Se afișează postările cu eticheta Patapievici. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Patapievici. Afișați toate postările

luni, 15 aprilie 2019

Gândește-te bine, uită-te-n oglindă și vezi dacă ești prost!



Eu şi tu

Eu îți spun că Soros controlează mult prea mult din politica autohtonă, în timp ce tu-mi spui că bat câmpii. Cu toate acestea, fundația lui din România finanțează toate organizațiile vocale, care urlă slogane la comandă, cele mai multe dintre ele fără pic de logică, demne de IQ-ul unei maimuțe retardate.

Îmi vorbești despre „elitele” tale din care obligatoriu fac parte indivizi ciudați precum Pleșu, Patapievici, Boia sau Liiceanu. La fel de imperturbabil îți spun că lucrurile nu-s tocmai curate. Că Pleșu și Liiceanu l-au pupat în cur pe Gogu Rădulescu, asigurându-și protecția pe vremea în care unii oameni sufereau pe bune în țara asta. Că n-avea cum să existe fum fără foc în cazul plagiatului din lucrarea de doctorat a lui Liiceanu. Că „Minima Moralia” e o carte scrisă de Theodor Adorno în 1951, iar în cazul broșurii lui Pleșu a fost cel puțin vorba de un mimetism rudimentar în alegerea titlului. Că, da, Mircea Malița i-a dat o smetie lui Pleșu atunci când a povestit episodul „Indonezia” din 1978 care nouă, oamenilor normali, ne pute-a securism. Că nu prea ai cum să ajungi Ministru de Externe dacă n-ai trecut pe la „băieții veseli”. Și că, din nou da, Pleșu e șef pe viață al benzii din România a Fundației Soroș. Că ICR-ul de pe vremea lui Patapievici a fost cel mai securist sistem cultural din câte-au existat vreodată, în care ăia se comportau ca-n cazarmă. Că e o carte de-a lui Catherine Durandin, „România mea comunistă”, în care povestește despre activitatea de ghid oficial a lui Boia, care n-o scăpa o clipă din ochi. Știți cine era pe vremea aia ghid?

Din nou îmi spui că n-am dreptate, chiar dacă nu te obosești să-mi aduci un argument logic. Te mulțumești cu slogane despre libertate, „societatea deschisă” și justiție. Eu îți spun că toate sunt elemente ale unui atac concertat asupra țării și tu îmi spui, din nou că n-am dreptate. Îți arăt că cei din banda #rezist au o soră geamănă în SUA cu numele #resist. Nu-ți spune nimic. Cum nimic nu-ți spune nici asemănarea până la suprapunere a „agitării telefoanelor” din Piața Victoriei cu golănia petrecută pe Maidanul din Kiev. Mă înjuri când îți spun că DEMOS de-aici e tot aia din SUA, sponsorizată, între alții, de bunul domn Soros. Treburile sunt identice, trase la indigo și tu-mi spui mie că aiurez. Și, din nou, îmi dai în freză cu slogane. Care slogane sunt aceleași cu cele de-acolo.

Nu te surprinde când televiziunile îți arată, la picajul marilor dictatori, chiuvetele lor cu robinete din aur. Ai văzut la Ceaușescu, la Saddam, la Mubarak și la Gaddafi. Dacă ai fi avut o minimă curiozitate te-ai fi dus la casa lui Ceaușescu din Primăverii unde ai fi putut constata limpede că nu-i nici vorba de robinete de aur, ci de aceleași robinete din inox pe care le știi de când lumea. La fel e și la Gaddafi și la Saddam și la Mubarak. Cu toate acestea, la următorul picaj al unui alt dictator, din nou te vei minuna de robinetele lui de aur.

Nu ai nimic de spus când vezi că influencerii tăi sunt, în marea lor majoritate, gângavi oligofreni. Te uiți în gura lor și le răspândești mesajele demne de mintea unui retardat. Și te simți bine!

Te-ai simțit bine când îl înjurai pe Ponta. Acum îl pupi în cur deoarece e împotriva lui Dragnea, noul „dușman al poporului” pe care trebuie să-l urăști. L-ai înjurat pe Grindeanu, dar l-ai aplaudat frenetic atunci când s-a lipit cu rectul de scaun. Și, la fel de mult l-ai înjurat pe Tudose pentru ca acum să-l iubești. Pe Veorica n-o mai scoți din „proastă”, dar dacă s-ar apuca să dea declarații împotriva lui Dragnea, ai îmbrățișa-o și-ai pupa-o în curul ăla blond. L-ai urât pe Ludvic Orban pe vremea în care băsescu îl considera „dușman al poporului”. Aum îl pupi în cur. Dacă-ți spun că toată consecvența ta e un rahat, spui că sunt rău.

Ai sărit în sus de bucurie atunci când securiștii l-au pus președinte pe Iohannis. Acum îl înjuri, iar peste vreo câteva săptămâni o să-l pupi din nou în cur.

Ar trebui să-ți spun în față că ești tâmpit și să nu mai pierd vremea cu tine. Cu toate acestea, mă încăpățânez și caut să-ți deschid ochii ăia chiori. Încerc să-ți arăt unde-i soarele, iar tu-mi arăți falsa lumină a UE, a SUA sau a ambasadelor. Fac eforturi supraomenești să-ți spun că e prostesc să te comporți ca frunza-n vânt, să nu ai decât ideile care-ți sunt turnate în ureche de către propagandă și să aderi imediat la ele. Îți spun că e aiurea să urli libertate și democrație în timp ce aperi securismul din societate.

Îți spun atâtea și atâtea lucruri și tu, de fiecare dată, îmi spui că nu-i așa. Oare cine-o fi prostul în toată afacerea asta? Și, mai mult, cine e cel care va fi tocat și vândut la kil de ticăloșii care-l manipulează? Gândește-te bine, uită-te-n oglindă și vezi dacă ești prost. Dacă te crezi deștept, e un simptom clar al bolii de care suferi.

Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice

luni, 18 iunie 2012

ICR-ul din stradă

        Nu l-am întâlnit niciodată pe Patapievici. În trecut, prin prisma textelor scrise de el, l-am privit mai curând critic. Am polemizat pe tema lui cu diverşi prieteni care îl susţineau înflăcărat, posedaţi de magnificenţa geniului său. Sau care îl purtau prin societate ca pe nişte sfinte moaşte. Personal l-am găsit, deşi cu multe lucruri interesante, mult prea trufaş intelectualist. Ca un prinţ autoasumat al ideilor.
       Timpul a dovedit că mai curând variantă cu moaştele era cea adevărată. Când Patapievici l-a susţinut pe Băsescu în textele sale, unii dintre adulatori, în timp tot mai mulţi, l-au aruncat oripilaţi pe marginea drumului constatând că nu sunt sfinte moaşte, ci rămăşiţele unui vampir. Şi, care cum a putut, i-a înfipt şi un ţăruş în inimă ca să-l termine pe vecie.
     
       În ceea ce mă priveşte, am constatat, din scrierile scurte sau mai scurte ale ultimilor ani, fie ele politice fie de altă natură, o oarecare evoluţie (şi folosesc corect aici termenul) a gânditorului, coborât mai aproape de praful şi de noroiul cetăţii, mirosindu-le, gustându-le şi înţelegându-le altfel, dar şi ridicat mai aproape de cer, chiar dacă încă trufaş.
       M-am întâlnit cu Patapievici indirect, pe internet, cu vreo 3 luni în urmă pe când organizam festivalul filmului evreiesc, iar ICR-ul ne ajuta cu premiile pentru competiţia de film. A fost o întîlnire oarecum neplăcută, cu un Patepievici, pornit pesemne de nişte subordonaţi zeloşi şi săpători contra altora, care nu greşiseră cu nimic. Am remarcat încă o dată, dar acum legat de un HRP în interacţiune cu ceilalţi, acelaşi ton seniorial, trufaş, aceeaşi poziţionare agasantă de prinţ, de data aceasta, al oamenilor.
     
       Am aflat însă în toată această perioadă şi despre ridicarea de sub pământ a ICR-ului. I-am văzut produsele, am ascultat opiniile despre activitatea lui. Lăsând deoparte unele  episoade mult discutate , mai ales aici în ţară - poate că episoade în mod real neinspirate, poate probleme de invidie, dar în mod sigur încercări de a lovi în Băsescu - este pentru prima oară după multe zeci de ani când România începe să conteze afară cultural, să fie percepută ca un producător de cultură, nu numai ca o colonie imundă şi tâmpă. Lăsând deoparte prezenţa interbelică a unor personalităţi în diverse ţări europene, care se reprezentau mai ales pe ele, este pentru prima dată în istoria statului român când cultura iese în afară masiv, organizat, constant, inteligent; este de altfel opinia majorităţii străinilor cu care am stat de vorbă, fie din institutele culturale străine din Bucureşti, fie din corpul diplomatic, fie veniţi din afară. Produsele noastre culturale şi producătorii lor sunt în sfârşit prezentate şi prezentaţi în ton cu vremurile dar şi cu valoarea lor. Evident, se poate discuta pe multe din dimensiunile interne ale activiţii ICR-ului; pe artiştii, pe evenimentele, manifestările organizate sau numai susţinute. Există, vor exista, păreri pro şi contra. Dar un lucru e clar: aici este unul din puţinele locuri în care şi din care, după 23 de ani, s-a construit ceva.
     
       Nu l-am întâlnit niciodată pe Patapievici. Dacă l-aş fi cunoscut direct, poate l-aş fi plăcut mai mult, poate mai puţin. Dar oricât l-ar respinge cineva pe omul din lume, sau pe gânditorul, sau şi pe unul şi pe celălalt, cât de ticălos, de troglodit, de lipsit de Dumnezeu trebuie să fie acel cineva, personaj singular sau/şi colectiv, pentru a distruge o construcţie valoroasă numai pentru că nu-i place arhitectul ei? Sau de fapt nu-i place ce face respectiva construcţie? Nu-i place că ridică valori, că le dă o dimensiune internaţională, că începe să se nască mândria de a fi român raportată la acestea? Nu-i place că scoate oamenii din amoţeală, că produce modele, că îi reduce lui controlul?
     
         După cum o spun mulţi, după cum am spus-o şi eu, comunismul nu a murit; el doar s-a "mutantizat". S-a îmbrăcat, în piele de oaie democrată. Dar e uşor de descoperit. Pentru că chiar dacă îşi schimbă blana nu-şi poate schimba şi năravul. Şi miroase: a sânge, a hoit, a moarte, a neant.      
       Acţiunea împotriva ICR este una pur comunistă. De aceea ea trebuie împiedicată, iar organizatorii ei demascaţi ca turbaţi câini roşii. De aceea trebuie să ni se audă glasul. De aceea trebuie să fim în stradă. Pentru a arăta că ICR-ul este şi în stradă. Ce altă mai bună recunoaştere a meritelor acestei echipe?
 

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...