjmăşie cu Dumnezeu. Cuvântul poate părea foarte tare, dar, apoi, citind Sfânta Scriptură am regăsit un psalm, Psalmul 45, pe care îl recomand tuturor celor care trec printr-o experienţă de confruntare cu vijelia, cu ispita şi aşa mai departe. Un psalm minunat,care în sine este foarte clar, dar care mai are nevoie de un pic de săpături arheologie şi teologice şi uitaţi ce frumos spune la versetul întîi:

Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară.

Scăparea, e clar pentru că ne este frică,   puterea pt că El este stânca tare pe care noi ne putem baza viaţa noastră.  Spune după aceea psalmistul ajutor întru necazurile ce ne împresoară,  cu alte cuvinte El nu face neapărat în locul nostru, de aceea spunem: Doamne ajută-mi, nu Doamne fă. Pentru că, de la Întrupare încoace noi am fost învăţaţi ca toate lucrurile să le facem dumnezeiesc-omeneşte, adică să le facem împreună, nu doar noi, dar nici să-l lăsăm pe Dumnezeu să facă pt noi, căci atunci noi nu ne transformăm, nu ne schimbăm, dacă nu ne facem părtaşi, dacă nu co-participăm la lucrarea noastră de mântuire. De aceea noi şi la Sfânta Liturghie, ca preoţi, ne rugăm de Dumnezeu să ne facă vrednici de părtăşia Sfântului Duh; nici nu-l înlocuim pe Sfântul Duh, dar nici Duhul Sfânt nu doreşte să ne înlocuiască voinţa, putinţa, credinţa şi toate cele pe care noi le punem în joc în această lucrare de mântuire.

Versul doi spune: Pentru aceasta nu ne vom teme când se va cutremura pământul şi se vor muta munţii în inima mărilor şi vedem cumva desfăşurându-se acest cataclism ... dacă am mai văzut nişte filme de la Hollywood cu continente care se deversează în oceane şi tot soiul de comete care vin să distrugă viaţa de pe pământ ne facem cumva un soi de imagine despre cum ar arăta lucrurile acestea în viaţa noastră ca umanitate trăind pe această planetă numită Pământ, însă ceea ce este interesant este că părinţii, dându-ne anumite chei de decodificare a Sfintei scripturi, ne-au spus că atunci când Psaltirea, mai ales, sau atunci când cărţile poetice vorbesc despre pământ să nu ne gândim neapărat la situaţiile acestea "in macro", situaţiile mari, ci mai degrabă la om, pentru că pământ este numele primului om din care cu toţii ne tragem. 

Să nu ne temem când “se va cutremura pământul şi se vor muta munţii în inima mărilor”, pentru că dacă pământul îl arată pe om, munţii sunt întăriturile omeneşti, sunt credinţele noastre, sunt siguranţele noastre, care în momentul de criză explodează, munţii având tendinţa de a se arunca în inima mărilor, mările fiind o imagine a vârtejului lumii. Adică, credinţele noastre, elementele noastre de siguranţă, punctele noastre de sprijin sunt puse în inima mărilor, adică în chiar epicentrul problemei, ispitei. Şi aici nu vorbim, repet, doar de lucrurile care ni se întâmplă la nivel macro, ci de ispitele, vijeliile, necazurile prin care trecem în viaţa de zi cu zi, de dimineaţa până seara. Nu ne vom teme atunci când noi ne vom cutremura şi credinţele noastre, punctele noastre de sprijin vor fi luate şi mestecate în morişca aceasta a lumii. De ce? Pentru că Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară, nu-i aşa.

Se spune mai departe cuvântul Venit-au şi s-au tulburat apele lor, cutremuratu-s-au munţii de tăria lui. E chiar momentul în care intervine Dumnezeu. Marea este o imagine folosită în Sf Scriptură de la început până la sfârşit pentru elementul acesta instabil al vieţii, pe care nu îl putem controla. E o tâlcuire pe care am primit-o de la părintele Ignatie, de la Cămârzani, primul meu duhovnic, apropo de psalmul 103 în care se spune : Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. Marea aceasta întinsă şi largă este lumea şi acolo se găsesc târâtoare, care sunt patimile, acolo este mediul lor. Dar acolo se găsesc şi vietăţi mici şi mari, adică oameni, fiinţe omeneşti. Şi adaugă scriptura: Acolo corăbiile umblă. Corăbiile nu sunt făcute să stea în port să fie, cum să spun, construite doar pentru a contempla frumuseaţea unui port bine făcut. Corăbiile trebuie să fie pe mare pentru că rostul lor e ca din toată această tulburare a mării să pescuiască vietăţi mici şi mari. Şi, foarte interesant, că atunci când pescuieşti, nu ştiu, să spunem, un peşte şi îl pui pe punte, ce se întâmplă cu peştele acela: el moare, se sufocă, pentru că mediul în care a fost adus nu îi permite să trăiască. Or asta înseamnă de fapt să laşi totul în grija lui Dumnezeu, să te laşi lui Dumnezeu. 

Sfântul Pavel spune treaba asta într-un mod foarte clar, că de murim ai Domnului suntem, iar de trăim tot ai lui Dumnezeu suntem. Şi de aceea, mai departe, psalmistul spune: Apele râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu; Cel Preaînalt a sfinţit locaşul Lui. Şi asta e cumva invitaţia la a face şi noi ceva; ne predăm lui Dumnezeu, ne oferim lui Dumnezeu, de aceea spunem toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm şi asta nu e metaforă, şi în acelaşi timp îl rugăm să fie el stânca noastră. Vedeţi, în Evanghelie se foloseşte imaginea aceasta a omului care construieşte pe nisip şi a omului care construieşte pe stâncă, stânca fiind cuvântul lui Dumnezeu, iar în Apocalipsă se spune despre fiara aceea apocaliptică ce urmează să terorizeze lumea că iese din mare, adică din vârtejul acesta al lumii; este o creaţie a lumii, fiara antihristică.

Şi atunci Dumnezeu intervine şi în acest haos pune puncte de reper, iar în ceea ce ne priveşte punctul cel mai sigur de reper este conţinut în aceste câteva cuvinte: Apele râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu şi ne-am gândi la o cetate care, ca să supravieţuiască are nevoie de apă, dar cetatea lui Dumnezeu, pentru Sfinţii Părinţi, este întotdeauna sufletul, sau, să spunem,  partea cea mai sfântă, partea pe care trebuie să o consacrăm lui Dumnezeu. De aceea se continua la psalm spunându-se Cel Prea Înalt a sfinţit locaşul Lui. Adică l-a pus deoparte ca deosebit, ca făcut special pentru El, iar apele râurilor care cu adevărat pot să veselească cetatea lui Dumnezeu sunt apele pocăinţei. Nimic altceva nu veseleşte sufletul. Oamenii pot să fie în control de dimineaţa şi până seara. Să spunem că vor reuşi la un moment dat să conţină orice fel de boală, orice fel de neputinţă ar putea să le ameninţe fragila existenţă, dar nu vor fi cu adevărat bucuroşi pentru că pocăinţa este singura care veseleşte cetatea lui Dumnezeu. Sau, cum spune la acelaşi psalm 103, vinul veseleşte inima omului şi noi ne-am gândit imediat la vinul pe care îl bem din pahare şi din sticle şi care produce o oarecare veselie, dar care este parţială, nu este veselia cea adevărată  Şi aici iarăşi un cuvânt al Sf Maxim Mărturisitorul care ne spune că de fapt vinul este tot pocăinţă.

Bun, şi ce înseamnă această pocăinţă, care, pe lângă a ne da lui Dumnezeu, reprezintă pentru noi un punct de reper şi un motiv de bucurie. Sfinţii Părinţi ne-au spus că pocăinţa înseamnă să te orientezi în tot ceea ce faci către Dumnezeu, nu are neapărată legătură cu vina. Noi credem că pocăinţa are legătură cu vina, cu faptul că trebuie să mă simt vinovat pentru ceva şi că trebuie să-i spun lui Dumnezeu treaba asta şi cu asta basta. Vina poate deveni un lucru nociv dacă nu este limitată aşa cum se cuvine; ea este ca benzina, dacă o dai pe cineva şi o aprinzi provoci o crimă, dacă o pui într-un revervor poţi să mişti o maşină. Deci nu-i vorba doar de vină; vina poate să fie un semnal că acolo este o boală, aşa cum este puroiul semnalul unei infecţii. Dar pocăinţa adevărată este a te orienta spre Dumnezeu, a-L vedea pe Dumnezeu întru cu totul alt mod decât l-ai văzut până în momentul de faţă. Asta înseamnă să te urci pe corabie, înseamnă să te obişnuieşti cu un fel de viaţă care nu mai este viaţa pe care ai trait-o până în momentul de faţă; şi cred că la acest lucru sunt bune crizele, sau vijeliile, sau ispitele, sau mărunţişurile acestea care ne construiesc viaţa. Ele pot să semnalizeze nevoia noastră mai mare de Dumnezeu. Şi dacă ne uităm în urmă, retrospectiv, anul acesta 2020 a fost un an în care parcă ne-am propus să-l scoatem pe Dumnezeu din tot ceea ce făceam  sau credeam, am uitat de acest model al lui Iisus Hristos care ne-a învăţat să facem toate lucrurile dumnezeiesc-omeneşte; adică nu ignorând realităţile pământeşti, dar nici pe cele dumnezeieşti.

Va urma.

 Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=r5GrY8T-JjE

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...