Se afișează postările cu eticheta Hristos. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Hristos. Afișați toate postările

sâmbătă, 4 februarie 2023

Modernitatea, ca pervertire a creștinismului


Eva Brann

Ce se înțelege de fapt prin "epoca modernă"? Termenul nu poate însemna doar "contemporan", deoarece toate timpurile sunt contemporane cu ele însele. Modern este un cuvânt latin care înseamnă "chiar acum". Timpurile moderne sunt timpurile care sunt într-un mod special "chiar acum!". Modernitatea este tocmai-acuma, actualitatea. Poate că nu pare o caracteristică distinctivă foarte puternică, pentru că, din nou, ce timpuri nu sunt tocmai acum pentru ele însele? Cum se distinge epoca noastră modernă de vremurile antice, sau de acea epocă intermediară pe care o numim "Evul mediu", toate în comparație cu vremurile noastre actuale?

Ei bine, primul răspuns este foarte simplu. Noi trăim diferit în epoca noastră față de felul în care au trăit în epoca lor cei care au venit înaintea noastră. De exemplu, atunci când vorbim despre ceva sau chiar despre cineva ca fiind "de actualitate", dăm de înțeles că momentul în care ne aflăm este semnificativ, că timpul mărșăluiește, sau aleargă, de unul singur, iar noi avem sarcina de a ține pasul cu el. Timpul nostru nu este o nișă naturală confortabilă în cadrul ciclului secolelor, ci un covor care alunecă rapid și care este tras de sub noi.

În plus, avem un sentiment de extraordinaritate a vremurilor noastre; credem că sunt critice și cruciale, că ceva enorm este pe cale să se decidă sau să fie dezvăluit. Ați putea spune că nu avem doar un sentiment de condamnare sau de eliberare, ci că lucrurile sunt, de fapt, așa. Și totuși, un astfel de sentiment de criză a marcat decenii din fiecare secol din ultima jumătate de mileniu. Modernitatea însăși este, aparent, un mod de a încărca Acum cu o semnificație specială.

A întreba despre rădăcinile modernității înseamnă a întreba ce a făcut să apară această stare, această stare de agitație cronică, în care ne aflăm. Prin rădăcinile modernității, înțeleg adevăratele începuturi, originea modului nostru de a fi în timp.

În acest moment, ați putea crede că vorbesc despre istorie și că intenționez să vă țin o prelegere despre diversele mișcări istorice care au condus până în zilele noastre. Dar nu este așa. Astfel de "mișcări" - fie că este vorba de Reforma protestantă sau de Revoluția industrială - nu sunt ele însele decât denumiri date sumei de evenimente care au nevoie de o explicație. Permiteți-mi să dau un exemplu. Să presupunem că aș vrea să explic hotărârea sau obiceiul cu care unii dintre voi trăiesc de a se întoarce direct la Scriptură pentru cunoașterea credinței, spunând că suntem "produse" ale Reformei Protestante. Această explicație istorică ar suna ca și cum aș spune ceva semnificativ, dar, de fapt, nu ar spune nimic despre motivele interioare pentru care o parte a creștinismului a decis să se întoarcă direct la Biblie. Iar motivele interioare, și anume ideile, sunt, în cele din urmă, singura explicație satisfăcătoare a acțiunilor ființelor umane.

În continuare, pentru a-mi explica titlul, trebuie să vă spun ce înțeleg eu aici prin creștinism. Nu mă refer la credința în sine. Nu mă refer nici la o dogmă specifică, adică la dogmatică. Ceea ce am în vedere sunt anumite moduri spirituale și intelectuale, anumite moduri de abordare a gândirii, a vieții și a lumii, care sunt poate mai vizibile chiar și pentru un necreștin decât pentru cineva care trăiește în cadrul creștinismului. Sper că exemplele pe care intenționez să vi le dau vor clarifica ceea ce spun.

Și, în final, vreau să definesc cât mai atent posibil ce înțeleg prin "pervertire".

Nu mă refer la ceva vădit eretic sau teribil de rău, pe care noi, modernii, ar trebui să-l alungăm. În primul rând, eu însumi nu sunt creștină și nu este treaba mea să cer purificarea credinței altora. Pe de altă parte, vreau să arăt că noi toți, prin simplul fapt că trăim ca moderni, am fost profund pătrunși de aceste pervertiri și că am putea cu greu să ne continuăm viața fără ele. Ele sunt o parte inevitabilă a vieții noastre. Când spun "inevitabile" nu vreau să spun că nu există nicio posibilitate și niciun rost de a le rezista. După părerea mea, nu există mișcări inevitabile, ci doar ființe umane dispuse, și uneori nu, să le urmeze. Aceste pervertiri sunt inevitabile doar în sensul că, odată ce anumite trenuri de idei foarte puternice au fost lansate în lume, ele au fost obligate să fie duse dincolo de ele însele, să fie împinse la concluzia lor inerentă, dar neintenționată.

Poate că, atunci, ar trebui să vorbesc mai puțin dramatic și să spun că la rădăcina modernității se află secularizarea anumitor noțiuni creștine. Cu toate acestea, vreau totuși să mă agăț de cuvântul mai puternic pentru a descrie această evoluție și din următoarele motive.

Știți cu toții care se spune că a fost păcatul lui Satana. A fost rezistența față de Dumnezeu și răzvrătirea împotriva creatorului său, iar cauza sa a fost mândria, păcatul păcatelor. Mândria satanică, orice mândrie, este, din punct de vedere teologic, o voință perversă, literalmente o voință care întoarce lucrurile pe dos. În special, ea răstoarnă relația creaturii cu creatorul său. Satana se răzvrătește pentru că nu suportă să fie derivat și subordonat și, cu atât mai puțin, să fie mai îndepărtat de centrul cunoașterii decât Hristos. El îi comunică această teribilă nerăbdare Evei în Grădină când o ispitește cu fructul cunoașterii și îi promite: "Veți fi ca niște zei, cunoscând binele și răul" - în latină, aceasta este scientia boni et mali.

Or, se întâmplă că oamenii din generația din jurul anului 1600 Anno Domini - generația care a fost cea mai evident responsabilă pentru modernitate și în ale cărei scrieri se pot vedea cel mai explicit rădăcinile acesteia - acești oameni erau, de asemenea, nespus de mândri. Mă gândesc la nume care vă sunt probabil familiare: Galileo Galilei, Rene Descartes și Francis Bacon, un italian, un francez și un englez. Nu trebuie decât să aruncați o privire la gravura publicată ca frontispiciu al celei mai accesibile traduceri a operelor lui Descartes pentru a vedea cât de îngâmfat arată acesta.

Cu toate acestea, oricine le citește cărțile trebuie să fie frapat de caracterul sobru și reţinut al scrierilor lor. Ei continuă să afirme că nu dezvăluie mari mistere și nu expun descoperiri epocale. Ei se prezintă ca și cum ar fi găsit pur și simplu o metodă atentă, universal accesibilă, care, odată expusă, poate fi folosită de întreaga omenire. Tot ceea ce este necesar este dorința de a renunța la vechile prejudecăți și preocupări, la tot ceea ce Bacon numește "idolii" noștri; trebuie să ne lepădăm de prostiile veacurilor și să aplicăm rațiunea umană sobră la probleme clar definite. Cu alte cuvinte, acești inițiatori ai modernității propovăduiesc revolta împotriva înțelepciunii tradiționale, dar în cuvinte măsurate, atente, uneori chiar plictisitoare, atât de seci încât studenții se plictisesc adesea să le citească. Tocmai datorită  uscăciunii măsurate cu care este anunțată această extraordinară rebeliune, şi în parte pentru că revoluția baconiană-cartesiană este atât de bine înfiptă în oasele noastre, a fost atât de exact succesul copleșitor la care autorii ei se așteptau, încât noi, moștenitorii ei, cu greu recunoaștem caracterul revoluționar al declarațiilor sale inițiale de independență.

Dar mândria exagerată a acestor primii moderni nu consta în esență în faptul că erau conștienți că deschid o nouă eră. Acest lucru era prea evident pentru ei și aveau un caracter prea superior pentru a se mândri prea mult cu el. Mândria lor era mândria răzvrătirii, deși nu, poate, împotriva lui Dumnezeu. Interpretările diferă în ceea ce privește relațiile lor cu credința, iar eu cred că ei îl venerau pe Dumnezeu în felul lor, sau cel puțin aveau o părere bună despre el ca fiind creatorul unei lumi accesibile din punct de vedere rațional, și l-au cooptat ca garant al raționalității umane. Rebeliunea lor este mai degrabă împotriva tuturor intermediarilor dintre ei și Dumnezeu și natura sa. Ei vor să fie alături de el și ca el. Așa că ei cad în situația de a fi nu creaturi, ci creatori.

Permiteți-mi să vă dau câteva dovezi în sprijinul acestei afirmații. În primul rând, cu toții aveau un respect prudent și simpatic pentru diavol.

De exemplu, după cum probabil știți, atât Galileo, cât și Descartes au avut probleme cu publicarea lucrărilor lor. Galileo a avut astfel de probleme deoarece l-a susținut pe Copernic în opinia sa conform căreia Pământul nu este fixat în centrul universului, ci călătorește, un rătăcitor (ceea ce înseamnă literal cuvântul "planetă") în lume, astfel încât noi, ființele umane, devenim călători cosmici, capabili să vedem cerurile din diferite perspective. Or, autoritățile Bisericii Catolice de la acea vreme, considerau că locul central fix al Pământului era crucial pentru caracterul locului pe care Dumnezeu l-a ales pentru a se întrupa. Dar nu erau atât de grosolane încât să se certe cu o ipoteză astronomică alternativă, dacă se întâmpla să fie satisfăcătoare din punct de vedere matematic. Ceea ce i-au interzis lui Galileo să afirme în public era că aceasta era adevărata realitate și nu doar o teorie posibilă. În acest sens, ei se aflau în cea mai bună tradiție a științei antice. Astronomii știau dintotdeauna că existau ipoteze matematice alternative pentru a explica mișcările cerești, în funcție de punctul de vedere al fiecăruia. Sistemul ptolemeic, geocentric, era pur și simplu cel mai în concordanță cu dovezile simțurilor noastre neajutorate - oricine poate vedea soarele alergând pe cer - și sistemul cel mai util atunci și acum pentru navigație. Ceea ce Biserica îi cerea lui Galileo era ca el să păstreze știința ipotetică în loc să pretindă că ea dezvăluie realitatea cerurilor; această mișcare a Pământului putea fi afirmată ipotetic, dar nu ca un fapt. Știm cu toții că el s-a prefăcut că cedează, dar se spune că a murmurat: "Și totuși se mișcă". Prin această încăpățânare, el s-a arătat arhetipul omului de știință. Adică, el a făcut posibil ca acel cuvânt scientia, care înseamnă pur și simplu cunoaștere, ca în scientia boni et mali, să ajungă să se limiteze la o astfel de cunoaștere a realității, așa cum avea Galileo, ceea ce numim astăzi știință. Printre astfel de realități se numără faptul că cerurile sunt pline de materie reală care nu se poate distinge de pietrele de pe pământ și care se mișcă la fel ca acestea.

Acum, Galileo și Descartes, care a avut probleme similare cu facultatea de teologie a Universității din Paris, Sorbona, au găsit un editor în Olanda. Și acest editor olandez avea o emblemă foarte revelatoare, care include o viță de vie foarte asemănătoare cu un șarpe care se încolăcește în jurul unui copac, un măr, îmi imaginez, al cărui fruct este noua scientia, știința modernă. Bineînțeles, șarpele este forma lui Satana, deoarece el ispitește ființele umane spre o cunoaștere dincolo de cea proprie unei creaturi: "Veți fi ca niște zei, cunoscând binele și răul".

Încă câteva exemple. Atunci când Bacon stabilește pentru prima dată acele proceduri care acum ne sunt familiarizate fără probleme sub numele de metodă științifică, el a construit un tip de experiment pe care îl numește în mod viclean experimente de aducere a luminii sau experimente "luciferice". Știți cu toții că numele angelic al lui Satana, înainte de revoluția sa în cer și de căderea sa, era Lucifer, sau purtătorul de lumină. Din nou, unii dintre voi au citit probabil Paradisul pierdut al lui Milton și poate că îl puteți compara pe Satana lui Milton cu cel al lui Dante. Satana lui Dante este o figură oribilă, inumană, învelită în gheață în cel mai de jos iad din Infern. Satana modern al lui Milton are multă măreție. El este de fapt reprezentat ca un erou copleșitor de mândru, antic, chiar homeric. Sau un ultim exemplu: Dr. Faustus, un cărturar evident nu întru totul fictiv care se află pe marginea modernității, are o intimitate reală cu diavolul. Iar în acele povești vechi din care sunt preluate faimoasele prelucrări ulterioare, Faust îi vinde sufletul nu doar pentru plăcerile și stăpânirea lumii, ci și pentru secretele astronomiei și algebrei moderne.

Aici, permiteți-mi să repet avertismentul meu: Nu spun că acești fondatori ai modernității au jucat jocuri blasfemiatoare prostești și răutăcioase, ci doar că aveau încă învățătura teologică și măreția imaginației pentru a ști cu ce seamănă întreprinderea lor.

Acum permiteți-mi să vă prezint trei fapte complementare lămuritoare. Bacon a scris o carte, un fel de utopie științifică numită Noua Atlantida, un loc care este o insulă imaginară situată în largul coastelor Americii. Cartea este, de fapt, prima descriere a unui complex de cercetare științifică. Bacon numește grupul de oameni care se ocupă de acesta "Colegiul celor șase zile de muncă". Mai mult, lucrarea lui Galileo intitulată "Cele două științe noi", în care acesta expune începutul fizicii moderne, este un dialog care se desfășoară pe o succesiune de zile, posibil șase. Și, în sfârșit, Meditațiile lui Descartes, menite să pregătească lumea pentru știința modernă, se desfășoară în șase sesiuni. Nu am nicio îndoială că acești oameni se gândeau la ei înșiși ca refăcând lucrarea lui Dumnezeu de creație, creând o lume nouă sau recreând-o pe cea veche într-o formă inteligibilă și iluminată, accesibilă, și dezvăluind ceea ce au făcut într-un nou tip de scriptură. Ei erau aducători de lumină, făcându-ne pe noi, moștenitorii lor, asemenea zeilor, cunoscând o sursă pentru a reface lumea, la bine și la rău, ca noi creatori. Iată, în sfârșit, punctul la care am ajuns; s-ar putea să vi se pară un pic scandalos, dar vedeți dacă puteți să-l negați: Noi, aproape cu toții, am absorbit atât de total o astfel de atitudine, încât abia dacă mai observăm ce spunem. Dați-mi voie să vă întreb când ați spus ultima dată că ați vrut să "faceți ceva creativ" cu viața voastră, sau vi s-a spus să "gândiți creativ" sau ați numit pe cineva pe care îl admirați "atât de creativ". De fapt, avem obiceiul de a ne referi la toate activitățile noastre mai interesante ca fiind "creative". Dar creativitatea este o idee teologică precisă al cărei sens îl uităm parțial, parțial îl pervertim pentru uzul nostru modern. Creativitatea înseamnă capacitatea de a aduce ceva la existență din nimic, în latină, "ex nihilo", de la început, așa cum se presupune în Geneză că Dumnezeu a separat cerurile și pământul dintr-un haos creat de El însuși.

În mod clar, suntem cu totul incapabili de o astfel de producție. De exemplu, să luăm un olar la a cărui muncă ne putem referi ca fiind "foarte creativă". Dar un olar are lut din care este modelată ceramica și o roată pe care este aruncată. Grecii antici se refereau la toate aceste lucrări ca fiind "creație", pentru care cuvântul grecesc este poesis, și foloseau acest cuvânt în special pentru acel tip de creație care se face în cuvinte și pe care noi încă îl numim poezie. Poezia creativă este, prin urmare, strict vorbind, o contradicție în termeni, și totuși acest adjectiv are o semnificație revelatoare. Căci un creator lucrează pe un material dat, conform unei tradiții și după un model. Dar un creator este liber de toate aceste circumstanțe restrictive și legat mai ales de cerințele interioare ale exprimării de sine. Aceasta dă naștere acelui tip de producție la care ne gândim în mod special ca fiind "Artă", cu tot curajul, inteligența, sofisticarea și accentul pe individualitatea artistului. Povestea artei moderne este povestea triumfului creativității rebele, a creativității desprinse de agentul său propriu, suprauman.

Dar creativitatea artistică este doar un rezultat ulterior al pervertirii inițiale a noțiunii și, de fapt, o reacție la aceasta. Prima aplicație, și încă predominantă, a noțiunii de creativitate umană este reconstituirea activității de șase zile la care am făcut deja referire. Adică, știința naturii și aplicarea ei, numită tehnologie, este cea care pare să pună umanitatea în controlul creației.

Acum, știința modernă, mi se pare, are două rădăcini distincte. Una este cea greacă. Grecii au început dezvoltarea acelor instrumente matematice care caracterizează știința modernă. De asemenea, ei au distins și au numit știința fizicii. Fizica este un cuvânt grecesc derivat din physis, care înseamnă creștere și mișcare și care este tradus de obicei prin "natură". Dar știința naturală a grecilor era, cred eu, în esența sa, incapabilă de aplicații mecanice. Era pură teorie - teoria este un alt cuvânt grecesc care înseamnă "contemplare". Fizicienii greci au privit ființele naturale, dar nu au controlat natura. Nu veți fi surprinși când vă voi spune că eu cred că această atitudine are legătură cu faptul că cel mai mare dintre ei, Aristotel, a considerat că lumea nu are un început și un sfârșit, ci că este nefăcută și indestructibilă.

Există zeci de alte aspecte ale modernității care au o origine similară într-o versiune secularizată a noțiunilor creștine. Pentru că nu le pot expune cu atenție acum, permiteți-mi să le revărs în fața dumneavoastră și apoi să-l aleg pe cel care se referă în mod special la justețea, la "modernitatea" specifică a timpului nostru pentru un scurt cuvânt final.

Iată o simplă listă a acestor aspecte. Probabil că va fi puțin neinteligibilă; este cu siguranță incompletă; dar ar putea fi sugestivă. Modernitatea, așadar, a adoptat din creștinism:
    Căutarea certitudinii în chestiuni filozofice,
    Noțiunea de adeziune totală la o idee
   Un interes arzător pentru faptele existenței și pentru statutul lor obișnuit sau extraordinar,
    Concentrarea asupra sinelui și a expresiei sale,
    Accentul pus pe voință și pe puterea ei,
    Fascinația pentru libertate,
   Convertirea virtuților nobile antice în virtuți de bunăvoință (așa cum a îndemnat în mod explicit Jefferson),
    Pasiunea pentru egalitate,
   Noțiunea de mântuire prin muncă (cf. Weber, The Protestant Spirit),
    Importanța copleșitoare a cuvântului scris,
    Ideea de schimbare istorică.

Permiteți-mi, pentru a încheia, să mă opresc puțin asupra ultimului aspect. Nu-mi pot imagina că există cineva aici care să nu aibă una dintre cele două atitudini posibile față de trecut. Poate credeți fie că trecutul este prea mort și dispărut pentru a vă mai preocupa de el în această lume modernă și în schimbare rapidă. Sau poate credeți că trebuie să studiați trecutul pentru a avea o anumită perspectivă asupra prezentului și a unicității sale. Dar asta înseamnă că, indiferent dacă sunteți sau nu interesați de disciplina academică numită istorie, credeți în Istorie ca o mișcare a timpului în care se produc schimbări esențiale și ireversibile, iar mulți dintre voi pot crede, de asemenea, că această mișcare este spre ceva, fie că este vorba de osândă sau de împlinire, că este vorba de progres sau de declin. Păgânii antici, cu siguranță, știau și ei că orice prezent trece, că regii mor, că imperiile se prăbușesc și că strămoșii se descompun în mormintele lor. Și ei au ținut cronici ale vremurilor trecute, pentru a păstra vie memoria eroilor sau pentru a dovedi cât de veche era propria lor descendență, și cu siguranță credeau că lumea poate avea epocile și ciclurile ei. Dar, din câte știu eu, ei nu s-au gândit niciodată, la istorie ca având o mișcare inteligibilă și intenționată; nu au crezut niciodată că timpul conținea momente de revelație, sau că purta un spirit, sau că avea în el un început și un sfârșit inevitabil. Prin urmare, ei nu aveau nimic din preocuparea noastră pentru viitor, ca o formă care vine spre noi. Ceea ce noi continuăm să numim "lumea de mâine" era pentru ei pur și simplu "nu încă", nimic.

Acum, cred că acest mod de a gândi timpul a fost pregătit pentru noi de noțiunea creștină de irumpere în timp a divinității, adică de Întruparea, și de promisiunea unei a doua veniri, a unei Zile a Judecății și a unei Noi Împărății. Secularizarea la care au fost supuse aceste idei le-a îndepărtat semnificația lor teologică precisă, iar ceea ce am păstrat este doar un sentiment de condamnare sau de progres, în funcție de temperamentele noastre; și un sentiment al avansului învolburat al timpului. Dar acest sentiment de a trăi într-un Acum care este în același timp unic și dispărut - este exact ceea ce înseamnă modernitatea.

Permiteți-mi să închei prin a repeta ceea ce am spus la început. În mod categoric, aceasta nu este o predică, ci o prelegere, așa că nu îndemn în niciun caz la un fel de purificare a modernității. Dimpotrivă, sper să fi arătat că modernitatea constă în astfel de pervertiri ale noțiunilor extrase din creștinism și că a fi modern înseamnă a fi profund angrenat în ele.

Dar există o concluzie care trebuie trasă. Aceasta este că nu există nicio modalitate de a ne înțelege pe noi înșine și lumea noastră fără un studiu aprofundat al tradiției iudeo-creștine. Permiteți-mi să vă povestesc o scurtă anecdotă. Unii dintre colegii mei de an de la Whitman College se certau pe tema reformei actuale a curriculumului pe care o întreprinde colegiul și a dificultăților de a găsi o materie pe care toți să fie de acord că este indispensabilă. Un membru al grupului a întrebat în cele din urmă: Ce ați spune cu toții dacă ați fi întrebați care este cel mai necesar studiu? Atunci un bărbat care, sunt sigur, are doar cele mai slabe afilieri religioase a răspuns fără ezitare: Teologie. Și nimeni nu a fost dispus să nege explicația sa, potrivit căreia studenții au nevoie de un cadru în care să se gândească la natura și scopurile vieții lor. Ideea mea de astăzi a fost că au nevoie de același studiu pentru a înțelege natura și scopurile timpului lor.

Sursa: https://theimaginativeconservative.org/2023/01/the-roots-of-modernity-in-perversions-christianity-eva-brann.html?utm_source=The+Imaginative+Conservative+Newsletter&utm_campaign=f809b95e8e-Weekly+Newsletter_COPY_01&utm_medium=email&utm_term=0_6c8d563f42-f809b95e8e-132843394&mc_cid=f809b95e8e&mc_eid=4fd8b42bcb







sâmbătă, 31 octombrie 2020

MEDICINA INSTAURATĂ CA CULT NEGRU, ANTIUMAN, RITUAL DEMONIC AL NEGĂRII FIINŢEI UMANE - (Natura, organizatorii, mijloacele şi scopul real al statului totalitar mondial – 6)

 


luni, 29 iunie 2020

Falşi păstori, falşi învăţători, falşi prooroci


 Iisus Hristos -Păstorul cel bun - Păstorul îşi mână oile Sale ...

Capitolul 3
 
Ce spun Sfintele Scripturi despre ascultare

Scriptura face o distincţie clară între păstorii buni si mercenarii răi, slujitorii adevarati şi curaţi ai lui Dumnezeu, învăţători şi profeti, pe de o parte, şi preoţii falşi, învăţători falşi, şi prooroci falşi, pe de altă parte.

Iată câteva citate din cartea Sfântului Profet Ieremia, folosite de Sf. Grigorie Palama în legătură cu păstorii eretici moderni:

Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în ţara. Prorocii prorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veţi face la urmă? (Ieremia 5:30-31).
Păstorii s-au prostit, n-au căutat pe Domnul; pentru aceea n-au propăşit şi li se risipesc toate turmele. (Ieremia 10:21).
Un mare număr de păstori îmi pustiesc via, îmi calca ogorul în picioare; ogorul Meu cel plăcut îl prefac într-un pustiu părăsit. Il pustiesc, şi el stă trist şi pustiit înaintea Mea. Toată ţara este pustiită, căci nimeni nu ia seama la ea. (Ieremia. 12:10-11).

Domnul Hristos însuși împarte clar păstorii în buni și răi, recfomandând ascultarea numai de păstorii buni și în niciun caz de cei răi — mercenarii care sunt interesați doar de propriul lor profit și care nu intenționează să se sacrifice pentru binele oilor, lăsându-le fără apărare atunci când sunt atacate de lupi:
Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun, sufletul sau şi-l pune pentru oi. Dar simbriasul si cel ce nu este pastor si cel ce nu este stapan al oilor vede lupul venind si lasa oile si fuge; si lupul le rapeste si le risipeste.
(Ioan 10:11-12).

Mulți păstori falși au intrat în strână, dar nu prin ușă, adică nu prin harul lui Dumnezeu, ci prin „alt mod”, adică prin diferite tipuri de simonie. Și, prin urmare, ei, după cum spune Sfântul Nicodim al muntelui Sfânt, nu sunt vasele alese ale lui Dumnezeu, și nici măcar nu sunt protectorii poporului, ci pur și simplu impostori.

De aceea oile îi privesc ca pe nişte străini, nu îi ascultă şi nu îi urmează - la urma urmei, nu se uită decât la adevaraţii păstori:

Adevăr, adevăr vă spun: Cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe oareunde, acela este fur şi tâlhar. Dar cel ce intră pe uşă este pastorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui şi el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară. Şi când pe toate ale lui le scoate afară, el merge înaintea lor şi oile îl urmează, fiindcă-i cunosc glasul. Dar pe un străin ele nu-l urmează, ci fug de el, fiindcă ele nu cunosc glasul străinilor". (Ioan 10:1-5).

Totuși, dacă oile, adică credincioșii, dintr-un anumit motiv, urmează păstorul rău, atunci ele însele vor fi responsabile pentru această acțiune. Acest lucru este clar menționat în decretele apostolice. Laicitatea nu poate pretinde că sunt doar oi ascultatoare, că ei înșiși nu decid nimic și că toată responsabilitatea îi aparține exclusiv păstorului, care va da răspuns pentru tot. A gândi astfel este dezastruos, pentru că o moarte sigură va aştepta oile, nu numai când nu vor urma bunul păstor si, prin urmare, vor fi atacate de lupi, ci şi când vor urma păstorul rău. În concluzie, decretele apostolice oferă următorul sfat, care este relevant în orice moment: Prin urmare, este necesar să fugi de păstorii stricători.

Este imposibil să se menționeze tot ceea ce spune Noul Testament despre falşii învăţătorii, prooroci şi despre falşi păstori. Vom cita doar cuvintele Sfântului Apostol Pavel, adresate bătrânilor din Efes, pe care i-a chemat la Militus, pe când se întorcea la Ierusalim din ultima sa călătorie apostolică. El îi avertizează că vor apărea în curând păstori lupi în haine de oi, eretici care vor face orice pentru a dispersa turma. Cu toate acestea, cei care pervertesc Evanghelia pentru a atrage ascultătorii și a încerca să-i facă urmașii lor vor veni și dintre bătrâni:

Luaţi seama, dar, la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Stiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. (Fapte 20:28-30).

Și, în cele din urmă, apostolul îi avertizează pe credincioși că în probleme de credință și ascultare este necesar să se exercite o astfel de precauție și prudență încât, chiar dacă el însuși sau un înger ar începe să învețe altceva, necunoscut anterior, apoi, aceştia nu trebuie să se supună:

Dar, chiar daca noi insine sau un inger din cer ar veni sa va propovaduiasca o Evanghelie deosebita de aceea pe care v-am propovaduit-o noi, sa fie anatema! (Galateni 8).

Va urma.


Acest articol este din capitolul 3 al broșurii Neascultare binecuvântată sau ascultare pierzătoare?, scrisă de părinteleTeodoros Zisis, profesor emerit al Facultății Teologice a Universității Aristotel din Salonic, un luptător aprig împotriva ecumensimului, pe care îl consideră mai rău decât toate ereziile anterioare, luate în parte şi împreună. Această poziţie l-a adus şi la întreruperea pomenirii arhiepiscopului Antim, începând din Duminica Ortodoxiei, în 2017, pentru sprijinirea de către acesta a Sinodului din Creta din 2016. Ca răspuns, arhiepiscopul i-a interzis să desfăşoare serviciul religios şi să predice în bisericile din eparhia Tesalonicului, l-a deferit tribunalului spiritual, l-a oprit de la împărtăşire şi i-a luat titlul onorific de protopresbiter.
Nu vă prezint această broşură pentru că aş fi un contestatar al sinodului mai sus pomenit şi un sprijinitor al ideii de nepomenire a ierarhilor care au participat  la sau susţin acest sinod  şi documentele sale, ci pentru discuţia foarte folositoare despre ecumenism şi efectele lui şi pentru a încerca o lămurire a dilemei cutremurătoare, pe care am întâlnit-o la mulţi, despre până unde se poate întinde ascultarea faţă de preoţi şi ierarhi.

sâmbătă, 30 mai 2020

Eroi şi meduze

VIDEO Meduzele albastre au apărut pe plaja din Eforie Nord. Ce ... 
În finalul interviului său din The Telegraph (despre care puteţi citi pe ActiveNews sau pe care îl puteţi citi chiar la sursă), Michael Levitt, laureat Nobel în 2013, profesor la Stanford University,  întrebat dacă se așteaptă la o nouă izbucnire a pandemiei,  a răspuns: 
Cel mai mult mi-aș face griji în legatură cu China. Eu am 73 de ani și mă simt foarte tânăr. Nu-mi pasă deloc de acest risc. Pe măsură ce îmbătrânești, riscul de a muri de boală este atât de mare, încât acum e momentul să-ți cumperi o motocicletă sau să te duci la schi.
Asta după ce  în toată perioada blocadei sociale a insistat că direcţia de acţiune a guvernelor  - respectiv al celui britanic - este greşită, că victimele virusului vor fi mult mai puţine decât autorităţile guvernamentale şi cele medicale locale sau internaţionale, vehiculează, din motive, zice el încă "neclarificate". Iar estimarea lui este că victimele de tot felul ale acestei blocade anti-umane sunt deja mult mai multe decât ale covid 19 şi numărul lor va creşte. Declaraţii curajoase în lumea occidentală de azi, chiar şi pentru un nobelist, căci ştiu câţiva care, pentru nişte afirmaţii necontondente sau glume nevinovate, au fost daţi afară din universităţi.
 
Dar aş vrea să mă întorc la pasajul citat mai sus pentru că el conţine un adevăr extreaordinar, la care nu m-am gândit până acum în acest sens. Levitt are perfectă dreptate când spune că după o anumită vârstă pericolele exterioare se estompează în raport de cele interioare, numai că eu m-aş duce mai departe de motociclat sau schiat: vârstnicia poate fi perioada în care noi să dăm societăţii mai mult decât la tinereţe, dar, de data asta, mai ales calitativ.. Când ar trebui să ne implicăm, să ne dăruim, să ne luptăm pentru ceilalţi, să ne sacrificăm chiar.  
Moartea vine oricum pentru fiecare dintre noi şi, de asemenea, ea poate veni oricând. Dar, tot atât de adevărat este şi că probabilitatea de a muri, din cauza unor maladii, este mai mare la vârstele la care organismul este uzat şi fragilizat. Adică după 50, 60, 70 ... de ani. Şi atunci? De ce, într-o proporţie covârşitoare, să fim nişte moşi căcăcioşi (idem babe) când acum putem risca cu mai multă uşurinţă, cu mai puţine pierderi, când putem fi nişte viteji luptând pentru ceilalţi, ajutându-i? Când putem finaliza ca eroi, nu ca nişte zombi. Ne putem încheia vieţile pe baricade, cu steagul grijii pentru ceilalţi în mâini şi suflete, şi nu ascunşi îndărătul unor neputinţe mai mult sau mai puţin închipuite.
Un tânăr, în cazul implicării, de exemplu, în activităţi de contestare a unui regim abuziv, dictatorial, poate suferi diverse măsuri represive de la  pierderea locului de muncă, izolarea socială, aruncarea în stradă, blocarea carierei, la suprimarea lui de către agenţii autorităţilor.
Un pensionar nu rămâne fără mijloace de trai, are deja o carieră închegată, sau nu are căci nu l-a interesat, nu mai are nevoie de acelaşi tip de recunoaştere socială care să-i permită avansarea sa pe drumul profesional, sau vocaţional, iar în ceea ce priveşte pericolul suprimării, acesta se diluează în cocteilul de multe alte pericole medicale ce îl pândesc. Iar pericole, riscuri, pierderi, sacrificii sunt la implicarea în multe alte cauze care îi privesc pe cei din jurul nostru; chiar şi numai în cazul îngrijirii lor.
Şi totuşi, noi, mulţi dintre noi, continuăm a îmbătrâni ca nişte personaje triste, dezarmate, interesate doar de aspectul necesităţilor personale imediate, auto-eliminate din viaţa socială, din curentul care imprimă destinului colectiv un anume curs (mai puţin grija pentru mărirea pensiei), ca nişte muribunzi fără speranţă. 
Deşi, toţi ceilalţi, sunt alături de noi, în jurul nostru, au nevoie de noi, aşteaptă implicarea noastră, curajul nostru, vitejia noastră care capătă o altă forţă aşezate pe fundamentul unei înţelepciuni mai clar conturate, dublate de experianţă, noi ne purtăm ca nişte meduze eşuate pe o plajă pe care ne aşteptăm sfârşitul. Sau ca nişte bacterii flămânde, interesate doar de supravieţuire. Căci, aşa e, deşi ştim că murim, trăim ca şi cum nu am şti, ca şi cum am fi veşnic pe acest pământ şi acest lucru ar ţine doar de câtă pensie primim şi de cât de mult ne îngrijim fizic de noi înşine. Şi numai de noi înşine. Ceilalţi? Treaba lor!
Am ajuns astfel într-un punct în care cele de mai sus  se leagă cu o învăţătură fundamentală  a Bisericii: Trăieşte cu gândul la moarte!
Gândul la moarte este desăvârşita înţelepciune - ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Moartea ca reper, ca punct cardinal, funcţie de care să îţi înţelegi, ordonezi şi organizezi viaţa. Moartea ca călăuză către Viaţă, viaţa veşnică, pe care o dobândim prin mântuire. 
E acel reper care îţi arată repede şi clar ce e cu adevărat important în această existenţă, care te îndeamnă la o viaţă pământeană plină de frumos, de bucurie, de dragoste, toate prin şi pentru ceilalţi. La curaj, vitejie, dăruire, sacrificiu. 
Un tânăr poate ajunge la sacrificiu într-un mod nu tocmai chibzuit, urmând un model, un "trend", o modă, un impuls, prins într-o euforie trecătoare, deci, într-un fel, incomplet, în timp ce un vârstnic ar putea face acelaşi lucru în deplină cunoştinţă de cauză şi asumare sacrificială. 
Dacă tot murim, dacă tot ne sfârşim periplul prin această lume, vremelnică şi ea, să murim sub steagul lui Hristos pentru semenii noştri şi întâlnirea cu El!


luni, 20 aprilie 2020

Dragi politruci, agenţi secreţi, poliţişti, procurori, şi tot restul de oficiali mafioţi ai statului român, am pentru voi o veste rea şi una bună

Resemnarea, bunătatea, îngăduinţa şi îndurarea sunt desigur virtuţi creştine majore. În proximitatea neroziei trebăluitoare, a prostiei îngâmfate, a răutăţii, făţărniciei, nedreptăţii strigătoare la cer, a nepăsării de durerea şi nevoia altuia, a ticăloşiei, nemrniciei, fomalismului încrâncenat şi cinic, a setei de sînge, a vrălmăşiei nepotolite, creştinul se cuvine să urmeze pilda Domnului şi Învăţătorului său şi să se umple de sfântă mânie. (N. Steinhardt)

Politruci pentru că nu sunteţi altceva decât nişte comisari şi instructori politici ai iadului şi nu meritaţi numele de reprezentanţi ai neamului omenesc.
Mafioţi, căci pentru tâlhării ați intrat în politică, cu tâlhării v-aţi ocupat şi la rândul vostru, sunteţi în slujba mafiei bancare globaliste, sluga directă a stăpânului legiunilor întunericului şi tuturor mafioților lumii acesteia.

Dragii mei, cu toţii cei pomeniţi aici, mincinoși, lacomi, lași, nerecunoscători, hoți, tâlhari, jefuitori, nemernice slugi, criminali, am pentru voi o veste rea și o veste bună.
Vestea rea: pentru că nu mor caii, când vor câini turbaţi ca voi, cu toate eforturile stăpânului vostru, a legiunilor sale și slugilor sale, făcute de 2000 de ani încoace

Hristos a Înviat!

și prin moartea și Învierea lui, putem învia și noi.

A Înviat, Învie şi va Învia în fiecare an, în fiecare duminică şi în fiecare Sfântă Liturghie din orice altă zi.

A Înviat, Învie şi va Învia pentru fiecare zi, pentru fiecare om, pentru totdeauna.

A Înviat şi a deschis drumul îndumnezeirii omului, aşezându-l cu trupul lui omenesc alături de Dumnezeu.

Şi aşa cum fariseii şi saducheii de acum 2000 de ani, răstignindu-L pe Hristos, au făcut de fapt, în ticăloşia lor, ca planul Sfintei Treimi de deschidere a drumului către mântuire pentru oameni să se împlinească, tot aşa şi voi, farisei şi saduchei handicapaţi şi zeloși ai zilelor noastre, prin acţiunile voastre samavolnice şi criminale împotriva poporului român şi cu precădere împotriva creştinilor, i-aţi ajutat de fapt pe aceştia din urmă.
Aşa că, deocamdată, şi pentru oricând în viitor, geaba stare de urgență, geaba ordonanțe militare, geaba armată pe străzi, geaba închiderea românilor în case, geaba interdicţia de a se vedea unii cu alţii, geaba decimarea bătrânilor sub mincinoasa grijă de a-i ocroti.

Hristos a Înviat!

şi prin El vor învia şi toţi cei pe care i-aţi omorât, îi omorâţi şi îi veţi omorî.
Şi, uite aşa, geaba închiderea bisericilor pentru credincioşi, geaba încercarea de a ne rupe de Dumnezeu. Proşti şi ticăloşi cum sunteţi, credeţi că decretul-pumn, ordonanţa militară, pulanul, puşca sau tabul sunt mai tari decât Dumnezeu. 
Nu sunteţi primii. Armate întregi de satrapi declasaţi au plecat spre iad cu aceleaşi convingeri, păcăliţi de asigurările stăpânului lor şi al vostru. Căruia nu-i pasă de voi. Deloc. Vă va chinui când veţi ajunge pe mâna ciracilor lui, ca şi cum i-aţi fi fost duşmani, nu slugi nemernice.
Chiar dacă veţi închide definitv toate bisericile, chiar dacă ne veţi lăsa fără locuri de muncă, fără bani, fără case, chiar dacă ne veţi vaccina ca pe vite în ţarc, chiar dacă ne veţi implanta forţat dispozitive cu care să ne ţineţi sub control şi să renunţăm la a vorbi cu Dumnezeu, tot nu veţi reuşi. Nimic nu veţi reuşi, alta, decât de a ne trezi la viaţă, de a ne întări în credinţă, de a-i aduce, pe cei ce vor rezista la tentaţiile, ameninţările şi silniciile voastre, pe cei pe care îi veţi distruge fizic pentru că vi se opun, dar nu vă vor face voia, în acest Piteşti planetar, mai aproape de sfinţenie, înmulţind ceata sfinţilor păzitori ai creştinilor din această lume.

Iar vestea bună este că 

Hristos a Înviat! 

şi prin Învierea Lui, chiar şi voi, oricât de căzuţi sunteţi, dacă vă reveniţi, dacă vă căiţi pentru faptele voastre, chiar şi în ultimele voastre clipe (atenţie, nu ştiţi când vor fi acelea, poate azi, poate la noapte, poate mâine, nu le trimiteţi undeva în eternitate, căci tot omul este muritor, de aceea ar fi bine să vă schimbaţi de îndată) vă puteţi mântui.
Ştiu, nu credeţi în Dumnezeu, nu credeţi că va fi ceva după, credeţi că tot ce contează e acum şi aici, de aceea vă purtaţi ca nişte mecanisme ale distrugerii şi morţii - că nu găsesc pentru voi comparaţie în lumea vie, decât, poate, în zona virusurilor şi bacteriilor. 
De aceea vreţi acum şi aici. Căci, conform credinţei voastre nihiliste, nimic nu va mai fi după aceea pentru voi. (Dar nici bogăţia şi nici puterea voastră.)

Dar dacă Dumnezeu există? Dacă aţi avea şansa unei vieţi veşnic îmbucurătoare? Dacă, funcţionând aşa cum o faceţi acum, veţi avea neşansa unei vieţi veşnic chinuitoare? 
Dacă creştinii ăştia nebuni, înapoiaţi, misticişti, pe care stăpânul vostru îi vrea decreştinaţi, sau morţi, pentru a lovi în Dumnezeu, ştiu ceva ce voi nu ştiţi, ceva ce nu puteţi crede, nu sunteţi lăsaţi să credeţi de patimile voastre de care profită legiunile stăpânului vostru?
Dacă aceşti creştini, asupra cărora v-aţi asmuţit ca nişte zombi ai iadului terestru, pentru ai strivi, dar şi pentru a-i împiedica să vadă dimensiunile uriaşe ale jafului şi distrugerilor voastre, au dreptate şi puteţi alege încă de acum şi de aici viitorul vostru? 

În ceea ce ne priveşte, creştineşte vorbind, ne-aţi făcut un bine: ne-aţi forţat să stăm faţă în faţă cu noi, prea mult timp pierduţi pe drumurile înşelătoare ale "bucuriilor" trecătoare şi ucigătoare ale confortului şi împlinirii poftelor aţâţate perfid şi pervers de voi. 

Dar dacă în ceea ce ne priveşte pe fiecare dintre noi, vă iertăm toate abuzurile şi silniciile şi ne rugăm pentru voi, să vă treziţi şi să găsiţi calea cea bună, atunci când este vorba de ceea ce faceţi semenilor noştri, nu vă putem ierta. Le-aţi declarat război, i-aţi atacat turbaţi, îi vom apăra. Vreţi război, veţi avea război până când legea vă va fi aplicată!

Creştinul nu-i prin definiţie un nătâng şi un prizărit, un insensibil grijuliu numai de sufletul şi tihna lui, un adept al subterfugiului: Ce-mi pasă mie?". Lui, cu precădere, îi pasă de ceilalţi.

Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. ... Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un individ, ci de un grup de oameni, ori de o colectivitate întreagă.

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi (numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”).

Dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu orbirea şi nu prostia, identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie e totuna cu a da mână liberă canaliilor.
(N. Steinhardt)

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...