Vrei să dai o lovitură de stat? Sună la Washington! (Firul roşu care îi uneşte pe Ceauşescu, Miloşevici, Vucic, Maduro, Dragnea...)

Revoluţii portocalii, de catifea, roz, de primăvară, de toamnă, de iarnă, sau revoluţii pur şi simplu; în cazul tuturor puteţi fi siguri că sunt opera „maeştrilor cântăreţi” din sistemul de dominaţie şi represiune mondială finanţat şi instrumentat prin intermediul aparatului de stat al SUA de către  crima organizată globalistă. Departamentul de Stat, Departamentul Apărării, Pentagonul, CIA, FBI, NSA, NED (National Endowment for Democracy), USAID, NSC (National Security Council), Stratfor, OTI (Office of Transition Initiatives), DRG (Democracy Research Guide), ICNCR (International Center on Nonviolent Conflict Resources) şi alte zeci de consilii, comitete, fundaţii, think-tankuri construite, coordonate şi copios finanţate de primele şase structuri amintite mai sus, plus sute de organizaţii subversive construite de şefi mafioţi, ca Soros, cu bani de la statul american şi din puşculiţa proprie (alimentată prin scheme „economice” criminale) au participat şi participă cu mare râvnă la distrugerea tuturor celor care nu se supun mafiei globaliste.

Dacă vă întoarceţi înapoi spre schimbările de regim din Europa de Est şi Centrală (inclusiv din fosta URSS), spre războaiele iugoslave şi apoi către cel împotriva Serbiei, către toate revoluţiile, loviturile de stat, războaiele „pentru democraţie” veţi găsi urmele cu miros de moarte, suferinţă şi distrugere ale „unităţilor de criminali profesionişti” ale acestei mafii criminale globale.

Într-o carte „PLANURILE AMERICII PENTRU HEGEMONIA MONDIALĂ”, lansată în toamna anului trecut, şi pe care acum o pregăteşte pentru tipărirea în limba engleză, Calistrat M. Atudorei face o amplă cercetare asupra marşului spre dominaţia mondială a statului american în calitatea sa de instrument al mafiei mondiale. În susţinerea afirmaţiilor mele de mai sus redau câteva fragmente din noul capitol al acestei cărţi, dedicat războiului împotriva Venezuelei, fragmente din care vom înţelege mai bine evenimente trecute şi prezente din Serbia (doborârea lui Miloşevici şi acum încercarea de lovitură de stat împotriva lui Vucici), sau de la noi: cum s-a dezvoltat atât de rapid şi de violentă mişcarea REZIST, construcţiile USR, PLUS-Cioloş, mulţimea de ong-uri din zonă pentru democraţie şi drepturi speciale ale omului, cum se organizează manifestaţii cu scop de doborâre a guvernului, ca acea din 10 august 2018 (dar nu singura), şi, în general, cam câtă crezare trebuie să dăm pretinsei lupte pentru „democraţie”, împotriva corupţiei, pentru binele poporului etc.

Mai multe documente desecretizate de Wikileaks scot în evidență o verigă esențială între NED (National Endowment for Democracy) și evenimentele actuale din Venezuela. Este vorba despre faptul că grupările de opoziție, pe care le vedem foarte active, sunt puse în mișcare de agenți care au fost sistematic antrenați de o organizație specializată în „regime change” și care execută la comandă astfel de acțiuni în toată lumea. Organizația respectivă se numește CANVAS și are două fațete. Pe de o parte are o activitate publică, pe baza căreia pretinde că ajută la implementarea democrației prin modalități non-violente. De aici îi provine și numele: Center for Applied Non-Violent Action and Strategies (CANVAS). Pe de altă parte, fiind generos finanțată de structuri guvernamentale și non-guvernammentale, elaborează programe extrem de incisive pentru a răsturna de la putere guverne care nu sunt pe placul celor care plătesc operațiunea. CANVAS provine dintr-un nucleu ce a executat misiuni de regime change în Europa de Est la sfârșitul anilor ’90 și care s-a numit OTPOR (în limba sârbă înseamnă rezistență). OTPOR a pornit de la un grup de studenți din Belgrad care se opuneau lui Slobodan Milosevic. Dar după ce au fost finanțați de „US soft power organizations”, mișcarea a prins proporții naționale.

Datele scurse de WikiLeaks de la agenția de securitate Stratfor conțin un email din februarie 2010 în care este explicată natura reală a CANVAS: 

„Ei sunt conectaţi la surse de finanţare din US cum sunt NED, Freedom House şi Albert Einstein Institute şi, prin acestea, de U.S. Agency for International Development şi U.S. Department of State. După ce l-au răsturnat pe Miloşevici, puştii care conduceau OTPOR au crescut, şi-au luat costume şi au construit CANVAS - Center for Applied Non-Violent Action and Strategies... sau, cu alte cuvinte un grup  "export-a-revolution" care a pus seminţe3le pentru un număr de revoluţii colorate. (site-ul lor: http://www.canvasopedia.org/) Sunt în continuare agăţaţi la finanţarea americană şi călătoresc în jurul lumii pentru a răsturna „dictatori” şi guverne autocrate (cele care nu sunt pe placul SUA)^[i].”

Informații suplimentare despre OTPOR / CANVAS apar într-un email desecretizat în 2013 de WikiLeaks, tot de la agenția Stratfor, care dezvăluie că „au fost implicaţi în numeroase mişcări pro-democraţie din jurul lumii (cel mai eficient în Ucraina şi Georgia, dar de asemenea în Belarus, Venezuela, Zimbabwe, Iran, Liban, Azerbaigian şi Tibet). Sunt sprijiniţie de Albert Einstein Institution, Democracy Research Guide, International Center on Nonviolent Conflict Resources, International Republican Institute şi the National Democratic Institute for International Affairs. Au primit de asemenea finanţare şi antrenament de la CIA în timpul acţiunilor anti-Milosevic din 1999/2000”^[ii].

Bineînțeles, agenția de securitate Stratfor contribuia în mod activ la demersurile CANVAS (fosta OTPOR), lucru de altfel logic dacă avem în vedere că, așa cum tot date desecretizate de WikiLeaks au evidențiat, Stratfor este un fel de „shadow CIA”^[iii]. Oficial, Stratfor is „a wellknown U.S. private intelligence firm (the name comes from Strategic Forecasting, Inc.) founded in 1996 in Austin, Texas, by George Friedman”.

Faptul că OTPOR era încă din anul 2000 masiv finanțată de Statele Unite a apărut inclusiv în știrile mainstream. Un articol din noiembrie 2000 al New York Times menționează explicit că NED, USAID sau The International Republican Institute au oferit zeci de milioane de dolari pentru succesul protestatarilor din OTPOR în Europa de Est. Conform NYT, un oficial al National Endowment for Democracy, pe nume Paul B. McCarthy, a spus pe șleau că "from August 1999 the dollars started to flow to OTPOR pretty significantly."^[iv]

Implicarea concretă a OTPOR în încercarea de schimbare de regim din Venezuela este evidențiată de un articol al Stratfor, publicat chiar pe site-ul agenției, în octombrie 2007. Articolul informează că cinci studenți din Venezuela au fost antrenați în Belgrad de OTPOR (între timp rebotezată CANVAS) în anul 2005. Într-o manieră foarte pozitivă, Stratfor transmite că perspectiva antrenamentului era ca printr-un angajament pe măsură, să fie atins obiectivul de „a declanşa o revoluţie ân Venezuela”. Articolul redă și un fel de criteriu obiectiv care trebuie atins: „atunci când vezi studenţii de la cinci universităţi venezuelene organizând simultan demonstaţii, vei şti că antrenamentul s-a terminat şi a început activitatea reală”^[v].

Și într-adevăr, la doar doi ani după aceea urmau să se vadă rezultatele. Potrivit unui studiu^[vi] atent documentat al jurnaliștilor Max Blumenthal^[vii] și Dan Cohen^[viii], astfel de antrenamente conduse de CANVAS, supervizate de Stratfor și masiv finanțate de NED (plus alte organizații în principal din SUA), au condus în anul 2007 la puternice frământări sociale în Venezuela. Au fost mai întâi masivele proteste din fața Radio Caracas Televisión (RCTV) din 19 mai 2007. După care nemulțumirea indusă populației a fost direcționată către organizarea unui referendum. Referendumul a avut loc în 2 decembrie 2007, totuși populația a rămas de partea lui Chavez. Dar eforturile din culisele democrației au continuat. Dirijați îndeaproape de „US-backed class of regime change activists”, noul val revoluționar a constituit mișcarea “Generation 2007”, cunoscută și ca ”mișcarea studenților”. Manifestațiile studenților protestatari dădeau rezultate atât de eficiente, încât încă de la apariția lor în spațiul public, the ambasadorul american în Venezuela, William Brownfield, a trimis un email^[ix], în iunie 2007, către State Department, National Security Council and Department of Defense, în care lăuda “Generation of ’07”. Brownfield era foarte mulțumit că studenții „au manipulat cu succes nemulţumiri populare” față de Chavez, pe care au reușit să îl forțeze „to (over)react”.

Manifestațiile Genneration 2007 erau complet diferite de protestele obișnuite. Includeau felurite tehnici prin care instigau la violență sau foloseau metode scandaloase, pline de vulgarități provocatoare, pentru a atrage atenția populației. Presa^[x] din Venezuela consemnează de exemplu că la una dintre manifestațiile susținute în 2009 de G7 contra regimului Chavez, protestatarii au urmărit să șocheze scoțându-și pantalonii și expunându-și posteriorul.

Genneration 2007 îi includea pe Juan Guaido şi Leopoldo López. În 2009 Lopez a fondat the Popular Will (Voluntad Popular), cu Guaido ca membru proeminent.

Generation 2007 și Popular Will au constituit structuri de bază în jurul cărora s-a organizat opoziția. În realitate planurile de acțiune erau foarte atent stabilite și coordonate de experții în regime change din CANVAS și Stratfor. Totuși, o importantă parte a acestor planuri a fost interceptată de WikiLeaks. Dintr-o astfel de scurgere de date este elocvent un raport trimis în septembrie 2009 de la CANVAS către Stratfor. Raportul prezintă detaliat indicații despre cum ar putea fi speculate situațiile din Venezuela pentru a-l da jos pe Chavez. Încă de la început se pune în vedere că „o cheie către slăbiciunea lui Chavez este declinul din sectorul electricităţii”, ceea ce are potențialul de a duce la pene de curent. Situația este văzută ca o mare oportunitate, the watershed event (!).

Sunt de asemenea oferite indicații precise și detaliate, structurate pe puncte, în vederea implicării în alegerile parlamentare ce urmau peste doar trei zile, în 26 septembrie 2010. Printre aceste indicații figura o listă cu „potential opposition allies” și una cu „list of issues with potential to be exploited in the campaign”. Se explică de asemenea că „două metode principale pentru a crea teamă şi dependenţă sunt prin ameninţarea cvu pericolul unei intervenţii internaţionale şi utilizarea presiunilor economice”^[xi].

Adică exact ceea ce se întâmplă acum.

---

[i] The Global Intelligence Files - Re: INSIGHT - VENEZUELA: CANVAS analysis

Released on 2012-06-18– WikiLeaks, mail from Marko Papic to Fred Burton, sent Tuesday, February 02, 2010, https://wikileaks.org/gifiles/docs/17/1713359_re-insight-venezuela-canvas-analysis-.html

[ii] The Global Intelligence Files - Information on CANVAS – WikiLeaks, Released on 2013-02-13, 126766_Info on CANVAS.doc, https://wikileaks.org/gifiles/docs/17/1792423_information-on-canvas-.html

[iii] Ben Makuch, Stratfor, a.k.a 'Shadow CIA,' Had Contracts With 13 Federal Departments: WikiLeaks, Huffington Post, December 15, 2013, https://www.huffingtonpost.ca/2013/12/15/stratfor-canadian-government_n_4449505.html?guccounter=1

[iv] Roger Cohen, Who Really Brought Down Milosevic?, The New York Times, November 26, 2000, https://archive.nytimes.com/www.nytimes.com/library/magazine/home/20001126mag-serbia.html

[v] *** Venezuela: The Marigold Revolution?, Stratfor, October 5, 2007, https://worldview.stratfor.com/article/venezuela-marigold-revolution

[vi] Dan Cohen, Max Blumenthal, The Making of Juan Guaidó: How the US Regime Change Laboratory Created Venezuela’s Coup Leader, TheGrayZone, January 29, 2019, https://thegrayzone.com/2019/01/29/the-making-of-juan-guaido-how-the-us-regime-change-laboratory-created-venezuelas-coup-leader/

[vii] Max Blumenthal is an American author, journalist, and blogger, awarded the 2014 Lannan FoundationCultural Freedom Notable Book Award. He was formerly a writer for AlterNet,[3] The Daily Beast, Al Akhbar, and Media Matters for America

[viii] Dan Cohen is an American author, journalist, and blogger. A Washington DC-based journalist, he works for RT America. He distributed video reports and print dispatches for outlets including Mondoweiss, The Electronic Intifada, The Nation, AlterNet, Middle East Eye, Grayzone Project, Al Jazeera English, and Vice News

[ix] Public Library of US Diplomacy, WikiLeaks, email from June 8, 2007, https://wikileaks.org/plusd/cables/07CARACAS1128_a.html

[x] Laboratorio de Comunicación, Los culos de la derecha venezolana (estudiantes Manos Blancas) al aire contra Chávez, OrhPositivo, 03/10/2009, https://orhpositivo.wordpress.com/2009/10/03/los-culos-de-la-derecha-venezolana-al-aire-contra-chavez/

[xi] Idem 20, VZ elections

De ce nu îl recunoaşte Iohannis preşedinte al Franţei pe un lider al vestelor galbene?

O întrebare pe care trebuie să le-o punem, chiar la modul retoric, celorlalţi şefi de state europene care l-au recunoscut pe Guaido preşedinte al Venezuelei şi care o vor face în viitor. Pe care punându-le-o lor, ne-o punem nouă . Al cărei răspuns este important şi absolut de loc retoric.

De ce niciunul, mai puţin şefii coaliţiei din Italia, nu discută despre şi nu sprijină, nu este în grijorat de ceea ce se întîmplă în Franţa. De cei 12 morţi, cei peste 1900 de răniţi, dintre care circa 100 grav şi 16 foarte grav? (Ne amintim că în cazul celor câteva bastoane aplicate unora dintre #reziştii de România corul îngrijorării a fost deosebit de gălăgios.)

Zona prgresistă a Europei e preocupată de ceea ce se întâmplă în Venezuela, din care vrea să-l pună pe fugă pe Maduro. Dar, în mod real cuantificabil, ceea ce se întâmplă în Franţa de trei luni depăşeşte în amploare şi complexitate a revendicărilor, manifestările de stradă din statul sud-american (şi acelea oxigenate cu mulţi dolari şi multe imixtiuni americane, nu numai acum, ci chiar de la venirea lui Chavez, în urmă cu 20 de ani), dar şi orice alte evenimente similare europene din ultimii 75 de ani.

Şi nu este vorba numai de manifestaţiile, marşurile, mitingurile din fiecare sâmbătă (asezonate după primele 2 cu intruziunea armatei subterane a globaliştilor, acele fiinţe îmbrăcate în negru şi cu măşti, Black-bloc, Antifas, ACHABS, etc., trimise pentru a eroda susţinerea populară a „vestelor”).  La fel de impresionantă ca această răbufnire stradală şi poate mai importantă este susţinerea constant ridicată a populaţiei franceze pentru Vestele Galbene. Un barometru Yougov realizat pentru Huffingtonpost şi CNews înaintea Actului 13 de sâmbătă 8 februarie, arata chiar că, după un mic recul, susţinerea populară este în creştere:

-          majoritatea francezilor susţin mişcarea – 64 % faţă de 62 % la începutul lunii ianuarie

-          7 din 10 francezi (69 %) se regăsesc în această mişcare socială şi în revendicările sale

-          77 % faţă 74 % consideră că această mişcare a poporului este justificată

-           52 % faţă de 48 % consideră că mişcarea trebuie să continue chiar şi în timpul celor 2 luni de „mare dezbatere” propusă de Macron.

O astfel de revoltă a majorităţii covârşitoare a societăţii nu am avut nici în în cazul opoziţiei stradale (#rezist) din România şi nu avem în Venezuela unde, funcţie de sursele de informare, lucrurile sunt extrem de diferite. Pentru media mafiei globaliste, populaţia moare de foame, nemulţumirea este uriaşă, magazinele sunt absolut goale, cozile sunt kilometrice, nici hârtie igienică nu găseşti. Dacă ai acces la surse şi reporteri altenativi (aici şi aici şi aici), afli şi vezi, cu imagini verificabil ca reale şi actuale, o altă realitate, în care un plin de 60 litri de benzină costă 5 cenţi, rafturile au produse, chiar dacă nu extrem de variate, populaţia îşi vede în general de treabă, mitingurile se ţin în zone separate, pentru a nu apărea conflicte, populaţia este împărţită, dar opoziţia la Maduro este departe de cifrele din Franţa.

UE, un alt experiment Piteşti

Franţa este, în acest moment, statul în care cea mai mare parte a populaţiei se declară împotriva actualului preşedinte-guvern-majoritate parlamentară. Doar Poroshenko din Ucraina are un procent mai mic de susţinere (circa 14 %). Ţara stă pe un uriaş depozit cu pulbere, iar Macron, cu funia la gât, se plimbă cu canistra de benzină prin incendiu şi vrea să-l spânzure pe Maduro. Şi totuşi, nimeni din UE, în afara Italiei, niciuna dintre structurile parlamentare, la vârf, sau executive ale acesteia nu susţine Vestele Galbene, adică acel 70 şi ceva la sută din populaţie, ba dimpotrivă, fac tot ce pot pentru a-l acoperi şi apăra pe Macron. Unde sunt apărătorii popoarelor, ai democraţiei, unde sunt atât de vocalii şi intransigenţii politicieni olandezi, care îi iau la şuturi pe români pe unde îi prind (pentru că nu le-am dat portul Constanţa!), unde e aprigul Timmermans sau necruţătorul Verhofstadt? Unde e Merkel (care sună autoritar când are ceva de rezolvat), unde sunt politicienii şi diplomaţii nemţi „aranjori” ai justiţiei din România în procesele conaţionalilor lor, unde sunt austriecii, alţi mari profitori şi şantajişti ai statului român, unde sunt atât de democraticele şi umanitaristele state ale Europei de Nord? Unde sunt bătrânii şi mai tinerii socialişti, preocupaţi de soarta maselor largi populare? Unde sunt liberalii „apărătorii” libertăţilor cetăţeneşti? Unde sunt democrat cereştinii, care ar trebui să privească spre aproapele lor? Unde este toată pletora (în toate sensurile cuvântului) politică a Europei?

Nimic. Nothing. Nada. Rien. Tăcere. Linişte de moarte.

În vitrină, nimeni nu pare a da atenţie situaţiei pre-revoltă generală din Franţa. Dar tensiunea, spaima, degringolada transpiră, duhnesc, se simt. Apăsarea prezenţei mortului de sub covor este copleşitoare; puţini mai cred că ceea ce vede toată lumea nu văd elitele politice locale, sau europene, birocraţii europeni atât de vigilenţi când e cazul agendei globaliste. Adevărul e că aceştia nu au voie să vadă; ordinul de zi pe unitate este puneţi biciul pe ei, striviţi-i, distrugeţi orice redută.

Tocmai acesta este motivul pentru care importanţa fenomenului „vestelor galbene” este uriaşă: el acţionează ca un turnesol pentru a ne arăta încă o dată, pentru a-i convinge şi pe cei încă neconvinşi, care este adevărata faţă, care sunt adevăratele intenţii, reala misiune primită de la mafia globalistă, a slugilor acesteia numiţi politicieni europeni (şi mai larg, occidentali): subjugarea popoarelor, anihilarea popoarelor, aducerea oamenilor prin inginerie socială, dictatură şi amestec rasial în stadiul de sclav-rumegător, asfaltarea drumului către lumea sclaviei globale.

Adevărul este moartea sufletului şi a intelectului, programată şi aplicată agresiv în această Uniune Europeană. Un fenomen similar cu genocidul împotriva indienilor americani şi altor indigeni, măturaţi de primul val globalist, cel al colonizărilor. Ca şi acele multe milioane dispărute, dintre care câteva exemplare sunt astăzi expuse în rezervaţii, alături de alte curiozităţi animale sau vegetale, europenii au fost (şi sunt încă în număr mare) vrăjiţi cu oglinjoare şi mărgele din sticlă (banii europeni) , pe de o parte, şi distruşi cu alcool (progresism), pe de altă parte.

UE nu este construită, aşa cum ni s-a tot spus, ca o uniune a naţiunilor, pentru binele popoarelor europene, ci pentru exterminarea lor. UE este un uriaş lagăr de exterminare, o construcţie menită să folosească mafiei bancare globaliste. UE este un astfel de experiment Piteşti, un altfel de gulag, un altfel de canal, dar obiectivul este acelaşi.

De ce nu  recunoaşte Iohannis un lider al Vestelor galbene ca preşedinte al Franţei? Simplu: pentru că el este torţionarul local al gardienilor mafiei globaliste.

Preşedintele Iohannis, duşmanul copiilor!

SUA, zbirul mafiot al lumii.

Un studiu din anul 2015, care nu contabilizează şi perderile de vieţi ulterioare din Siria, Libia,Yemen, vorbeşte de peste 20 milioane victime în circa 37 de stat agresate de către SUA după 1945. Cu 5 milioane mai multe decât cele 15 ale „marelui măcel”, cum a fost denumit primul război mondial.

În Orientul Mijlociu şi în nordul Africii continuă să se moară masiv din cauza „teroriştilor” antrenaţi şi înarmaţi, în principal, de SUA şi Anglia, a luptelor dintre triburi, fracţiuni şi facţiuni, a lipsei de alimente, a minelor, a atentatelor, a bolilor, a rănilor, a lipsei de apă, a lipsei de asistenţă medicală. Continuă, deci, să se adauge, celor peste 5 milioane de victime ale războaielor pentru „democraţie” din secolul 21, alte mii şi zeci de mii.

În martie 2018, numărul celor ucişi numai în Irak era evaluat de diverse agenţii de specialitate la peste 2,4 milioane. Iar printre ele, un număr impresionant de copii. Asta ca să nu mai vorbim de iadul în care trăiesc cei rămaşi în viaţă. Irak, Siria, Libia state în care nu demult se trăia civilizat, asistenţa medicală şi educaţia erau gratuite, şi oamenii trăiau în pace, aduse acum în stadiul de deşerturi de ruine, pe care se mişcă vioaie şi neobosite doar mecanismele de pompare ale sondelor ajunse în mâna marilor companii occidentale. Şi să nu uităm Afganistanul.

O declaraţie din februarie 2018 a UNICEF vorbea despre  numărul impresionant de victime copii din luna anterioară. În aceeaşi declaraţie se mai spunea:

Nu sute, nu mii, ci milioane de alţi copii din regiunea Orientului Mijlociu şi Nordul Africii au copilăria furată, schilodiţi pe viaţă, traumatizaţi, arestaţi şi închişi, exploataţi, împiedicaţi de a se duce la şcoală şi de la a primi cele mai elementare servicii medicale; copii cărora li s-a interzis chiar şi dreptul fundamental de a se juca.

America de Sud sub aripa îngerului morţii

America de Sud, este continentul de sub aripa SUA. Deşi trăieşte chiar sub umbra, care ar trebui să fie protectoare şi stimulatoare, a celui mai bogat şi puternic stat al lumii, continentul sud-american e răvăşit de sărăcie, boală, mizerie, droguri, armate revoluţionare şi contrarevoluţionare,  prostituţie. Răvăşit de exploatarea sângeroasă a marilor corporaţii americane.

Chiar şi înainte, dar mai abitir şi „oficial” de la 1904, când preşedintele Roosevelt a declarat dreptul SUA de a fi „poliţistul internaţional” al Americii Latine (în ceea ce a rămas sub denumirea de „Corolarul doctrinei Monroe”), continentul a fost brăzdat de rănile adânci, cu efecte care se vor resimţi încă multe zeci de ani, ale nesfârşitelor intervenţii americane directe, lovituri de stat militare, măsluiri de alegeri, instaurări de regimuri dictatoriale şi intervenţii de partea dictatorilor împotriva revoltelor populare. Este vorba, per total de zeci de astfel de acţiuni criminale şi de un mare număr de victime umane. Ca să nu mai vorbim de suferinţele cerlor vii. Actul din 1904 a pornit tot de la o criză în Venezuela.

Iată, conform Associated Press (şi nu după Rusia Today) („Before Venezuela, US had long involvement in Latin America” 25 ianuarie, 2019) anii celor mai flagrante şi mai sângeroase acţiuni ale nord-americanilor în continentul din sud: 1846: invadarea Mexicului (jumătate din teritoriul acestuia devine american); 1903 - Panama; 1903- Cuba; 1914- Mexic; 1954-Guatemala; 1961- Cuba; 1964- Brazilia; 1965- Republica Dominicană; anii ’70 Operaţia Condor în Argentina, Chile şi alte state sud-americane; anii ’80- Nicaragua; 1983- Grenada; 1989- Panama ; 1994- Haiti; 2002- Venezuela; 2009- Honduras.

S-au îmbunătăţit condiţiile de viaţă în statele continentului după atâta grijă intervenţionistă? Sunt ele astăzi prospere, bogate, dezvoltate? Răspunsul ni-l dau, printre altele, marile caravane de migratori din aceste state.

Duşmanul copiilor

În Venezuela, un regim socialist a adus ţara la faliment - este retorica la zi, iar noi, ca foşti trăitori într-un alt regim comunist, putem să credem acest lucru. Dar nu este clar (mai ales după ce am aflat cum a fost lucrat Ceauşescu ca să sărăcească ţara şi să se revolte poporul!) cât din acest faliment, cât din nereuşitele permanente ale regimurilor Chavez şi Maduro se datorează sabotării ascunse sau făţişe a acestei ţări de către „marele său prieten de la nord”, atât la nivel de stat cât la cel al corporaţiilor interesate de bogăţiile solului şi subsolului venezuelean (nu numai petrol, ci şi resurse uriaşe de gaze, minereuri de fier, bauxită, cărbune, aur şi diamante, fiind pe locul 8 în lume la resurse naturale).

Împins de la spate de stăpânii săi – marii bancheri – SUA au decis încă o dată că trebuie să-şi exercite rolul de zbir mafiot al regiunii. Alte peste 30 de state, linguşitori supuşi ai americanilor, sau cu interese economice concrete în statul latino-american, printre care şi unii europeni, au sărit să recunoască pe Juan Guido preşedinte interimar al Venezuelei. Alţii, chiar europeni, s-au declarat împotrivă, sau nu au făcut comentarii.

Oricum se va termina această poveste, ea înseamnă şi va însemna, funcţie de parcursul luat, mai mult haos, mai multă sărăcie, mai multă suferinţă, mai multe victime. Între rămânerea lui Maduro (şi reprimarea puciştilor) şi un război civil, victimele pot fluctua de la sute şi mii, la zeci de mii.

Nimic nu îndreptăţeşte America de a interveni într-un alt stat. Nimic, doar muşchii cu care, bancherii mafioţi globalişti au avut grijă să o doteze pentru a putea zdrobi orice încercare de independenţă internaţională. America este cel mai mare producător de război al secolului trecut, neexistând an în care să nu fie implicată într-unul sau mai multe state din lume – şi nu-mi spuneţi de cele două mondiale ca fiind altceva decât pofta de stăpânire a aceloraşi mafioţi globalişti, cei care au finanţat şi revoluţia şi regimul comunist din Rusia şi regimul nazist ulterior în Germania.

Şi în toată această situaţie, încurcată în Venezuela, dar clară privind  „dezinteresata” politică de „apărare a poporului” din partea americană, România, un stat greu încercat de intervenţiile altora, de jaful altora, de împilarea altora, de sabotajele şi războaiele altora, se trezeşte, prin chiriaşul vremelnic de la Cotroceni, să se declare fără preget, de partea celor certificaţi „cei mai răi” împotriva celor „posibil răi”. Declară că susţine bunul plac al pumnului celui tare împotriva popoarelor, susţine jaful, exploatarea, crimele, războaiele, moartea, distrugerea vieţilor, interdicţia dreptului la joacă pentru copii. Declară ziua de 7 februarie 2019 zi a morţii.

Şi astfel, preşedintele Iohannis, cunoscut deja ca simpatizant lgbt şi avort, deci duşman al vieţii, sărută picioarele duhnind a cadavre şi devine complice la omorârea copiilor şi la interzicerea bucuriei jocului.

PS – Aştept publicarea analizei Ministerului de Externe, care a stat la baza recomandării guvernului şi deciziei extrem de grăbite a măcelarului progresist şi voi reveni.