Se afișează postările cu eticheta Traian Băsescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Traian Băsescu. Afișați toate postările

luni, 26 octombrie 2015

Paradoaxe româneşti: pacientul multi-locat, interesul naţional penal, ştampila, Opoziţia. Şi un paradox: Traian Băsescu.


Pacientul multi-locat
Sănătatea e în colaps: şi a multora dintre noi şi cea care desemnează sistemul naţional de asistenţă medicală. Deşi a primit destul de mulţi bani de-a lungul timpului, sistemul este tot pe buza hăului. Cauzele: hoţia şi prostia. Se fură, evident, de sus şi până jos. Şi tot de sus şi până jos îl conduc tot soiul de minţi albe nedescoperite încă de neuroni.
Hoţia, ca peste tot, e şi din cea cu tirul şi din cea cu sacoşa. Sau cu lista. Care listă? Lista de pacienţi a medicilor de familie. Sau, mă rog, a unor medici de familie.
Am primit mai multe telefoane, trei dintre ele de la o aceeaşi clinică, care mă anunţau că medicul meu de familie, grijuliu pentru soarta mea, mă aşteaptă la o programare. Dar acel medic al meu de familie nu era medicul meu de familie, iar despre clinica respectivă habar nu avusesem până la respectivele telefoane. Cum am ajuns însă acolo? Ce baze de date sunt plimbate de la un medic de familie la altul (ca şi de la o instituţie, companie etc., la alta, chiar dacă datele personale sunt protejate) astfel încât aceştia (cei care le folosesc) să aibă un număr cât mai mare de pacienţi? Câţi bani se scurg astfel în buzunare penale? A făcut cineva, că tot avem calculatoare şi sisteme integrate cumpărate şi sute de milioane de euro, o verificare încrucişată a listelor de pacienţi ai medicilor de familie?
La ultima invitaţie, am anunţat vocea cu clopoţei, care mă sunase, de indignarea mea şi decizia de a acţiona pentru a demasca şmecheria. Clopoţeii au dispărut, cuvintele au ameţit. Scuze, peste scuze, promisiuni de verificare. Aştept să văd dacă mă mai sună. Ceea ce n-ar fi culmea, ci ar fi o paradoaxă.
Interesul naţional penal
O altă paradoaxă. Nu este vorba, aşa cum aţi putea crede, despre Gabriel Oprea. Sau numai despre el. Căci în ceea ce priveşte interesul naţional, aria îngrijitorilor acestuia este mult mai largă şi acoperă, în primul rând, tot ceea ce este mai mândru în politică. Ceilalţi, cei din afara ei, printre care şi unii cu adevărat dedicaţi, nu contează.
Tema interesului naţional nu lipseşte din mapa de documente a niciunui partid (nici chiar, aşa cum aţi putea crede, din cea a UDMR-ului!!!) şi deci din scrierile, zicerile şi acţiile politice ale şefilor acestuia. Şi nu lipseşte, în primul rând, din guvern şi parlament.
Dacă e să o luăm cu guvernul avem aşa: un prim ministru dovedit plagiator (hoţ, adică infractor) şi cercetat penal; un vice-prim ministru plagiator şi tartor de plagiaţi; miniştri închişi pentru interesul naţional penal, miniştri în curs de judecare, miniştri în cercetare, miniştri protejaţi deocamdată de către parlament. Tot asemenea, secretari de stat, şefi de agenţii, de consilii naţionale, de autorităţi de reglementare etc.
 La partide îi avem pe Liviu Dragnea condamnat, Alina Gorghiu cu grave suspiciuni, Vasile Blaga cu alte suspiciuni, de G Oprea să nu mai vorbim, Tăriceanu şvaiţer dar încă protejat de parlament, domnu Dan în puşcărie. Dacă coborâm sub ei, lista e prea lungă pentru un singur editorial.
Ştampila
Domnu Ponta, îl ştiţi, speranţa aceea confirmată a baschetului, pardon, barbutului politic românesc ne-a anunţat din adâncul sinelui său plin de graţie divină şi sublim omenesc, aşa cum o face şi cum se prezintă de obicei, că ştampila nu mai e necesară pe teritoriul moştenitorilor Daciei hiperboreene. A dat, în sensul acesta, şi o ordonanţă, sau aşa ceva. Azi avem o ordonanţă istorică,  ne-a anunţat înălţimea sa. Desfiinţăm ştampila.
Şi deşi de mult încetasem să-l mai credem, de data asta, părea un lucru atât de clar şi de simplu, încât l-am crezut. Până când am constatat că ni se cer, din tot locul, ştampile. Eviddent, de la instituţiile statului. Şi, prin mimetism, şi de la privaţii care nu vor să rămână de căruţă. Aşa că rămâne cum ne-a anunţat: ştampila s-a desfiinţat. Dar e obligatorie. Ca orice paradoaxă de declaraţie, situaţie, cerere care se desfiinţează într-o formă nouă.

Paradoaxa O-poziţie
Vorbim de PNL (noul PNL, PNL cel nou, mărul de aur al Opoziţiei, sau potenţiala gâscă cu ouă de aur a clienţilor (care nu încap la ceilalţi) pentru un post de parlamentar sau de înalt, mediu şi chiar mic foncţionar al statului, aflată acum, teoretic, în opoziţie , adică în pauză de ouat, faţă de sora ei, gâsca de aur a celor de la putere, care îşi permite să împartă cu dărnicie). Adică vechiul PNL şi vechiul PDL. Două reţele la fel de clientelare ca şi PSD-ul, UDMR-ul sau UNPRul aflate acum pe ciolanul cu varză de Bruxelles, unite în gânduri şi simţire zisă partid de opoziţie. Care ce face? Laudă moderaţia, deschiderea, înţelepciunea, spiritul democratic de care dau dovadă Liviu Dragnea, Gabriel Oprea, PSD-ul şi UNPRL-ul şi votează cot la cot, în comisii şi plen, legi pentru îngrădirea justiţiei şi a democraţiei, sau pentru sugrumarea liberei iniţiative în favoarea reţelelor de partid, stat şi mafie. De te şi întrebi de ce să-i mai votezi pe ăştia când sunt pe mână, de un chip şi de un gând cu ceilalţi?

Ponta, libertarianul ultraschimbist
Nu e de mirare, în acest decor grotesc, că domnul Ponta, socialistul, magicianul vorbelor de fum, al dispariiţiilor şi apariţiilor surpriză şi al iluzionismului politic, se prezintă zi de zi tot mai mult ca un Che Guevara în slujba unui amestec psihedelic socialism, dictatură şi libertarianism. De nu mai au liberalii cu ce să-şi mai propună  să vină să ne aburească în perspectiva viitoarelor alegeri. Dă pensii, dă salarii, face relaxare fiscală, dă stimulente, devansează măsurile, scoate ştampilele...
Ce contează că aproape fiecare din actele legislative respective are o jumătate bună şi una rea, care o anulează, sau o torpilează pe cealaltă. Rămâne ce se vede. Iar ce se vede este mult mai mult decât au îndrăznit să gândească vreodată, dar-mi-te să-şi propună şi să aplice liberalii.
Şi un paradox: Traian Băsescu.
Dar despre asta mai pe larg într-un text viitor.





marți, 3 martie 2015

Traian Băsescu şi PMP-ul faţă cu Elena Udrea


Traian Băsescu a început să îşi facă drum pe la PMP şi chiar a asistat, după mărturia sa, cu plăcere la discuţiile din Consiliul Executiv Naţional în care s-au analizat ultimele conferinţe judeţene şi s-au discutat elemente de organizare pentru viitor. Marţi a trecut pe acolo ca să-i felicite că au votat împotriva lui Helwig. Iar  vinerea trecută s-a dus chiar fără să-i anunţe - a relevat presa, deşi, dat fiind faptul că acolo are biroul, nu văd de ce ar trebui să sune şi să anunţe. Tot Traian Băsescu ne-a spus că a găsit mult entuziasm şi că numai în ultima lună s-au înscris în PMP peste 14 mii de noi membri, mulţi dintre ei fără activitate politică anterioară. Implicarea lui în partid, alături de partid, în ajutorul partidului este deja o certitudine. Şi, de fapt, singura certitudine pentru PMP că va continua să existe şi să însemne ceva.
Pe de altă parte, analişti, comentatori, consultanţi, sau pur şi simplu jurnalişti vorbesc despre impactul, de la negativ la distrugător (după afiliere), a cazului Udrea asupra imaginii şi, implicit, viitorului fostului lui Traian Băsescu şi al PMP-ului. Pentru că nu sunt de aceeaşi părere,  voi încerca să ofer un alt răspuns pe baza datelor de la acest moment.
Elena Udrea
Răspunsul însă nu-l putem găsi decât oprindu-ne mai întâi la Elena Udrea, pe cale să devină, şi prin jocul datelor anterioare  (femei cu avere, şefe de partid, candidate la preşedinţie, ministru- premier, blonde (vopsite) etc.),  şi prin cel al contactului cu justiţia pentru corupţie şi abuz în funcţie, un soi de Iulia Timoşenko mioritică.
Dincolo de ancheta penală în sine şi de adevărul sau neadevărul acuzaţiilor care i se aduc – şi asupra cărora nu am a mă pronunţa în niciun fel, aşteptând să-mi arate justiţia dacă e o ticăloasă, o găinară, sau un om cinstit – Elena Udrea a ajuns să focalizeze asupra sa ura din mai multe cauze:
Apropierea de Traian Băsescu, ţintă a campaniei de demonizare practicată încă de prin 2006-2007 de larga coaliţie asupra căreia nu mai revin. Campania ulterioară împotriva ei a fost doar o cale de a-l lovi şi mai crunt pe acesta.
Ura, respingerea, contestarea preşedintelui s-au transferat asupra Elenei Udrea, aşa cum s-a transferat şi asupra multor altor colaboratori. Dar în cazul ei ele au fost amplificate de diverse detalii legate de viaţa, comportamentul şi zicerile ei. De exemplu a părut mereu a fi ultima redută, ultimul aliat, loial necondiţionat, al lui Traian Băsescu, poziţie dusă până a se lupta în locul acestuia (ceea ce, în realitate, nu a folosit niciunuia dintre ei).
Invidia faţă de avuţia sa semnalată de presă, dar şi afişată (prin detalii vestimentare, accesorii, călătorii etc.), chiar cu oarecare obrăznicie, de însăşi împricinata.
Invidia faţă de reuşita ei într-o lume a bărbaţilor, în care puţine femei au ajuns altfel decât trecând prin patul şefilor politici (detalii cunoscute din bârfele altor bărbaţi ai respectivelor partide, sau direct de la beneficiari, unii dintre bărbaţi fiind, se ştie, de două ori porci). Astfel că, stimulate şi de vârsta ei şi de faptul că nu arată rău, imaginarul individual şi cel colectiv au trecut-o pe Elena Udrea prin patul lui Traian Băsescu, prilej de alte puţin nobile gânduri ale multora: în cazul bărbaţilor,  pe tiparul „strugurii sunt acri”, de la salivări scabroase şi nesatisfăcute transformate în ură dispreţuitoare, la caracterizări extrem de puţin măgulitoare, în comparaţie cu care, cele primite de fetele ce îşi fac veacul pe şosele par mai decente. Femeile au urât-o din motive mai variate.  
Lipsa de carismă şi de cultură. Poate că Elena Udrea este un personaj de forţă, aşa cum o descrie Traian Băsescu şi cum recunosc astăzi mulţi dintre contestatarii săi, dar sigur nu are şi carismă, nu sparge sticla, nu convinge; poate că crede în ceea ce spune, dar pare falsă, nu reuşeşte să treacă dincolo de o prezenţă de activist politic. Este o problemă de structură, care nu poate fi depăşită, dar este, sigur, şi una culturală după cum o arată şi limbajul folosit: restrâns, de lemn, de activist, la nivelul oricărui funcţionar mediocru  de la partid. Cu mai multă cultură şi înţelepciune însă ar putea să ocolească primul obstacol al unei mai bune comunicări cu cei din jur.
Soţul, prietenii, apropiaţii, colaboratorii – personaje de carton, unidimensionale, de fiţe, inculte şi, normal, arogante, figuranţi din material plastic. În plus, după cum se dovedeşte pe zi ce trece, cu toţii, nişte infractori ticăloşi şi mizerabili.
Detalii imputabile ale activităţii sale publice cunoscute încă de pe vremea ministeriatului său.
Viitorul lui Traian Băsescu şi al PMP-ului
Vârful atitudinii negative a populaţiei faţă de Elena Udrea a trecut. Masele au obţinut sânge, cătuşe, umilire publică, nu însă, încă, şi dovezi pentru confirmarea milioanelor de sentinţe personale, care o condamnaseră de mult. Unii sunt deja satisfăcuţi, alţii încep să fie ruşinaţi. Evident, cei mai mulţi aşteaptă încă să se facă dreptate, adică să fie condamnată vinovăţia ei fiindu-le evidentă.
Colac peste pupăză, parcă intenţionat aranjată, vine şi întâmplarea cu izmenele ude ale lui Vosganian, în comparaţie cu care bărbata Elena devine deja o luptătoare mitică, un soi de amazoană (am auzit eu însumi, de la oameni care declaraseră că o urăsc, cuvinte de apreciere pentru forţa pe care o arată).
În plus, se poate observa că tot sunt tot mai mulţi analiştii care propun o punere în pagină şi o evoluţie a evenimentelor în spiritul celei pe care am sugerat-o ca posibilă în Elena Udrea, viitorul preşedinte al României? Şarjele DNA-ului se înmulţesc cumva împotriva raţiunii juridice, adică invers proporţional cu sumele vehiculate şi cu dovezile prezentate – numai denunţuri, care pot fi ori măsluite, ori insuficiente pentru o condamnare. De la Traian Băsescu aflăm că, în timp ce era la Cotroceni, serviciile nu i-au comunicat  nimic negativ în legătură cu o posibilă activitate infracţională a dnei Udrea şi, cumva în confirmarea acestor spuse, nici în dosare nu regăsim deja tradiţionalele şi suculentele interceptări furnizate de SRI. Luni, însuşi Cătălin Tolontan, un vechi combatant împotriva Elenei Udrea pe tema galei Bute, iese şi marchează, într-o postare de pe blog din 2 martie, punctele slabe ale acuzării. Îndoiala lucrează ca un vierme la început invizibil.
În ceea ce priveşte afectarea lui Traian Băsescu şi a PMPului, cred că s-a atins limita de jos a scăderii simpatiei şi susţinerii (atinsă mai puţin din cauza împricinatei cât a absenţei lor de pe scena politică) şi că de aici încolo vom asista la o revenire - în măsura în care nu intervine punerea sub acuzare a lui Traian Băsescu în vreunul din dosare, eventual tot numai pe baza unor denunţuri (!) Dar strict pe relaţia cu Elena Udrea, de aici încolo anchetarea acesteia nu le mai poate face rău; ba chiar, eventual, le poate face bine.
Dincolo de plecarea de la Cotroceni (TB) sau de arestarea fostului lor lider (PMP), de focalizarea atenţiei, speranţelor şi, deocamdată, a simpatiei asupra noului preşedinte, căderea de 2-3 procente din ultimele sondaje se datorează mai ales lipsei din peisaj, până de curând, a celor doi actori politici. Va urma o scurtă perioadă de stagnare şi apoi, odată cu înmulţirea apariţiilor publice – orice mişcare a lui TB aduce pentru PMP o vizibilitate altfel imposibilă – o creştere lentă, probabil cu unele paliere, funcţie şi de mişcările preşedintelui Iohannis, ale PNLului şi PSDului.
În acelaşi timp, subiectul Elena Udrea se va mai prăfui şi va pierde din rating, mai ales că va fi acoperit  de dosare mult mai spectaculoase cum ar fi Microsoft, EADS, Loteria Naţională, Premierul şi cine mai ştie ce.
Să nu neglijăm nici nevoia poporului de acţiune, de spectacol, de adrenalină. Deşi vine primăvara, atmosfera pare uşor nordică, adică cam rece şi asexuată. Deja sunt destule voci care constată că e puţin cam linişte. Deja se pare că trăim într-o netulburată frăţie a partidelor, care îşi împart puterea şi nu mai avem Opoziţie. Şi cine altul decât Traian Băsescu este cel mai potrivit pentru toate acestea? Traian Băsescu umoralul, dar şi Traian Băsescu omul de stat, care a dovedit că a înţeles ce înseamnă acest lucru.
Şi să nu uităm că deşi unii dintre băsişti tac încurcaţi şi dezorientaţi de ceea ce se întîmplă, de acuzaţiile că Traian Băsesscu ar fi fost şeful mafiei, tot mai mulţi sunt şi cei care înţeleg şi cred că, de fapt, dotat cu o abilitate deosebită, Traian Băsescu a reuşit să facă în aşa fel încât să nu poată să fie acuzat de nimic (din punct de vedere penal, moral putem să ne punem întrebări), folosindu-se în acelaşi timp, fără scrupule, …, de tot felul de indivizi mai mult sau mai puţin curaţi, cât au fost utili scopurilor pe care şi le-a propus, ca şef de stat: să edifice o Românie modernă, capitalistă, orientată spre Occident, euroatlantistă. (Florin Budescu)
Ori să crezi – şi să mai şi spui – că cel care a iniţiat şi a susţinut, chiar şi prin neîncetata repetare publică, un mecanism care a făcut posibil ca justiţia să ajungă la demnitarii de orice nivel, la oamenii din chiar imediata lui apropiere, la rudele sale cele mai apropiate, şi căruia el însuşi îi poate cădea victimă, a fost şeful mafiei doar pentru că era în vârful unui stat corupt, ticălos şi mafiot, pe care a luptat să-l reformeze, înseamnă să fii ori prost de tot, ori ticălos. Sau personajul în cauză să fie complet, iremediabil, incurabil nebun; ceva gen benzile desenate. Ceea ce, îi e oricui clar, nu e cazul.
Un ultim motiv pentru traseul pe care l-am schiţat este că, din fericire pentru România, o parte dintre români sunt şi mai cinstiţi şi mai inteligenţi decât cred combinatorii mafioţi, politicienii şi slugile lor şi, în mod sigur, decât aceştia.
Iar dacă lucrurile merg în această direcţie (că tot îl întrebau cei din presă) posibilitatea ca Traian Băsescu să fie, undeva după 2016, prim ministru nu este de loc o extravaganţă. Dar despre cum, când şi cu cine rămâne pe altădată.

luni, 5 ianuarie 2015

Iohannis, Ponta, Băsescu –o ecuaţie cu mai multe necunoscute. Azi preşedintele Iohannis.



Politic, anul care a început pare un sistem de ecuaţii cu foarte multe necunoscute. Un talmeş-balmeş de neclarităţii, lucruri confuze, intenţii nedeclarate, intenţii ascunse, intenţii neclare, ciocniri în pregătire, ciocniri mocnite, ciocniri pornite dar puse pe Pauză.
Este, de fapt, prima dată, în scurta istorie de 25 de ani a României post-comuniste, când la începutul anului nu avem nimic clar, nimic sigur; scena politică pare ocupată de umbre, de figuri cu conturul neclar, care plutesc peste valurile ridicate mai mult din incertitudini dacât din certitudini.
Semnele de întrebare se aşează atât asupra evoluţiei partidelor cât şi a activiştilor acestora de la mai toate nivelurile. Cine va câştiga în PSD? Se rupe PSD-ul? Când, cum? Vor reuşi PNL-ul şi PDL-ul să rămână împreună în noul PNL? Va fi vechiul PNL fagocitat de PDL? Se vor armoniza oamenii şi poziţiile? Dar interesele? Va rămâne UNPR-ul alături de PSD? Şi în aceeaşi structură îngheţată, parcă, sau vor apărea şi aici ciocniri? Va mai rezista UDMR-ul, în afara guvernării, asaltului mai radicalelor partide maghiare? În ceea ce priveşte activiştii premium, vor fi operate modificări numai datorită activităţii DNA-ului sau/şi din cauza luptelor interne? Asupra tuturor acestora voi reveni pe parcursul săptămânilor următoare şi ori de câte ori evenimentele o vor cere. Pentru astări aş vrea să ne limităm la ecuaţia din titlu, oricum suficient de grea de rezolvat prin prisma datelor actuale.
Prim planul scenei politicii a fost ţinut, ani de-a rândul de duetul Băsescu-Ponta. Din când în când, se cerea în faţă şi Crin Antonescu, împins din cuşca sufleorului de marele maestru al suflatului, turnatului, delapidării şi corupţiei, onorabilul Voiculescu Felix Horror. Vom avea însă, în 2015, un trio Iohannis, Ponta şi Băsescu? Să încercăm să desluşim câte ceva din cele care s-ar putea întâmpla cu aceste trei, deocamdată, cele mai importante personaje din politica românescă.

               KW Iohannis. Preşedinte.
Nu a avut parte noul preşedinte de prea multă linişte: de-abia trecuseră câteva zile de la câştigarea alegerilor şi au şi început să apară dezamăgirile, criticile, observaţiile sau somaţiile. Paradoxal la prima vedere (firesc, după cum voi arăta mai jos), nu din tabăra adversarului şi a votanţilor săi, ci din cea a propriilor susţinători. Şi pentru ca paradoxul să fie şi mai şi, foştii inamici, în frunte cu Victor Ponta au început a-l căuta, asculta, lăuda şi cultiva. Cel puţin până acum.
În cele ce urmează voi încerca să trecem rapid în revistă reproşurile, să vedem cât de meritate-corecte sunt ele şi să-i facem noului preşedinte o „foaie de parcurs” (o expresie găunoasă, folosită cu morgă de politicieni) cu pericolele care îl pîndesc, adică cu acele lucruri de care trebuie să se ferească, şi cu unele remedii naturale.
Reproşul alegerii consilierilor.
Patru consilieri contestaţi cu mai mult sau mai puţină îndreptăţire, în chiar primele zile de activitate nu e puţin lucru, dat fiind faptul că numirea colaboratorilor este, în lipsa altor elemente concrete, altor gesturi sau detalieri ale declaraţiilor precedente cu caracter mai curând general, chiar prima acţiune de substanţă a oricărui nou preşedinte şi deci prima ocazie pentru a confirma sau a infirma încrederea, speranţele, iluziile puse în persoana sa, sau construite în jurul ei.
Dan Mihalache reprezintă o problemă de încredere, nu de performanţe.  
În textul din EVZ (http://www.evz.ro/dan-mihalache-paznicul-oilor-lui-klaus-iohannis.html) din 26 noiembrie (de altfel primul text din presă pe această temă) am discutat aspectele careierei politice ale acestuia, aspecte care nu îl recomandă pentru un acest post (după mine, care nu îl recomandă în general). Au urmat multe alte luări de poziţie publice în acelaşi sens, inclusiv scrisoarea intelectualilor. Există şi voci care sunt însă de părere că numitul trebuie să fie lăsat să arate ce poate – de parcă ar fi vorba de un angajat oarecare, dintr-o întreprindere oarecare. Problema prezenţei lui Dan Mihalache la Cotroceni este una de încredere, nu de performanţă. La Preşedinţie se adună informaţii dintre cele mai secrete din toate domeniile, se stabilesc strategii naţionale, se comunică cu partenerii europeni şi cu cei din NATO şi se iau decizii cu rezonanţă internaţională, se discută lucruri care nu trebuie să ajungă nici măcar la prieteni, darămite la duşmani. Sau la mafioţii din politică. Sau la mafioţi, în general. Nu-l putem acuza pe DM de asemenea gânduri, dar nici nu putem avea încredere într-un personaj care a trădat pe ici pe colo (sau a urmat ordinele) pentru a-şi construi cariera.

Tatiana Niculescu Bran – mai multă comunicare, mai puţină literatură. Despre ea am scris la http://www.evz.ro/tatiana-niculescu-bran-o-miscare-inspirata-a-lui-klaus-iohannis-cazul-tanacu.html spunând că mi se pare o mişcare inspirată. A trebuit să descopăr nu multe zile mai târziu că dna Bran se crede un fel de turistă la Cotroceni şi ne povesteşte despre cât de vetust, comunist, fără gust sunt decorul, femeile de pe coridoare şi agenţii spp care aduc apa minerală pe tavă în poziţie de drepţi şi că nu este nimic de mâncare prin preajmă. Şi toate păreau a se datora predecesorului ocupant, adică lui Băsescu. Dacă din cauza acestuia nu ar avea ce să mănâne acasă aş înţelege-o, dar tocmai datorită lui se găseşte acum pe acest post (cu rang de ministru), care poate fi o trambulină importantă. Ştiu (pe direcţia asta am şi lăudat-o) că dna Bran a trecut de la ziaristică la literatură (chiar dacă non-ficţională) dar nu cred că ne interesează talentul ei eseistic (şi oarecum bovarian) în afara comunicatelor sau al comunicărilor despre ce vrea, gândeşte sau face preşedintele.

Andrei Murariu – un personaj obscur, cu o carieră, dacă e să ne luăm după mărturiile unor foşti colaboratori, de tipul activistului zelos, tiranic, limitat şi ranchiunos.

Mihai Răzvan Ungureanu. Ultimul intrat în focul contestării pentru, se pare, lipsa de opoziţie la proiectul Roşia Montana sau acceptarea acestuia. Contestarea vine de la ong-urile civiste, ecologiste şi, se pare, de la unele din emigraţia românească (greşit numită diaspora). Probabil, mai ales de la cei care nu îi iartă că a fost un prim-ministru al lui Băsescu.
Reproşul pasivităţii.
Unora li se pare că Johannis este prea pasiv. Că nu a atacat bugetul, că nu a criticat ordonanţa de urgenţă a Plagiatorului, că nu a dat de pământ cu cei de ISU, Interne, premier în scandalul tragediei de la Siutghiol, că nu au fost daţi afară penalii din partid etc.
Dar, pe de o parte, bugetul fusese atacat de PNL la Curtea Constituţională; bun-prost el era urgent necesar (pe asta au şi mizat, printre altele, guvernanţii) şi poate fi modificat oricând de un nou guvern, pe ordonanţă au sărit şi cei din presă şi universitarii şi cititorii comentatori. Pe de alta, Iohannis, care nu este Băsescu, nu va intra şi nici nu trebuie să intre în toate ocaziile de hârjoană politică. Mai ales acum la început când are destule altele cu care să-şi ocupe timpul. Căci a ajunge la Cotroceni înseamnă şi să te pui la punct, adică să înveţi, o sumedenie de lucruri pentru a putea gestiona situaţii care cer cu adevărat prezenţa competentă a preşedintelui – fie în ţară, fie în afara ei. Vezi numai vizitele care se prefigurează.
Mai mult încă, deşi s-a autodefinit ca un preşedinte mediator, Klaus Iohannis pare, mai curând, unul jucător. Evident, cu o altă tehnică, ceea ce îl face diferit de Traian Băsescu şi îi şi aduce acest reproş. Dar nu ca un mediator s-a comportat în primăria din Sibiu; nici în PNL, în care, fără „gaşcă” a reuşit să se impună în faţa mult mai efervescentului, dar şi inconstantului, Crin Antonescu. De-abia trecută duminica alegerilor, a cerut destul de imperativ parlamentului, care s-a şi executat, să voteze nişte ridicări de imunitate. A cerut partidelor să vină cu proiectele lor pentru România; s-a întâlnit cu Victor Ponta, cu Gabriel Oprea, cu Mircea Duşa şi cu Bogdan Aurescu; a decorat curajos un fost deţinut politic cu o imagine îndoielnică pentru anumite voci publice şi pentru o parte a presei prea lacomă de senzaţional (partea îndoielnică s-a dovedit, ulterior, falsă), şi-a impus omul la conducerea PNL-ului. Iar datul afară, în cazul penalilor sau al incompatibililor, rămâne o treabă a partidului, adică a Alinei Gorghiu.                      

Două observaţii de început de drum
1.       E important de remarcat de la început, pentru o mai bună claritate a altor
observaţii, faptul că nu câştigarea unor alegeri şi mutarea biroului de lucru la Cotroceni dă substanţă de Preşedinte celui care a reuşit cele de mai sus. Acelaşi lucru este valabil şi pentru colaboratorii săi. E nevoie de ceva timp pentru a înţelege, chiar dacă erai pregătit şi deschis a o face, imensa responsabilitate, extraordonara misiune şi şansă: de a face ceea ce trebuie pentru semenii tăi. Şi nu acolo doi-trei, ci milioane de oameni. Atunci când această revelaţie te pătrunde ea provoacă mutaţii importante  chiar şi în modul în care priveşti, vorbeşti, te mişti. În ceea ce spui şi faci, în cum spui şi faci. Fostul Preşedinte a înţeles acest lucru. L-a simţit, l-a sesizat probabil destul de repede, dar l-a conştientizat pe deplin (pentru că, mai trebuie spus, procesul de mai sus nu are loc instantaneu, nu te loveşte fulgerul preşedinţiei şi gata, din clipa următoare eşti Preşedinte) în câţiva ani: amintiţi-vă de Traian Băsescu cu mânecile suflecate la un pahar cu Gigi Becali şi de cel care, 8-9 ani mai târziu, a părăsit Palatul Cotroceni!
2.      Ca preşedinte (mai ales aflat la începuturi) lucrezi cu nişte categorii extrem de
sensibile şi de aceea perisabile, greu de conservat în afara unei structuri interne potrivite şi a unei atenţii speciale: speranţă, simpatie, adoraţie (chiar), încredere. După cum deja s-a văzut, ele pot uşor să se piardă, sau să se transforme în opusul lor: antipatie, ură, neîncredere, respingere. Asta pentru că se presupune că lucrezi pentru oameni, iar oamenii sunt şi nestatornici, curioşi, răsfăţaţi, dezamăgiţi, speriaţi, nebăgaţi în seamă. De aceea, după cum spuneam şi mai sus, acum la început de drum, în afara altor realizări de substanţă, care să se constituie într-un capital de amortizare, primele mişcări, primele gesturi sunt extrem de importante, chiar dacă se referă la probleme mai puţin importante. Acesta (prima mişcare) este şi cazul numirii consilierilor.
De ce trebuie să se ferească preşedintele Iohannis
Klaus Iohannis este la început. Un început care, ca şi victoria sa, stă sub semnul unei simetrii interesante (dar, posibil, şi îngrijorătoare) cu cel al lui Emil Constantinescu de acum 18 ani: procente asemănătoare obţinute în cele două tururi,  o victorie (oarecum) surprinzătoare, un entuziasm post-alegeri uriaş, aşteptări-speranţe asemenea – să sperăm că nu şi dezamăgiri asemenea. Pe cei doi îi mai leagă o anume sobrietate şi rigiditate (care poate părea că ţine de domeniul marţialului, dar care la EC a ajuns să ţină de cel al ridicolului). Această „ţeapănoşenie” venea la Constantinescu din credinţa, nici acum abandonată, în extraordinarul fiinţei sale şi a destinului aferent ei, în timp ce la Iohannis vine, în primul rând, din firescul structurii sale (dacă nu, şi sper că nu, şi dintr-o convingere similară, care poate să zacă în fiecare neştiută până în ziua în care, intrând pe poarta unui palat, ajungi să crezi că eşti deja la înălţimea simbolului acestuia).
Problema este că un om politic de anvergură, un adevărat conducător se defineşte prin două dimensiuni: cea de lider (seriozitate, putere, organizare, viziune) şi cea de om (caldură, grijă, apropiere). Alegătorii au nevoie să simtă că există şi una şi cealaltă. Altfel, ori nu depăşeşti condiţia egoismului primitiv, şi ajungând sus acţionezi numai pentru binele tău, ori faci lucruri care nu par a se adresa oamenilor şi nu pornesc din nevoile lor fireşti. Acţionezi numai pentru statuia ta. Tocmai pentru că a avut din ambele dimensiuni, Traian Băsescu a reuşit să ducă la bun sfârşit două mandate, să depăşească două suspendări şi să iasă cu fruntea sus şi cu un capital de simpatie pentru care ar putea fi invidiat de mulţi alţi foşti preşedinţi sau prim-miniştri de aici şi de aiurea.
Iohannis, vrea nu vrea, o să fie comparat mereu cu precedesorii săi, dar mai ales cu Băsescu, o comparaţie care nu va fi uşoară pentru el, dat fiind faptul că predecesorul său a marcat, pe harta activităţii unui Preşedinte al României, nişte teritorii, până la el, colorate cu alb.

Klaus Iohannis trebuie deci să aibă grijă să nu pară scorţos, dar nici rachiunos şi dacă este, să-şi depăşească aceste carenţe şi să se comporte ca şi cum nu ar fi (e, de altfel, o cale pe care ajungi să şi scapi de defecte). Aduc vorba despre ranchiună pentru că  nu a avut nicio privire, niciun cuvânt de mulţumire faţă de Traian Băsescu pentru ceea ce a preluat de la el: o Românie mult mai bună decât cea pe care cel din urmă o primea acum zece ani de la Ion Iliescu. Mai mult chiar, referirile generale, aluziile, detaşarea fermă de tot ceea ce a fost până la el (Punct şi de la capăt este o formulă nefericită, aşa cum a constatat şi fostul preşedinte, care i-a propus, formula virgulă – sau punct şi virgulă – şi continuare cu doritele, dar şi necesarele şi posibilele modificări) par a indica faptul că rămâne pe poziţia USL-ului, pe care, de fapt, nu l-a repudiat şi nu l-a contestat niciodată.
Klaus Iohannis pare a nu uita refuzul lui Băsescu de a-l pune prim ministru şi cele câteva comentarii acide ale acestuia privitoare la persoana sa în tabloul politic al momentului. Dacă el nu înţelege însă că tocmai datorită acelui refuz a avut şansa de a candida şi datorită luptei lui Băsescu şi schimbărilor produse în ultimii ani, a avut şansa de a câştiga; că fără Băsescu nu-l scotea nimeni din Sibiu, că rechinii din capitală nu au avut nevoie de el decât ca să se credibilizeze în ochii românilor, atunci ceva nu e în regulă. Contestându-l pe Băsescu, chiar şi prin omisiune, prin nerecunoaşterea schimbărilor în bine datorate şi acestuia, Iohannis contestă, sau nu recunoaşte, România pe care a primit-o, nu recunoaşte meritele judecătorilor, care s-au scuturat de zoaiele imunde ale intereselor personale şi de cătuşele paralizantei supuneri politic, şi nici pe cele ale românilor care au stat ore multe în frig şi ploaie pentru a-l vota.
Şi dacă nu înţelege că atunci când s-a afiliat grupării Voiculescu-Ponta-Antonescu s-a declarat şi de acord cu programul, lozincile, acţiunile acestora şi, în mod firesc, poate primi alături de aceştia şi comentariile neplăcute, atunci e chiar mai grav.

Klaus Iohannis trebuie să aibă grijă şi în ceea ce priveşte apropierea lui de Antena 3. Campania de linguşire a acesteia, auto-atribuirea poziţiei de paznic al onoarei preşedintelui, în condiţiile în care în acest domeniu nimic nu e pe gratis, iar la Antene preţurile deconturilor sunt foarte mari, ca să nu mai vorbesc de faptul că de aici şi de la RTV au pornit cele mai josnice atacuri tocmai la adresa lui, nu ne vestesc şi nu îi vestesc nimic bun proaspătului preşedinte. Sper să înţeleagă şi să ştie să evite capcana (prezenţa liderilor vechiului PNL în studioul Antenei 3 nu este însă un detaliu încurajator – cu atât mai mult cu cât în 2 şi 16 s-a strigat în stradă şi împotriva Antenelor şi a lui Voiculescu) pentru că oamenii lui Voiculescu şi Ponta vor încerca să ţină şi să-l ţină aproape lovind astfel două ţinte: prima aceea de a-şi face jocurile în linişte şi de a atenua antipatia profundă a celei mai mari părţi a electoratului activ, sperând într-o reechilibrare a susţinerii (care, ne-o arată ultimele sondaje, s-a dus la vale pentru ei şi la deal pentru PNL); a doua aceea de a-l coborâ pe Klaus Iohannis de pe soclu în noroi, ştiind că o mare parte dintre votanţii din 16 noiembrie, şi mai ales cei din noul val, nu-i va ierta pactizarea (cum va fi ambalată o colaborare prea „dulce”) cu Victor Ponta şi ai lui, că răbdarea multora e foarte scurtă, că adoraţia, atunci când dispare, se transformă în ură, iar speranţele pier sub primul ger al indiferenţei. Şi toate astea pentru că românii au fost minţiţi şi dezamăgiţi în permanenţă timp de 25 de ani. După alţi 45 de ani de minciună şi ger năprasnic.

Preşedintele Iohannis trebuie să aibă grijă şi să comunice, să vorbească cu oamenii, să le răspundă atunci când aceştia îi semnalează  sau cer ceva, să le arate atenţie, consideraţie, respect. Evident că nu trebuie să iasă şi să-şi justifice fiecare pas şi că nu poate răspunde la zecile de mii de scrisori care îi sunt adresate (pentru acestea trebuie găsiţi oamenii potriviţi care să o facă), dar atunci când există o întrebare/semnalizare/apel din partea unor oameni de valoare ai societăţii româneşti, sau când este semnalată, nu contează de cine, o problemă real importantă trebuie să spui ceva. Dacă nu direct, atunci prin „purtătorul de vorbe”, care de aia ia salariu şi care acum şomează şi scrie eseuri. Altfel preşedintele riscă să pară arogant, dispreţuitor, plin de sine, căpos, lipsit de vibraţie pentru oamenii reali.
Nu e rău nici să-şi fundamenteze dinainte acţiunile, clarificând aspectele care pot trezi sentimente contradictorii, şi preîntâmpinând mărirea distanţei dintre şeful statului şi omul de rând. Şi după ce face ceva – că se întâlneşte cu Victor Ponta, sau cu badea Vasile – atât timp cât se întîlneşte ca preşedinte să ne spună şi câteva vorbe despre momentul respectiv. Asta pentru că noi noamenii suntem curioşi şi pentru că ne place să fim băgaţi în seamă, iar dacă nu primim lămuriri de unde trebuie, primim zvonuri şi bârfe din alte părţi. Şi nu e păcat să devenim bănuitori pentru că nu s-au găsit cinci minute şi zece vorbe şi să ajungem să „ne băgăm singuri în seamă”? 
 În ceea ce priveşte postările de pe Facebook, ele sunt "simpatice" dar nu sunt totuşi poziţii oficiale, aşa că e nevoie şi de ceva comunicate, declaraţii, conferinţe de presă. Ca să nu mai vorbim de fotografiile puse în acelaşi loc şi care vădesc ori amatorism, ori oportunism: atunci când faci un bine cuiva, taci din gură, dacă l-ai făcut pentru a ajuta. Dacă nu, evident că te lauzi să audă tot târgul. Şi să faci mare caz de o tabletă e puţin cam.... Un preşedinte poate, eventual, să se laude cu ceea ce a făcut pentru naţiune; ceea ce face ca om, rămâne între el şi Dumnezeu!

Un ultim gând (dar nu cel mai puţin important) este acela de a avea grijă să nu fie – să nu devină – anost. Oamenii au nevoie să ştie cine eşti, să fii previzibil, să conteze pe tine, dar nu la nesfârşit, ca într-o rece şi tehnicistă rutină birocratică; ei au nevoie să-i şi suprinzi uneori, să ai ruperi de ritm, să iasă în faţă omul, cel care conduce liderul. Altfel se plictisesc repede şi dau vrabia din mână pe cioara de pe gard aşa cum se întâmplă nu numai la noi, ci în multe alte părţi ale lumii.
Va urma. 

sâmbătă, 20 decembrie 2014

Traian Băsescu

Am scris despre Traian Băsescu numai în două situaţii: atunci când m-a provocat prietenul Cristi Pantelimon cu un text personal intitulat "Slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu" şi atunci când m-a provocat chiar preşedintele cu o declaraţie periculoasă despre natura şi statutul familiei. În rest poate am făcut referiri, trimiteri la el, l-am amintit legat de alte personaje aflate în discuţia textelor mele. În ultimele luni m-am tot gândit să o fac şi chiar am pornit a-mi face oarece însemnări. Am amânat însă momentul scrierii pentru că:
 - mi-a fost teamă să nu facă ceva TB care să contrazică concluziile mele
- era campanie electorală şi interesul era în altă parte
- de curând a scris Liiceanu un astfel de text
- se apropia momentul plecării de la Cotroceni când poate o astfel de privire asupra lui Traian Băsescu ar cădea cel mai bine.
Rătăcind însă printre postările mele mai vechi, în căutarea unei idei legate de realitatea spirituală a zilelor de sărbătoare care se apropie, am dat peste textele polemicii amicale cu Cristi şi am constatat că ele spun, în urmă cu aproape patru ani, mai exact trei ani şi zece luni, cam aceleaşi lucruri pe care le-aş spune - probabil altfel puse în pagină - şi astăzi. În plus, ele au, pentru mine cel puţin, şi valoarea unor intuiţii, care s-au verificat, legate atât de TB cât şi de oameni, structuri, instituţii, fenomene ale societăţii şi statului. Aş putea ca pur şi simplu să dau aici linkurile şi, în măsura în care vă interesează tema, să le căutaţi. Am să fac însă mai mult: am să le aduc în acelaşi loc, într-o succesiune firească pentru o astfel de polemică, încercând, cu acest prilej să mai repar şi din greşelile de scris, provocate de grabă, neatenţie, insuficienta verificare şi corectare şi din unele exprimări mai greoaie.
În plus faţă de cele scrise acum 4 ani aş mai adăuga câteva cuvinte ale lui Nicolae Steinhardt ca un soi de cheie de descifrare a multor dintre "faptele de arme" ale preşedintelui-marinar: 


·         Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să folosească acelaşi fel de unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect... A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi de trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care îi laşi pradă tâlharilor.

 Slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu
Am primit de la bun prieten și vechi colaborator, Cristi Pantelimon, un text pe care a încercat să-l trimită ca comentariu la discuţiile despre prim-miniştri şi în general despre situaţia din ţară. După cum vă veţi da seama, el vine şi în continuarea unor schimburi de opinii legate de Traian Băsescu şi de politica românească. Pentru că textul era prea lung şi nu a fost acceptat la comentarii, Cristi mi l-a trimis pe mail, iar eu am considerat că el trebuie să apară chiar pe blog. Cândva astăzi, după ce-mi voi  fi terminat alte treburi şi după ce voi digera mai bine textul primit îi voi şi răspunde. Aştept însă şi alte păreri, pentru că, trebuie să recunoaşteţi, este un  text incitant.

"Să nu vă imaginaţi că Traian Băsescu sporeşte ordinea în ţară prin măsurile pe care le ia – constrângătoare. Dimpotrivă. El sporeşte dezordinea. Şi aceasta pentru că în jurul lui sunt oameni fără principii. Sunt oameni de acţiune, pragmatici, poate oameni „de ordine”. Intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu dezordinea „sistemului ticăloşit”, ei sunt, din păcate, foarte toleranţi cu propriile slăbiciuni: tolerează incultura, minciuna, chiar mârlănia, graba, răzbunarea. Sunt permisivi cu cei care luptă de partea lor, pentru că ei cred că luptă de partea binelui. Şi, chiar dacă îşi doresc ordinea, ei se scufundă cu această permisivitate cu tot la un etaj inferior al societăţii, se rup de restul lumii şi cad.
Băsescu este iubit de popor, sau, mai curând, de o parte a poporului. Ba chiar, pentru a preciza, de o parte organică a poporului întreg. Visceral, el este iubit de partea noastră viscerală, ceea ce nu e puţin lucru. Dar el va pieri de mână românească. Ceauşescu a fost urât de români şi a pierit de mână străină. Băsescu are trăsăturile inversate. Iubit de ai lui, ca şi Vladimirescu, ca şi Mihai Viteazu, va pieri de ai lui.
Emil Constantinescu a fost slab, dar slăbiciunea (sau sacrificiul) lui a permis creşterea României de după el. Băsescu e puternic. Dar puterea lui va închide România pentru multă vreme. Cum să-i spui că un conducător ar trebui să se sacrifice pentru a fi tare şi nu să fie tare, pentru că va fi sacrificat? Că puterea lui stă în „slăbiciunea” cu care îi lasă pe ceilalţi să-şi vadă limitele? Că, finalmente şi cu totul paradoxal, puterea unui om politic nu este decât o formă de slăbiciune superioară, acea slăbiciune care se pliază organic pe corpul social, pentru a-l cunoaşte, pentru a-l repera, pentru a-i determina boala? A pune diagnosticul este suficient pentru un om politic, vindecarea nu va veni niciodată de la el, ci de la alte instanţe. Omul politic care crede că, punând diagnosticul corect, are şi forţa de a opera şi a extirpa răul, face pasul decisiv spre luciferism, spre puterea care nu are temei transcendent. El se aşază înaintea puterilor reale ale lui Dumnezeu, de la care emană puterea sa. Înaintemergător al acestor puteri, el intră în conflict cu ele şi nu le mai lasă să se manifeste. De aceea, dictatorul ajunge invariabil să blocheze mersul istoriei, pentru că nu ştie că, de fapt, el trebuie să se retragă ori de câte ori este tentat să acţioneze decisiv pentru „salvarea” ţării.
Dar cum să te retragi când tocmai ai pus diagnosticul, când tocmai ai localizat tumoarea, când ai şi instrumentul de a o extirpa? Tentaţia chirurgicală este prea mare şi e foarte greu ca cineva să-i reziste. Aceasta este capcana acţiunii politice prin excelenţă, pragul aproape invizibil între puterea spirituală şi cea lumească. Pragul la care puterea lumească îşi eradichează singură temeiul spiritul şi devine autonomă. Cu preţul descompunerii ei certe, viitoare.
Cum ar trebui să acţioneze omul politic pentru a nu cădea în această capcană? Ar trebui să „lase” lucrurile de la sine, să se mulţumească a privi la desfăşurarea lor, a fi spectator? Dilema om politic spectator – om politic jucător este cea mai grea dintre toate. Băsescu a ales să fie jucător. Doar că aici, în această dilemă, termenii nu sunt bine definiţi, sau, mai bine zis, definiţia lor comună sporeşte confuzia. Când spui om politic spectator, nu spui om politic pasiv. A privi nu este chiar cea mai neimplicantă acţiune. Un om politic superior „rezolvă” cele mai multe conflicte doar privindu-le. A nu vorbi e uneori mai eficient decât a spune multe lucruri inutile. Tăcerea apasă mai mult decât cuvântul când lucrurile sunt „spuse” în alt registru, când semnificaţiile lor sunt evidente. La fel, omul politic ce se abţine de la acţiune poate avea rezultate mai trainice pe termen lung decât cel care acţionează permanent, agită permanent sabia şi face mereu act de curajul acţiunii. De multe ori, acţiunea nu e semn de curaj, ci de slăbiciune. Un preşedinte extrem de activ e un preşedinte care se teme de linişte, de liniştea lui sau de liniştea celorlalţi. Controlul liniştii este mai greu de împlinit decât controlul zgomotului. La fel, între acţiunea de dragul acţiunii şi abţinerea superioară de la acţiune, orice teorie politică de tip clasic va recomanda a doua variantă. Proba este că, în ciuda tuturor eforturilor sale şi ale oamenilor care au pus umărul la acţiunea de înlăturare a acţiunilor negative ale „sistemului ticăloşit”, preşedintele Băsescu şi ceilalţi „acţionari” ai efortului de curăţare a României sunt, de fapt, învinşi de situaţie. Nu învinşi electoral sau politic, ci epuizaţi şi fără speranţă. Fără rezultate reale, ei au acţionat adesea inutil, când puteau să se abţină pragmatic de la orice act exterior vizibil.
Acum este, desigur, târziu, pentru a schimba ceva. Va veni un alt preşedinte şi va trebui să lase lucrurile libere, pentru a recăpăta aura charismatică a celui care acţionează puţin, dar face mult. Băsescu a fost, din păcate şi, în ciuda foarte probabilelor sale bune intenţii, un preşedinte de tipar opus: a acţionat mult, dar a făcut puţin."

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu

       Cineva familiarizat cu acest blog ar putea să fie uimit: de ce un text polemic când proprietarul blogului nu a vorbit despre preşedinte decât în trecere, fără aprecieri sau critici? De unde această discuţie în contradictoriu?
       Evident, din trecut.  Din cel mai îndepărtat dar chiar din trecutul foarte apropiat: în urmă doar cu vreo câteva zile (2 poate) Cristi îmi scrisese că mă citeşte şi că mă felicită pentru consecvenţa cu care îl apăr pe Băsescu - mesajul nu avea, vă asigur, nicio urmă de ironie; era concluzia firească a discuţiilor anterioare şi a faptului că eram printre puţinii care nu tras şuturi în acest sac de box popular.
      Dar a mai fost un motiv serios pentru care nu am putut să-i răspund: după cum puteţi constata citindu-l, textul despre TB, chiar dacă scurt, este extrem de complicat în a-i răspunde, căci are lucruri extrem de precise, dar şi multe de o mare generalitate; poartă discuţia de la măsurile şi oamenii lui Băsescu la teme de filosofie politică; este un text analitic dar şi filosofic, şi uneori, prin metaforă, aproape poetic. A răspunde la o asemenea provocare, însemna fie a-l expedia în câteva cuvinte, mergând numai pe concretul vieţii politice româneşti, fie a te lansa într-o mai lungă şi stufoasă discuţie a temelor lansate de autorul lui. Pentru că erau multe lucruri care mă incitau şi care am considerat că merită să fie puse pe masa discuţiei, am ales în final un soi de discuţie - analiză pe text, care să se acomodeze şi timpului şi resurselor intelectuale pe care le am la dispoziţie într-o perioadă, după cum spuneam, cam contra cronometru, în care e greu să treci de filosofia observaţiei evenimentului cotidian.

       În primul rând, fraza de pornire cred că e urmarea unei discuţii imaginare, pentru că noi doi nu am vorbit niciodată de sporirea ordinii din ţară prin măsurile preşedintelui. Aici apare însă, pentru prima oară o temă cu greutate (altfel destul de hărţuită în anii trecuţi, rar abordată serios), cea a conducătorului: liniştit, să-i spunem, olimpian, sub care lucrurile se aşează oarecum de la sine, sau agitator, provocator de agitaţie, de evenimente zgomotoase, de turbulenţă.
Din păcate, imediat după aceea, Cristi coboară la oamenii din jurul preşedintelui, amănunte care, cred că nu aveau ce cauta după primele trei propoziţii anterioare. Pentru că discuţia care începuse, şi asupra căreia Panteliomn revine cu mult mai multă concentrare de la jumătate încolo, nu are a face cu oamenii preşedintelui (care au şi ei importanţa lor, dar în alt plan, la un alt etaj, mai aproape de pământ). Tema importantă din punct de vedere al filosofiei şi sociologiei politice este aceea a naturii - formei şi conţinutului - conducătorului politic şi implicit a actului său politic, a puterii cu temei transcendent sau luciferic. Am să las însă puţin deoparte, această temă care oricum revine, în textul lui Cristi cu mult mai multă consistenţă câteva rânduri mai jos, pentru a mă întoarce la cei ce au fost nominalizaţi drept cauze ale sporirii dezordinei: oamenii preşedintelui.
       Cristi spune că prin măsurile pe care le ia (mai corect, le impune atât cât îl lasă coaliţia) acesta sporeşte dezordinea şi acest lucru se întâmplă nu din cauza măsurilor - constrângătoare, cum le numeşte el - ci din cauza calităţii oamenilor de lângă el. Pentru că sunt nişte oameni fără principii (evident morale, pentru că altfel, cum zice şi Pleşu, două-trei principii are fiecare, măcar cele care privesc binele personal). Nu mi-e foarte clar dacă se referă numai la consilierii săi şi la apropiaţii din PDL, sau în general la cei din PDL, dar, oricum ar fi, asta este o problemă generală în politica românească; nimeni nu mai are iluzii, cred, în ceea ce îi priveşte pe politicienii români.
       O caracterizare inexactă pe care Cristi le-o face este următoarea: "intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu dezordinea "sistemului ticăloşit", ei sunt din păcate, foarte toleranţi cu pripriile lor slăbiciuni..." Dacă fraza începea cu "toleranţi cu ..." şi acesta era motivul pentru care măsurile promovate de Băsescu provoacă, printre altele, şi dezordine, era perfect. Pentru că unde aţi văzut dumneavoastră politicieni intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu sistemul ticăloşit? Păi tocmai aste e, că sunt prea deprinşi cu această dezordine a statului în care se simt extraordinar şi înăuntrul căreia îşi construiesc propria ordine, folositoare lor.
       În rest, tot ceea ce spune Panteliomn despre ei este perfect adevărat. Ba nu, ar mai fi o observaţie: deşi ştiu că în grandomania lor găunoasă mulţi au ajuns să creadă că întruchipează adevărul şi binele, aş completa finalul propoziţiei "pentru că ei cred că luptă de partea binelui" cu un cuvânt: "personal". Mai mult de atât, nu avem a pretinde de la această grădină zoologică care este astăzi lumea noastră politică.  (Va urma)  

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (II)

Textul lui Cristi Pantelimon îmi dă prilejul să mă refer la două greşeli cvasi-generale ale consumatorilor de politică din România şi nu  numai. În plus, să spun ce cred eu despre Traian Băsescu.
Chiar dacă nu se vede se simte: Cristi nu se poate abţine să nu se poziţioneze faţă de mine ca faţă de un fan al lui Traian Băsescu. O primă greşeală a cetăţeanului care intră în jocul (demonic) al democraţiei. Este cea mai răspândită atitudine în România de azi, mult exacerbată de mass-media în dorinţa ei nebunească de a face rating cu orice preţ, chiar cu preţul de a ne transforma pe toţi, ca la fotbal, în fani; ba mai mult în ultraşi, în rupători de scaune, aruncători de petarde, mânuitori de lanţuri; ca să ne ofere apoi tot nouă un spectacol menit să ne upgradeze emoţiile şi răbufnirile, cruzimea, violenţa, intoleranţa, nebunia.
Poziţia mea faţă de Preşedintele României nu este aceea de fan: Preşedintele nu e un club de fotbal, nu e un personaj de telenovelă; este primul funcţionar al ţării, pe care îl plătesc şi de la care am nişte aşteptări.
Din această primă greşeală derivă o a doua greşeală pe care o facem frecvent cu toţii: aşezarea omului care ajunge la Cotroceni, sau în Victoria pe un piedestal înalt pe care să-l adorăm aşa cum fac adesea îndrăgostiţii. Când personajul real nu se arată a fi chiar cel pe care ni l-am imaginat ne supărăm pe el şi începem să-l urâm. Spargem soclul, dărâmâm statuia şi o facem bucăţi cu barosul sentimenetelor noastre confuze.
Dar pe aceşti oameni îi ştiam dinainte; tot dinainte ştiam mediile politice din care vin, oamenii cu care lucrează, ce au făcut acestea pentru ţară, adică pentru noi, cât bine, dacă au făcut ceva bine, cât rău. Ştiam, adică cu cine avem de-a face. Si atunci, de unde iluzii?
Nu, aici nu e loc de iluzii, pentru că atât timp cât ne vom lăsa manevraţi emoţional de politicieni şi mai ales de mass-media cu interesele ei şi ale mogulilor ei, nu vom face decât că fim tot mai păcăliţi, tot mai dezamăgiţi, tot mai supăraţi.
După cum am spus, e vorba despre un contract: ce dau ei şi ce dăm noi. Cum acum avem o, aşa-zisă piaţă politică şi nu un monopol, aleg dintre cei care mi se prezintă. Eu sunt un contribuabil care îi plătesc, iar politicienii trebuie să facă pentru mine nişte lucruri. Facem contractul şi la treabă. Că piaţa e deformată şi monotonă şi trebuie, din nefericire să aleg dintre aceelaşi oferte ambalate puţin altfel, asta e altă chestie. Dar atunci când îi trimit acolo şi îi plătesc trebuie să ştiu, eu în primul rând pentru ce o fac, de ce l-am ales pe acesta şi nu pe acela, cât la sută mă aştept să facă din cât au promis etc. Această analiză, această evaluare, urmărirea indicatorilor  trebuie făcute la rece, ca într-o afacere din care îmi doresc să câştig dar pot şi să pierd.
            În sensul celor de mai sus, pentru mine Traian Băsescu nu e nici Steaua, nici Dinamo nici Oţelul Galaţi; este un funcţionar, primul funcţionar al ţării pe care îl plătesc să facă ce  nu putem face noi ceilalţi 19-20 de milioane; nu am o pasiune pentru el (până să fie preşedinte, am fost chiar foarte critic cu el), am un contract. Şi Traian Băsescu a făcut câteva lucruri pe care nu le-au făcut precedenţii preşedinţi şi nu le-ar fi făcut niciunul dintre contracandidaţii săi.
  •          A condamnat comunismul.
Pe Iliescu îl înţeleg, cum era să facă aşa ceva şi să se condamne singur. Nu a făcut-o.  Nu m-am aşteptat la aşa ceva de la el. Nu era în caietul de sarcini, deci nu-l condamn pentru asta, el mi-a luat oricum banii fără contract, prin înşelăciune. Pe el îl condamn pentru tot ceea ce este rău acum.
Pe Constantinescu îl iert dar nu-l înţeleg. Cu el am avut contract. Ba am fost chiar acolo. Şi pentru că am fost acolo l-am văzut din interior: un om mic, ca vocea lui piţigăiată, ajuns pe un scaun de uriaş. L-au apucat nebuniile, se visa lider regional, gândea viitorul numai prin prisma realegerii sale. A fost ridicol. E ridicol în continuare. Cristi zice că, poate, s-a scrificat. Aiurea, nu i-a ieşit.
  • A pornit bulgărele anticorupţiei.
Nici un altul nu ar fi făcut-o.
A răscolit, după cum zicea cineva, haznaua până la fund şi azi rahatul pluteşte la suprafaţă, cu chipuri şi nume mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, din  toate partidele (consistent din PDL), miniştri, parlamentari, preşedinţi de consilii judeţene, primari. Vă imaginaţi aşa ceva sub Geoană, sau Ponta sau Antonescu.
  • A pornit timida încercare de reformare a statului. Instituţii importante încep să se dezmorţească.
Nicun altul nu ar fi făcut-o.
Mişcarea DNA-ului din ultima vreme, de exemplu, pare, în contrast cu liniştea din trecut, o poveste fantastică. Şi nu numai DNA-ul se mişcă.
  • A vorbit clar şi răspicat către Rusia.
  • A sprijinit Basarabia.
Cât a făcut, cum a făcut? Atât cât a ştiut, cât putut el şi l-au lăsat demonii care locuiesc şi înăuntrul său ca în al oricărui alt politician (şi oricărui alt om).  
Traian Băsescu nu s-a născut într-o familie bogată, eventual de politicieni din tată-n fiu, în care să consume politica pe pâine albă cu unt din fructe exotice, nu a studiat la Yale, Harvard, Georgetown. E un marinar ajuns în politică, cu o cultură probabil la nivelul comun, posibil completată în ultimii ani, fără cunoştinţe de politologie şi filosofie politică, care a adus blugi şi whisky pe vremea, care părea eternă, a lui „Ceaşcă”.
Sincer să fiu, mă aşteptam la mai puţin, mă aşteptam să fie tot un ticălos, aşa cum fuseseră ceilalţi şi cum sunt atâţia în jur. E prima oară când în schimbul a ce am dat mi-a dat cineva ceva, nu m-a scuipat între ochi zâmbind şi spunându-mi că mă iubeşte. Pentru mine, pentru familia mea, pentru cei care au fost omorâţi şi batjocoriţi de criminalii comunişti ai lui Iliescu, omorâţi şi deportaţi de sovieticii lui Lenin şi ai lui Iliescu, pentru viitorul copiilor noştri a făcut ceva. Poate că foarte puţin. Dar e prima oară când de la o funcţie politică obţinem o valoare cu plus; plus 0,5 e, oricum ai întoarce-o mai mult decât minus 100.
Evident, aşa cum face şi Cristi, în acest punct discuţia s-ar concentra pe: Dar cu ce preţ? Cu ce pierderi? Cu învrăjbirea unei ţări întregi? Cu sporirea dezordinei?
De ce nu?
Voi reveni la eseul lui Pantelimon, la tema conducătorului înţelept pe care el o propune şi implicit voi continua discuţia despre Traian Băsescu. Adică, va urma.

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (III)

Deci, Cristi, continui pe text:

  • Deşi textul tău e majoritar critic la adresa lui Băsescu, înţeleg că totuşi îl aşezi pe acesta, faţă cu destinul românilor, foarte sus: alături de Bălcescu şi, mai ales, Mihai Viteazu. Poate că e puţin cam mult, dar pentru el poate să fie deja de ajuns pentru a-şi motiva trecerea pe la Cotroceni.
  • Emil Constantinescu a fost slab din motivele arătate în răspunsul anterior: a fost orientat numai către sine. Poţi şi astfel să-ţi croieşti un loc în istorie dacă ai multă energie şi isteţime. Nu le-a avut. În perioada lui au fost luate unele dintre cele mai tragice măsuri pentru viitorul României - vezi distrugerea finală a complexelor de porci, de vite şi de păsări. Mai ţii minte imaginile cu porcii care de foame rodeau fiarele ţarcurilor şi mureau cu miile? Au fost lucruri făcute cu bună ştiinţă. Ca şi altele legate de închideri iraţionale în industrie. După 2000 lucrurile s-au mai îmbunătăţit, dar şi pentru că ajunsesem foarte jos: de acum veneau, pe pustiu, investitorii!
  • Nu cred în omul politic spectator, detaşat, urmărind superior mecanismele sociale, economice şi politice - poate în perioade de belşug, stabilitate, construcţie solidă. În perioade ca aceea pe care o tot trecem trebuie acţiune. Bălcescu a acţionat, Viteazu a acţionat; nu există conducător căruia să-i fi rămas numele în timp şi care să fi stat reflectat de la distanţă. Pămpălăii - cum au fost politicienii nemţi dărâmaţi de nazişti - de exemplu - au lăsat în urmă răni mult mai adânci. Uite, Iliescu, în toate mandatele sale, a fost mult mai "cuminte"; şi cum au mers lucrurile; ce ne-a lăsat el "moştenire"?
  • De aceea nu cred nici în linişte - mai ales în astfel de vremuri. Linişte în natură, la apusul soarelui pe malul mării, în camera de lucru sau în dormitor. Liniştea din societate mă sperie: pe vremea lui Ceauşescu era linişte. În comunism era linişte, peste tot. Înţeleg ce vrei să spui, dar am senzaţia că eşti călare pe două lucruri deosebite: într-o parte se aplică în cealaltă nu. Tâlharii de stat preferă liniştea. Jefuitorii de la ghişeul local până la Cotroceni, preferă liniştea. Vânzătorii de ţară, preferă liniştea. Mai ştii cum s-a vândut Petrom - în linişte, toţi au fost de acord, unii au luat banul gros, alţii de paradă, cum să te opui la aşa măreţ contract?
  • Sunt însă de acord că vânzoleala multă strică, devalorizează acţiunile bune, stârneşte confuzie, panică. Este chiar ea un semn al unei confuzii proprii, al lipsei de experienţă, de decantare culturală, al lipsei de colaboratori cu adevărat pricepuţi sau al neştiinţei de a-ţi valoriza colaboratorii pricepuţi. Toate astea le-a avut şi încă le are Băsescu, chiar dacă a evoluat mult faţă de momentul începutului. Dar nu e uşor să fii decan (o ştii pe propria piele), dar-mi-te preşedinte de ţară.
  • Nu cred că Băsescu se teme de linişte pentru că nu o poate controla; cred că se teme, acum, printre alte frici omeneşti, de a nu lăsa o urmă cât de cât apreciată în istorie; de a nu fi pomenit la şi alţii, sau chiar de a nu fi pomenit de loc. Se teme poate de linişte ca semn că nu a făcut nimic.
  • Nu l-aş aşeza pe Băsescu alături de cum zici tu: "ceilalţi "acţionari" ai efortului de curăţire a României"; şi nu nici învins de situaţie. Mai întâi pentru că nu ştiu cine aceşti alţi acţionari în afară de Boc cel, pînă mai ieri, cuminte; văd doar nişte umbre care mai mult mimează acţiunea, care n-o doresc şi nu vor fi nici epuizaţi nici fără speranţă. Şi câţiva procurori, judecători, funcţionari care par a se trezi. Iar
  • Nu cred că va fi bine pentru următorul preşedinte să lase lucrurile libere; să acţioneze puţin şi să facă mult, da. Dar cine? Poate unul de import cu contract de management! Dacă-i trimitem pe toţi politicienii români şi pe funcţionarii superiori în vacanţă şi aducem câteva mii de nemţi.
  • Băsescu a acţionat mult, zici tu, şi a făcut puţin. Sunt de acord. Dar: după cum spuneam şi în răspunsul (II) puţin înseamnă mult faţă de nimic şi infinit faţă de minus. Şi acest puţin - decizia de ieri pt Voiculescu turnător, crezi că se obţinea într-un "liniştit regim" Iliescu, Năstase, Geaonă, Antonescu? - se poate dovedi mâine ca mugurele din care a crescut un copac.
  •  Dacă mă gândesc mai bine, asemănarea cu Mihai Viteazu e destul de interesantă: şi domnitorul a stârnit multă vânzoleală şi a sfârşit, aparent, fără rezultate. Dar un mugure tot a fost acolo. Şi a devenit copac de-abia la 1918. 
  • Sper să fi văzut bine mugurele de azi şi să nu aşteptăm atât.
PS Şi apropo de linişte ia fii atent ce zice Blandiana: 
Am fost convinsa ca toti sunt cu mine, ca Ceausescu si ai lui sunt rai, ca noi nu suntem decat victime. Dupa '89 am descoperit ca, deoarece inainte taceam, de fapt nu ne cunoasteam.

  •  
         



Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...