Se afișează postările cu eticheta Tăriceanu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Tăriceanu. Afișați toate postările

vineri, 9 mai 2014

Viitorul Preşedinte al României va fi ...



decis de ceea ce se va întâmpla în PNL după 25 mai şi, în patru din cinci variante, numele lui este Klaus Werner Iohannis, singurul, dintre anunţaţii şi potenţialii candidaţi ai Opoziţiei, care poate să-l învingă pe Ponta în turul  doi. Iohannis are, faţă de oricare alt contracandidat al  preşedintelui PSD, câteva avantaje clare:
-         Este neamţ, iar stereotipul popular  cel mai des întâlnit în legătură cu nemţii este „ordine şi disciplină”. Adică, seriozitate, cumpătare, corectitudine şi, în plus, responsabilitate. Asta poate, pentru mulţi, să bată şi simpatia pentru un partid.
-          Este singurul care are o experienţă, şi încă una reuşită, ca manager: 14 ani de administrare a Sibiului.
-         Chiar dacă a fost în echipa loviturii de stat nu s-a manifestat zgomozos şi virulent, astfel încât ar putea să fie acceptat chiar şi de cei mai fundamentalişti susţinători ai lui Băsescu, de exemplu.  Ieşirile sale fiind rare, laconice şi mult mai civilizate, nu şi-a antagonizat, fără posibilitate de frevenire, susţinătorii celorlalte partide.
-         E adevărat că nu e „băiat de gaşcă”, nu foloseşte expresii mârlăneşti, nu are umor de mahala, nu mângâie cu o limbă dulce fudulia-prostia alegătorului, ceea ce, zic unii, ar putea să fie un dezavantaj. Dar, atât timp cât: 
1. Cei care au nevoie de un astfel de candidat sunt deja arondaţi la susţinerea lui VV Ponta (adică a PSD-UNPR-PC). 
2. Avem un precedent – Stolojan – care, într-o epocă de iubire neţărmurită pentru Iliescu şi Roman, a câştigat şi a păstrat mult timp după aceea simpatia publică, în ciuda stilului său bolovănos, direct şi zgârcit în metafore şi comparaţii, acest comportament public nu este un pericol, ci chiar un avantaj în a-i aduce la vot pe cei scârbiţi de spiritul golănesc tot mai prezent în politica românească.
-          În marea masă este mai puţin conştientizat ca liberal, cât ca „neamţu de la Sibiu”, „primaru de la Sibiu”, „neamţu de la liberali”  sau pur şi simplu „neamţu ăla”, eventual un liberal soft, în niciun caz un fundamentalist.
-          Va fi acceptat şi de Băsescu, conştient că altă formulă mai bună pentru a-i răpune pe Ponta, Voiculescu şi compania, pentru a-şi securiza viitorul şi, eventual, pentru a ajunge prim-ministru, nu are. De fapt, semnalele de bunăvoinţă ale preşedintelui au şi fost date public.
-          „Va aduce Germania în România” , „Angela Merkel ar putea să-şi ia jumătate de normă pentru România, firmele germane vor da buluc.” Dincolo de imaginţia bogată a românului, este evident că relaţiile dintre cele două state ar putea evolua în sensul unui plus de flux financiar (investiţii, programe, proiecte comune) pentru România în măsura în care şi guvernul va fi capabil să treacă de literele A (luarea puterii), B („să ne simtem bine”, „să mănâncă şi copilaşii mei”) şi C (să ne organizăm ca să jefuim împreună bugetul statului), ale alfabetului guvernării în România.  Şi odată co inestiţiile germane ar veni şi altele.
-          O primire internaţională favorabilă.
-          Poate să rupă şi din votanţii actuali ai lui Ponta atât datorită perspectivelor economice mai roze (vezi Germania) cât şi faptului că nu e dintre cei diabolizaţi în ultimii 3-4 ani, ba din contră, e „de-al lor”. Mai ales că cei 40% nu sunt cu toţii "hard core-ul" susâinătorilor acestuia.
-          Singurul, dintre anunţaţii şi potenţialii candidaţi care ar putea să aducă la vot un procent, poate chiar semnificativ, dintre cei în jur de 50% (în medie pe toate tipurile de alegeri), care nu mai votează pentru că nu cred în niciun candidat sau partid.
-          În timp ce Ponta şi-a atins plafonul de susţinere, Johannis, date fiind cele de mai sus, şi nu singurele, are un cel mai mare potenţial de creştere. Iar cele 6 luni, chiar dacă par puţine, folosite cu inteligenţă şi cu multă muncă pot duce la rezultate incredibile în acest moment.

Cu congres, fără congres

Dar, pentru ca Iohannis să ajungă candidat, el trebuie să fie propus şi acceptat de partid. Ceea ce ne întoarce la formularea de la începutul acestei analize:  numele viitorului preşedinte va fi decis de ceea ce se va întmpla în PNL după alegerile parlamentare.
1.      După 25 mai nu va fi congres. Asta înseamnă că PNL va scoate un scor mai bun decât arată sondajele actuale (?).  Dacă se merge pe actuala formulă – Antonescu pentru Cotroceni, Iohannis pentru Victoria – avantajat va fi VV Ponta, căci Antonescu, care are probleme , după estimări, chiar de a intra în turul 2, nu-l va bate cu siguranţă pe „antifascist”. Iar asta chiar şi în cazul în care ar fi susţinut în finală de toate celelalte formaţiuni de pe aşa-zisă parte de dreapta. Nici îndemnul, nici rugăminţile lui Băsescu, de exemplu, nu-i vor face pe unii dintre cei care îl „refuză” astăzi pe Antonescu să voteze pentru el. Este însă cea mai puţin probabilă situaţie, deci ea nu poate să avută mai departe în vedere.
2.      Va fi congres, fie pentru a se face rocada Antonescu - Iohannis, din cauza rezultatelor, sau atât pentru a se alege un nou preşedinte al partidului cât şi un nou candidat pentru Cotroceni.
2.1  Rezultatele sunt cele promise, sau pe aproape, şi cei doi hotărăsc rocada. Este nevoie de un congres în perspectiva căruia s-ar putea încerca şi forţarea unor alegeri pentru funcţia de preşedinte PNL, dar, în măsura în care parteneriatul dintre Antonescu şi Iohannis este unul solid – adică Klaus îi este loial lui Crin – cel de-al doilea rămâne pe funcţie.
2.2  Rezultatele sunt slabe, Antonescu este contestat şi demisionează. În această cea mai posibilă desfăşurare a evenimentelor situaţia devine extrem de încâlcită, căci pentru prima dată de la înfiinţarea PNL-ului în bătălia pentru alegerea unui nou preşedinte vor fi implicate, la vedere, grupuri din interiorul partidului şi din exteriorul lui, chiar alte partide care vor dori să-şi impună marionetele.
Din informaţiile de până acum există patru posibili candidaţi: Tăriceanu, Orban, Iohannis şi însuşi Antonescu. Grupările externe implicate în aceste alegeri vor fi cele dinspre PSD pentru susţinerea lui Tăriceanu şi dinspre PNŢCD (Chiliman, Moisescu) pentru: posibil, Orban; posibil, Iohannis; nu Tăriceanu; sigur împotriva lui Antonescu. Din cauza fluidităţii situaţiei din PNL (adică arestărilor la vârf, epurărilor şi plecărilor) şi a tăcerii precaute, este destul de greu de evaluat acum cam care ar fi componenţa la vârf şi susţinerea în teritoriu a fiecărui grup. Cert este însă că, în cazul lui Iohannis şi Antonescu, s-ar putea să vorbim mai curând de o cooperare, decât de o luptă, fie pentru unul, fie pentru celălalt (susţinerea din partea lui Iohannis coroborată cu rocada l-ar putea ajuta pe Crin să-şi păstreze, la limită funcţia; preluarea partidului şi a candidaturii de către Iohannis, l-ar feri pe actualul preşedinte de linşajul actualilor săi subordonaţi, ba chiar i-ar oferi o soluţie de viitor).

Consecinţe     

În mod evident, cea mai proastă situaţie pentru PNL, dar mai ales pentru România, ar fi să câştige Tăriceanu. Indiferent de promisiunile actuale, PSD-ul nu-l va susţine pentru Cotroceni din postura de preşedinte al PNL (cum i-ar aduna semnături şi i-ar da nişte bani pentru a candida ca independent, pentru a-i încurca pe liberali şi nu numai). Cum CPT ar dori să fie şi candidatul partidului, varianta aceasta ar fi asigurarea pentru Ponta că va câştiga.
În celelalte trei situaţii de preşedinte al PNL candidatul ar fi  Iohannis, singura şansă reală de a-l învinge pe Ponta şi de a relansa partidul, inclusiv de a avea oameni într-o viitoare guvernare de alianţă de dreapta.

joi, 27 februarie 2014

Tăriceanul, copil de casă PSD



Odată cu anunţul demisiei din Pnl şi al intenţiei de a face un nou partid, Călin Popescu Tăriceanu a marcat ultimul act al prelungitei sale agonii politice: încheierea carierei pe post de „nebun” de serviciu, sau de Gică-Contra, al Psd-ului.
Cunoscut, până în 2004, dar şi în continuare, ca un pasionat de maşini, motociclete, femei şi afaceri, până la adeveni prim-ministru în anul cu pricina, CPT mai are în trecutul său o scurtă carieră de ministru al industriei în primul guvern CDR-PD, când s-a dovedit un Gică-Contra al industriei româneşti, ieşind peste noapte cu o listă de 35 de fabrici, care „musai trebuiau închise”, deşi includerea pe acea listă a celor mai multe era cel puţin îndoielnică, dacă nu chiar un sabotaj direct al economiei naţionale.
Trecut în rezervă şi ocupat cu pasiunile mai sus menţionate, CPT reapare în prim-planul politicii după carambolul candidaturilor  la preşedinţie din Alianţa DA: Băsescu trece în locul lui Stolojan, care, real sau doar pentru a justifica mişcarea anterioară, se dă suferind şi abandonează conducerea. Para mălăiaţă cade în gura lui, după cum ştiţi deja, Tăriceanu, şi astfel acesta ajunge premier.
Aducerea lui în fruntea partidului şi, implicit, desemnarea pentru viitorul post de prim-ministru rămân totuşi un mister în condiţiile în care în 2004 se profilaseră destul de limpede o posibilă cooperare Pnl-Psd: „mânuitorii” din spate sau din media ai Pnl, Patriciu, pe de o parte, (beneficiar al uriaşului tun oferit de Psd, Rompetrolul) şi Roşca Stănescu-Ziua (partener de afaceri şi intim al primului şi abonat la reclama grasă a instituţiilor de stat de pe vremea lui Năstase), pe de alta, aduseseră de nenumărate ori în discuţia publică oprtunitatea acestui parteneriat. În această ecuaţie, Tăriceanu intra firesc ca un apropiat al lui Patriciu şi, evident, al lui Roşca Stănescu. Şi totuşi, din activul mai bogat în competenţe al Pnl din acel moment , chiar surprinzător pentru public şi nesperat pentru el, apare Tăriceanu.
Apartenenţa proaspătului prim-ministru la grupul organizat de sprijin şi influenţă Psd, devine repede clară în vara lui 2005 când acesta refuză să mai îndeplinească punctele din planul comun al DA, declanşarea alegerilor anticipate, care ar fi adus alianţei, pe valul de optimism şi încredere al momentului, o majoritate de peste 60 % în parlament. Adică posibilitatea renunţării la UDMR, minorităţi, transfugi, independenţi etc şi realizarea punctelor principale din programul de guvernare.
Urmează cea mai aiuritoare guvernare din istoria României, în care un partid cu doar 20 % reuşeşte să se menţină la putere aproape trei ani (cu sprijinul socialiştilor, maghiarilor, voiculeştilor etc.). Buna şi ferma guvernare a lui Tăriceanu în această perioadă este doar un mit. În ceea ce priveşte fermitatea, să ne amintim de nu mai puţin celebrele apelative Moliceanu şi Răzgândeanu, care, după cum s-a văzut şi din 2009 încoace, după ce a pierdut conducerea partidului, îl caracterizează mult mai bine. Tăria lui în a-l înfrunta pe Băsescu a avut un singur nume: Psd, care i-a stat în spate în toată această perioadă şi s-a înfruptat copios din fructele guvernării (a se citi: banii bugetului) alături de Pnl, chiar dacă nu a avut miniştri în guvern. Să ne amintim astfel de masivele plecări de bani (cum a fost şi în toamna lui 2008, înaintea elegerilor) de la guvern către autorităţi locale (evident, mai ales psd şi pnl), chiar şi atunci când criza mondială se declanşase oficial, iar viitorul începea să se întunece şi pentru zglobia Românie. Tot  astfel şi cu mitul boom-ului economic al guvernului Tăriceanu: nimic mai mult decât o aliniere an României la falsul boom internaţional, care a lăsat în urmă prăpăd şi jale în întreaga lume.
Dar să trecem mai departe. Condus de aceiaşi strategi, şi încă netrezit din visul în care venea ca Făt-Frumos pe motocicletă cu amantă nouă la guvern, după alegerile din 2008 Tăriceanu  refuză intrarea la guvernare alături de Pdl şi ca urmare, pierde partidul în favoarea lui Antonescu –  ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă oamenii săi ar fi ajuns din nou – sau ar fi rămas mulţi din ei pe locurile deja deţinute – pe posturile centrale şi locale pe care le aduce orice participare la tortul puterii. Refuză el cooperarea cu Pdl-ul, dar nu refuză, puţin mai târziu, Psd-ul.  Probabil de aceea şi primise ordinul de a refuza.
Din acel moment şi până în prezent, CPT a dat imprersia că din când în când se trezeşte şi, cu glasul său de actor de actor american pornind din statura sa impozantă, enunţă o idee pe care nu o poate duce la capăt, căci între timp se plictiseşte, începe să se joace cu maşinuţele, sau adoarme din nou. Traseul lui din aceşti ultimi 4 ani este un amestec curios de mici răbufniri de (aparent) iluminare şi orgoliu şi, deci de opoziţie la Antonescu. În jurul lui, din când în când, în interiorul Pnl dar mai ales în cei care aşteaptă în afară o fisură a Uslului, apar speranţe că va lua steagul şi va purcede la luptă pentru recuperarea onoarei pătate a liberalismului românesc. Dar, fie pentru că cei de la butoane îi strigau să stea jos că a greşit replica, sau îl retrăgeau după ce îşi făcea o scurtă datorie de agitator al apelor şi aşa tulburi ale politicii româneşti, fie pentru că a lua un astfel de steag însemna o muncă serioasă şi timp mai puţin pentru celelalte pasiuni, de fiecare dată Tăriceanu se întorcea cuminte la existenţa sa ştearsă de deputat Pnl, ratând încă o şansă de a marca cu adevărat vitejeşte istoria. Acesta a fost traseul lui şi atunci când organizaţia sectorului 1 din Bucureşti şi alte câteva glasuri din ţară au intrat în coliziune directă cu Antonescu. Tăriceanu a părut, pentru o clipă, gata să treacă în fruntea rebelilor; până pe seară însă, când avea probabil alt program, Răzgândeanu uitase deja despre ce e vorba.
Şi iată că în 25-26 februarie, când Antonescul rupe Usl-ul şi devine un pericol major pentru Psd, Moliceanu se reactivează brusc şi nu mai adoarme până când nu anunţă părăsirea Pnl-ului (doar o formalitate, altfel fiind plecat de mult) şi înfiinţarea Partidului Reformator Liberal, ceea ce noi cu toţii credem, acum că îl cunoaştem atât de bine, că se vaîntâmpla într-o noapte în care CTP va dormi ca un copilaş legănat de vise. Asta doar dacă, şefii lui din/care mânuiesc Psd-ul nu-l vor pune pe săracul om la treabă o lună-două, ca să mai rupă ceva simbriaşi şi să strice jocurile Antonescului.
Cam asta ar fi vesela şi trista poveste a unui om fără calităţi, care a ajuns mare între alţi oameni fără calităţi, poveste din care noi trebuie să ne ducem acasă următoarea morală:
Călin Popescu Tăriceanu a fost şi este omul Psd-ului . Legătura e veche şi organică, aşa cum ceva mai veche trebuie să fie şi ideea, căreia îi face astăzi reclamă Ponta, candidaturii omului de casă al Psd la alegerile prezidenţiale cu susţinere socialistă, astfel încât să rupă Pnl-ul şi să reducă şansele lui Antonescu. Căci, zice Victoraş, ar putea face echipă bună cu el. Adică, ar lăsa postul de preşedinte pe mâna altuia, în condiţiile în are Constituţia nu se va mai modifica. Dar cine îl crede? Tăriceanul? Dacă e ordin!

miercuri, 19 februarie 2014

PNL este dat afară de PSD, exact cum a dat el PDL-ul

            Ai grijă ce-i faci altuia, ca să nu ţi se facă ţie asemeni - cam asta ar fi traducerea în înţelepciune populară a ceea ce primesc astăzi liberalii. Este vorba despre propria formulă, pe care Tăriceanu a aplicat-o cu succes pdliştilor în 2007 cu complicitatea (încă) actualilor aliaţi, psdiştii. În plus, poate doar o coincidenţă, dar desigur interesantă pentru amatorii de paranormal: lovitura sorţii are loc după exact şapte ani (martie 2007) de când ei i-au gonit pe bieţii foşti parteneri de alianţă şi guvernare - câteva zile acolo nu mai contează şi, oricum, dramoleta mai are ceva resurse de a continua.
            Că şi liberalii îşi doresc, puţin-puţin da' uşor, catifelat, să fie şutuiţi (deşi nu s-ar da duşi de la ciolan, dar cum să faci să stai şi cu biberonul în gură şi cu sula în coasta aliatului) este însă un alt adevăr: aşa vor putea în curând să demaşte, după ce decuplaţi de la ugerele bugetului vor simţi aerul rece al nopţii sau uscăciunea caniculei de opoziţie,  dictatura roşie a psdului şi a sateliţilor săi. După cum ne amintim, pdleilor le-a folosit atunci recluziunea forţat-dorită, căci în 2008 au atins un scor electoral la care nu visaseră nicicând, devenind, după numărul de aleşi, cel mai important partid. E posibil ca şi pnlul lui Antonescu, sau Antonescul pnlului să ţintească ceva similar ceea ce nu e imposibil, dar pare, oricum, mult mai greu de atins în condiţiile în care pentru 2016 mai aleargă şi pdl-ul şi popularii mişcării lui Traian Băsescu. Şi vor mai fi şi alţii.
            Ce ar mai fi de remarcat este faptul că în politică, mai mult decât în altă parte, se aplică o altă vorbă poporană: pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Începută în 2005 şi oficiată în 2007 logodna pnl-psd i-a ajutat pe sugacii de profesie ai ambelor partide, dar, în termeni reali, a salvat psd-ul de la o intrare în mai adâncul apelor tulburi ale opoziţiei lipsite de, dacă nimeni nu te ajută, resurse şi soluţii. 

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...