Se afișează postările cu eticheta Rusia bolşevică. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Rusia bolşevică. Afișați toate postările

duminică, 21 martie 2021

Amor liber obligatoriu, comune sexuale şi lgbtism, familia desfiinţată, copiii proprietatea statului, oficializate în Rusia bolşevică. UE(RSS) le-a realizat şi ea.

 

Recent Europa a fost declarată de Parlamentul European spaţiu liber pentru lgbtqism. Această din urmă mişcare vine să se alăture unui gros dosar de decizii ale Comisiei Europene şi de hotărâri ale aşa-zisei Curţi Europene a Drepturilor Omului, un organism politic şi nu juridic, care urmăresc de mai mulţi ani construirea unei anti-societăţi omeneşti, bazată pe anticreştinism, anti-morală, anti-omenesc, demonic. 

Se revine astfel după o sută de ani, la proiectul iniţial, implementat de mafia globalist-satanistă în Rusia, imediat după punerea în scenă a revoluţiei sovietice, începând chiar din 1917. Reiau în cele de mai jos o parte din articolul publicat de mine în 2016, care porneşte de la dezvelirea, de către alcoolicul Junker, a unei statui a lui Karl Marx în Germania.

  •  

Acuzat că îşi bate pur şi simplu joc cu neruşinare de cele peste 100 de milioane de victime ale comunismului, fostul troţkist Juncker declară candid, ca pentru proşti:

Indiferent ce păreri ar putea avea oamenii asupra lui Karl Marx, este fără îndoială că el este o figură care, într-un fel sau altul, a modelat istoria Europei. A nu vorbi despre el ar putea însemna o negare a istoriei.

Devoalarea comunismului (ca societate demonică, iad terestru) ca ţintă a constructorilor de ieri şi de azi ai proiectului european nu începe cu celebrarea lui Marx, iar mişcarea lui Juncker nu e una singulară. La manifestările dedicate celor 200 de ani de la naşterea lui Marx vor participa mulţi alţi reprezentanţi ai elitei progresiste europene şi internaţionale, iar traiectoria pe care s-a înscris UE dă tot mai multă apă la moară celor care vorbesc despre o altă Uniune Sovietică, o UERSS.  Un curent tot mai important în rândul elitelor progresist-decadente din Europa occidentală, este cel potrivit căruia comunismul poate fi soluţia pentru împotrivirea la imperialismul sălbatic, dărâmarea FMI şi Băncii Mondiale şi realizarea fericirii globale. Şi asta în pofida experienţei tragice pe care o bună parte din ţările europene au avut-o. Pe care ei o consideră doar vina prostiei Estului, care a deviat de la „nobilele idealuri şi precepte marxiste”, în timp ce ei, cei din Vest, vor construi comunismul urmând cu sfinţenie indicaţiile lui, de exemplu, Marx.

Există o părere, aproape unanimă, că comunismul, ca regim politic, a fost incompatibil cu distrugerea familiei lgbt-ismul, libertinajul transformat în valoare socială absolută, avortul, prostituţia. Şi cel puţin în parte – adică pentru URSS-ul de după 1934 şi pentru celelalte state ale blocului sovietic, ce aveau să apară după 1944 – este adevărat. 

Alta a fost însă realitatea în ceea ce priveşte familia, amorul liber, sexul la grămadă, aberaţiile lgbtiste, avortul în anii de început ai Rusiei sovietelor, când bolşevicii au avut ocazia să verifice pe propria piele un adevăr simplu: între construcţiile minţii omeneşti şi normalul, firescul vieţii, între fantasmele universului interior şi legile universului exterior există diferenţe care ajung să se manifeste în conflicte distrugătoare pentru fiinţa umană. 

Revoluţia sexuală este, aşa cum o găsim în toate documentele ideologice şi doctrinare socialiste şi comuniste, o componentă de bază a revoluţiei socialiste/comuniste. Dar ca şi toate celelalte teze şi obiective ale acestora, şi aceasta este echivalentă cu o întoarcere nihilistă împotriva persoanei umane şi a umanităţii în ansamblu.  De aceea, eşuarea lamentabilă în faţa cerinţelor realităţii, a unui experiment de amploarea şi durata celui sovietic, este un argument irefutabil în favoarea rezistenţei faţă de asaltul revoluţiei sexuale occidentale actuale, un tsunami de forme aberante, dezgustătoare şi criminale.

După cum spuneam în episodul anterior, Ludwig von Mises explică fascinaţia produsă de socialism, încă de la apariţie, prin faptul că acesta … promite nu numai bunăstare – bogăţie pentru toţi – ci şi fericire universală în amor. Acestei părţi a programului său i se datorează o mare parte din popularitatea pe care o are. (Interesantă zonă comună cu marea iubire a socialiştilor, islamul care şi el promite fericirea erotica fără limite, dar post-mortem.) Ca dovadă: nicio altă carte de literatură socialistă germană nu a fost citită de un public mai numeros şi nu a avut o eficacitate propagandistică mai mare decât lucrarea lui August Bebel, „Femeia şi socialismul”, (apărută în 1879, reeditată de 50 de ori în Germania numai până în 1909, tradusă în circa 20 de limbi), care este dedicată în principal temei amorului liber.

Revoluţia sexuală din Rusia sovietică este analizată pe larg în cartea psihanalistului german socialist Wilhelm Reich „Die Sexualität im Kulturkampf: Zur sozialistischen Umstrukturierung des Menschen”, (Sexualitatea în războiul cultural: pentru restructurarea socialistă a oamenilor) apărută în  1936. De remarcat că aflăm încă din titlul cărţii aflăm două lucruri esenţiale: că stânga a declarat război vechii societăţi umane şi că sexualitatea este una dintre armele sale principale. De fapt, acest titlu este înlocuit la ediţiile de după 1945 cu mai puţin belicosul şi explicitul Revoluţia sexuală. Au fost făcut mai ceţoase şi subtitlul şi temele principale: familia, religia, politicile extremei stângi etc.

La finalul acestui articol voi menţiona şi alte referinţe privind acest subiect. În cele ce urmează vă voi prezenta şi câteva extrase din articolul   lui Pavel Preanikov „Revoluţia sexuală din Rusia: Bolșevicii au fost primii care au reușit „emanciparea moravurilor” , a cărui traducere a apărut în articolul Exemplificarea rădăcinilor comuniste ale revoluției sexuale neomarxiste de azi.

Proiectul revoluţiei sexuale bolşevice apare, încă înainte de declanşarea insurecţiei comuniste, în corespondența dintre Troțki și Lenin (1911). Troțki: „Fără îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de înrobire a omului. Atâta vreme cât exista aceasta opresiune, nu poate fi vorba de adevarata libertate. Familia, ca instituție burgheză, și-a trăit complet traiul.”…. Lenin: „… Și nu numai familia. Toate interdicțiile cu privire la sexualitate ar trebui să fie eliminate… Avem ce învața de la sufragete: chiar interzicerea dragostei intre persoanele de același sex ar trebui sa fie eliminată”.

Ca urmare, atunci când iau puterea, din chiar primele zile, Lenin şi ai lui trec la punerea în practică, în paralel cu măsurile necesare pentru consolidarea puterii, a celor pentru iniţierea şi victoria revoluţiei sexuale. Pe ansamblu, se poate spune că unele dintre ele depăşesc şi cele mai ultraliberale iniţiative de astăzi. Este abolită „tirania căsătoriei”, sunt dezincriminate, promovate şi chiar impuse, avortul, relaţiile homosexuale, relaţiile cu minori, relaţiile sexuale în grup, exhibiţionismul public. Asemănător „parteneriatelor civile” promovate acum, bărbatul şi femeia puteau forma şi lichida o familie fără a fi obligaţi să-şi înregistreze căsătoria la oficialităţi. Parteneriatele de acest tip puteau fi dizolvate uşor, la simpla solicitare a unei parţi, iar după desparţire înceta orice obligaţie reciprocă. In 1924, dupa datele deținute de Zeitlin, un angajat al instituției conduse de Troțki, „in orașele mari, „cuplurile”, in comparație cu familiile, alcatuiesc majoritatea”. Jumătate din copii născuţi erau în afara căsătoriei, în cuplurile volatile. Ţara s-a umplut repede de copii nedoriţi, lăsaţi pe străzi, de prostituate (mult mai multe decât pe vremea ţarismului), de cenuşa trupurilor copiilor avortaţi . Avortul era atât de la îndemână încât ajunsese aproape o metodă contraceptivă, unele femei făcând şi câteva avorturi pe an. Pe străzi au loc manifestări la care astăzi, încă, liberalii progresişti, se pot doar gândi – oamenii se plimbă, sau fac diverse „happeninguri” în pielea goală, se urcă astfel în tramvaie, sau se năpustesc în clădiri publice. Orgiile sexuale în interior, sau în spaţii deschise, erau spectacole educative. Adolescenţii primeau la orele de educaţie sexuală îndemnuri şi sarcini de a se aborda fără reţineri toată gama de relaţii sexuale. Teoria era completată cu practică în tabere, cercurile de studiu, sau cu ocazia unor acţiuni pionereşti sau komsomoliste. Sexologii veniţi din străinătate (peste 300), în special din Germania, pentru a ajuta la predarea educaţiei sexuale în şcoli, sunt entuziasmaţi de vigoarea cu care se răspândeşte revoluţia sexuală. Iată ce spune Preanikov:

…. sunt emise decretele lui Lenin (la 19 decembrie 1917) „Cu privire la abolirea căsătoriei” și „Cu privire la abolirea pedepsei pentru homosexualitate” (acesta din urmă era parte a decretului „Cu privire la căsătoria civilă, copii și despre modificarea actelor de stare civilă”). In special, ambele decrete confereau femeii „autodeterminarea materială, precum și sexuala” și au introdus „dreptul femeilor la libera alegere a numelui și a locului de reședință”. Potrivit acestor decrete, „uniunea sexuală” (al doilea nume „uniunea prin căsătorie”), era posibil să se încheie rapid și să se desfaca la fel de ușor.

… la Petrograd (Sank-Petersburg), la 19 decembrie 1918, a defilat o paradă a lesbienelor, care au aniversat un an de la decretul „Cu privire la abolirea căsătoriei”. Troțki nota, in memoriile sale, că Lenin a afirmat cu bucurie la auzul acestei vești: „Țineți-o tot așa, tovarăși!”. La acea paradă, se purtau pancarte de tipul: „Jos cu rușinea”. Acest apel, în cele din urma, a fost preluat și utilizat pe scară largă in iunie 1918, atunci când mai multe sute de reprezentanți ai ambelor sexe au mărșăluit prin centrul Petrogradului complet goi.

…, în guvernul provinciei Reazani, in 1918, s-a emis un decret „Cu privire la naționalizarea femeilor”, iar în Tambov, in 1919 – „Cu privire la distribuția femeilor”. In Vologda, sunt puse în practica, astfel de dispoziții: „Fiecare membră a komsomolului, studentă la cursurile de calificare sau orice alta studentă, care  primește o ofertă de a intra în relații sexuale, de la un komsomolist sau student la cursurile de calificare, ar trebui să o ducă la îndeplinire. In caz contrar, ea nu merita titlul de studenta proletară”.

Şi iată cum îi descrie un militant al revoluţiei sexuale, lui Constantin Constante, tatăl Lenei Constante, aflat în călătorie prin Rusia sovietică, „socializarea femeii între 20 şi 36 de ani” (fragment din memoriile acestuia): Se va crea – mi-a spus el – pe langă fiecare soviet câte un comisariat al dragostei publice. Fiecare cetățean sovietic va avea dreptul la un bon de dragoste pe zi. Cu acest bon el se va prezenta femeii socializate care va fi obligată să i se pună la dispoziție , fără vreo opunere și fără plată, în schimbul bonului eliberat de comisariat. Ea este liberă in aceea zi de a accepta sau refuza pe al doilea candidat la însurătoarea de-o clipă… Copiii născuți din aceste împreunări vor aparține Statului Sovietic care-i va crește și-i va îngriji până la vârsta când urmează să fie repartizați școlilor sovietice, sau atelierelor, după aptitudini… Acești copii – continuă interlocutorul meu –, neavând nici o afecțiune de familie, vor fi cei mai sinceri sprijinitori ai familiei sovietice care este Statul Sovietic.

Un fenomen obișnuit, în acel moment, erau comunele komsomoliste. Pe bază de voluntariat, într-o asemenea „familie” locuiau, de obicei, 10-12 persoane de ambele sexe. La fel ca și in „familia suedeza” de astăzi, într-un astfel de colectiv, există o gospodărie comună și viață sexuală comună. … Treptat, comunele sexuale s-au răspândit în toate marile orașe ale țării. S-a ajuns chiar până acolo încât, de exemplu, la comuna din cadrul Bibliotecii de Stat din Moscova, comunarzii nu doar că împărțeau aceeași haină și aceiaşi pantofi, dar și aceeași lenjerie intimă. Un model în acest sens era considerată comuna de muncă a Direcției Politice de Stat pentru copiii fără adăpost în Bolșevo, înființată în 1924, din ordinul personal al lui Dzerjinski. In ea au existat aproximativ o mie de tineri infractori de la 12 la 18 ani, dintre care aproximativ 300 erau fete. Educatorii comunei salutau „experiențele sexuale comune”, fetele și băieții locuiau in barăci comune. … De altfel, o astfel de practica a existat in toate casele de copii și chiar in taberele de pionieri.

De la „lumina” revoluţiei sexuale la „întunericul” reprimării ei (după Reich)

Revoluţia sexuală nu a fost abandonată pentru că arhipăstorii ei s-ar fi trezit, căit şi, plini de regrete, ar fi decis revenirea la cele normale. Au acţionat legile vieţii, legile pieţii, necesitatea de a produce pentru a trăi şi, în plus, ambiţia de a demonstra viabilitatea revoluţiei comuniste. Industrializarea URSS a început să ceară ca individul să nu-și mai piardă forțele în divertismentele sexuale, ci pentru construirea comunismului. „Moravurile ușoare” au inceput a fie oficial dezaprobate. Opinia publica din nou înclina să creadă că „familia era celula societații”, iar baza ordinii era  monogamia…. Odată cu adoptarea constituției staliniste și-a pierdut puterea și decretul „Cu privire la abolirea căsătoriei”. In anul 1934, avortul a fost interzis, iar in luna martie a aceluiași an, Kalinin a semnat o lege care să interzică și să sancționeze contactul sexual intre bărbați. Apoi au început arestările în masă ale homosexualilor în marile orașe ale URSS. Educația sexuală în rândul tinerilor s-a oprit, s-au oprit și lucrările științifice cu privire la acest subiect.

 Alte surse documentare despre subiect:

Revoluţia sexuală în Rusia Bolşevică, 2011, autor Gregory Carleton

Mostre de erotică bolșevică. Fragmente din memoriile lui A.R. Trușnovici

 

joi, 7 mai 2015

De ce nu am să particip vreodată la parada de 9 mai din Piaţa Roşie (şi nu numai pentru că aş prefera să sărbătoresc independenţa de la 9 mai 1877)



Nu pentru că nu m-a chemat nimeni, cum vor sări să spună comentatorii de culoare roşie. E adevărat că nu am fost chemat şi nici nu o să fiu, dar, dacă aş avea motive,  m-aş putea duce singur şi, sunt sigur, nimeni nu m-ar da afară.
Şi nici pentru că aş fi vreun nostalgic al celui de-al treilea Reich, ba din contră.
Nu, nu mă duc pentru că am motive întemeiate să nu o fac.
În primul rând pentru că 9 mai 1945 este, dincolo de încheierea războiului (motiv de bucurie, bucurie pe care putem să o trăim oriunde altundeva, în niciun caz în capitala unui stat agresor şi iniţiator al măcelului mondial, cu paradă militară şi festivităţi care vor să ateste calitatea de principal învingător al acestuia), de fapt, o dublă zi de reculegere: pentru victimele celui de-al doilea război mondial, dar şi pentru victimele lagărului  comunist instaurat de Uniunea Sovietică, a se citi Rusia bolşevică cotropitoare, începând din 1945.
Pentru cei peste 100 de milioane de morţi în cele două „întâmplări” nefericite ale popoarelor de pe continentul nostru (şi, în ceea ce priveşte comunismul, al multor altor popoare de pe alte continente).
Pentru sutele de milioane de destine frânte, ale celor scăpaţi cu viaţă, dar afectaţi de fanteziile criminale naziste şi comuniste.
Pentru foametea, suferinţele, silniciile îndurate, violurile, lagărele, închisorile, reeducările, deportările, despărţirile, suferite de alte zeci de milioane.
Pentru diavoleştile tehnologii ideologice de transformare a fiinţelor umane în monştri şi sclavi.

Nu am să mă duc pentru că URSS-ul comunist a fost, la începuturile conflagraţiei, iniţiator al acesteia şi agresor în egală măsură cu Germania nazistă. Să ne amintim pactul Molotov-Ribbentrop, împărţirea Poloniei, hăcuirea României, ocuparea statelor baltice, atacarea Finlandei. Că pe urmă, ca la cârciumă, conmesenii agresori s-au luat la păruială şi URSS-ul a strigat help, asta este altă gâscă în altă traistă.
Să ne amintim regimul de genocid şi teroare instaurat în România şi în restul statelor central şi est-europene de „măreaţa Uniune Sovietică”, sub conducerea „măreţului” Stalin şi de „cei mai iubiţi fii ai acestor popoare” aduşi să le măcelărească şi să le distrugă de mai sus numiţii „măreţi”.
Să ne amintim de jaful practicat de „cel mai uman, avansat, luminos, bun dintre statele lumii” în România şi nu numai.
Să ne amintim de teritoriile furate mişeleşte de la alte popoare, lăsând state ciuntite şi neamuri despărţite în mod arbitrar.
Să ne amintim de raptul, samavolniciile, crimele, deportările din Moldova de peste Prut  şi din Bucovina; de Georgia, de Crimeea, de agresiunea împotriva Ucrainei.

Nu am să mă duc pentru republicile, ţinuturile şi districtele pe care le înglobează aşa zise Federaţie Rusă (ultimul imperiu, un imperiu al răului şi al relelor după cum ne-o demonstrează cu mult entuziasm), fără ca ruşii să aibă vreo legătură de sânge cu popoarele respective, fără a fi deţinut din vechime teritoriile respective, fără a fi fost chemaţi, fără a fi fost acceptaţi; doar prin sânge, moarte, represiune. Nu mă voi duce pentru că nu cred în Ortodoxia afişată de Putin&asociaţii (amestecată, dincolo de crucile făcute la televizor, cu produsele doctrinelor mistico-religioase, inclusiv sataniste, cu o infuzie masivă de islam, cu fundamente şi derivate comuniste, naziste şi fasciste), cum nu cred nici în Rusia tradiţionalistă şi conservatoare, aşa cum îi place să se prezinte şi cum, unii guguştiuci naivi din Occident, dar şi de pe la noi, au ajuns să creadă că este.
Nu am să mă duc pentru că la 9 mai 1945 românii simțeau deja de un an „grija prietenească” a marelui prieten de la Răsărit, aveam deja deportaţi în URSS, aveam deja victime umane ale represiunii comuniste, aveam deja primii deţinuţi politici ai comunismului biruitor, dezorientarea, deznădejdea, îngrijorarea erau maxime şi numai  de sărbătoriri nu le ardea.
Dar probabil că şi-au adus aminte şi au sărbătorit cum s-a putut un alt moment cu adevărat de preţ pentru fiecare dintre ei, ca şi pentru fiecare dintre noi cei de azi. Chiar şi pentru cei care habar nu au ce a fost la
9 mai 1877 - Proclamarea independenţei statului român
Cei care sunteţi gata să-mi amintiţi că independenţa  le-o datorăm ruşilor răbdare, lecturi şi apă rece. Iată câteva date pe scurt:
La 4 aprilie 1877, România şi Rusia semnau convenţia prin care se permitea trupelor ruseşti să pătrundă în Balcani spre viitorul teatru de razboi cu Imperiul Otoman. Convenţia avea o menţiune specială prin care Ţarul se obliga să respecte drepturile statului român, să menţină şi să apere integritatea teritoriala a României.
Războiul ruso-turc începe dezastruos pentru armata ţaristă comandată de Marele Duce Nicolae, care este înfrântă cu mari pierderi în cele două atacuri asupra Plevnei de pe 8 şi de pe 18 iulie 1877.
Ducele Nicolae îi scrie disperat domnitorului Carol I: “…. Turcii aglomerând multe trupe la Plevna ne infrâng. Vă rog să faceţi fuziune, demonstrație și, dacă e posibil, să treceți Dunărea așa cum doriţi. Între Jiu și Corabia această demonstrație  este indispensabilă pentru a-mi ușura mișcările.
La 20 august 1877, armata romană comandată de Domnitorul Carol I, care va primi pe perioada operaţiunilor comanda trupelor ruso-române, trecea în Bulgaria pe podul de la Corabia.
Sunt cucerite rând pe rând Plevna, Griviţa I si II, Rahova, Smârdan, Vidinul si celelalte fortificaţii turceşti din Bulgaria. În cele 6 luni, românii au pierdut circa  10.000 dintre cei 58.000 de ostaşi care trecuseră Dunărea.
Dar, chiar dacă i-au fost aliaţi în război, ruşii au “uitat” să-i cheme  pe români  la discuţiile de pace cu Turcia care s-au desfăşurat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878.
Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa», consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”. (Sorin Liviu DameanCarol I al României”).
 Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”(SL Damean)
Rusia decide ocuparea României, iar trupele ruseşti, care oricum se comportau ca nişte trupe de ocupaţie, cu jafuri, distrugeri, incendii şi violuri, trec la acţiune asediind Bucureştiul. 
Convins de către I. C. Brătianu, Carol I părăseşte capitala şi preia conducerea armatei române din Oltenia. România, la ea acasă, cu o armată călită în conflictul recent, cu populaţia radicalizată împotriva ruşilor, se găsea într-o poziţie avantajoasă în raport cu Rusia.
În acel moment, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, intervin marile puteri europene şi este convocat Congresul de la Berlin, la ale cărui lucrări, pe motivul că nu fusese un stat independent, România nu este admisă. În final  este pierdută Basarabia (adică cele trei judete din sudul Moldovei de dincolo de Prut, Ismail, Cahul şi Bolgrad, dar se păstrează Delta Dunării şi Dobrogea.
Ca urmare a acestei atitudini duplicitare şi ticăloase, Rusia, care avusese în plan, încă de la începutul conflictului, anexarea Principatele Unite, (cum încercase deja în timpul războaielor cu turcii dintre 1768-1774, 1787-1791 şi 1806-1812, când ocupase efectiv cele două principate şi, după ultimul, chiar solicitase anexarea lor) pierde toată simpatia populară născută odată cu declanşarea războiului de independenţă.
 O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”. (SL Damean).

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...