Se afișează postările cu eticheta conservatorism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta conservatorism. Afișați toate postările

sâmbătă, 28 septembrie 2019

Moartea a ceva ce nu fost viu niciodată: Democraţia!



 Youssef Hindi
De la căderea zidului Berlinului, lumea trăieşte sub hegemonia liberalismului filosofic, politic şi economic. Un sistem imperial oligarhic, inegalitar, care avansează în spatele măştii democraţiei de masă. Dar discursul clasei conducătoare şi al media occidentale nu poate oculta realitatea acestei dictaturi fără frontiere nici chip. Regele este gol.

In Occident şi mai ales în UE, votul poporului, atunci când nu este conform cu agenda oligrahică, este respins în mod deschis sau este deligitimizat (referendumul din 2005 din Franţa, Brexitul în 2016 şi alegerea lui Trump în acelaşi an). Hiper-clasa nu-şi mai ascunde dorinţa de a aboli, nu superstiţia democraţiei, ci luarea în seamă a intereselor popoarelor.

Superstiţia democratică

Democraţia este asociată, în imaginarul colectiv, cu principiul egalităţii şi cu ideea unei puteri politice egal repartizată cetăţenilor. Or, în Grecia Antică, acolo unde ea s-a născut, democraţia nu a fost niciodată atinsă. De la Atena şi până la democraţiile reprezentative, ea s-a constituit întotdeauna printr-o serie de excluziuni : sclavii, săracii, femeile, aristocraţii…
Iar astăzi, democraţia exclude poporul însuşi în marea sa majoritate.

Incă de la 1895, Gustave Le Bon explica că termenii democraţie, egalitate, libertate etc. au un sens atât de vag încât multe volume groase nu ar ajunge ca să îl precizeze. Si totuşi, spunea-el, o putere cu adevărat magică este legată de scurtele lor silabe, ca şi cum ele ar conţine soluţia tuturor problemelor. Căci aceste cuvinte sintetizează variate aspiraţii inconştiente şi speranţa realizării lor. [1]
De această neclaritate semantică se folosesc conducătorii occidentali. Această putere magică, această speranţă de realizare, sunt legate de dimensiunea religioasă. După cum este şi criza actuală, ceea ce este foarte adesea ignorat sau neglijat de către politologi.

Cu adevărat, democraţia este, ca orice altă ideologie politică, o formă de religie care nu-şi mărturiseşte numele : ea trăieşte prin şi datorită credinţei popoarelor.
Şi prin votul democratic, veritabil ritual religios în noile temple, cetăţenii comunică şi dau mărturie de asentimentul lor, de credinţa lor în regim.

Dar, de această dată, ea s-a erodat, efectul hipnotic al cuvintelor « magice » s-a disipat din zi în zi pe măsură ce himera democratică se depărtează  şi sărăcirea popoarelor se agravează spre profitul finanţei internaţionale.

Astăzi, este în pericol întreg edificiul politic modern, căci dincolo de democraţie, toate ideologiile moderne care susţin partidele politice şi instituţiile sunt moarte : socialismul, liberalismul, stânga, dreapta… nu mai sunt decât cuvinte goale la care numai o mică parte a populaţiei rămâne ataşată în mod tradiţional.

Liberalismul conservator

Natura având oroare de vid, această descompunere a ideologiilor moderne şi valul populist care a urmat au împins clasa conducătoare la fabricarea unei false alternative în faţa acestei ameninţări.

Această nouă propunere politică este conservatorismul liberal. Un aliaj între două filosofii politice antinomice : conservatorismul şi liberalismul.
Acest curent corespunde totuşi unei realităţi sociologice, alianţa obiectivă dintre burghezia tradiţională şi liberal progresistă. In Franţa, de exemplu, partizanii Manif pour tous (burghezia catolică şi conservatoare, care s-a opus căsătoriei homosexuale şi homo-parentalităţii) au votat în 2017 masiv pentru susţinătorul LGBT, Emmanuel Macron (76 % la Versailles) ; în acelaşi mod, electoratul stângii burgheze, opus verbal finanţei internaţionale, a votat în al doilea tur pentru acelaşi candidat, acest bancher « ştampilat » Rothschild (52 dintre votanţii lui Melenchon au votat pentru Macron).

In SUA regăsim aceeaşi schemă, democraţii progresişti ca şi republicanii conservatori se opun (cu excepţii) protecţionismului economic care permite scoaterea proletariatului şi clasei mijlocii din sărăcie ; dar în acelaşi timp salvării economiei naţionale.

Filosoful francez Jean-Claude Michéa rezumă astfel contradicţia conservatorilor liberali : este foarte dificil să se împace ideea că duminica este ziua Domnului, sau a activităţilor familiale şi ideea că ar trebuie să fie o zi lucrătoare ca şi celelalte. Modelul economic urmăreşte cu precădere să producă, să vândă şi să cumpere tot ceea ce poate fi produs sau vândut, fie că este vorba de un televizor, de un kalaşnikov sau de pântecele unei mame purtătoare » [2]

Pentru o anumită burghezie, ataşarea la religie nu este legată de valorile pozitive pe care aceasta le poartă în ea şi vehiculează, ci dimpotrivă ; de exemplu : în Franţa, burghezia voltariană anti-catolică din secolul al 18-lea s-a recatolicizat parţial în secolul al 19-lea, nu pentru că şi-ar fi regăsit vredinţa, ci din teama de o revoluţie socială care ar fi putut să le pună în pericol propriile interese.[3]
Această burghezie care s-a aliat în aceeaşi perioadă cu cosmopoliţii care au lucrat la elaborarea şi la difuzarea în toată Europa a doctrinei liberale a filosofului Claude Henri de Rouvroy de Saint-Simon (1760-1825) şi care a contribuit la stabilirea dominaţiei capitalismului burghez al secolului al 19-lea.[4]
Această burghezie care face paradă de valori tradiţionale este, în practică, mai mult liberală decât conservatoare, mai curând materialistă decât religioasă şi ea se situază la antipozii catolicismului social care dispreţuia banul şi încuraja la privilegiaţi sentimentul responsabilităţii faţă de cei săraci.

De altfel, supravieţuirea disciplinelor sociale venite din învăţăturile Bisericii – stabilitate familială, cooperare locală, moralitate anti-individualistă – constituie încă astăzi straturi protectoare într-o societate neocapitalistă care favorizează izolarea indivizilor, egoismul, narcisismul în masă şi devalorizarea, pe plan ideologic, a muncii care nu ar mai da naştere instantaneu unui câştig.
Dincolo de discursurile lor, cele două burghezii, de stânga şi de dreapta, fac front comun pentru a proteja portofoliul lor împotriva interesului naţional, împotriva poporului.

Conservatorimsul social pentru a contracara conservatorismul liberal

Pornind de la această realitate istorică şi sociologică, alternativa care trebuie propusă şi definită, logic, este un conservatorism social, adică combinaţia coerentă a valorilor tradiţionale cu un protecţionism socio-economic.
Noul clivaj dintre ansamblul statelor dezvoltate, ascultă de aceleaşi logici economice şi culturale care opun teritoriile integrate în globalizarea economică, adică marile metropole modializate, de o parte, şi, de cealaltă parte, micile oraşe, oraşele mijlocii dezindustrializate şi zonele rurale : acolo de unde porneşte valul populist, acolo unde trăieşte majoritatea, compusă din clasa muncitoare, ţărani şi clase mijlocii care suferă din cauza globalizării.
Acestora li s-a adresat Donald Trump în timpul campaniei sale electorale din 2016 şi aceştia l-au făcut câştigător.
Popoarele occidentale sunt de acum înainte gata să asculte şi să răspundă la un dialog social-conservator, dar trebuie pus accentul pe ceea ce reuneşte diferitele componente ale societăţii majoritare : protecţionismul socio-economic şi cultural.
Căci, adevărul este că societăţile occidentale sunt, în mare parte, atât de explodate, din cauza dispariţiei credinţelor colective, încât este dificil, chiar imposibil, să se stabilească o coreziune asemănătoare celei a societăţilor tradiţionale.
Comunismul şi republicanismul promiteau paradisul egalitar imediat pe pământ. Eşuând în a realiza promisiunile lor, primul este mort, în timp ce al doilea este în faza finală a descompunerii.
Dimpotrivă, catolicismul şi ortodoxia promiteau, prin botez şi fapte, mântuirea şi fericirea eternă în lumea de dincolo, dar garantau de asemenea pe pământ o protecţie socială.
Trebuie deci să integrăm, la un al doilea nivel al discursului social-conservator, proiectul unei constituţii fondate pe legea naturală şi legea divină (cele două coincid), după cum au dorit părinţii erei moderne, francezul Jean Bodin şi englezul Thomas Hobbes, care explica că funcţia suveranului constă în motivul pentru care puterea suverană i-a fost încredinţată, adică să ştie să asigure poporului siguranţă, funcţie faţă de care este obligat prin legea naturii, şi este obligat să-i dea socoteală lui Dumnezeu, autorul acestei legi, şi nimănui altcuiva.[5]

Este exact ceea ce cer astăzi popoarele :conducători şi legi care să le asigure singuanţa în faţa şarpelui globalist.

Acest text a fost prezentat cu titlul Moartea democraţiei şi naşterea social-conservatorismului în cadrul Forumului Chişinău III de 

Youssef Hindi, istoric al religiilor şi geopolitolog din Franţa.






[1] Gustave Le Bon, La psychologie des foules, 1895, Presses Universitaires de France, 1963, pp. 59-60.
[2] Jean-Claude Michéa, entretien avec Laetitia Strauch-Bonart, « Peut-on être libéral et conservateur ? », Le Figaro, 12 janvier 2017.
[3] Emmanuel Todd, Qui est Charlie ? Sociologie d’une crise religieuse, 2015, Le Seuil, p. 53.
[4] Bernard Lazare, L’antisémitisme son histoire et ses causes, 1895, réédition 2012, Kontre Kulture, p. 131.
[5] Thomas Hobbes, Le Leviathan, chapitre XXX : De la fonction du Représentant souverain, 1651.

miercuri, 27 martie 2013

Dumnezeu în politică: legionarism, extremism, aberaţie politică, sau firesc?

În textul despre iminenţa dispariţiei PDL – text confirmat între timp de evenimentele de la convenţie şi de comentariile, analizele şi mutările de personal ale ultimelor zile – spuneam la început că pentru mine dreapta politică este doar aceea care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi necesitatea raportării umane la această existenţă şi îşi bazează activitatea pe morala creştină. Formularea de mai sus a produs ceva agitaţie în minţile neinformate, rău-formate, înguste sau rău-îndreptate, pentru care a vorbi despre Dumnezeu în preajma politicii este echivalent cu, după calificările primite, legionarism, extremism de dreapta, fascism, becalism, sau aberaţie politică. Este adevărat, cele mai multe astfel de comentarii veneau de la postacii de serviciu, care încercau să compromită un text puţin convenabil tuturor partidelor, prin compromiterea autorului, astfel încât „epitetele” de mai sus erau singurele argumente „logice” ale respectivilor mercenari virtuali. Nici urmă de ceva analiză de text.
În mod real însă sunt destul de mulţi cei care, fie ca urmare a formării lor marxiste din regimul comunist, fie al formării lor marxiste ca urmare a ofensivei demolatoare a marxismului cultural, fie a altor cauze externe sau interne, consideră că nu trebuie să existe nicio legătură între Dumnezeu şi politică. De nici un fel. Una dintre aceste cauze recente este, de exemplu, becalismul.
Două teme, doi piloni ai oricărei construcţii societale şi statale au fost aduse în derizoriu, batjocorite, umilite şi, cel puţin în spaţiul public actual, aproape golite de sens, sau negativizate: dimensiunea naţională şi cea spirituală. De vină sunt mai cu seamă Vadim şi Funar, pentru prima, şi Becali, pentru a doua, prin circul dizgraţios în care le-au tras, ajutaţi bineînţeles de tot restul haitei politice, care au implicat preoţi în campanii electorale, prin mită electorală mascată sub forma ajutorului, care au abuzat de pioşenia ipocrită la televizor, de credinţa şi crucile de paradă.
Dar cine citeşte, chiar numai cu puţină atenţie, declaraţia mea de mai sus înţelege că nu la implicarea Bisericii în politică mă refer, nici la un stat teocratic, la fel cum asumarea unor valori şi principii ale moralei creştine, care să te conducă în activitatea politică, nu înseamnă petrecerea timpului în rugăciuni, metanii şi cruci fără număr, nu însemnă slujbe în parlament, la guvern sau la partide, procesiuni sau adunări de mari dimensiuni cu preoţi, cruci, lumânări şi steaguri bisericeşti, nu înseamnă nici măcar pomenirea numelui lui Dumnezeu legat de ceea ce face fiecare, ci îndrumarea gândirii şi acţiunii individuale şi a grupului politic respectiv după acele valori. Iar acest simplu, dar pare-se extrem de complicat lucru, nu are nimic de-a face cu mita electorală sau cu îmbulzeala alături de oamenii în sutane negre pe ecranele televizoarelor în timpul campaniilor, sau cu ocazia unor evenimente de mare rezonanţă populară.
Având în vedere cele de mai sus, importanţa temei şi a momentului actual, în România dar şi în lume, consider că este necesară o discuţie serioasă şi amplă în legătură cu acest subiect, asupra căruia creşte, pare-se, o confuzie tot mai consistentă. Voi încerca să schiţez astăzi, un început.

Puţină istorie

Fără a fi nici extremistă, nici legionară, nici aberaţie politice, puterea politică din statele europene (dar şi a tuturor formaţiunilor statale sau tribale din întreaga lume, în întreaga istorie cunoscută) a avut până la primul război mondial, cel puţin prin autoritatea conferită monarhilor la preluarea puterii (divinitatea creatoare respectivă, pe alte continente, în alte religii), o relaţie firească cu Dumnezeu. Puterea politică a fost, de fapt, de-a lungul mileniilor aşezată sub semnul unei realităţi supraumane şi presupusă în lucrare comună cu aceasta, astfel că Dumnezeu este prezent în spaţiul european de 2000 de ani, plus încă vreo cinci mii dacă luăm în calcul moştenirea iudaică. Nu a fost invenţia legionarilor, sau a extremiştilor şi, dacă a rezistat atât amar de timp, are mari şanse ca să nu fi fost nicio aberaţie politică. Este, ne place sau nu, parte din ceea ce ne-a adus până aici, din ceea ce ne-a făcut, din ceea ce suntem. Această stare firească, care a durat atâtea mii de ani, a devenit dreapta doar după ce ideologiile ateiste au inventat stânga. Adică numai după apariţia liberalilor, socialiştilor şi mai ales ca urmare a revoluţiei franceze cu momentul Adunării Constituante din Franţa anului 1789, suma de relaţii, convenţii, concepţii, idei, obiceiuri, tradiţii anterioare, adică realitatea palpabilă, a devenit dintr-un întreg o parte, şi anume dreapta, cealaltă parte fiind reprezentată de realitatea virtuală a stângii.

Istorie şi actualitate politică: conservatorismul şi democraţia creştină

Legătura dintre politică şi Dumnezeu nu se întrerupe însă odată cu dezmembrarea imperiilor şi înlocuirea, monarhiilor cu republici. Conservatorismul, o stare de spirit, o sumă de opinii, negarea însăşi a ideologiei, o stare a minţii, un anume fel de natură umană, un anume fel de a-ţi îndrepta privirea asupra ordinii sociale civile – după cum îl defineşte Russel Kirk – a fost primul care să se împotrivească noi ordini. Din zona politică, nu vom aminti decât două nume de recente personalităţi conservatoare: Ronald Reagan şi Margaret Thatcher. Evident, fac trimitere la perioadele în care au condus SUA şi Marea Britanie şi la realizările lor. Iar în ceea ce priveşte conservatorismul, voi aminti că părintele acestuia, Edmund Burke considera că omul este fundamental o fiinţă religioasă şi religia este fundamentul societăţii civile; că omul şi statul sunt creaţii ale lui Dumnezeu; că sensul dat de Dumnezeu oamenilor şi lumii este relevat în istorie; iar ultimul mare conservator clasic contemporan, Russel Kirk , considera că conservatorismul este traversat de „credinţa că o intenţie divină guvernează societatea şi că problemele politice sunt, în fond, probleme religioase şi morale”. Nici Burke, nici Thatcher, nici Reagen, nici Kirk nu au fost legionari, extremişti, nebuni.
Un alt exemplu de relaţie între politică şi Dumnezeu este cel democraţiei creştine. Iată ce ne spun despre ea o serie de definiţii din volume şi de pe site-uri de politologie sau de analiză politică: democraţia creştină nu propune o teocraţie, ci un model social apt să reinstaleze morala în politică; un curent politic care apără ideea că puterea trebuie să se inspire din valorile vehiculate de către biserică: respectul fiinţei umane, drepturile omului, fraternitatea, solidaritatea; curent politic democratic, de inspiraţie creştină, autonom în raport cu instituţiile ecleziale, dar care îşi trage rădăcinile din tradiţia creştină; democrat creştinii acţionează în sânul societăţilor pluraliste secularizate cu ambiţia de a face o politică conformă mesajului evanghelic, valorilor proprii creştinismului; creştinismul, prin concepţia sa despre om şi menirea acestuia, constituie fundamentul etic pentru o politică plină de simţul răspunderii, prin răspunderea în faţa lui Dumnezeu.
Niciunul dintre partidele democrat creştine europene, nu este extremist, legionar, aberaţie politică. Cum nu au fost, de exemplu, nici Helmuth Kohl, cum nu este nici Angela Merkel. Ba din contră.

Valori fundamentale pentru o politică pe baze creştine

Care ar fi acele valori creştine care ar sta la baza actului politic individual sau de partid: cinstea, corectitudinea, apărarea adevărului, respectul şi ajutorarea aproapelui, grija faţă de cel în nevoie, responsabilitatea, curajul, cinstirea părinţilor şi a neamului, protejarea naturii… Cu care dintre acestea nu suntem de acord, pe care nu dorim să o regăsim în structura şi în acţiunile aleşilor noştri? Ce e rău din ceea ce ne spune, ne propune, ne cere Dumnezeu, din cum ne îndeamnă el să fim noi ca oameni? De ce trebuie să venim acum şi să reinventăm roata sub tot felul de forme de activism politic sau civic care să redescopere şi să ne propună acelaşi lucruri, doar că dezlegate de esenţă, separate unele de altele? Numai pentru a nu mai fi legate de Dumnezeu? Adică pentru a nu avea niciun suport şi a putea fi schimbate atunci când nu mai folosesc?

De ce aleg să merg în politică cu Dumnezeu

Pentru că dacă nu merg cu El, nu ştiu cu cine merg, poate cu celălalt.
Pentru că aceste valori fundamentale mi se par elemente absolut normale ale structurii unui om, cu atât mai mult ale unui om politic.
Pentru că dacă accept că există un Dumnezeu care a făcut omul şi universul, aşa cum, probabil, acceptă, în sensul cel mai larg, şi acei 95 % de români care se declară creştini, nu este firesc să mă raportez, şi în politică, la Cel care m-a făcut şi nu la un iluzoriu supraom al prezentului, tot mai plin de drepturi, dar tot mai bolnav, tot mai expus la autodistrugere sub imperiul satisfacerii plăcerilor, al consumului iraţional şi iresponsabil, tot mai derutat economic, politic, identitar?
Pentru că domnitorii noştri, cei care au construit şi au adus perioade de înflorire poporului pe care îl păstoreau (şi nu cei care au trecut prin scaunul domnesc, asemenea politicienilor de astăzi, lăsând în urma lor pustiu şi durere) Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Carol I şi Ferdinand, pentru a-i aminti doar pe cei mai cunoscuţi, şi-au condus poporul în numele lui Dumnezeu. Nu întâmplător pe lângă dezvoltarea economică şi înflorirea culturală, numele lor este legat şi de ctitorirea a numeroase biserici şi mânăstiri, expresie a mulţumirii pe care I-o aduceau pentru reuşitele lor politice, militare, administrative .
Pentru că refuz morala cu ziua, sau cel mult cu săptămâna, în care ce e bine astăzi nu mai e bine mâine. În care valorile sunt înlocuite tot mai mult cu false valori. În care se lucrează nu spre binele omenirii, ci spre distrugerea ei. În care, de exemplu, femeia-obiect sexual a devenit şi cel mai bun mijloc de reclamă comercială, în care familia este desfiinţată prin acceptarea căsătoriilor homosexuale, în care pedofilia devine o normalitate, în care şmecheri hoţi, perverşi, criminali, corupţi inculţi, analfabeţi, au ajuns modele.
Pentru că, pentru a construi, pentru a face o lume mai bună, este nevoie, printre altele, de predictibilitate – trebuie să ştii, adică, pe termen lung în ce cred, cum văd lumea, cum funcţionează cei din jurul tău, cei cu care ai un proiect, cei care îţi propun să-i alegi pentru a te reprezenta.
Pentru că, am trăit falimentul sângeros al formulelor ideologice şi politice ale stângii, începând cu cele „pure”, regimurile criminale socialiste şi comuniste, şi le resping aşa cum îi resping pe falşii dumnezei ridicaţi de acestea: Marx, Engels, Lenin, Stalin, Ceauşescu …
Pentru că, după cum spunea şi Burke, fie există Dumnezeu şi ordinea Lui, fie nu există decât haosul şi atunci nu mai există nicio sancţiune destul de puternică pentru a pune ordine în societatea umană, care devine astfel subiectul arbitrariului celor mai puternici.
Am vorbit în acest text despre Dumnezeu şi am făcut trimiterea la morala creştină pentru că discuţia noastră se duce într-un spaţiu creştin. Dacă aş fi scris despre evrei aş fi făcut trimitere la Yehova, pentru zona islamică l-aş fi invocat pe Allah şi aşa mai departe.

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...