Se afișează postările cu eticheta Voiculescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Voiculescu. Afișați toate postările

luni, 5 ianuarie 2015

Iohannis, Ponta, Băsescu –o ecuaţie cu mai multe necunoscute. Azi preşedintele Iohannis.



Politic, anul care a început pare un sistem de ecuaţii cu foarte multe necunoscute. Un talmeş-balmeş de neclarităţii, lucruri confuze, intenţii nedeclarate, intenţii ascunse, intenţii neclare, ciocniri în pregătire, ciocniri mocnite, ciocniri pornite dar puse pe Pauză.
Este, de fapt, prima dată, în scurta istorie de 25 de ani a României post-comuniste, când la începutul anului nu avem nimic clar, nimic sigur; scena politică pare ocupată de umbre, de figuri cu conturul neclar, care plutesc peste valurile ridicate mai mult din incertitudini dacât din certitudini.
Semnele de întrebare se aşează atât asupra evoluţiei partidelor cât şi a activiştilor acestora de la mai toate nivelurile. Cine va câştiga în PSD? Se rupe PSD-ul? Când, cum? Vor reuşi PNL-ul şi PDL-ul să rămână împreună în noul PNL? Va fi vechiul PNL fagocitat de PDL? Se vor armoniza oamenii şi poziţiile? Dar interesele? Va rămâne UNPR-ul alături de PSD? Şi în aceeaşi structură îngheţată, parcă, sau vor apărea şi aici ciocniri? Va mai rezista UDMR-ul, în afara guvernării, asaltului mai radicalelor partide maghiare? În ceea ce priveşte activiştii premium, vor fi operate modificări numai datorită activităţii DNA-ului sau/şi din cauza luptelor interne? Asupra tuturor acestora voi reveni pe parcursul săptămânilor următoare şi ori de câte ori evenimentele o vor cere. Pentru astări aş vrea să ne limităm la ecuaţia din titlu, oricum suficient de grea de rezolvat prin prisma datelor actuale.
Prim planul scenei politicii a fost ţinut, ani de-a rândul de duetul Băsescu-Ponta. Din când în când, se cerea în faţă şi Crin Antonescu, împins din cuşca sufleorului de marele maestru al suflatului, turnatului, delapidării şi corupţiei, onorabilul Voiculescu Felix Horror. Vom avea însă, în 2015, un trio Iohannis, Ponta şi Băsescu? Să încercăm să desluşim câte ceva din cele care s-ar putea întâmpla cu aceste trei, deocamdată, cele mai importante personaje din politica românescă.

               KW Iohannis. Preşedinte.
Nu a avut parte noul preşedinte de prea multă linişte: de-abia trecuseră câteva zile de la câştigarea alegerilor şi au şi început să apară dezamăgirile, criticile, observaţiile sau somaţiile. Paradoxal la prima vedere (firesc, după cum voi arăta mai jos), nu din tabăra adversarului şi a votanţilor săi, ci din cea a propriilor susţinători. Şi pentru ca paradoxul să fie şi mai şi, foştii inamici, în frunte cu Victor Ponta au început a-l căuta, asculta, lăuda şi cultiva. Cel puţin până acum.
În cele ce urmează voi încerca să trecem rapid în revistă reproşurile, să vedem cât de meritate-corecte sunt ele şi să-i facem noului preşedinte o „foaie de parcurs” (o expresie găunoasă, folosită cu morgă de politicieni) cu pericolele care îl pîndesc, adică cu acele lucruri de care trebuie să se ferească, şi cu unele remedii naturale.
Reproşul alegerii consilierilor.
Patru consilieri contestaţi cu mai mult sau mai puţină îndreptăţire, în chiar primele zile de activitate nu e puţin lucru, dat fiind faptul că numirea colaboratorilor este, în lipsa altor elemente concrete, altor gesturi sau detalieri ale declaraţiilor precedente cu caracter mai curând general, chiar prima acţiune de substanţă a oricărui nou preşedinte şi deci prima ocazie pentru a confirma sau a infirma încrederea, speranţele, iluziile puse în persoana sa, sau construite în jurul ei.
Dan Mihalache reprezintă o problemă de încredere, nu de performanţe.  
În textul din EVZ (http://www.evz.ro/dan-mihalache-paznicul-oilor-lui-klaus-iohannis.html) din 26 noiembrie (de altfel primul text din presă pe această temă) am discutat aspectele careierei politice ale acestuia, aspecte care nu îl recomandă pentru un acest post (după mine, care nu îl recomandă în general). Au urmat multe alte luări de poziţie publice în acelaşi sens, inclusiv scrisoarea intelectualilor. Există şi voci care sunt însă de părere că numitul trebuie să fie lăsat să arate ce poate – de parcă ar fi vorba de un angajat oarecare, dintr-o întreprindere oarecare. Problema prezenţei lui Dan Mihalache la Cotroceni este una de încredere, nu de performanţă. La Preşedinţie se adună informaţii dintre cele mai secrete din toate domeniile, se stabilesc strategii naţionale, se comunică cu partenerii europeni şi cu cei din NATO şi se iau decizii cu rezonanţă internaţională, se discută lucruri care nu trebuie să ajungă nici măcar la prieteni, darămite la duşmani. Sau la mafioţii din politică. Sau la mafioţi, în general. Nu-l putem acuza pe DM de asemenea gânduri, dar nici nu putem avea încredere într-un personaj care a trădat pe ici pe colo (sau a urmat ordinele) pentru a-şi construi cariera.

Tatiana Niculescu Bran – mai multă comunicare, mai puţină literatură. Despre ea am scris la http://www.evz.ro/tatiana-niculescu-bran-o-miscare-inspirata-a-lui-klaus-iohannis-cazul-tanacu.html spunând că mi se pare o mişcare inspirată. A trebuit să descopăr nu multe zile mai târziu că dna Bran se crede un fel de turistă la Cotroceni şi ne povesteşte despre cât de vetust, comunist, fără gust sunt decorul, femeile de pe coridoare şi agenţii spp care aduc apa minerală pe tavă în poziţie de drepţi şi că nu este nimic de mâncare prin preajmă. Şi toate păreau a se datora predecesorului ocupant, adică lui Băsescu. Dacă din cauza acestuia nu ar avea ce să mănâne acasă aş înţelege-o, dar tocmai datorită lui se găseşte acum pe acest post (cu rang de ministru), care poate fi o trambulină importantă. Ştiu (pe direcţia asta am şi lăudat-o) că dna Bran a trecut de la ziaristică la literatură (chiar dacă non-ficţională) dar nu cred că ne interesează talentul ei eseistic (şi oarecum bovarian) în afara comunicatelor sau al comunicărilor despre ce vrea, gândeşte sau face preşedintele.

Andrei Murariu – un personaj obscur, cu o carieră, dacă e să ne luăm după mărturiile unor foşti colaboratori, de tipul activistului zelos, tiranic, limitat şi ranchiunos.

Mihai Răzvan Ungureanu. Ultimul intrat în focul contestării pentru, se pare, lipsa de opoziţie la proiectul Roşia Montana sau acceptarea acestuia. Contestarea vine de la ong-urile civiste, ecologiste şi, se pare, de la unele din emigraţia românească (greşit numită diaspora). Probabil, mai ales de la cei care nu îi iartă că a fost un prim-ministru al lui Băsescu.
Reproşul pasivităţii.
Unora li se pare că Johannis este prea pasiv. Că nu a atacat bugetul, că nu a criticat ordonanţa de urgenţă a Plagiatorului, că nu a dat de pământ cu cei de ISU, Interne, premier în scandalul tragediei de la Siutghiol, că nu au fost daţi afară penalii din partid etc.
Dar, pe de o parte, bugetul fusese atacat de PNL la Curtea Constituţională; bun-prost el era urgent necesar (pe asta au şi mizat, printre altele, guvernanţii) şi poate fi modificat oricând de un nou guvern, pe ordonanţă au sărit şi cei din presă şi universitarii şi cititorii comentatori. Pe de alta, Iohannis, care nu este Băsescu, nu va intra şi nici nu trebuie să intre în toate ocaziile de hârjoană politică. Mai ales acum la început când are destule altele cu care să-şi ocupe timpul. Căci a ajunge la Cotroceni înseamnă şi să te pui la punct, adică să înveţi, o sumedenie de lucruri pentru a putea gestiona situaţii care cer cu adevărat prezenţa competentă a preşedintelui – fie în ţară, fie în afara ei. Vezi numai vizitele care se prefigurează.
Mai mult încă, deşi s-a autodefinit ca un preşedinte mediator, Klaus Iohannis pare, mai curând, unul jucător. Evident, cu o altă tehnică, ceea ce îl face diferit de Traian Băsescu şi îi şi aduce acest reproş. Dar nu ca un mediator s-a comportat în primăria din Sibiu; nici în PNL, în care, fără „gaşcă” a reuşit să se impună în faţa mult mai efervescentului, dar şi inconstantului, Crin Antonescu. De-abia trecută duminica alegerilor, a cerut destul de imperativ parlamentului, care s-a şi executat, să voteze nişte ridicări de imunitate. A cerut partidelor să vină cu proiectele lor pentru România; s-a întâlnit cu Victor Ponta, cu Gabriel Oprea, cu Mircea Duşa şi cu Bogdan Aurescu; a decorat curajos un fost deţinut politic cu o imagine îndoielnică pentru anumite voci publice şi pentru o parte a presei prea lacomă de senzaţional (partea îndoielnică s-a dovedit, ulterior, falsă), şi-a impus omul la conducerea PNL-ului. Iar datul afară, în cazul penalilor sau al incompatibililor, rămâne o treabă a partidului, adică a Alinei Gorghiu.                      

Două observaţii de început de drum
1.       E important de remarcat de la început, pentru o mai bună claritate a altor
observaţii, faptul că nu câştigarea unor alegeri şi mutarea biroului de lucru la Cotroceni dă substanţă de Preşedinte celui care a reuşit cele de mai sus. Acelaşi lucru este valabil şi pentru colaboratorii săi. E nevoie de ceva timp pentru a înţelege, chiar dacă erai pregătit şi deschis a o face, imensa responsabilitate, extraordonara misiune şi şansă: de a face ceea ce trebuie pentru semenii tăi. Şi nu acolo doi-trei, ci milioane de oameni. Atunci când această revelaţie te pătrunde ea provoacă mutaţii importante  chiar şi în modul în care priveşti, vorbeşti, te mişti. În ceea ce spui şi faci, în cum spui şi faci. Fostul Preşedinte a înţeles acest lucru. L-a simţit, l-a sesizat probabil destul de repede, dar l-a conştientizat pe deplin (pentru că, mai trebuie spus, procesul de mai sus nu are loc instantaneu, nu te loveşte fulgerul preşedinţiei şi gata, din clipa următoare eşti Preşedinte) în câţiva ani: amintiţi-vă de Traian Băsescu cu mânecile suflecate la un pahar cu Gigi Becali şi de cel care, 8-9 ani mai târziu, a părăsit Palatul Cotroceni!
2.      Ca preşedinte (mai ales aflat la începuturi) lucrezi cu nişte categorii extrem de
sensibile şi de aceea perisabile, greu de conservat în afara unei structuri interne potrivite şi a unei atenţii speciale: speranţă, simpatie, adoraţie (chiar), încredere. După cum deja s-a văzut, ele pot uşor să se piardă, sau să se transforme în opusul lor: antipatie, ură, neîncredere, respingere. Asta pentru că se presupune că lucrezi pentru oameni, iar oamenii sunt şi nestatornici, curioşi, răsfăţaţi, dezamăgiţi, speriaţi, nebăgaţi în seamă. De aceea, după cum spuneam şi mai sus, acum la început de drum, în afara altor realizări de substanţă, care să se constituie într-un capital de amortizare, primele mişcări, primele gesturi sunt extrem de importante, chiar dacă se referă la probleme mai puţin importante. Acesta (prima mişcare) este şi cazul numirii consilierilor.
De ce trebuie să se ferească preşedintele Iohannis
Klaus Iohannis este la început. Un început care, ca şi victoria sa, stă sub semnul unei simetrii interesante (dar, posibil, şi îngrijorătoare) cu cel al lui Emil Constantinescu de acum 18 ani: procente asemănătoare obţinute în cele două tururi,  o victorie (oarecum) surprinzătoare, un entuziasm post-alegeri uriaş, aşteptări-speranţe asemenea – să sperăm că nu şi dezamăgiri asemenea. Pe cei doi îi mai leagă o anume sobrietate şi rigiditate (care poate părea că ţine de domeniul marţialului, dar care la EC a ajuns să ţină de cel al ridicolului). Această „ţeapănoşenie” venea la Constantinescu din credinţa, nici acum abandonată, în extraordinarul fiinţei sale şi a destinului aferent ei, în timp ce la Iohannis vine, în primul rând, din firescul structurii sale (dacă nu, şi sper că nu, şi dintr-o convingere similară, care poate să zacă în fiecare neştiută până în ziua în care, intrând pe poarta unui palat, ajungi să crezi că eşti deja la înălţimea simbolului acestuia).
Problema este că un om politic de anvergură, un adevărat conducător se defineşte prin două dimensiuni: cea de lider (seriozitate, putere, organizare, viziune) şi cea de om (caldură, grijă, apropiere). Alegătorii au nevoie să simtă că există şi una şi cealaltă. Altfel, ori nu depăşeşti condiţia egoismului primitiv, şi ajungând sus acţionezi numai pentru binele tău, ori faci lucruri care nu par a se adresa oamenilor şi nu pornesc din nevoile lor fireşti. Acţionezi numai pentru statuia ta. Tocmai pentru că a avut din ambele dimensiuni, Traian Băsescu a reuşit să ducă la bun sfârşit două mandate, să depăşească două suspendări şi să iasă cu fruntea sus şi cu un capital de simpatie pentru care ar putea fi invidiat de mulţi alţi foşti preşedinţi sau prim-miniştri de aici şi de aiurea.
Iohannis, vrea nu vrea, o să fie comparat mereu cu precedesorii săi, dar mai ales cu Băsescu, o comparaţie care nu va fi uşoară pentru el, dat fiind faptul că predecesorul său a marcat, pe harta activităţii unui Preşedinte al României, nişte teritorii, până la el, colorate cu alb.

Klaus Iohannis trebuie deci să aibă grijă să nu pară scorţos, dar nici rachiunos şi dacă este, să-şi depăşească aceste carenţe şi să se comporte ca şi cum nu ar fi (e, de altfel, o cale pe care ajungi să şi scapi de defecte). Aduc vorba despre ranchiună pentru că  nu a avut nicio privire, niciun cuvânt de mulţumire faţă de Traian Băsescu pentru ceea ce a preluat de la el: o Românie mult mai bună decât cea pe care cel din urmă o primea acum zece ani de la Ion Iliescu. Mai mult chiar, referirile generale, aluziile, detaşarea fermă de tot ceea ce a fost până la el (Punct şi de la capăt este o formulă nefericită, aşa cum a constatat şi fostul preşedinte, care i-a propus, formula virgulă – sau punct şi virgulă – şi continuare cu doritele, dar şi necesarele şi posibilele modificări) par a indica faptul că rămâne pe poziţia USL-ului, pe care, de fapt, nu l-a repudiat şi nu l-a contestat niciodată.
Klaus Iohannis pare a nu uita refuzul lui Băsescu de a-l pune prim ministru şi cele câteva comentarii acide ale acestuia privitoare la persoana sa în tabloul politic al momentului. Dacă el nu înţelege însă că tocmai datorită acelui refuz a avut şansa de a candida şi datorită luptei lui Băsescu şi schimbărilor produse în ultimii ani, a avut şansa de a câştiga; că fără Băsescu nu-l scotea nimeni din Sibiu, că rechinii din capitală nu au avut nevoie de el decât ca să se credibilizeze în ochii românilor, atunci ceva nu e în regulă. Contestându-l pe Băsescu, chiar şi prin omisiune, prin nerecunoaşterea schimbărilor în bine datorate şi acestuia, Iohannis contestă, sau nu recunoaşte, România pe care a primit-o, nu recunoaşte meritele judecătorilor, care s-au scuturat de zoaiele imunde ale intereselor personale şi de cătuşele paralizantei supuneri politic, şi nici pe cele ale românilor care au stat ore multe în frig şi ploaie pentru a-l vota.
Şi dacă nu înţelege că atunci când s-a afiliat grupării Voiculescu-Ponta-Antonescu s-a declarat şi de acord cu programul, lozincile, acţiunile acestora şi, în mod firesc, poate primi alături de aceştia şi comentariile neplăcute, atunci e chiar mai grav.

Klaus Iohannis trebuie să aibă grijă şi în ceea ce priveşte apropierea lui de Antena 3. Campania de linguşire a acesteia, auto-atribuirea poziţiei de paznic al onoarei preşedintelui, în condiţiile în care în acest domeniu nimic nu e pe gratis, iar la Antene preţurile deconturilor sunt foarte mari, ca să nu mai vorbesc de faptul că de aici şi de la RTV au pornit cele mai josnice atacuri tocmai la adresa lui, nu ne vestesc şi nu îi vestesc nimic bun proaspătului preşedinte. Sper să înţeleagă şi să ştie să evite capcana (prezenţa liderilor vechiului PNL în studioul Antenei 3 nu este însă un detaliu încurajator – cu atât mai mult cu cât în 2 şi 16 s-a strigat în stradă şi împotriva Antenelor şi a lui Voiculescu) pentru că oamenii lui Voiculescu şi Ponta vor încerca să ţină şi să-l ţină aproape lovind astfel două ţinte: prima aceea de a-şi face jocurile în linişte şi de a atenua antipatia profundă a celei mai mari părţi a electoratului activ, sperând într-o reechilibrare a susţinerii (care, ne-o arată ultimele sondaje, s-a dus la vale pentru ei şi la deal pentru PNL); a doua aceea de a-l coborâ pe Klaus Iohannis de pe soclu în noroi, ştiind că o mare parte dintre votanţii din 16 noiembrie, şi mai ales cei din noul val, nu-i va ierta pactizarea (cum va fi ambalată o colaborare prea „dulce”) cu Victor Ponta şi ai lui, că răbdarea multora e foarte scurtă, că adoraţia, atunci când dispare, se transformă în ură, iar speranţele pier sub primul ger al indiferenţei. Şi toate astea pentru că românii au fost minţiţi şi dezamăgiţi în permanenţă timp de 25 de ani. După alţi 45 de ani de minciună şi ger năprasnic.

Preşedintele Iohannis trebuie să aibă grijă şi să comunice, să vorbească cu oamenii, să le răspundă atunci când aceştia îi semnalează  sau cer ceva, să le arate atenţie, consideraţie, respect. Evident că nu trebuie să iasă şi să-şi justifice fiecare pas şi că nu poate răspunde la zecile de mii de scrisori care îi sunt adresate (pentru acestea trebuie găsiţi oamenii potriviţi care să o facă), dar atunci când există o întrebare/semnalizare/apel din partea unor oameni de valoare ai societăţii româneşti, sau când este semnalată, nu contează de cine, o problemă real importantă trebuie să spui ceva. Dacă nu direct, atunci prin „purtătorul de vorbe”, care de aia ia salariu şi care acum şomează şi scrie eseuri. Altfel preşedintele riscă să pară arogant, dispreţuitor, plin de sine, căpos, lipsit de vibraţie pentru oamenii reali.
Nu e rău nici să-şi fundamenteze dinainte acţiunile, clarificând aspectele care pot trezi sentimente contradictorii, şi preîntâmpinând mărirea distanţei dintre şeful statului şi omul de rând. Şi după ce face ceva – că se întâlneşte cu Victor Ponta, sau cu badea Vasile – atât timp cât se întîlneşte ca preşedinte să ne spună şi câteva vorbe despre momentul respectiv. Asta pentru că noi noamenii suntem curioşi şi pentru că ne place să fim băgaţi în seamă, iar dacă nu primim lămuriri de unde trebuie, primim zvonuri şi bârfe din alte părţi. Şi nu e păcat să devenim bănuitori pentru că nu s-au găsit cinci minute şi zece vorbe şi să ajungem să „ne băgăm singuri în seamă”? 
 În ceea ce priveşte postările de pe Facebook, ele sunt "simpatice" dar nu sunt totuşi poziţii oficiale, aşa că e nevoie şi de ceva comunicate, declaraţii, conferinţe de presă. Ca să nu mai vorbim de fotografiile puse în acelaşi loc şi care vădesc ori amatorism, ori oportunism: atunci când faci un bine cuiva, taci din gură, dacă l-ai făcut pentru a ajuta. Dacă nu, evident că te lauzi să audă tot târgul. Şi să faci mare caz de o tabletă e puţin cam.... Un preşedinte poate, eventual, să se laude cu ceea ce a făcut pentru naţiune; ceea ce face ca om, rămâne între el şi Dumnezeu!

Un ultim gând (dar nu cel mai puţin important) este acela de a avea grijă să nu fie – să nu devină – anost. Oamenii au nevoie să ştie cine eşti, să fii previzibil, să conteze pe tine, dar nu la nesfârşit, ca într-o rece şi tehnicistă rutină birocratică; ei au nevoie să-i şi suprinzi uneori, să ai ruperi de ritm, să iasă în faţă omul, cel care conduce liderul. Altfel se plictisesc repede şi dau vrabia din mână pe cioara de pe gard aşa cum se întâmplă nu numai la noi, ci în multe alte părţi ale lumii.
Va urma. 

luni, 17 februarie 2014

Pemierul Klaus Iohannis



            Ar fi una dintre variantele posibile care îi înnegurează lui Victor Ponta planurile vesele de a zburda cu tovarăşii săi roşii, cafenii şi negrii, sub forma unui nou guvern , prin Românica noastră cea de toate zilele. Este de fapt, una dintre piedicile, şi nu lipsită de loc de importanţă, pentru care unsul lui Voiculescu cu toate alifiile, ezită să rupă USL-ul. Căci, spune, mafiota prudenţă, dacă pică tot jocul? Dacă nu mai este EL preşedinte? Dacă nu mai pică pleaşca în curtea noastră?
            Departe de a fi o fantezie, posibilitatea, ca atare, există. Desfacerea Usl-ului înseamnă că Traian Băsescu nu mai este obligat de realitatea unor 70 %, de ridicolul unei împotriviri absurde  şi contraproductive şi de ameninţarea cu destituirea să numească un premier din PSD (conform înţelegerii interne din coaliţia uselistă). Ba chiar mai mult, poate să numească pe cine vrea (de exemplu, tot din PSD) pentru a testa (într-o primă fază) „prieteniile”, „tovaraşiile”, îmbârligăturile celor ce astăzi par de nezdruncit împreună. Ameninţarea cu suspendarea devine astfel o distracţie. Cu PNL în afara USL, şi pornit să ştirbească soclul pe care USD vreo să înlocuiască USL, marja de acţiune a preşedintelui devine mult mai mare. Mai ales că pot exista (poate chiar au existat) şi discuţii (mai mult sau mai puţin cunoscute) între Băsescu şi Antonescu. În plus, justificarea unei (unor) alte opţiuni poate fi imobilitatea, cel mai catifelat spus, nocivitatea, mai realist, guvernului de până acum în plan economic şi de aici pe toate celelalte afectate de lipsa banilor şi a viziunilor strategice şi beneficiare ale unui viitor mai sumbru decât prezentul. Căci, în afară de aranjamente dăunătoare, în economie USL-ului nu i-a ieşit până acum nimic. Ca să nu mai vorbim de eşecurile circăreşti ale unor aşa-zise încercări de privatizare strategică.
            Victor Ponta presează PNL-ul (fie să iasă afară, fie să devină un căţeluş cuminte pus chiar la coada PC-ului) pentru că PSD-ul şi gnomii săi consideră că au majoritatea sau aproape majoritatea în cele două camere – mai votează cu ei un independent doi, nişte trădători de ocazie, una-alta, ceva ciumpăreli. Dar e sigur că această schemă se păstrează în cazul în care un alt partid sau o altă formulă de adunătură conjuncturală primeşte cadoul premieratului? Poate fi Victoraş sigur că tot el va fi numit? De ce? În baza cărei majorităţi (să ne amintim ce repede au migrat în trecut aliaţii de astăzi către Băsescu, sau cum se schimbă şi opţiunile UDMR şi ale grupului minorităţilor atunci când vântul aduce mirosul de vânat din altă parte)? Ca fiind liderul cafeniu al partidului roşu cel mai mare? Ca să nu mai vorbim că Constituţia mai are surprize, mai are elasticităţi, mai poate prezenta capcane. Şi atunci când nu mai ai 70 % în parlament, când puterea şi opoziţia (chiar aşa fracturată) sunt undeva la egalitate, mai poţi da lovituri de stat? Mai poţi scoate instituţile statului pe şoseaua de centură ca să le faci tu lucruri obscene? Iată o întrebare la care acest asiduu client al cabinetelor TV de masaj erotic şi băi de mulţime, domnul Victor Viorel Ponta crede că are un răspuns, dar nu este sigur că este cel corect. Şi nici nu are de unde să copieze.
            Evident, aţi înţeles deja că referirea din titlu la primarul Sibiului este pur generică. Dar nu lipsită de sens şi de, un posibil, viitor.
            P.S. Roşu, cafeniu şi negru se referă la comunism, fascim, nazism. Autorul nu este responsabil pentru alte sensuri pe care cititorii vor dori să le aloce acestor cuvinte.

luni, 28 ianuarie 2013

Voiculescu îl bănuieşte pe Ponta de trădare

         Voiculescu, acel (-) între oameni care ne tot împărtăşeşte din cultura lui politică, din înţelepciunea lui naturală, din strategiile şi tacticile lui de securist şi turnător emerit, care iubeşte justiţia numai dacă aceasta îi iubeşte şi ocroteşte pe infractori, care e gata să se sacrifice pentru binele poporului  căruia i-a  luat banii pentru ca să îi administreze mai bine în scop personal, eroul Parlamentului României din care revoltat de nedreptate îşi dă una două demisia ca să nu îl găsească poştaşul cu citaţiile, este, aşa cum bine îi stă unui brav bolşevic tâlhar şi criminal, vigilent. El veghează şi ne veghează pe toţi, şi în primul rând pe fraţii săi de "haiducie". În acest caz, pe Victor Ponta, pe care îl crede (ce coincidenţă!) capabil de tot ce poate fi mai urât pe lume. Printre altele de TRĂDARE şi de amantlâc interesat cu duşmanul.
         
         Eu nu cred in acest acord de coabitare cu Basescu. Nu cred ca Traian Basescu este capabil de coabitare. Sunt foarte atent ca acest acord sa nu se transforme intr-un acord de fraternizare. Sa nu ne trezim ca unii din membrii USL incearca sa-si rezolve probleme lor, iertandu-i pe ceilalti, exact ca in proverbul romanesc: "O mana spala pe alta si amandoua fata".
          
         Şi, dacă citim mai bine, nu numai pe Ponta, ci chiar usl-ul prin reprezentanţii săi de frunte. Ştie domnu' vaselină ce ştie că altfel nu ar vorbi, riscând să bage jarul în coaliţie. Îl bagă "pen' că" se crede tare şi îşi poate permite să iasă public şi să urecheze pe cine vrea muşchii lui fără ca respectivul să riposteze (ceea ce nu cred că se va mai întâmpla mult timp). Îl bagă şi "pen'că" e cu jaru-n fund - se reia procesul pe 31 - şi vrea să şi-l scoată de acolo cu mâna altora (prost să fie ăla care nu l-ar lăsa să preia celula lui Năstase şi astfel să scape de cea mai mare sulă care îi stă în coaste pe drumul către "întreaga putere pentru psd în frunte cu cel mai iubit fiu al gorjenilor, Victor Ponta").
         Şi o previziune-certitudine:

          USL s-ar putea rupe numai in varianta in care Traian Basescu va lucra in acest sens. Si asta face.
          Dacă o spune şi dom' profesor nu mai e niciun dubiu.


vineri, 18 ianuarie 2013

Ponta, fă-te că guvernezi!

       Se aude din spaţiu vocea lui Voiculescu în urechea lui Victor Ponta. Cum sună şi vocea lui Victor Ponta către miniştri din guvern., ori a acestora către cei de sub ei. Şi uita aşa, îndemnul se duce de sus în jos, tot mai jos, până la ultimii funcţionari ai statului care „se fac că lucrează”, în timp ce, de fapt, ne lucrează.
       Nu cred că există o expresie mai concisă, sintetică şi profetică în acelaşi timp, pentru caracterizarea trecutului şi viitorului acelui moment din 22 decembrie 1989, decât celebra replică din studioul patru al TVR: Mircea, fă-te că lucrezi!  Îi spunea regizoral actorul Caramitru, aflat în picioare, cum îi stătea bine unui actor, lui Dinescu, care stătea la o masă cu nişte hârtii în faţă, după cum îi stătea bine unui scriitor. În jur personaje anonime în acel moment. Unele şi în continuare. Nu ştiau că sunt în direct, aşa că „aranjau realitatea” o cosmetizau; conform unui reflex încetăţenit în noi toţi, se făceau că fac ceva care trebuia să dea bine la ceilalţi.
       „Fă-te că lucrezi” de fapt chiar numai „fă-te” era chintesenţa trecutului recent atât în macro, România, cât şi în micro, românul. Nişte criminali fără cultură şi fără educaţie se făcuseră că construiesc democraţia populară şi mai apoi socialistă, statul în care poporul era suveran, ţara în care oamenii muncii aveau puterea, în care grija pentru om era totul. Ţara în care, de la activiştii de partid şi de sindicat am învăţat să ne facem că muncim, că suntem voioşi şi fericiţi, că, mai global vorbind, trăim.
       Iliescu şi ai lui, înrăiţi în atâtea „faceri” s-au făcut că e o revoltă populară şi apoi că, iarăşi, construiesc democraţia. S-au adunat repede alţii şi alţii, aglutinaţi în partide şi partiduleţe, gata să se facă şi ei. Preşedinţi care s-au făcut că sunt preşedinţi, prim miniştri care s-au făcut că sunt prim-miniştri, miniştri care s-au făcut că sunt miniştri, parlamentari care s-au făcut că sunt parlamentari, oameni de afaceri care s-au făcut că sunt oameni de afaceri. Cu toţii făcându-se că fac ceva de bine pentru ceilalţi, nu numai pentru mica lor „republică” personală.
       Acum noi am consumat o parte din acel viitor, mai precis 23 de ani care au devenit un trecut al lui „fă-te” ca şi cel de dinaintea lui. Mai grav e însă că viitorul pare a nu avea nicio şansă să scape de sub acest blestem, să abandoneze minciuna. Ba, din contră. În anul 2012, joaca asta de-a ne facem că e ceva ce de fapt e altceva, a atins o altă culme după cele de prin 90- 92 mânuite de marele meşter în prefaceri, care se făcea că era”ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, domnul Ion Iliescu”.
       Ponta se face că guvernează, că îi conduce pe ceilalţi miniştri cu o mână fermă şi competentă, că nu doarme de grija „trebilor” ţării, că e vizionar, strateg şi tactician, (cum ştie el să prioritizeze, mai rar), că e prietenos, bun şi blând şi stă de vorbă cu toată lumea, la orice oră, în orice loc în care e prins de microfoanele televiziunilor.
       Voiculescu se face că moare de grija evaziunii fiscale, deşi nu ne-a explicat de unde a avut brusc atâţia bani şi este judecat pentru diverse tâlhării de drumul mare, sau de grija justiţiei şi a armatei, pe care le-ar vedea conjugate împreună într-o situaţie în care justiţia e făcută de Putere cu baionetele şi gloanţele armatei, pentru veşnica glorie şi prosperitate a varanului.
       Crin se face cel mai des că se trezeşte şi pentru că nu e ca în visul lui începe să răcnească obosit. Tot el se face că e numai bun ca păstor (adică, preşedinte) al Românilor pentru că, nu-i aşa, e pur şi simplu cel mai bun şi gata. După cum îi spune înţeleptul Voiculescu care se face că e şi dom’ profesor.
Blaga şi ai lui, când se mai trezesc, după ce s-au făcut şi ei că guvernează, se fac că-şi caută armele, strategiile şi tacticile de opoziţie pe care li le-au ascuns glumeţii coaliţiei „zdrobitoare” de la guvernare.
       Iar poporul… tot mai mult o gloată amestecată din tot felul de „făcători”, care se face că e popor şi în care cei care vor să facă ceva şi chiar fac, sunt şutuiţi, batjocoriţi şi spoliaţi de ceilalţi. Dacă au noroc nu sunt băgaţi în seamă sau pleacă din ţară pentru a face altundeva.
„Mircea, fă-te că lucrezi! Iată esenţa.

marți, 6 noiembrie 2012

De ce ar trebui să-i fie frică lui voiculescu de arestarea şefului său?

       Sau: Ar trebui să-i fie frică?
      
       Noi credem că îi chiar este frică.
       Nu întâmplător ieşirea sa cu suspendarea a fost în exact aceeaşi perioadă, doar cu puţin înainte de arestarea generalului securist diaconescu şi apariţia ştirii că acesta a fost şeful lui.
       O sursă pe care, evident, nu putem să o divulgăm ne-a şoptit că s-ar putea chiar ca vechiul cuplu să se refacă după bare. Dar, de data asta, după barele de ferestrele puşcăriei privite din interior.
       După cum spuneam şi de curând: Asta da investiţie! Să fie într-un ceas bun!

joi, 18 octombrie 2012

EXTRAORDINAR!!! - Băsescu este iliescu + voiculescu

       În sfârşit, ponta ne-a luminat: Băsescu e ultimul comunist şi securist din Europa. Adică, este iliescu şi voiculescu la un loc şi în parte, în ceea ce priveşte România. În ceea ce priveşte Europa, nu cutez a mă pronunţa pen'că nu-i ştiu pe toţi cei din urmă ultimi comunişti şi securişti, în afară de, să zicem, Lukaşenko şi Putin. Dar dacă or fi alţii şi mai mari care să-i întruchipeze chiar şi pe aceştia care sunt foarte mari..
       Întrebare:
       Ce mai sunt, în această situaţie, foştii primul comunist şi primul securist ai ţării? Nişte ţuţeri? Neica nimeni? 1/2 Băsescu? Sau, poate, au devenit primul credincios şi primul filantrop al ţării?

luni, 4 aprilie 2011

Sondajul CURS: Băsescu, jupânul Opoziţiei

       Sondajul CURS ne arată ceea ce prevăzusem în diverse analize anterioare: că USLul are meritate motive de îngrijorare - şi de aici, de dezbinare şi de rupere (cel mai târziu după alegerile locale) - iar PDLul are nemeritate motive de bucurie. Dar înainte de a argumenta de ce, o remarcă: sondajul este - parcă şi primul - care ne  dezvăluie ceea ce ştia toată lumea, mai puţin Ponta şi Antonescu, că,  USL-ul s-a făcut degeaba; sau nu chiar degeaba, ci pentru pierderea lor şi pentru câştigul lui Voiculescu, care, dacă alianţa nu sare în aer până atunci, va putea să-şi frece din nou, din când în când, posteriorul de scaunele de la Senat; 59%, cu cât este evaluată electoral alianţa socialistă, este mai puţin decât aveau împreună PSD şi PNL înainte de încheierea ei, ca să nu mai luăm în calcul şi 1% al PCului, care la caşcaval va primi însă circa 4%. Şi ca să nu vorbim nici de faptul că raportul dintre PSD şi PNL, ca opţiune de vot, a scăzut de la 1,8 la 1,6. Nimic tragic, deocamdată, doar un alt motiv de iritare.
        Din datele care ne-au fost puse până acum la dispoziţie, în susţinerea afirmaţiei de la început, am următoarele 5 argumente principale:
  
       1. Stagnarea, chiar refluxul, alianţei comparativ cu, de exemplu, un an în urmă. O complicată problemă de suflu a votanţilor alianţei.
  
       2. Mascarea, de către repondent, a opţiunii sale reale în condiţiile în care aceasta se referă la un om, un grup sau un partid diabolizat în mass-media şi într-o mare parte a societăţii, de obicei cu reprezentanţi şi cu reprezentaţii foarte vocale. Au fost mai multe astfel de situaţii în care repondenţii au deformat datele sondajelor din motivul arătat mai sus, dar pe locul unu se situează fără doar şi poate scorul de circa 28% al PRM-ului din anul 2000, mult peste toate evaluările anterioare. Efectul respectiv sporeşte în cazul unei chestionări faţă în faţă, după cum este şi cazul acestui sondaj, în comparaţie cu cea prin telefon. O bună temă de meditaţie.

       3. Numărul destul de mare de nehotărâţi, ceea ce arată că suntem, încă departe de aceea radicalizare totală a taberelor şi fractură politică a societăţii româneşti atât de clamată de analiştii de serviciu de la televiziunile mogulare şi de politicienii din opoziţie. Şi printre cei de aici funcţionează fenomenul de mai sus - pentru a nu minţi oamenii spun, de exemplu, că nu s-au hotărât. Apoi contează şi ce se întâmplă în economie în continuare. Încă o meditaţie.

       4. Românii de afară. Nu am date în acest sens, dar cu atât mai mult cu cât sondajul s-a făcut faţă în faţă, mi-e greu să cred că i-a luat în calcul şi pe românii din afară, ceea ce poate schimba semnificativ situaţia, chiar şi în cazul unui sistem de vot ca acela din 2009. Dar dacă coaliţia reuşeşte să treacă votul prin corespondenţă, care convine şi UDMR-ului? Iată cum se naşte o problemă!

     5. Timpul lucrează de acum - dacă lumea nu o ia din nou la vale, astfel încât să ne înfunde şi pe noi - în favoarea PDL-ului. Mai avem, dacă alegerile se ţin la termen şi nu sunt cumva decalate cu şase luni, 1 an şi opt luni, adică 20 de luni. Dacă îngheţarea declinului continuă şi trece în anunţata timidă, apoi mai vioaie creştere economică, dacă sunt condiţii pentru a lua şi alte măsuri - în afara codului muncii - care să-i favorizeze pe angajatori şi să-i motiveze pe investitori, deci dacă va fi o ofertă semnificativă de noi locuri de muncă, dacă se vor mai repara găurile bugetelor personale din preaplinul bugetului naţional şi aşa mai departe, chiar şi fără creşteri de salarii şi pensii ca în precedenţii ani electorali, sunt toate şansele ca în noiembrie 2012 să avem un cu totul alt tablou decât cel pe care îl oferă acest sondaj  timpuriu care, să nu uităm să reamintim, aşa cum fac şi instituţiile specializate reflectă opţiunea momentului, adică a duminicii, să zicem, viitoare. Şi, completăm noi, după cum am arătat mai sus, nici pe acea foarte precis, dar asta nu din vina sociologilor.
  
       Aşa că titlurile şi discuţiile de genul "am aflat cine ne va conduce din 2012" sunt deocamdată pentru uzul activiştilor din cele trei partide şi nici atât. Am aflat în schimb, după cum spuneam la început, că Ponta şi Antonescu au de ce să fie îngrijoraţi. Şi că, probabil, fruntaşii, baronii şi mogulii PDL şi toţi protejaţii lor vor avea de ce să se alinieze pentru a săruta mâna lui Băsescu care le-a fost încă odată jupân meştericilor, gen Costel din reclame, din PSD, PNL şi PC.
 

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...