Se afișează postările cu eticheta Steinhardt. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Steinhardt. Afișați toate postările

joi, 31 martie 2011

N. STEINHARDT: Despre tradiţie şi progres


Se împlinesc astăzi 22 de ani de când părintele a plecat la Cele de Sus. Am căutat un text cu care să vi-l reamintesc; le-aş fi pus pe toate. Am ales în final câteva fragmente pe care le-am grupat sub acest titlu, pentru ca şi prin cuvinetele sale să continui dezbaterea începută pe acest blog despre progres şi tradiţie.

Manole…: O fi fost el Condorcet revoluţionar,însă nu era lipsit de bun simţ, progresul nu-l concepea în afara cercetării experienţelor trecute şi a legăturii cu istoria. Citeşte-l .., vei vedea că se exprimă la fel ca Ortega: progresul nu se poate realiza decât ştiind ce a fost, spre a nu cădea în aceleaşi vechi erori. Eu îl respect nespus de mult pe bunicul meu şi trebuie să-l pot înţelege cu totul pe bunicul meu. Dar el trebuie să mă poată înţelege până la un anumit punct şi apoi să nu mă poată pricepe. Asta e secretul tradiţionalismului. Tradiţie şi progres înseamnă că sunt lucruri pe care el să nu le înţeleagă, iar eu da – adânc. Cu toate acestea, dacă el ar fi trăit o sută de ani s-ar cuveni să le poată înţelege, fiindcă acele lucruri pricepute şi gustate de mine nu sunt perversităţi şi deviaţii, ci continuarea liniei începute…
Uite, dacă spre pildă Guizot ar reveni în lume ar trebui să regăsească absolut neschimbate şi absolut intacte: noţiunile primare ale sufletului omenesc; dispozitivele de baza ale civilizaţiei; principiile moralei. Acestea au caracter static şi permanent. Nu sunt în devenire. Odată aflate, odată sădite, se păstrează. Progresul constă în menţinerea lor, ba chiar în transformarea lor în şi mai statice, şi mai indiscutabile, şi mai absolute reguli. Ar trebui să se afle şi în prezenţa a ceva nou şi de neînţeles pentru el; poezia lumii moderne, estetica, sensibilitatea, farmecul şi melancolia ei. Pe acestea eu le pricep, el nu.
            Ar trebui să mai găsească la un grad altul decât al epocii lui, la un grad mai înalt, termometrul progresului. Să fie adică ordinea şi libertatea  mai puternice decât în vremea lui. În toate însă el să se poată repede pune la curent şi la punct, refacând drumul parcurs, fiindcă acel drum e drumul logic şi firesc al progresului care nu orbecăieşte, ci merge pe linia trasată, merge mai departe însă în aceeaşi direcţie.
Şi trebuie să nu ne jucăm de-a cuvintele! Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între barbaţi şi femei căliţi în morală. Dar ei zic camaraderie şi înţeleg desfrâu. Au schimbat numele, nu relaţia. Păi desfrâul e de când lumea şi nu constituie nici o noutate, nici un progres. Pe când camaraderia – care-n primele clipe l-ar mira pe Guizot – e o noţiune progresistă.

Zi de zi sunt tot mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine cât ura şi invidia faţă de altul. Iubirea de sine, în fond, nu e cine ştie ce periculoasă. Ura şi invidia sunt cauzele tuturor relelor. Odată cu progresul ele cresc şi domină scena.

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...