Se afișează postările cu eticheta ICR. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ICR. Afișați toate postările

duminică, 1 iulie 2012

Ponta prin duşmanii lui


Avem prilejul, de circa două luni, să desluşim tot mai bine persoana, până acum, oarecum ceţoasă şi slab exprimată prin informaţii, a distinsului nostru prim ministru. Mai corect, avem prilejul de a ne confirma nişte bănuieli şi certitudini anterioare şi de a le completa cu multe alte certitudini. Se spune, astfel, că pe un om îl cunoşti şi după duşmanii lui. Unii oameni par a  nu avea duşmani; alţii au puţini şi/sau nesemnificativi  pentru o caracterizare. Cazul lui Victor Ponta este însă unul aparte: la cei câţiva duşmani pe care ni-i dezvăluise anterior manadatului său de premier, a reuşit să adauge o listă impresionantă în timpul acestuia. Să vedem care ar fi aceşti duşmani:

Duşmani fundamentali:
Adevărul – o entitate cu totul străină şefului usl. Victor Ponta a reuşit performanţa uluitoare de furniza numai minciuni şi deziceri de ziceri anterioare.
Bunul simţ – dacă a existat vreodată, el a fost eradicat în totalitateprin tratementul psd , astfel că nu s-a reuşit detectarea acestuia în comportamentul celui mai tânăr prim ministru.
Buna creştere (educaţia) – asemenea.
Munca – nu avem date despre actul de a munci al lui VP – el pare a nu fi existat vreodată. Avem însă despre acela de a copia şi de a lăsa pe alţii să-i facă lucrările.
Cultura – ca pentru orice bun comunist-nazist, cultura trebuie redusă, strivită, eliminată. Trebuie promovată însă incultura, falsa cultură, produsele sub-culturale, dominate de linia politică impusă de lupta împotriva celorlalţi duşmani principali din această listă.
Ştiinţa – dă activiştilor prea multă bătaie de cap. Cercetarea şi scrierea unei teze de doctorat, sau a unor cărţi, ca muncă, sunt doar pentru plebei. Şi apoi, ştiinţa nu prea acceptă să se plieze pe linia politică. E adevărat că în faţa camerelor de televiziune VP ne demostrează că 1 plus 1 face şapte, dar, de fiecare dată când ecanul schimbă imaginea, 1 plus 1 fac în continuare 2, aşa cum ştim de la aritmetică (aritmetica – o altă aservită lui Băsescu). 
Informaţia – pentru că nu vrea să fie numai cea produsă în laboratoarele USL.
Cinstea, Dreptatea, Responsabilitatea – pentru că sunt aliaţi direcţi ai adevărului, bunului simţ, bunei creşteri şi muncii.
Competenţa, Profesionalismul – sunt istovitoare, consumă inutil timpul în care poţi fura, distruge sau măcar omorî (chiar dacă şi numai indirect), dăunează lăcomiei şi înavuţirii personale şi a echipei; la ceilalţi sunt periculoase pentru că pun în pericol fraudele, tâlhăriile, politica bunului plac.
Justiţia – atunci când nu ascultă comanda politică şi se trezeşte să fie independentă.
Societatea civilă – pentru că este nesupusă, nelinguşitoare şi netransmiţătoare a politicii usl; evident cu excepţia ong-urilor create chiar de usl.
Interesul naţional – pentru că se opune interesului personal şi uslist.
Poporul român -  pentru că, cel puţin parţial are altă agendă decât cea usl. Chiar dacă el este invocat permanent ca „adrisantul” politicii usl-iste.

Duşmani conjuncturali:
Parlamentul – ilegitim atunci când are altă majoritate;
Curtea Constituţională atunci când dă decizii contrare intereselor usl;
Presa independentă politic sau de altă orientare decât usl;
Academia  României, ÎCCJ, Procuratura generală, DNA, ANI, Universitatea Bucureşti, ICR-ul, TVR-ul, Hidroelectrica, Ministerul Educaţiei etc. etc. etc.


luni, 18 iunie 2012

ICR-ul din stradă

        Nu l-am întâlnit niciodată pe Patapievici. În trecut, prin prisma textelor scrise de el, l-am privit mai curând critic. Am polemizat pe tema lui cu diverşi prieteni care îl susţineau înflăcărat, posedaţi de magnificenţa geniului său. Sau care îl purtau prin societate ca pe nişte sfinte moaşte. Personal l-am găsit, deşi cu multe lucruri interesante, mult prea trufaş intelectualist. Ca un prinţ autoasumat al ideilor.
       Timpul a dovedit că mai curând variantă cu moaştele era cea adevărată. Când Patapievici l-a susţinut pe Băsescu în textele sale, unii dintre adulatori, în timp tot mai mulţi, l-au aruncat oripilaţi pe marginea drumului constatând că nu sunt sfinte moaşte, ci rămăşiţele unui vampir. Şi, care cum a putut, i-a înfipt şi un ţăruş în inimă ca să-l termine pe vecie.
     
       În ceea ce mă priveşte, am constatat, din scrierile scurte sau mai scurte ale ultimilor ani, fie ele politice fie de altă natură, o oarecare evoluţie (şi folosesc corect aici termenul) a gânditorului, coborât mai aproape de praful şi de noroiul cetăţii, mirosindu-le, gustându-le şi înţelegându-le altfel, dar şi ridicat mai aproape de cer, chiar dacă încă trufaş.
       M-am întâlnit cu Patapievici indirect, pe internet, cu vreo 3 luni în urmă pe când organizam festivalul filmului evreiesc, iar ICR-ul ne ajuta cu premiile pentru competiţia de film. A fost o întîlnire oarecum neplăcută, cu un Patepievici, pornit pesemne de nişte subordonaţi zeloşi şi săpători contra altora, care nu greşiseră cu nimic. Am remarcat încă o dată, dar acum legat de un HRP în interacţiune cu ceilalţi, acelaşi ton seniorial, trufaş, aceeaşi poziţionare agasantă de prinţ, de data aceasta, al oamenilor.
     
       Am aflat însă în toată această perioadă şi despre ridicarea de sub pământ a ICR-ului. I-am văzut produsele, am ascultat opiniile despre activitatea lui. Lăsând deoparte unele  episoade mult discutate , mai ales aici în ţară - poate că episoade în mod real neinspirate, poate probleme de invidie, dar în mod sigur încercări de a lovi în Băsescu - este pentru prima oară după multe zeci de ani când România începe să conteze afară cultural, să fie percepută ca un producător de cultură, nu numai ca o colonie imundă şi tâmpă. Lăsând deoparte prezenţa interbelică a unor personalităţi în diverse ţări europene, care se reprezentau mai ales pe ele, este pentru prima dată în istoria statului român când cultura iese în afară masiv, organizat, constant, inteligent; este de altfel opinia majorităţii străinilor cu care am stat de vorbă, fie din institutele culturale străine din Bucureşti, fie din corpul diplomatic, fie veniţi din afară. Produsele noastre culturale şi producătorii lor sunt în sfârşit prezentate şi prezentaţi în ton cu vremurile dar şi cu valoarea lor. Evident, se poate discuta pe multe din dimensiunile interne ale activiţii ICR-ului; pe artiştii, pe evenimentele, manifestările organizate sau numai susţinute. Există, vor exista, păreri pro şi contra. Dar un lucru e clar: aici este unul din puţinele locuri în care şi din care, după 23 de ani, s-a construit ceva.
     
       Nu l-am întâlnit niciodată pe Patapievici. Dacă l-aş fi cunoscut direct, poate l-aş fi plăcut mai mult, poate mai puţin. Dar oricât l-ar respinge cineva pe omul din lume, sau pe gânditorul, sau şi pe unul şi pe celălalt, cât de ticălos, de troglodit, de lipsit de Dumnezeu trebuie să fie acel cineva, personaj singular sau/şi colectiv, pentru a distruge o construcţie valoroasă numai pentru că nu-i place arhitectul ei? Sau de fapt nu-i place ce face respectiva construcţie? Nu-i place că ridică valori, că le dă o dimensiune internaţională, că începe să se nască mândria de a fi român raportată la acestea? Nu-i place că scoate oamenii din amoţeală, că produce modele, că îi reduce lui controlul?
     
         După cum o spun mulţi, după cum am spus-o şi eu, comunismul nu a murit; el doar s-a "mutantizat". S-a îmbrăcat, în piele de oaie democrată. Dar e uşor de descoperit. Pentru că chiar dacă îşi schimbă blana nu-şi poate schimba şi năravul. Şi miroase: a sânge, a hoit, a moarte, a neant.      
       Acţiunea împotriva ICR este una pur comunistă. De aceea ea trebuie împiedicată, iar organizatorii ei demascaţi ca turbaţi câini roşii. De aceea trebuie să ni se audă glasul. De aceea trebuie să fim în stradă. Pentru a arăta că ICR-ul este şi în stradă. Ce altă mai bună recunoaştere a meritelor acestei echipe?
 

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...